România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Decizia nr. 1199/R/10 decembrie 2009
Art. 312, alin. 3 şi 5, Cod procedură civilă.

Instanţa are obligaţia să se pronunţe asupra tuturor capetelor de cerere formulate de reclamant iar nesoluţionarea tuturor capetelor de cerere echivalează cu necercetarea fondului cauzei deduse judecăţii.
Prin sentinţa nr. 217 pronunţată de Tribunalul Mureş la data d 30.03.2009 în dosarul nr. 1321/102/2008, s-a admis contestaţia formulată de reclamanta RAGCL Reghin în contradictoriu cu ANAF- DGFP Mureş, s-a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Municipiul Reghin şi s-a dispus anularea Deciziei nr. 114/02.11.2007 emisă de DGFP Mureş şi a deciziei de impunere nr. 789/06.07.2007 şi a Raportului de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. 513/12.07.2007 emisă de aceeaşi pârâtă.

Pentru a pronunţa această soluţie s-a reţinut că prin decizia nr. 114/02.11.2007 emisă de DGFP Mureş s-a respins contestaţia formulată de petentă pentru rambursarea sumei de 267.427 lei compusă din 257.417 lei reprezentând TVA şi 9.930 lei reprezentând majorări de întârziere aferente TVA. Pe perioada supusă controlului, 1.11.2006 – 30.11.2006, unitatea a dedus TVA în sumă totală de 257.417 lei aferentă unor lucrări de întreţinere şi reabilitare străzi şi canalizare efectuate de mai multe societăţi comerciale în baza unor contracte de execuţie încheiate cu RAGCL Reghin în calitate de achizitor şi Primăria Municipiului Reghin în calitate de beneficiar. În baza HCL nr. 11/30.11.2006 modificată şi completată prin HCL nr. 24/28.02.2006, Primăria municipiului Reghin a angajat un credit bancar pentru realizarea obiectivelor de investiţii cu finanţare din credit bancar încredinţând realizarea acestora RAGCL Reghin. Lucrările realizate reprezintă investiţii publice ale Primăriei Reghin în calitate de autoritate publică, aceasta nefiind persoană impozabilă din punct de vedere al TVA conform art. 145 alin. 13 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Din documentele prezentate cu ocazia controlului a rezultat faptul că pentru lucrările efectuate RAGCL Reghin a făcut plăţi în numele clientului Primăria Reghin nefiind beneficiara obiectivelor de investiţii care se derulează în cadrul activităţilor desfăşurate de autoritatea publică locală. Din expertiza contabilă efectuată în cauză rezultă că petenta este îndreptăţită să beneficieze de rambursarea TVA aferentă lucrărilor de întreţinere şi reabilitare străzi încredinţate regiei în condiţiile în care investiţiile respective se refacturează cu TVA primăriei, petenta considerându-se revânzător pentru bunurile facturate pe numele său.

Împotriva sentinţei au formulat recurs AFP Reghin în numele şi pe seama DGFP Mureş şi RAGCL Reghin.

În considerentele căii sale de atac, AFP Reghin arată că sentinţa este neîntemeiată, petenta nebeneficiind de rambursarea TVA întrucât nu au fost respectate dispoziţiile art. 145 alin. 3 lit. A din Legea nr. 571/2003, lucrările de investiţii nefiind utilizate în folosul operaţiunilor taxabile, nefiind destinate realizării de operaţiunii taxabile.

RAGCL Reghin arată că sentinţa este nelegală întrucât, deşi s-a admis contestaţia şi cererea de intervenţie, instanţa dispunând anularea deciziei şi a actelor subsecvente, nu a dispus şi admiterea spre rambursare a TVA în cuantum de 267.427 lei deşi prin acţiune se solicitase expres aceasta.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 304¹ Cod procedură civilă, instanţa a constatat că recursurile sunt fondate.

Astfel, prin acţiunea în contencios administrativ, reclamanta RAGCL Reghin a solicitat anularea deciziei nr. 114/02.11.2007 emisă de DGFP Mureş iar în baza probelor ce urma a se administra, instanţa să se pronunţe asupra legalităţii şi temeiniciei atât asupra acestei decizii cât şi a deciziei de impunere deciziei de impunere nr. 789/06.07.2007 şi a Raportului de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. 513/12.07.2007, dispunând admiterea rambursării sumei contestate de 267.427 lei cu titlul de TVA.

Deşi, în baza probatoriului administrat, instanţa de fond a dispus anularea deciziei nr. 114/02.11.2007, a deciziei de impunere deciziei de impunere nr. 789/06.07.2007 precum şi a Raportului de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. 513/12.07.2007, aceasta nu s-a pronunţat asupra rambursării sumei de 267.427 lei cu titlul de TVA. Procedând astfel, instanţa de fond a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, şi cum în speţă este incident acest motiv de casare, Curtea a considerat că nu mai este necesară analizarea motivelor de recurs formulate de AFP Reghin. Aşa fiind, în baza art. 312 alin. 3 şi 5 C. pr. civ, recursurile au fost admise iar hotărârea atacată a fost casată, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecarea fondului primei instanţe, Tribunalul Mureş. Cu ocazia rejudecării instanţa se va pronunţa asupra tuturor capetelor de cerere ale reclamantei şi va avea în vedere şi apărările pârâtei DGFP Mureş prin AFP Reghin din cererea de recurs, urmând a se pronunţa, totodată, şi asupra cheltuielilor de judecată efectuate de recurenta RAGCL Reghin şi în această fază procesuală.

Decizia nr. 1202/R/10 decembrie 2009
Spor de mobilitate. Funcţionar public.

Valabilitatea dispoziţiei de retragere a sporului de mobilitate. Consilier juridic cu statut de funcţionar public.

Legea nr. 514, art. 6; art. 60, alin. 1 şi 2 din statutul profesiei de consilier juridic şi art. 31 şi 117 din Legea nr. 188/1999 republicată.
Prin sentinţa nr. 293 din 27 aprilie 2009, Tribunalul Mureş , Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta P. A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş, a dispus anularea Dispoziţiei nr. 184 din 2 martie 2009, emisă de pârâtă privind retragerea sporului de mobilitate şi obligarea pârâtei la acordarea în continuare a drepturilor salariale acordate şi retrase cu indicele de inflaţie, cu dobânda legală de la scadenţa lunară şi până la plata efectivă.

Instanţa de fond a reţinut că prin Dispoziţia nr. 184 din 2 martie 2009 a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş s-a statuat restrângerea sporului de mobilitate a petentei, consilier juridic principal, avându-se în vedere Decizia nr. 78 din 5 noiembrie 2007 dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 514/2003 modificată prin Legea nr. 246/2006 raportat la dispoziţiile art. 60 alin. 1 şi 2 din Statutul profesiei de consilier juridic, art. 31 şi art. 117 din Legea nr. 1881999 republicată.

Petentei i s-a recunoscut iniţial dreptul, în conformitate cu prevederile art. 25 din Codul muncii raportat la art. 24 alin. 2 din Legea nr. 214/2003 şi că, nu este vorba de un conflict de drepturi care să se finalizeze prin negociere, drepturile se cuvin petentei în virtutea legii şi nu mai pot fi retrase, măsura unilaterală fiind abuzivă.

Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu recurs de către pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş, care a solicitat modificarea în sensul respingerii cererii reclamantei, motivând că decizia atacată respectă cerinţele prevăzute de Legea nr. 188/1999 republicată.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederile art. 304¹ Cod procedură civilă, instanţa a constatat că recursul este fondat.

Prin Dispoziţia nr. 1708 din 31 octombrie 2007, i-a fost acordat reclamantei sporul de mobilitate în cuantum de 20% din salariul de bază, spor retras prin Dispoziţia nr. 184 din 2 martie 2009.

Sporul de mobilitate i-a fost acordat reclamantei, aşa după cum ea însăşi precizează în acţiune, ca efect al aprobării de către ordonatorul principal de credite şi drepturile salariale au fost acordate unilateral, în condiţiile în care reclamanta nu a negociat prestaţii suplimentare.

În calitatea sa de funcţionar public, reclamanta nici nu putea negocia drepturile sale salariale şi avea dreptul să primească prin dispoziţia unilaterală doar sporuri salariale prevăzute în mod expres de actul normativ care se aplică potrivit statutului său şi anume Legea nr. 188/1999 republicată cu dispoziţiile legale speciale privind salarizarea. În aceste condiţii, reclamanta nu se poate prevala nici de prevederile Legii nr. 514/2003 şi nici de cele ale Codului muncii, după cum nu se poate prevala de necesitatea menţinerii unui drept salarial câştigat, câtă vreme acesta nu are temei legal.

Faptul că pârâta i-a acordat reclamantei sporul de mobilitate printr-o dispoziţie unilaterală, nu o obligă să păstreze aceeaşi situaţie evident contrară legii şi nu-i poate profita reclamantei tocmai pentru că nu are justificare legală. În plus, dispoziţia nu retroactivează ci dispune pentru viitor, reprezentând practic o intrare în legalitate şi nu o măsură abuzivă, aşa cum în mod eronat a apreciat prima instanţă ale cărei considerente sunt chiar contradictorii.

Faţă de cele ce preced, văzând şi prevederile art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă instanţa a admis recursul pârâtei, a modificat hotărârea atacată şi a respins acţiunea reclamantei privind anularea Dispoziţiei nr. 184/2009 şi acordarea în continuare a drepturilor salariale retrase

Decizia nr. 1203/R/10 decembrie 2009
Funcţionar public. Sporul de mobilitate. Valabilitatea dispoziţiilor de retragere a sporului de mobilitate.

Legea nr. 188/1999 republicată; Legea nr. 514/2003; Dec. 78/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Prin sentinţa nr. 337 pronunţată de Tribunalul Mureş la data de 15.05.2009 în dosarul nr. 557/102/2009, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta D. M. M. în contradictoriu cu DGASPC Mureş şi s-a dispus anularea Dispoziţiei nr. 185 din 02.03.2009 emisă de pârâtă privind retragerea sporului mobilitate şi pe cale de consecinţă, obligă pârâta la acordarea în continuare a drepturilor salariale retrase , actualizate cu indicele de inflaţie, cu dobânda legală şi penalităţi de întârziere acordate de la scadenţei lunare a fiecăruia dintre acestea şi până la plata lor efectivă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin Dispoziţiei nr. 185 din 02.03.2009 a Consiliului Judeţean Mureş s-a retras sporul de mobilitate al reclamantei – consilier juridic, aprobat în baza referatului nr. 4892/20.02.2009. În motivarea deciziei unilaterale se invocă decizia nr. 78/05.11.2007 privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 514/2003. Consilierilor juridici numiţi în funcţie, în privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din raporturile de serviciu le este aplicabilă norma generală (Legea nr. 188/1999) cât şi dispoziţii speciale cuprinse în Legea nr. 514/2003 modificată prin Legea nr. 246/2006. Art. 6 din Legea nr. 514/2003 modificată prin Legea nr. 246/2006 subliniază faptul că, consilierii juridici au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege potrivit statutului profesional şi reglementărilor legale privind persoana juridică în serviciul căreia se află sau cu care are raporturi de muncă. Dispoziţiile exprese prevăzute la alin. 2 îi vizează exclusiv pe consilierii juridici care au statut de angajaţi în baza unor contracte de muncă individuale susceptibile de negocierea unor clauze suplimentare cum ar fi clauza de mobilitate şi de confidenţialitate. Consilierii cu statut de funcţionari publici nu pot negocia aceste clauze însă pot beneficia ope legis de aceste drepturi fiind acordate de lege şi care nu trebuie negociate. Drepturile prevăzute de lege nu pot fi retrase de către angajatori, acestea cuvenindu-se angajatului în virtutea contractului individual de muncă ca şi obligaţii suplimentare, motiv pentru care, în opinia primei instanţe, soluţia adoptată de pârâtă este nelegală.

Împotriva sentinţei a formulat recurs DGASPC Mureş arătând că dispoziţia este legală, respectându-se cerinţele prevăzute de Legea nr. 188/1999 iar sporul de mobilitate nu i se cuvine reclamantei în virtutea deciziei nr. 78/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 304¹ Cod procedură civilă, instanţa constată că recursul pârâtei este fondat.

Astfel, în baza referatului nr. 26.127/23.10.2008, prin Dispoziţia nr. 1.139/28.10.2008 a Directorului General al pârâtei DGASPC reclamantei, consilier juridic cu statut de funcţionar public în cadrul instituţiei pârâte, i s-a acordat sporul de mobilitate de 20% din salariul de bază. Ulterior, prin dispoziţia nr. 185/02.03.2009 acest spor i-a fost retras avându-se în vedere Decizia nr. 78/2007 a ÎCCJ.

Instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, privind acordarea sporului de mobilitate pentru consilieri juridici cu statut de funcţionari publici. Statutul de funcţionar public nu permite consilierilor juridice să-şi negocieze drepturile salariale şi câtă vreme Legea nr. 188/1999 rep. nu prevede în mod expres acordarea acestui spor, instanţa nu poate să-l acorde decât nesocotind dispoziţii ale Curţii Constituţionale potrivit cărora instanţele nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii (Decizia 820/2008).

Instanţa de fond a nesocotit şi Decizia 78 din 5 noiembrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, în care, soluţionând un recurs în interesul legii, a statuat că nu se pot negocia de consilierii juridici cu statut de funcţionari publici prestaţiile suplimentare de bani, reprezentând clauză de mobilitate şi clauză de confidenţialitate în condiţiile art. 25 şi 26 din Codul Muncii. S-a mai precizat în dispozitiv că această categorie poate beneficia de sporuri salariale în condiţiile stabilite prin acte normative de salarizare a funcţionarilor publici şi de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. În cadrul recursului în interesul legii s-a făcut tocmai interpretarea art. 6 din Legea nr. 514/2003 raportat la art. 60 alin. 1 şi 2 din Statutul profesiei de consilieri juridici şi art. 117 din Legea nr. 188/1999.

În speţă nu se pune problema unor drepturi subiective câştigate câtă vreme ele nu au fost constatate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile. De asemenea, nici actele normative de salarizare a funcţionarilor publici şi nici legislaţia specifică instituţiei pârâte nu prevede posibilitatea acordării acestui spor. Având în vedere toate acestea, în mod legal pârâta a revenit asupra dispoziţiei prin care i se acordase iniţial sporul de mobilitate. Totodată, nu au fost identificate alte elemente de nelegalitate a dispoziţiei atacate.

Faţă de aceste considerente, văzând şi prevederile art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa a admis recursul pârâtei, a modificat hotărârea în sensul că a respins acţiunea reclamantei de anulare a Dispoziţiei nr. 185/02.03.2009 şi de acordare în continuare a sporului de mobilitate.

Decizia nr. 1207/R/10 decembrie 2009
Rolul activ al instanţei în respectarea prevederilor art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă; respectarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil – art. 129, alin. 4 Cod procedură civilă, obligă judecătorul să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, dar şi asupra tuturor capetelor de cerere formulate de reclamanţi.
Prin sentinţa civilă nr. 72 din 3 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Mureş s-a respins acţiunea formulată de reclamanta G. S.-R. în contradictoriu cu ANAF Bucureşti şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, ca rămasă fără obiect şi a respins acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi, având ca obiect anularea deciziei nr. 291/2008 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr. 134 din 21 octombrie 20098, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, s-a dispus sancţionarea disciplinară a reclamantei, cu mustrare scrisă în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 188/1999 şi neacordarea stimulentelor aferente perioadei ianuarie – mai 2008.

Prin declaraţia dată de petentă la data de 12 februarie 2008, petenta a arătat că la data respectivă se afla la S.C. T. pentru a discuta despre modul de plată a sumelor restante la buget. D-nul P. R. nu a întocmit delegaţii, deoarece locuieşte în Târgu-Mureş şi nu decontează cheltuieli de deplasare.

Prin Decizia nr. 291 din 29 aprilie 2008 s-a dispus revocarea deciziei de sancţionare nr. 134/2008 şi s-a dispus sancţionarea petentei cu mustrare scrisă în conformitate cu prevederile art. 77 alin. 3 lit. a din Legea nr. 188/1999, pentru lipsa nejustificată din unitate la data de 12 februarie 2008, faptă ce constituie abatere.

Din raportul întocmit de comisia de disciplină s-a reţinut că potrivit probei nr. 5817 din 19 februarie 2008, încheiată de directorul executiv şi adjunctul acestuia, s-a constatat că la data de 12 februarie 2008, orele 15,00, petenta lipsea nejustificat din unitate. Totodată, s-a reţinut ţinuta necorespunzătoare a petentei la un agent economic în lipsa unui ordin de serviciu care să-i justifice prezenţa acolo.

Întrucât urmare a contestaţiei petentei, s-a constatat în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 30 din HG nr. 1344/2007, care prevede obligativitatea cercetării administrative în cazul în care sancţiunea disciplinară prevăzută de art. 77 alin. 3 lit. a din Legea nr. 188/1999 a fost contestată la conducătorul unităţii sau instituţiei publice.

Având în vedere revocarea de către intimată a Deciziei nr. 134/2004, instanţa de fond a constatat că cererea petentei nu mai are obiect, decizia fiind revocată ca urmare a controlului de legalitate de tutelă administrativă.

Comisia de disciplină a înaintat raportul directorului executiv cu propunerea de sancţionare, petentei aplicându-i-se sancţiunea mustrării scrise în baza art. 78 alin. 1 lit. a din Legea nr. 188/1999, potrivit căreia sancţiunea disciplinară prevăzută de art. 77 alin. 3 se poate aplica direct de către persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică.

Faţă de aceste considerente, instanţa de fond a considerat cererea petentei ca nefondată, apreciind că intimata prin decizia atacată a descris fapta ce constituie abatere disciplinară, a precizat temeiul juridic din Statutul de personal şi Codul muncii, petenta a fost audiată, s-a prevăzut termenul în care poate fi contestată şi instanţa competentă la care decizia poate fi atacată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta G. S. R., solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pe motiv că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor formulate prin acţiunea dedusă judecăţii, iar în subsidiar, solicită modificarea hotărârii în sensul constatării nulităţii absolute a deciziei nr. 291/2009 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, cu plata tuturor drepturilor cuvenite pentru perioada ianuarie – mai 2008, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs se arată că prin acţiunea dedusă judecăţii a solicitat în primul rând anularea deciziei nr. 134/2004 însă asupra legalităţi acestei decizii prima instanţă nu s-a pronunţat. S-a avut în vedere doar eventuala revocare a deciziei nr. 134/2008, decizie care nu i-a fost niciodată comunicată. Instanţa de fond nu s-a pronunţat nici asupra cererii de acordare a stimulentelor pentru perioada ianuarie – mai 2008, deşi a reţinut că a fost revocată decizia nr. 134/2008.

Prin decizia nr. 291/2008, avută în vedere de către prima instanţă, s-a revocat decizia nr. 134/2008 şi nu decizia nr. 134/2004, pe care a înţeles să o atace, astfel că sancţiunea aplicată prin această decizie a rămas în vigoare.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, se solicită respingerea recursului ca nefondat, menţinerea sentinţei primei instanţe ca temeinică şi legală, susţinând că prima instanţă nu i-a acordat reclamantei stimulentele solicitate precum şi daunele morale, întrucât activitatea ei nu justifica acordarea stimulentelor solicitate, nu au fost înregistrate performanţe profesionale şi atâta timp cât sancţiunea disciplinară aplicată a rămas în vigoare, nu se impunea acordarea de daune morale.

Se mai susţine că omisiunile invocate de recurentă în cuprinsul cererii de recurs, nu se regăsesc în dispozitivul hotărârii, atâta timp cât acţiunea reclamantei a fost respinsă în totalitate şi prin această soluţie instanţa de fond s-a pronunţat în mod implicit asupra tuturor cererilor reclamantei.

Se mai arată că din considerentele hotărârii rezultă că prima instanţă a analizat valabilitatea deciziei nr. 134/21 febr.2008, iar o eventuală omisiune din cuprinsul dispozitivului, poate fi înlăturată în condiţiile prevăzute de art. 281 Cod procedură civilă.

În continuare se susţine că decizia 134 din 21 martie 2004, nu există, întrucât reclamanta a avut calitatea de salariată a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Mureş, începând cu data de 6 martie 2006 şi până la data de 3 noiembrie 2008, înscrierea datei emiterii deciziei ca fiind anul 2004, reprezintă o eroare materială, care a fost îndreptată de către autoritatea emitentă, îndreptare recunoscută de către reclamantă prin semnarea exemplarului deciziei comunicate în care se face în mod expres precizarea că decizia a fost emisă în 2008.

Revenind la cererea de acordare a daunelor morale, se mai susţine că reclamanta nu a propus nicio probă prin care să justifice acordarea acestora sau să dovedească existenţa elementelor răspunderii civile delictuale.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în limitele prevăzute de art. 304¹ Cod procedură civilă, curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat în mod expres anularea deciziei nr. 134 din 21 martie 2004, anexând acţiunii deduse judecăţii decizia contestată fila 5 din dosar şi prin care i s-a aplicat sancţiunea mustrării scrise în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi alin. 3 lit. a din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici. S-a prevăzut de asemenea neacordarea stimulentelor aferente perioadei ianuarie – mai 2008.

Împotriva aceleiaşi reclamante a fost emisă şi decizia 134 din 21 februarie 2008, decizie care a fost ulterior revocată prin decizia nr. 291 din 29 aprilie 2008, prin această ultimă decizie reclamantei aplicându-i-se sancţiunea mustrării scrise pentru lipsă nejustificată la unitate în data de 12 februarie 2008, fără să se mai facă referire la plata stimulentelor.

În cursul cercetării judecătoreşti, reclamanta depune o completare a acţiunii, în sensul că solicită şi anularea deciziei 291/2008.

Prin hotărârea pronunţată, prima instanţă respinge acţiunea reclamantei ca rămasă fără obiect, reţinându-se că decizia 134/2004 a fost revocată prin decizia nr. 291/2008, iar în ceea ce priveşte legalitatea acestei decizii, se arată că sancţiunea aplicată reclamantei se justifică în raport cu abaterea săvârşită.

Verificând conţinutul deciziei nr. 291/2008, instanţa de control constată că prin această decizie se revocă decizia 134/2008, că în cuprinsul acesteia nu se face nicio referire la decizia 134/2004 şi nici în cuprinsul deciziei 134 din 21 februarie 2008 nu se precizează că prin emiterea acesteia se îndreaptă eroarea materială strecurată în cuprinsul deciziei 134/21 martie 2004, sub aspectul datei emiterii acesteia. De altfel, nici prima instanţă nu apreciază ca fiind o eroare materială data emiterii acestei din urmă decizii, o apreciază ca decizie de sine-stătătoare şi apreciază în mod eronat că a fost revocată prin decizia 291/2008.

Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă, judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii în scopul pronunţării unor hotărâri temeinice şi legale, iar alin. 6 din acelaşi text legal, îl obligă pe judecător să se pronunţe asupra tuturor capetelor de cerere formulate de către reclamant, respectând în acest fel principiul disponibilităţii părţilor specific procesului civil.

În condiţiile în care prima instanţă nu a analizat legalitatea şi temeinicia deciziei 134/2004 reţinând din eroare că aceasta a fost revocată prin decizia 291/2008, când în realitatea prin această decizie s-a revocat decizia 134/2008, instanţa de control a apreciat că judecătorul instanţei de fond a soluţionat cauza cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 Cod procedură civilă, astfel că în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă a casat hotărârea recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.