România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Decizia nr. 1175/R/26 noiembrie 2009
Art. 31, lit. c şi d din Legea nr. 188/1999 republicată.

Suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Lipsa cuantificării lor legale. Consecinţe.
Prin sentinţa nr. 371 din 1 iunie 2009, Tribunalul Mureş, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii B. I.T., B. L., C. I.-S., G. M., M. D.L., O.R., P.-S. E., S.-K. K., S.G., Ş. M., Ş.L. R., T. D. V., , în contradictoriu cu pârâta DMIS Mureş, a admis cererea de intervenţie în interes propriu a intervenienţilor O. E. şi M. A. şi a obligat pârâta să achite suplimentul postului în cuantum de 25% din salariul de bază, suplimentul corespunzător treptei de salarizare de 25% şi sporul de confidenţialitate de 15%, sporul de stabilitate de până la 20%, sporul de suprasolicitare şi stres în cuantum de până la 10%, calculate la salariul de bază şi alocaţia individuală sub forma tichetelor de masă.

Instanţa de fond a considerat fondată cererea reclamanţilor, motivând că aceştia sunt funcţionari publici în cadrul DMIS Mureş, iar drepturile salariale reprezentând suplimentul postului şi cel corespunzător treptei de salarizare sunt prevăzute de art. 31 lit.”c” şi „d” din Legea nr. 188/1999, ele se cuvin şi pentru perioada în care a fost suspendată acordarea lor. În ceea ce priveşte sporul de confidenţialitate, instanţa a avut în vedere prevederile art. 46 din Legea nr. 188/1999, care instituie obligaţia funcţionarilor publici de păstrare a secretului de serviciu şi confidenţialităţii în legătură cu faptele, informaţiile şi documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei, deci este o obligaţie corelativă raporturilor de serviciu, iar sporul de fidelitate este prevăzut de art. 3 lit. „f” din Legea nr. 188/1999 şi se transpune în practică prin existenţa securităţii raporturilor de serviciu, a stabilităţii în exercitarea funcţiei publice, precum şi de art. 39 alin.2 lit. „d” din Codul muncii. Acordarea sporului de suprasolicitare neuropsihică a fost justificată prin activitatea care necesită solicitare psihică şi stres, efort suplimentar ce trebuie remunerat şi prin incidenţa dispoziţiilor art. 31 alin. 2 coroborat cu art. 3 lit.c,d şi e din Legea nr. 188/1999 republicată.

Tichetele de masă s-au acordat în considerarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 142/1998.

Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu recurs de către pârâta DMPS Mureş, care a solicitat a se ţine cont de faptul că această instituţie nu a făcut altceva decât să se conformeze prevederilor actelor normative în vigoare şi anume art. 15 din OG nr. 6/2007, art. 8 din OUG nr. 226/2008 şi legilor bugetului de stat pentru anii 2006-2009 precum şi prevederilor Legii nr. 188/1999 republicată.

S-a mai precizat că MFPS, în calitate de ordonator principal de credite nu a deschis creditele necesare plăţii sporurilor solicitate şi că, deşi este de acord că unele categorii de funcţionari publici primesc sporurile, situaţia creată trebuie rezolvată prin implementarea unui sistem unitar de salarizare.

Reclamanţii intimaţi au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, susţinând că sporurile solicitate sunt justificate, atât prin incidenţa prevederilor legale cât şi prin natura atribuţiilor lor de serviciu, invocând practica judiciară şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 185/2009.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 304/1 Cod procedură civilă, instanţa constată că recursul pârâtei este fondat.

Sporurile reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare sunt într-adevăr prevăzute de art. 31 lit.c şi d din Legea nr. 188/1999 republicată, dar nu sunt cuantificate. În acest context, cuantificarea trebuie făcută prin lege sau dispoziţii date în aplicarea legii, aceasta nefiind atributul instanţei.

De altfel, în soluţionarea cererii de recurs în interesul legii, şi anume Decizia XX din 21 septembrie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. 1 lit. C şi d din Legea nr. 188/1999, în lipsa unei cuantificări legale, cele două drepturi salariale nu se pot acorda pe cale judecătorească. În plus, acordarea de către instanţă a celor două suplimente, împrumutând criterii de cuantificare din alte dispoziţii legale sau stabilind ea însăşi cuantificarea după diverse criterii, ar nesocoti decizii ale Curţii Constituţionale, cum ar fi spre exemplu Decizia nr. 820/2008.

În ceea ce priveşte sporurile de confidenţialitate, stabilitate, fidelitate şi suprasolicitare neuropsihică şi de stres, prima instanţă în mod eronat a apreciat că se justifică şi sunt prevăzute de Legea nr. 188/1999 republicată.

Simplul fapt că art. 3 din lege prevede principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice, printre care şi cel al eficienţei, eficacităţii, stabilităţii, responsabilităţii, orientării către cetăţean, nu justifică acordarea unor sporuri salariale neprevăzute în mod expres în cuprinsul legii în baza căreia se calculează drepturile salariale ale acestor categorii de personal.

Potrivit art. 31 din Legea nr.188/1999 republicată, funcţionarii publici au dreptul la salariul de bază, sporul pentru vechimea în muncă, ei beneficiind de prime şi alte drepturi salariale în condiţiile legii, relevant de reţinut fiind că lit. „c” şi „d” ale alineatului 1 din art. 31 au fost abrogate prin Legea nr. 330/2009 de la data de 12 noiembrie 2009.

La fel, împrejurarea că la art. 46 din acelaşi act normativ este prevăzută obligaţia funcţionarilor publici de păstrare a secretului de stat, de serviciu şi confidenţialitate, nu justifică acordarea sporului de confidenţialitate.

Tichetele de masă sunt prevăzute de Legea nr. 142/1998 dar, acordarea acestora nu este reglementată prin norme imperative, potrivit art. 1 din lege, legiuitorul nu a instituit în sarcina angajatorului obligaţia de acordare a acestor tichete de masă, ci o posibilitate care se poate sau nu realiza în funcţie de dispoziţiile Legii bugetului de stat, deci dacă se pot aloca fonduri cu acest titlu.

Funcţionarii publici pot beneficia de sporuri salariale în condiţiile stabilite prin acte normative de salarizare a funcţionarilor publici şi de legislaţia specifică instituţiei publice unde îşi desfăşoară activitatea, astfel că aceştia nu pot negocia sporuri sau prestaţii suplimentare în bani, cum ar fi clauze de mobilitate sau confidenţialitate, în condiţiile art. 25 şi 26 din Codul Muncii.

Faţă de considerentele arătate, văzând şi prevederile art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa a admis recursul şi a modificat hotărârea în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor.

Decizia nr. 1180/R/26 noiembrie 2009
Decretul Lege nr. 118/1990 – art. 1, alin. 1. Situaţiile care pot fi apreciate ca persecuţii politice în care se putea afla o persoană şi pentru care se poate recunoaşte ca vechime în muncă acea perioadă.
Prin sentinţa nr. 249 din 15 aprilie 2009, Tribunalul Mureş a admis cererea formulată de reclamantul F. I.Z. în contradictoriu cu pârâta DMPS Mureş, constatând că în perioada 15 iulie 1988 – 1 martie 1990 reclamantul nu şi-a putut exercita profesia, întrucât a fost persecutat politic şi că această perioadă constituie vechime în muncă în funcţia de instructor principal învăţământ. S-a dispus anularea deciziei nr. 2412/C din 15 decembrie 2008 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să emită o nouă decizie, prin care să-i stabilească drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond, coroborând înscrisurile depuse la dosarul cauzei cu declaraţia martorului C. A., a constatat că din probele administrate rezultă că desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului la data de 15 iulie 1988 a fost abuzivă, neavând la bază nici un temei legal, contextul în care s-a luat această măsură rezultând din declaraţia martorului, respectiv vizitele frecvente ale ofiţerului de securitate ce se ocupa de unitatea angajatoare şi care îl vizau exclusiv pe reclamant, precum şi schimbarea locului de muncă al reclamantului în repetate rânduri în cadrul aceleiaşi unităţi, pe funcţii inferioare care nu corespundeau pregătirii sale profesionale. Toate aceste aspecte, coroborate cu faptul că reclamantul s-a angajat ulterior ca muncitor necalificat, duc la concluzia că în perioada 15 iulie 1988 – 1 martie 1990 reclamantul nu şi-a putut exercita profesia întrucât a fost persecutat politic.

Prin urmare, a considerat instanţa de fond că sunt aplicabile prevederile art. 9 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere din 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, urmând ca perioada în care reclamantul nu şi-a putut exercita profesia din aceste cauze, să constituie vechime în muncă în funcţia de instructor principal învăţământ.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs DMPS Mureş, solicitând modificarea hotărârii, în sensul respingerii acţiunii reclamantului, susţinând că hotărârea pronunţată este rezultatul aplicării greşite a prevederilor legale.

Astfel, se arată că dispoziţiile cuprinse în art. 1 alin. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990 prevăd în mod expres situaţiile care pot fi apreciate ca persecuţii politice în care se putea afla o persoană şi pentru care se poate recunoaşte ca vechime în muncă această perioadă.

Art. 3 alin. 1 şi 2 din aceeaşi lege indică şi drepturile de care pot beneficia persoanele aflate într-una dintre situaţiile prevăzute de art. 1 alin. 1 lit. c şi d , reclamantul neîncadrându-se în niciuna din aceste situaţii, nu poate fi beneficiarul acestor drepturi.

Prin hotărârea recurată reclamantului i s-a recunoscut ca vechime în muncă în funcţia de instructor principal învăţământ, perioada 15 iunie 1988 – 1 martie 1990, cu toate că prin lege se reglementează numai situaţiile de persecuţie politică desfăşurate în perioada 1945-1989. În plus, prin aceeaşi decizie s-a dispus ca reclamantului să i se stabilească şi drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, fără să se precizeze care ar fi drepturile de care ar putea beneficia reclamantul.

Prin întâmpinare depusă la dosar se solicită respingerea recursului ca nefondat, menţinerea soluţiei primei instanţe ca fiind temeinică şi legală, susţinând că persecuţiile la locul de muncă au continuat şi după anul 1989 până în anul 2006, când s-a pensionat anticipat.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în limitele prevăzute de art. 304¹ Cod procedură civilă , curtea a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Prin cererea adresată DMPS Mureş, reclamantul a solicitat recunoaşterea perioadei cuprinse între 15 iulie 1988 – 1 martie 1990 ca vechime în profesia de instructor principal în învăţământ, întrucât a fost persecutat politic în această perioadă şi nu a putut să-şi exercite profesia corespunzător pregătirii. Potrivit dispoziţiilor art. 1 din DL.118/1990 persoanele care fac dovada prin hotărâre judecătorească de constatare că nu au putut să-şi exercite profesia, sau după caz, ocupaţia, pe perioada în care au fost persecutate, sau urmărite din motive politice, beneficiază de vechime în muncă pe perioada în care s-au aflat în atare situaţii.

Prin acţiunea dedusă judecăţii reclamantul invocă faptul că a fost angajat la Cooperativa Meşteşugărească „T.M.”, în funcţia de instructor principal învăţământ în cadrul Biroului personal-învăţământ, iar la data de 15 iulie 1988 i s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 130 lit. a din Codul muncii. Se susţine că de la această dată şi până în martie 1990, nu şi-a putut exercita profesia corespunzătoare studiilor superioare pe care le-a avut, fiind angajat ca muncitor necalificat.

Verificând însă actele şi lucrările dosarului, se poate constata că reclamantului i s-a desfăcut contractul de muncă la data de 15 iulie 1988 dar împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă reclamantul a formulat contestaţie care a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 5013 din 6 septembrie 1988, rămasă irevocabilă prin decizia 47 din 31 ianuarie 1990, dispunându-se reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior desfacerii contractului de muncă, cu acordarea tuturor drepturilor cuvenite pentru perioada cuprinsă între data desfacerii contractului de muncă şi data reintegrării.

Se poate, aşadar, concluziona că reclamantul a fost repus în situaţia anterioară emiterii deciziei de desfacere a contractului de muncă, că reparaţia la care face referire reclamantul prin acţiunea dedusă judecăţii, aceea de a i se recunoaşte ca vechime în funcţia de instructor principal învăţământ, a fost realizată prin sentinţa civilă nr. 5013 din 16 sept,1988, aspect ce rezultă din înscrierile din cartea de muncă depusă la dosar – fila 18 – 36, menţiunile din cartea de muncă cu privire la desfacerea contractului de muncă şi angajarea ca muncitor necalificat au fost anulate – vezi poziţiile 23, 24, 25 din cartea de muncă – fila 26.

În atare situaţie se poate aprecia că reclamantul nu poate fi încadrat într-una din situaţiile de persecuţie politică prevăzute de art. 1 din DL 118/1990, situaţia invocată de către reclamant este una prevăzută de dreptul comun în materia dreptului muncii ea a şi fost îndreptată pe această cale, aşa cum s-a arătat mai sus, respectiv printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în materia dreptului muncii, astfel că în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 din acelaşi cod, recursul va fi admis şi se va modifica hotărârea primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii reclamantului în condiţiile prevăzute de art. 7 alin. 4 din Legea nr. 189/2000, privind aprobarea OG nr. 105/1999 de modificarea şi completarea Decretului-lege nr. 118/1990.

Decizia nr. 1281/R/26 noiembrie 2009
Decretul Lege nr. 118/1990; Legea nr. 221/2009.

Stabilirea domiciliului obligatoriu. Modul de dovedire.
Prin sentinţa nr. 372 din 1 iunie 2007, Tribunalul Mureş, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta K. I. în contradictoriu cu DMIS Mureş, a anulat decizia nr. 2905/C/29 decembrie 2008 emisă de pârâtă şi a dispus acordarea în favoarea petentei a drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Instanţa de fond a reţinut că petenta a cerut să i se stabilească drepturile ce i se cuvin pentru faptul că a fost persecutat politic şi cultural, fiind obligată să aibă domiciliu obligatoriu în perioada 1947-1958 şi că, cererea acesteia este fondată deoarece s-a dovedit că aceasta a fost declarată de regimul de opresiune chiabur, adică a suportat privaţiuni pe motiv de avere, fără să fi săvârşit vreo faptă de natură penală pentru a fi luată în evidenţa poliţiei.

Instanţa a precizat că din probele administrate este evident că pârâta a suferit privaţiuni cu privire la dreptul egal la muncă şi alte privaţiuni de natură socială la care a fost expusă.

Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu recurs de pârâta DMPS Mureş care a solicitat modificarea în sensul respingerii cererii petentei, motivând că s-a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale deoarece din actele oficiale şi din declaraţiile martorilor nu rezultă motivul politic, aceasta fiind condiţie esenţială pentru ca o persoană să poată fi considerată persecutată politic, ci reiese doar că tatăl reclamantei a fost considerat chiabur dar nu şi faptul că a avut fixat şi domiciliul obligatoriu pe baza unor acte normative din vremea respectivă.

Recurenta a mai precizat că martorul I. L. avea numai 7 ani la data la care s-ar fi luat măsura administrativă împotriva reclamantei şi că, „fixarea de domiciliu obligatoriu” este considerat măsură administrativă şi constatarea caracterului politic revine instanţei conform Legii nr. 221/2009. Această măsură administrativă trebuie să fi fost întemeiată pe acte normative expres prevăzute de art. 3 din Legea nr. 221/2009.

În plus, recurenta a învederat faptul că toate actele doveditoare se referă la situaţia părinţilor reclamantei, or, aceasta din 13 martie 1954 s-a căsătorit cu K. I., dobândind alt statut social şi nu a făcut dovada că, începând cu 29 august 1952 a locuit şi gospodărit împreună cu părinţii până la data încetării restricţiilor domiciliare pentru tatăl său.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 304¹ Cod procedură civilă, instanţa a constatat recursul este fondat.

Reclamanta K.I. susţine că a fost persecutată politic şi cultural şi obligată să stea la domiciliu obligatoriu în perioada 1947-1958.

În „contestaţia” la decizia 2405 din 31 octombrie 2008, aflată la fila 18 dosar fond, precizează că a avut domiciliu obligatoriu în comuna F. , judeţul Mureş, înainte de căsătorie la familia A. şi în continuare în satul R. după căsătorie în familia K.

Martorul I. L., născut în 1940 şi N.I., născut în 1930, declară că părinţii reclamantei, începând cu 12 septembrie 1947 au fost declaraţi chiaburi şi că tatăl său a fost şters de pe lista chiaburilor în 6 martie 1959 şi că li s-ar fi stabilit domiciliul obligatoriu în satul R., judeţul Mureş, dar tot ei declară extrajudiciar (fila 20 dosar fond) că reclamanta s-a căsătorit la 13 martie 1954 şi s-a mutat la adresa din R., mama soţului reclamantei fiind declarată chiabur din 12 septembrie 1947, până la 6 martie 1959 şi familia acesteia având domiciliul forţat.

Adeverinţele eliberate de Primăria comunei Fântânele, judeţul Mureş, aflate la fila 26 dosar fond, confirmă faptul că în registrul agricol din anul 1951 – 1955 figurează K. J. cu ultimul domiciliu R. şi A. A., cu ultimul domiciliu în Roua nr. 86, cu menţiunea „chiabur” dar în arhivă nu se deţine vreun document despre stabilirea domiciliului obligatoriu al chiaburilor. Reclamanta K. J. s-a născut la 29 august 1934 iar la 13 martie 1954 s-a căsătorit şi s-a mutat în casa familiei soţului său. După data căsătoriei, mai precis după împlinirea vârstei de 18 ani, nu mai poate invoca faptul că a suferit persecuţii politice alături de părinţi , iar faptul că familia soţului său a fost declarată chiabur şi ar fi avut domiciliul obligatoriu, nu prezintă relevanţă pentru stabilirea drepturilor solicitate de reclamantă.

În perioada în care se presupune că a locuit cu părinţi iar şi până la vârsta majoratului, în afara faptului că tatăl său a fost declarat chiabur, nu exista suficiente dovezi care să confirme stabilirea domiciliului obligatoriu, în sensul conferit de art. 1 lit. „d” din decretul-lege nr. 118/1990 coroborat cu prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Dovada calităţii de chiabur în ceea ce-i priveşte pe părinţii reclamantei şi proba testimonială pentru stabilirea domiciliului obligatoriu, în condiţiile în care din adresa oficială nu rezultă că sunt documente despre stabilirea domiciliului obligatoriu a chiaburilor în comuna respectivă, nu sunt suficiente pentru admiterea cererii reclamantei. Situaţia de persecuţie politică nu se deduce automat din situaţia de chiabur la vremea respectivă şi pentru a deveni incidente prevederile art. 1 lit. „c” din Decretul-lege 118/1990, trebuie dovedită şi stabilirea domiciliului obligatoriu, iar această măsură administrativă cu caracter politic, aşa cum o defineşte art. 3 din Legea nr. 221/2009, se stabileşte în condiţiile legii.

În contextul celor arătate, instanţa de fond nu a avut argumente suficiente şi dovezi elocvente pentru a anula decizia emisă de pârâta recurentă, astfel că, văzând şi prevederile art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă va fi admis recursul, hotărârea va fi modificată în sensul că se va respinge acţiunea reclamantei.

Decizia nr. 1186/R/03 decembrie 2009
Art. 149, alin. 2 şi 5 din Legea nr. 571/2003.

Art. 5, alin. 1 şi 2 din Legea nr. 26/1990 republicată.

Art. 147, alin. 5 din Legea nr. 571/2003 şi art. 5, alin. 7 din HG nr. 44/2004.

Dreptul de deducere a TVA.
Prin sentinţa nr. 183 pronunţată de Tribunalul Mureş la data de 20.03.2009 în dosarul nr. 871/102/2008, s-a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC. P. P.I. SRL în contradictoriu cu pârâta DGFP Mureş şi s-a anulat pct. 2 din Decizia nr. 115/02.10.2007 şi Decizia de impunere nr. 1241/08.07.2005 emise de pârâtă pentru suma de 29.132 lei reprezentând TVA şi a fost obligată pârâta să ramburseze această sumă reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În motivare se reţine că reclamanta a achiziţionat la data de 25.07.2003 de la SC. C.B.SA prin contract de vânzare cumpărare un imobil situat în localitatea Livezeni compus din casă de locuit şi teren aferent pentru suma totală de 39.947 EUR din care a achitat la data achiziţionării cu titlu de avans 40% din preţ, respectiv, 15.979 EUR la data de 30.07.2003 , diferenţa urmând a fi achitată în rate lunare a câte 208 EUR timp de 15 ani. În perioada iunie – noiembrie 2004 reclamanta a exercitat dreptul de deducere pentru TVA în sumă de 29.132 lei înscrisă în facturile emise de vânzătoare însă, prin RIF nr. 8/02.03.2005 şi decizia de impunere nr. 404/16.03.2005 suma a fost respinsă de la rambursare. În decontul de TVA pentru luna martie 2005, reclamanta a raportat această sumă inclusă în suma totală de 30.738 lei prin înscrierea acestei sume în rândul 24 din decont însă prin RIF nr. 12/20.06.2005 şi decizia de impunere nr. 1241/08.07.2005 s-a respins la rambursare atât suma de 29.132 lei cât şi suma de 3869 lei reprezentând TVA aferent aceluiaşi imobil. Motivarea pârâtei pentru respingerea la rambursare a constat în aceea că bunurile achiziţionate de societate nu sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile fiind o locuinţă pentru familie. Prin Decizia nr. 115/02.10.2007, soluţionând contestaţia reclamantei, pârâta a desfiinţat Decizia de impunere nr. 1241/08.07.2005 pentru suma de 3869 lei reprezentând TVA şi s-a respins în ceea ce priveşte suma de 29.132 lei TVA, 1463 lei reprezentând dobânzi aferente impozitului pe dividende şi 458 lei penalităţi aferente impozitului pe dividende. Reclamanta a contestat doar suma de 29.132 lei iar instanţa de fond a apreciat că această sumă i se cuvine la rambursare întrucât, chiar dacă la momentul achiziţiei scopul achiziţiei nu a fost dovedit pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, acest scop a fost dovedit ulterior, în anul 2005 prin includerea bunului în patrimoniul societăţii, acest fapt atribuindu-i caracterul de bun social. S-a considerat că, bunul fiind achiziţionat de către societate din fondurile sale, avea acest caracter din chiar momentul achiziţionării, urmând ca ulterior, în raport de destinaţie, societatea să stabilească dacă are drept de deducere asupra TVA plătită prin preţ. În speţă, chiar dacă bunul obţinut prin investiţie în anul 2003 a fost pus în funcţiune în anul 2004 şi nu a fost utilizat pentru realizarea de operaţiuni taxabile până la sfârşitul anului 2005, fapt care a determinat DGFP Mureş să respingă cererea de rambursare, după momentul în care societatea a făcut dovada înregistrării la ORC a bunului ca sediu social, i se naşte dreptul de deducere, drept care nu pateu fi anulat de organul fiscal pe chestiuni formale care ţin de modul de evidenţă şi raportare fiscală. S-a mai precizat că acesta este şi punctul de vedere exprimat în raportul de expertiză contabilă efectuată în cauză.

Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâta DGFP Mureş criticând-o sub aspecte de netemeinicie şi nelegalitate. Astfel, în considerente se arată că, deşi suma de 29.132 lei fusese respinsă la rambursare, ea nu a fost regularizată de societate în evidenţa contabilă fiind reportată în soldul 4422 ”TVA de recuperat” şi solicitate din nou la rambursare prin decontul de TVA aferent lunii martie 2005. Se mai arată că, concluziile însuşite de instanţa de fond din raportul de expertiză se referă la pct. 1 din decizie necontestat de către reclamantă.

Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 304¹ Cod procedură civilă, instanţa constată că recursul este fondat.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului, înmatricularea si mentiunile sunt opozabile tertilor de la data efectuarii lor in registrul comertului ori de la publicarea lor in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a IV-a, sau in alta publicatie, acolo unde legea dispune astfel. Persoana care are obligatia de a cere o inregistrare nu poate opune tertilor actele ori faptele neinregistrate, in afara de cazul in care face dovada ca ele erau cunoscute de acestia.

Controlul efectuat de organele fiscale concretizat prin raportul de inspecţie fiscală nr. 1241/08.07.2005 a vizat perioada ianuarie – martie 2005 iar până la data controlului reclamanta nu făcuse dovada că bunul achiziţionat prin contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 124/25.07.2003 a fost înregistrat la ORC ca şi sediu social al societăţii. Cum nici din cuprinsul contractului de vânzare cumpărare nu rezultă acest aspect, obiectul constituindu-l „casă de locuit” iar înregistrarea ca şi sediu social a avut loc doar în noiembrie 2005, în mod greşit instanţa de fond a apreciat că sunt doar chestiuni formale care ţin de modul de evidenţă şi raportare fiscală ce nu pot anula dreptul de deducere a TVA, întrucât doar după înregistrarea acestui imobil ca şi bun social folosit pentru operaţiuni taxabile se naşte dreptul societăţii de deducere a TVA. Aceasta interpretare este în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 147 alin. 5 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi art. 50 alin. 7 din HG nr. 44/2004. Prin urmare, altfel s-ar fi pus problema dacă societatea îşi exercita dreptul de deducere a TVA la sfârşitul anului 2005 după ce bunului obţinut prin investiţie i s-a dat o destinaţie în scopul realizării de operaţiuni taxabile.

Aşadar, atât în perioada supusă controlului fiscal cât şi la momentul efectuării acestuia, imobilul achiziţionat avea doar destinaţia de casă de locuit şi teren aferent nefiind utilizat în vederea realizării de operaţiuni taxabile iar susţinerile reclamantei cum că, încă din momentul achiziţionării a folosit drept sediu social nu pot fi opuse pârâtei câtă vreme acest aspect nu rezulta din nici un document şi nu a fost asigurată opozabilitatea faţă de terţi prin înregistrarea la ORC.

Mai mult chiar, societatea reclamantă şi-a majorat nejustificat TVA de rambursat aferentă perioadei ianuarie – martie 2005 cu TVA respinsă la rambursare prin raportul de inspecţie nr. 8/04.03.2005 şi Decizia nr. 404/16.03.2005. Conform art. 149 alin. 2 din Legea nr. 571/2003, „…se determină suma negativă a TVA cumulată prin adăugarea la suma negativă a TVA rezultată în perioada fiscală de raportare, a soldului sumei negative a TVA raportat din decontul perioadei fiscale precedente dacă nu a fost solicitat a fi rambursat…”. De asemenea, alin. 5 prevede că, „…Dacă o persoană impozabilă solicită rambursarea soldului sumei negative a TVA, aceasta nu se raportează în perioada fiscală următoare….”. Cu toate acestea, societatea a înscris în decontul de TVA aferent lunii februarie 2005 la rubrica „soldul sumei negative a TVA la sfârşitul perioadei de raportare” suma de 1.606 lei iar în cel aferent lunii martie 2005, la rubrica „soldul sumei negative a TVA raportată din perioada precedentă pentru care nu s-a solicitat rambursare” suma de 30.738 lei, deşi suma de 29.132 lei i se respinsese la rambursare.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei de vreme ce, aşa cum şi constatase, de altfel, doar din momentul în care bunul a fost înregistrat la ORC se naşte dreptul acesteia la deducerea TVA aferentă acelui bun. Cum sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în temeiul art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa a admis recursul pârâtei şi a modificat hotărârea în sensul că a respins contestaţia reclamantei.