România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Dec. 393/R/28 aprilie 2009
Competenţa de colectare a vărsămintelor de la persoanele juridice, pentru persoanele cu handicap, monitorizarea şi controlul aplicării Legii 448/2006.

Prin prisma dispoziţiilor Codului de procedură fiscală care reglementează competenţa organelor fiscale de a administra impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat al statului, a rolului pe care îl are MFP de constituire şi gestionare generală a resurselor financiare publice, competenţa de a colecta vărsămintele pentru persoanele cu handicap revine organelor fiscale.

Textul art. 78 alin.5 din Legea 448/2006 nu trebuie interpretat în sensul că Inspecţiei Muncii îi revine rolul de a colecta vărsămintele de la persoanele juridice pentru persoanele cu handicap, această instituţie având atribuţii ce vizează modalitatea de îndeplinire a obligaţiei legale de conduita adecvată a contribuabililor.
Prin sentinţa nr. 159/30.01.2009 a Tribunalului Harghita, s-a admis în parte acţiunea reclamantului Municipiul Gheorgheni, formulată în contradictoriu cu pârâta DGFP Harghita, s-a anulat Decizia de impunere nr.611/21.05.2008, Raportul de Inspecţie Fiscală nr. 4028/20.05.2008 şi Decizia nr. 27/18.07.2008, emise de pârâtă, pentru următoarele motive:

Prin Decizia de impunere nr. 611/21.05.2008 a pârâtei, s-a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de plata a contribuţiei la bugetul de stat, pentru persoanele cu handicap neîncadrate, în sumă de 107.690 lei, cu majorări de întârziere aferente, în sumă de 89.857 lei, iar contestaţia formulată împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Decizia nr.27/18.07.2008 emisă de pârâtă.

În drept, s-a reţinut că în raport de disp. art. 1 alin.1,2 din Codul Fiscal, între impozitele şi taxele reglementate de acest act normativ, nu figurează şi vărsămintele pentru persoanele cu handicap neîncadrate, şi pe de altă parte,aceste vărsăminte sunt reglementate de o lege specială, Legea nr. 448/2006, potrivit căreia monitorizarea şi controlul aplicării prevederilor acesteia se fac de către Inspecţia Muncii.

Întrucât în speţă, controlul a fost efectuat de organele de inspecţie fiscală, în dispreţul prevederilor legale derogatorii, şi întrucât nu este vorba despre o obligaţie fiscală, reglementată de art. 2 din Codul fiscal, s-a reţinut că creanţele au fost constatate de un organ căruia nu i-au fost conferite atribuţii de control în materie.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul legal pârâta DGFP Harghita,criticând hotărârea atacată, ca nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii, întrucât deşi reclamanta nu a contestat modul de stabilirea obligaţiilor de plată, aceasta a invocat excepţii vizând lipsa bazei legale, a principiului de aplicare în timp şi prescripţie.

Mai exact, a arătat că la stabilirea obligaţiilor bugetare au fost avute în vedere actele normative, succesive, aplicabile perioadei de timp supuse controlului (01.05.2003 – 30.04.2008); respectiv OUG Nr.102/19999 (pentru perioada 01.05.2003- 31.12.2006) şi Legea nr. 448/2006 (pentru perioada 01.01.2007 – 30.04.2008); pentru a doua perioadă, reclamanta având chiar posibilitatea să opteze cu privire la modul de îndeplinire a obligaţiei bugetare (art.77 din Legeanr.448/2006). Referitor la prescripţia dreptului de a stabili obligaţia de plată, s-a invocat în raport de disp. art. 91 din OG Nr.92/2003, s-a arătat că excepţia nu este întemeiată întrucât dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea nu prevede altfel, iar obligaţia pârâtei-recurente de a colecta impozitele,taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului de stat revine în virtutea dispoziţiilor din OG nr.92/2003.

Prin întâmpinare, reclamanta intimată a solicitat respingerea recursului , reiterând aceleaşi considerente, precum cele avute în vedere la formularea acţiunii, respectiv că la data controlului s-a avut în vedere un act normativ abrogat (OUG nr. 102/1999) şi că în raport de art.78 alin. 5 din Legea nr. 448/2006, pârâta nu avea competenţa efectuării controlului respectării obligaţiilor instituite prin art. 78 alin.2,3 din lege. Mai mult, organul fiscal nu era competent să efectueze controlul respectării Legii nr.448/2006,aspect constatat şi de prima instanţă, obligaţia fiscală în speţă nefiind reglementată de Codul fiscal ci de un act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun.

Examinând hotărârea atacată,prin prisma acestor considerente, precum şi din oficiu, potrivit art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, Curtea a constatat următoarele:

Potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură fiscală, în interpretarea sistematica a prevederilor cuprinse în acest act normativ, şi care reprezintă de altfel dreptul comun în materie,este de observat că organele de inspecţie fiscală au competenţa de a administra impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat al statului (art. 1 alin. 2, 3), aceste obligaţii fiscale datorate de orice contribuabil fiind cele prev. de art. 22 din Codul de procedură fiscală. De altfel, litera f a art. 22, precitat, include în categoria obligaţiilor fiscale, orice alte obligaţii, inclusiv deci,şi cele de natura celor cuprinse în actele normative relative la obligaţia de plată a vărsământului de la persoane juridice, pentru persoane cu handicap,m aşa cum sunt prevăzute aceste obligaţii în OUG nr. 102/1999şi Legea nr. 448/2006.

Pe de altă parte, Ministerului Finanţelor Publice îi revine rolul de constituire şi gestionare generală a resurselor financiare publice, prin sistemul bugetar (inclusiv încasarea veniturilor bugetare, prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice (pct. 24, art. 2 din Legea nr. 500/2001), care asigură monitorizarea execuţiei bugetare (art. 19 lit. i din lege). De altfel, ANAF aflat în subordirea MFP, cuprinde toate structurile de administrare şi colectare a veniturilor la bugetul de stat, din cadrul Direcţiilor finanţelor publice judeţene, desfăşurându-şi activitatea în domeniul impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor venituri bugetare.

În consecinţă, este de netăgăduit competenţa pârâtei în colectarea inclusiv a vărsămintelor de la persoanele juridice, pentru persoane cu handicap, astfel că susţinerile reclamantei, precum că monitorizarea şi controlul aplicării Legii nr.448/2006 se realizează de către Inspecţia Muncii (art. 78 alin. 5) nu pot fi reţinute ca pertinente. Aceasta întrucât reclamanta se află în eroare cu privire la sfera noţiunii de monitorizare şi control a aplicării prevederilor acestui act normativ, activitatea specifică realizându-se tocmai în direcţia realizării scopului legii,prin conduita adecvată a contribuabililor, conduită care de altfel este supusă acestei monitorizări şi controlului Inspecţiei Muncii, atribuţii circumscrise de altfel obligaţiilor prevăzute la art. 75 alin. 3, adică cele vizând modalitatea de îndeplinire, opţională, a obligaţiei legale instituite prin actul normativ.

În aceste condiţii, dată fiind competenţa organelor fiscale de a colecta vărsămintele de la persoane juridice, pentru persoane cu handicap, activitatea fiind reglementată de Codul de procedură fiscală, prescripţia dreptului de a stabili obligaţii bugetare se prescrie, potrivit art. 91 în termen de 5 ani, dacă legea nu dispune altfel, ceea ce înseamnă că nici excepţia prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii de plată, invocată de reclamantă nu poate fi reţinută.

Or, prima instanţă, apreciind că potrivit art. 78 alin. 5 din Legea nr. 448/2006, competenţa privind executarea controlului în materie nu revine organelor fiscale, ci celor subordonate Inspecţiei Muncii, a pronunţat o hotărâre nelegală, fiind realizat în speţă motivul de nelegalitate a hotărârii atacate prev. de art.304 pct. 9 Cod procedură civilă. În acest sens poate fi reţinut şi aspectul potrivit căruia nu se poate susţine cu suficient temei9 faptul că organele fiscale ar fi depăşit propria competenţă, sau că Inspecţia Muncii avea atribuţiile exclusive de control şi monitorizare, pentru că, perioada supusă controlului excede perioadei de activitate a legii nr. 448/2006, perioada anterior datei de 31.12.2006, nefiind suspusă, în baza acestui raţionament, nici organelor fiscale, nici Inspecţiei Muncii, în ceea ce priveşte controlul şi monitorizarea îndeplinirii de către contribuabili a obligaţiilor fiscale.

Pe de altă parte, admiţând în mod eronat acţiunea introductivă prin admiterea excepţiei necompetenţei organelor fiscale în efectuarea controlului, prima instanţă nu a insistat în cercetarea fondului pricinii, ceea ce atrage potrivit art. 312 alin. 1,3 Cod procedură civilă, casarea hotărârii atacate, şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Cu ocazia rejudecării, prima instanţă va proceda la o cercetare a modului de aplicare a legii de către organele fiscale pentru perioada supusă controlului, respectiv 01.05.2003 – 30.04.2008. în acest sens, urmează a fi avute în vedere disp. art. 42 şi 43 din OUG Nr. 102/1999, pentru perioada 01.05.2003 – 31.12.2006; şi disp. art. 78 alin.3 din Legea nr. 448/2006, pentru perioada 01.01.2007 – 30.04.2008, precum şi sfera de aplicare a celor două acte normative aşa cum este definită prin textele de lege precitate, cu observarea faptului că autorităţile si instituţiile publice sunt cuprinse în sfera contribuabililor doar în cel de-al doilea act normativ.

De asemenea, cu ocazia rejudecării cauzei, vor fii avute în vedere şi celelalte motive de nelegalitate a hotărârii atacate aşa cum au fost acestea expuse în cererea de recurs.

Dec. 557/R/22 mai 2009
Regim vamal suspensiv. Îndeplinirea condiţiilor neexistenţei faptului generator de taxă conform prevederilor art. 161¹ Cod fiscal.

Neîndeplinirea în termen a condiţiilor de încheiere a regimului vamal suspensiv şi a condiţiilor de reexportare către persoana care l-a exportat a bunului cu privire la care s-au reţinut obligaţiile vamale în urma controlului operaţiunii respective, reprezintă o situaţie care atrage dispoziţiile aplicabile faptului generator de TVA.
Prin sentinţa nr.192 din 3 februarie 2009 a Tribunalului Harghita s-a admis acţiunea reclamantei SC F. D. SRL Miercurea Ciuc, formulată în contradictoriu cu pârâtele D.R.A.O.V Braşov şi D.G.F.P. Harghita, fiind anulate procesul-verbal de control nr.10/22.02.2008 şi Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr.1076/20.02.2008, emise de pârâta D.R.A.O.V Braşov, precum şi Decizia nr.18/30.04.2008 a D.G.F.P. Harghita, cu cheltuieli de judecată.

In considerentele hotărârii atacate s-a reţinut că obligaţiile vamale ale reclamantei sunt datorate pentru importul unei maşini de forat, în baza contractului de închiriere din 23.03.2006 în regim vamal suspensiv, cu aprobare de scutire de la obligaţia garantării datoriei vamale până la 31.12.2006, regim prelungit până la 31.12.2007. Ulterior, bunul a fost expediat în 11.01.2008 înapoi în Ungaria şi pus în circulaţie în Slovacia.

Procesul verbal de control nr.10/2008 şi Decizia nr.1076/2008 au stabilit că titularul operaţiunii nu a încheiat operaţiunea de import temporar până la termenul aprobat pentru maşina de forat introdusă în regim suspensiv, fiind stabilite în acest sens obligaţii vamale de 156.865 lei, din care 149.266 lei TVA şi 7.599 lei majorări TVA, dar contestaţia formulată împotriva acestor acte a fost respinsă prin Decizia nr.18/2008 a D.G.F.P. Harghita.

Prima instanţă a reţinut că, într-adevăr, potrivit scrisorii de transport internaţional, utilajul a fost expediat şi transportat la adresa indicată în Slovacia, unde a fost şi recepţionat, tranzitul fiind prin Ungaria.

S-a mai reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art.161/1 alin.2, 3 Cod fiscal, în cauză fiind dovedită reexportarea utilajului ca urmare a justificării conferite de scrisoarea de trăsură.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs D.G.F.P. Harghita, criticând hotărârea atacată ca nelegală, susţinând, în esenţă, că din documentele depuse de titularul operaţiunii de import temporar nu a rezultat că bunul în cauză ar fi fost reexpediat în Ungaria, ceea ce a atras închiderea din oficiu a operaţiunii de admitere temporară, fiind încălcate dispoziţiile art.161/1 din Legea nr.571/2006. Aceasta întrucât, potrivit scrisorii de transport internaţional, maşina a fost transportată din România în Slovacia, reclamanta având dubla calitate de destinatar cât şi de expeditor.

A declarat, de asemenea, recurs împotriva aceleiaşi hotărâri A.N.V., prin D.R.A.O.V. Braşov, susţinând, în esenţă, aceleaşi argumente şi anume că din dosarul cauzei a rezultat fără echivoc faptul că bunul în cauză nu a fost reexpediat către statul membru din care a fost exportat, tranzitarea mărfii în spaţiul comunitar neîndeplinind condiţia neexistenţei faptului generator de taxă, prev.de art.161/1 Cod fiscal.

Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, susţinând, în esenţă, că la sfârşitul anului 2007 România era deja membru comunitar, fiind creat un regim de insecuritate juridică ce a determinat neîncheierea operaţiunii de admitere temporară, că, în speţa de faţă, utilajul a fost reexpediat către statul membru din care a fost exportat şi către persoana care l-a exportat. S-a mai arătat că nu există fapt generator de TVA, întrucât bunul a fost reexpediat proprietarului către un nou chiriaş, conform dispoziţiilor exprese ale proprietarului, prin Ungaria spre Slovacia, bunul putând circula aşadar liber în spaţiul comunitar.

Examinând hotărârea atacată prin prisma acestor considerente, precum şi din oficiu potrivit art.304/1 Cod procedură civilă, curtea a constatat următoarele:

Chestiunea dedusă judecăţii este aceea de a şti dacă în cauză suntem în prezenţa unui fapt generator de TVA, dată fiind starea de fapt reţinută mai sus. In raport de această chestiune, potrivit Deciziei nr.18/2008, emisă de pârâta D.G.F.P. Harghita, s-a reţinut că nu s-a încheiat în termen regimul vamal suspensiv, că nu s-a demonstrat reexpedierea bunului şi că nu a fost indicată persoana care l-a reexpediat, mai mult, scrisoarea de trăsură nu poată ştampila autorităţii vamale.

In acest sens, potrivit art.161/1 alin.3 Cod fiscal, în cazul unui import de bunuri nu există fapt generator de taxă în cazul în care bunurile importate în sensul alineatului 2 lit.a nu reprezintă mijloace de transport şi sunt reexpediate sau transportate către statul membru din care au fost exportate şi către persoana care le-a exportat (lit.b). Art.161/1 alin.2 lit.a Cod fiscal prevede că este considerat import şi ieşirea bunurilor în România din regimul de admitere temporară în care au fost plasate înaintea aderării, în condiţiile alineatului 1 al aceluiaşi articol, chiar dacă nu au fost respectate prevederile legale.

Astfel, este necesar ca bunul importat să fie reexportat către statul membru din care a fost iniţial exportat; în cazul de faţă fiind vorba de Ungaria, aceasta fiind ţara de unde bunul a fost iniţial importat în România.

Oricum, anterior verificării acestei condiţii, care nu a fost îndeplinită în cauză, curtea este chemată să se pronunţe cu privire la situaţia regimului vamal suspensiv, care, potrivit cauzei, nu a fost încheiat în termen, aspect recunoscut de către reclamantă.

In aceste condiţii, curtea a apreciat că neîndeplinirea acestor două condiţii, încheierea regimului vamal suspensiv şi reexportarea către persoana ce l-a exportat, reprezintă o situaţie care atrage incidenţa dispoziţiilor aplicabile faptului generator de TVA în înţelesul legii şi, în consecinţă, obligaţia de a plăti datoriile vamale aferente.

Or, în prezenta cauză, instanţa de fond a procedat nelegal făcând o aplicare greşită a legii, susţinând că nu am fi în prezenţa faptului generator de TVA, fiind realizat aşadar motivul de nelegalitate a hotărârii atacate prevăzut de art.309 pct.9 Cod procedură civilă.

In consecinţă, potrivit art.312 alin.1, 3 Cod procedură civilă, curtea a admis recursul promovat în cauză, a modificat hotărârea atacată în sensul respingerii acţiunii introductive pentru considerentele de mai sus.

Dec. 559/29 mai 2009
Excepţiile de procedură şi de fond. Ordinea soluţionării acestora potrivit prevederilor art. 137 Cod Procedură Civilă.

Omiţând să se pronunţe asupra tuturor excepţiilor invocate, mai mult, nepronunţându-se asupra excepţiei inadmisibilităţii care este o excepţie ce face de prisos cercetarea fondului în cazul în care este admisă, prin urmare soluţionarea ei prioritară fiind esenţială, instanţa a nesocotit prevederile art. 137, alin. 1 Cod procedură civilă devenind astfel incidente prevederile art. 312, al.5 Cod procedură civilă.
Prin sentinţa nr.2639 din 17 noiembrie 2000 pronunţată în dosarul nr.1766/2004, Tribunalul Harghita a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute a tuturor actelor emise de către G. M. C. SPRL după data de 18 septembrie 2006, formulată de creditoarea Primăria Miercurea Ciuc şi a admis cererile de intervenţie în interes propriu al intervenienţilor S.C.”A. & I.”SRL şi SCA V.& S., obligând creditoarea la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că SC G. M. C. SPRL şi-a îndeplinit atribuţiile în mod legal şi creditoarea nu a dovedit că ar fi fost vătămată în drepturile sale prin vreuna dintre măsurile administratorului judiciar.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Municipiul Miercurea Ciuc, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii, în sensul constatării nulităţii absolute a tuturor actelor emise de către G. M. C. SPRL după data de 18 septembrie 2006.

Recurentul a menţionat în recurs că sentinţa civilă nr.3181 din 18 septembrie 2006 prin care G. M.C. SPRL a fost numit ca şi lichidator judiciar a fost ulterior casată prin Decizia nr.1015/2006 a Curţii de Apel Târgu – Mureş.

S-a apreciat că în această situaţie G.M.C. SPRL a exercitat atribuţiile specifice lichidatorului judiciar fără nici un temei legal.

S-a apreciat că vătămarea cauzată creditorilor a fost aceea că lichidatorul judiciar G.M.C. SPRL nu a administrat corespunzător patrimoniul debitoarei, deoarece Primăria Municipiului Miercurea Ciuc a primit doar o parte din sumele de bani obţinute din valorificarea bunurilor debitoarei, nefiind acoperite integral creanţele.

Împotriva aceleiaşi hotărâri a formulat recurs şi SCA V. & S., solicitând admiterea recursului.

De asemenea, SCA V. & S. a formulat recurs şi împotriva Încheierii nr.28/22 septembrie 2008, pronunţată în cadrul aceluiaşi dosar de faliment, motivele de recurs fiind comune pentru ambele recursuri.

Astfel, s-a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale active a Primăriei Municipiului Miercurea Ciuc, arătând că aceasta nu are personalitate juridică.

De asemenea, s-a invocat excepţia de inadmisibilitate, arătând că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acesteia nici prin încheiere, nici prin sentinţă.

S-a arătat că potrivit art.21 din Lege anr.85/2006 împotriva măsurilor lichidatorului se poate face contestaţie şi câtă vreme creditoarea nu a contestat actele efectuate de către administratorul judiciar, nu poate ca ulterior să solicite constatarea nulităţii absolute a tuturor actelor.

S-a apreciat că s-ar fi putut invoca eventual nulităţi relative, însă numai în condiţiile prevăzute de art.21 din Legea nr.85/2006.

Recurenta a invoca şi excepţia lipsei de interes a reclamantei, arătând că şi în situaţia în care s-ar anula actele şi activele ar fi din nou vândute reclamantei nu i-ar fi distribuită nicio sumă deoarece bunurile nu pot fi valorificate la un preţ mai mare decât cel obţinut în procedură, având în vedere şi efectele crizei financiare care a determinat scăderea preţurilor imobilelor.

În ce priveşte planurile de distribuire a căror modificare o urmăreşte Municipiul Miercurea Ciuc, s-a menţionat că acestea au fost întocmite potrivit tabelului definitiv consolidat făcut de noul lichidator, astfel că nici acestea nu s-ar putea modifica.

Prin recurs s-a invocat şi tardivitatea acţiunii menţionându-se că procesul verbal de licitaţie publică şi actul de adjudecare putea fi atacate cu căi de atac speciale şi că la data vânzării reclamanta nu s-a opus acestui fapt.

Cu toate că a solicitat constatarea nulităţii absolute a actelor, recurenta i-a reproşat reclamantei că nu a precizat interesul public şi norma imperativă care ar fi fost încălcată.

Împotriva sentinţei nr.2639/17 noiembrie 2008, precum şi împotriva Încheierii civile nr.28/22 septembrie 2008 a formulat de asemenea recurs G.M.C. SPRL . Acesta a solicitat admiterea recursului şi a invocat atât excepţia tardivităţii acţiunii, cât şi excepţia inadmisibilităţii.

În ce priveşte tardivitatea s-a invocat greşita calificare a acestei cereri şi s-a arătat că singura modalitate în care se putea solicita anularea măsurilor administratorului judiciar era formularea contestaţiei în baza art.21 din Legea nr.85/2006.

Pe de altă parte s-a arătat că administratorul judiciar a dus la îndeplinire actele dispuse de către judecătorul sindic, în baza aprobării adunării creditorilor.

S-a arătat că Primăria Miercurea Ciuc nu a formulat contestaţie împotriva niciunui act de al administratorului judiciar, cu excepţia contestaţiei ce viza înscrierea creanţei sale în tabelul suplimentar al tuturor creanţelor.

S-a invocat şi inadmisibilitatea acţiunii Primăriei Miercurea Ciuc, deoarece reclamanta nu a venit în sprijinul afirmaţiilor sale cu nicio împrejurare de fapt sau de drept care ar putea duce la încălcarea unei norme imperative.

S-a menţionat şi faptul că reclamanta a încasat sumele primite conform planului de distribuire fără a contesta planul iar ulterior nu a restituit sumele.

De asemenea, s-a arătat că îşi însuşeşte şi excepţiile invocate de către intervenienţi.

Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art.304¹ C.pr.civ., instanţa a reţinut următoarele:

Creditoarea Primăria Municipiului Miercurea Ciuc a formulat cerere pentru constatarea nulităţii absolute a tuturor actelor emise de către G.M.C. SPRL după data de 18 septembrie 2006.

În cadrul acestei acţiuni s-au formulat cererii de intervneţie în interes propriu de către S.C.”A. & I. SRL şi SCA V. & S.

Pe parcursul soluţionării acţiunii s-au invocat mai multe excepţii de către părţile implicate în soluţionarea acestei cereri.

Instanţa s-a pronunţat doar asupra unor dintre excepţiile invocate, însă asupra excepţiei de inadmisibilitate nu s-a pronunţat nici prin încheiere, nici prin sentinţă.

Având în vedere faptul că o asemenea excepţie face inutilă cercetarea pe fond a cauzei, considerăm că era esenţială soluţionarea acestei excepţii.

Câtă vreme prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii nu putem analiza în recurs aspecte legate de fondul cauzei.

În această situaţie apreciem că judecătorul sindic a soluţionat cauza fără cercetarea în fond a excepţiei de inadmisibilitate, fiind îndeplinite astfel condiţiile prevăzute de art.312 al.5 C.pr.civ.

În consecinţă, instanţa a admis recursurile, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Harghita.

Faţă de soluţia de admitere a recursului formulat împotriva Sentinţei nr.2639 din 17 noiembrie 2008 a Tribunalului Harghita, recursurile formulate împotriva Încheierii nr.28 din 22 septembrie 2008 a Tribunalului Harghita dată în cadrul aceluiaşi dosar de faliment au fost respinse ca premature, putând fi din nou atacate cu hotărârea ce se va da cu ocazia rejudecării cererii principale de anulare a actelor lichidatorului.

Dec. 596/R/2 iunie 2009
Revizuire. Motivul prevăzut de art. 322, pct.8, Cod Procedură Civilă. Dovada existenţei unei împrejurări mai presus de voinţa părţii care a împiedicat-o să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta. Internarea în spital într-o perioadă anterioară termenului de judecată la care au avut loc dezbaterile în fond nu îndeplineşte exigenţele temeiului de lege indicat.
Prin cererea de revizuire formulată de pârâtul S. N. împotriva deciziei nr. 474/R din 22 mai 2008, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş în dosarul nr. 97./43/2006, s-a invocat motivul prevăzut de art. 322 pct. 8 Cod procedură civilă.

În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că, a fost în imposibilitate să se prezinte la judecată la termenul de judecată din 15 mai 2008, privat fiind astfel de dreptul de a-i fi analizate şi administrate probe, de a pune concluzii.

Revizuientul a precizat că a aflat despre conţinutul deciziei nr. 474/2008 la 23 aprilie 2009, când a primit o somaţie de la executorul judecătoresc fiind ataşată şi decizia în cauză.

În susţinerea motivului de revizuire, s-a invocat faptul că, deşi legal citat la domiciliul din Miercurea Ciuc la data de 15 mai 2008, când s-a judecat recursul, revizuientul se afla în Clinica de Ortopedie Traumatologică din Târgu-Mureş, potrivit biletului de externare depus la dosar. În continuare a făcut precizarea că internarea în clinică a avut loc în perioada 6 aprilie – 9 mai 2008, suferind o intervenţie chirurgicală, dar că, după externarea din 9 mai 2008 s-a aflat într-o perioadă îndelungată de imobilizare la pat.

În motivarea revizuirii s-au prezentat pe larg şi motive legate de fondul cauzei, de condiţiile angajării răspunderii personale în temeiul prevederilor Legii nr. 85/2006 republicată, criticând hotărârea prin care instanţa de recurs a admis recursul creditoarei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita şi a dispus angajarea răspunderii personale în solidar cu cei 5 administratori ai debitoarei S.C. „P”S.A.

Intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de revizuire, susţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile de admitere a acestora câtă vreme revizuientul nu a dovedit vreo împrejurare mai presus de voinţa sa de a se înfăţişa la judecată, „imposibilitatea” invocată neînlăturând posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere în scris sau de a angaja un apărător. În continuare, intimata a prezentat argumente care ţin de fondul cauzei, de justificarea angajării răspunderii personale a revizuientului în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 republicată.

Analizând cererea de revizuire prin prisma motivului invocat şi anume art. 322 pct. 8 Cod procedură civilă, instanţa a constatat următoarele:

În dosarul nr. 97./43/2006 al Curţii de Apel Târgu-Mureş în care s-a judecat recursul declarat de creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita împotriva sentinţei civile nr. 260/2008 pronunţată de judecătorul sindic, revizuientul a fost citat pentru termenul de judecată din 15 mai 2008, potrivit dovezii de îndeplinire a procedurii de citare de la fila 29 din acel dosar. Citaţia a fost primită la data de 23 aprilie 2008, potrivit aceluiaşi act şi aşa cum rezultă din Biletul de externare (fila 7-8 dosar recurs) perioada internării a fost 6 aprilie – 9 mai 2008, astfel că, în perioada de după 9 mai 2008 nu rezultă existenţa vreunei împrejurări mai presus de voinţa revizuientului de a-şi pregăti apărarea şi chiar a se prezenta în faţa instanţei, fie şi printr-un apărător ales sau chiar mandatar. Aceasta, deoarece la rubrica „recomandări la externare” din biletul de externare nu rezultă indicaţia imobilizării la pat şi deci, imposibilitatea de deplasare, or, textul art. 322 pct. 8 Cod procedură civilă prevede o situaţie de excepţie, aceea de a fi împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţei despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.

Pentru termenul din 15 mai 208 revizuientul, externat fiind încă din data de 9 mai 2008 putea, dacă nu să se prezinte, măcar să încunoştinţeze în scris instanţa despre situaţia sa şi să solicite eventual termen pentru apărare.

Oricum, instanţa a şi dispus amânarea pronunţării cauzei, iar în condiţiile în care procedura de citare a fost legal îndeplinită şi ştia de proces, revizuientul nu se mai poate prevala de textul art. 322 pct. 8 Cod procedură civilă, astfel că cererea de revizuire a fost respinsă.