Notă de argumentare

NOTĂ INFORMATIVĂ

la proiectul de lege cu privire la modificarea şi completarea Codului de procedură penală
Prin prezentul proiect se propune de modificat şi completat Codul de procedură penală, astfel, încît, drepturile, interesele şi libertăţilor omului să fie asigurare prin prisma desfăşurării procesului penal.

Reforma procedurii penală rezultă din prevederile Programului de activitate a Guvernului pentru anii 2011-2014 ” Integrare Europeană – Libertate, Democraţie şi Bunăstare”, care stabileşte un capitol foarte consistent la capitolul „Reforma Justiţiei”.

Procedura penală este cadrul normativ care implică direct afectarea drepturilor, intereselor şi libertăţilor persoanei, astfel, statul prin adoptarea cadrului procesual penal este obligat să acorde maxime libertăţi şi garanţii încît toate intervenţiile în drepturile persoanei să fie motivate din punct de vedere al interesului general al comunităţii.

Considerăm că lentoarea justiţiei penale ar putea fi remediată nu numai prin mijloace care îi sunt acesteia destinate şi prin modul în care acestea sunt întrebuinţate. Ci mai ales printr-o mai bună definire a priorităţilor în cadrul politicilor penale, atît în ceea ce priveşte forma, cît şi fondul prin:

• 
  recurgerea la principiul oportunităţii urmăririi penale;
  
• 
  recurgerea, pentru a rezolva problema infracţiunilor uşoare, mai puţin grave la procedurile similare, împăcarea părţilor, medierea, simplificarea procedurilor ordinare simple;
  
• 
  asigurarea egalităţii armelor în procesul penal;
  
• 
  asigurarea unicităţii practicii judecătoreşti.
  

Aspecte organizatorice
Întru realizarea Planului de activitate a Guvernului pentru anul 2011 – 2015, Ministerul Justiţiei a creat grupul de lucru pentru realizarea reformei pe segmentul procedurii penale. Din componenţa grupului de lucru au fost delegaţi reprezentanţi ai Consiliului Superior al Magistraturii, Curţii Supreme de Justiţie, Procuraturii Generale, Ministerului Afacerilor Interne, Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, Serviciului Vamal, Uniunii Avocaţilor, mediului academic şi societăţii civile. Totodată la activitatea grupului de lucru au participat experţi ai Consiliului Europei, Uniunii Europene, Ambasadei Statelor Unite ale Americii, Misiunea Norvegiană pentru Promovarea Supremaţiei Legii în Moldova.

Grupul de lucru a fost creat în luna februarie a anului 2011.

Grupul de lucru s-a întrunit în 15 şedinţe de lucru, după care a fost organizat de către Programul Comun al Uniunii Europene şi Consiliului Europei în Republica Moldova în comun cu Ministerul Justiţiei un atelier de lucru, pe o perioadă de 5 zile unde s-a discutat pe marginea Codului de Procedură penală şi s-au elaborat modificările de rigoare. În cadrul atelierului de lucru au fost prezenţi 2 reprezentanţi din partea Procuraturii Generale, 1 reprezentant al Consiliului Suprem al Magistraturii, 4 reprezentanţi ai organului de urmărire penală, 1 reprezentant al Curţii Supreme de Justiţie, avocaţi, reprezentanţi ai mediului academic, societăţii civile şi 3 reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei.

În cadrul grupului de lucru a fost elaborat proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală. Deşi pe mai multe aspecte abordate de către grupul de lucru s-a ajuns la un numitor comun totuşi asupra unor probleme au fost poziţii contradictorii. Astfel, reprezentanţii organului de urmărire penală au fost categoric împotriva excluderii atribuţiilor procesuale ale conducătorului organului de urmărire penală în timp ce majoritatea membrilor grupului de lucru au fost pentru excluderea acestor atribuţii.

De asemenea, reprezentanţii Procuraturii Generale şi ai organelor de urmărire penală au pus în discuţie modificarea conceptului începerii urmării penale în vederea excluderii ordonanţei de începere a urmăririi penale. Astfel menţionăm că deşi în cadrul grupului de lucru s-a discutat intens despre modificarea instituţiei începerii urmăririi penale, asupra mecanismului de modificare nu s-a ajuns la un numit numitor comun.

Subsecvent, menţionăm că modificarea acestui institut poate atrage după sine efecte grave atît asupra drepturilor omului cît şi asupra organelor care efectuează activitatea de urmărire penală, astfel, urmează de efectuat o analiză ex-anti asupra acestui aspect pentru a evalua toate riscurile posibile.

Urmărirea penală

Urmărirea penală este acea fază a procesului penal care se realizează prin prisma principiului prezumţiei nevinovăţiei, dar totodată impune o limitare a drepturilor persoanei ca măsuri ce rezultă dintr-o bănuială rezonabilă cu privire la săvîrşirea unei anumite infracţiuni. Anume din acest considerent statul prin mecanisme normative este obligat să elaboreze acel mecanism care ar asigura echilibru între interesul statului şi drepturile omului.

Prezentul cadru normativ, impune o procedură birocratică la desfăşurarea urmăririi penale, astfel încît, în rezultatul prevalării factorului birocratic în activitatea cotidiană de urmărire penală:

• 
  nu s-a reuşit a evita institutul de „control premergător", care în final este dublat în procesul de urmărire penală;
  
• 
  s-a înmulţit esenţial cantitatea de documente ce se conţin în dosar, dar care au practic acelaşi conţinut.
  

La acest capitol, drept exemplu, se menţionează, că pentru a obţine o autorizare a efectuării unei acţiuni operative sau de urmărire penală, sunt necesare:

• 
  raportul colaboratorului operativ, după caz;
  
• 
  autorizarea conducătorului instituţiei;
  
• 
  propunerea ofiţerului de urmărire penală;
  
• 
  autorizarea conducătorului organului de urmărire penală;
  
• 
  ordonanţa procurorului sau ofiţerului de urmărire penală;
  
• 
  demersul procurorului către judecătorul de instrucţie;
  
• 
  autorizarea actului procesual de către procurorul ierarhic superior;
  
• 
  încheierea judecătorului de instrucţie.
  

Factorul birocratic existent la moment în faza emiterii actului procesual atrage după sine şi declinul de competenţă a persoanelor implicate în procedura penală.

Întru soluţionarea acestei probleme, Ministerul Justiţiei propune de a exclude din cadrul procedurii penale atribuţiile procesuale ale conducătorului organului de urmărire penală şi anume atribuţia de a cere dosarul la control, de a da indicaţii în scris pe dosar şi a aviza actele ofiţerului de urmărire penală. Această excludere vine întru asigurarea independenţei ofiţerului de urmărire penală pe dosar şi sporirea responsabilităţii lui pentru calitatea şi legalitatea actelor emise. Totodată, conducătorul urmăririi penale este procurorul, care la fel are atribuţia de a da indicaţii pe dosar, în asemenea caz atribuţiile dublîndu-se, mai mult ca atît, este marea posibilitatea ca ele să fie în contradicţie impunîndu-se, astfel, dubla subordonare procesuală.

Totodată, la moment, conducătorul ierarhic superior al conducătorului organului de urmărire penală are dreptul de a solicita la control orice dosar aflat în gestiunea ofiţerilor de urmărire penală, subordonaţi. Acest moment pune în pericol secretul urmăririi penale şi protecţia datelor cu caracter personal din dosar, precum şi tergiversarea examinării dosarului. Prin excluderea acestor atribuţii se consolidează statutul ofiţerului de urmărire penală şi a procurorului, figurile procesuale principale pe dosar, precum şi protecţia bănuitului, învinuitului, inculpatului.

În ceea ce priveşte posibilitatea organelor ierarhic superioare ale ofiţerului de urmărire penală şi controlul acestora asupra activităţii procesuale a ofiţerilor de urmărire penală, menţionăm că acesta va fi realizat prin intermediul procurorului, care în urma neexecutării de către ofiţer a atribuţiilor procesuale va sesiza Departamentul de urmărire penală a Ministerului Afacerilor Interne care va efectua o anchetă de serviciu.

O altă modificarea propusă de Ministerul Justiţiei este atribuirea conducătorului organului de urmărire penală a funcţiei de a repartiza cauzele penale spre executare ofiţerilor de urmărire penale. La moment această funcţie îi revine procurorului însă procurorii desemnaţi pe dosar nu cunosc despre organizarea internă a ofiţerilor existînd riscul ca unii ofiţerii să aibă prea multe dosare în gestiune ceea ce afectează substanţial calitatea urmăririi penale.

De asemenea, în prezentul proiect se propune limitarea atribuţiilor procurorului ierarhic superior din faza urmăririi penale. Această modificarea se propune, se asemenea, pentru consolidarea răspunderii personale a procurorului care efectuează şi conduce urmărirea şi anume emiterea actelor procesuale sub sancţiunea nulităţii în cadrul urmăririi penale.

În acest context, Biroul Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului în Liniile Directoare privind Rolul Procurorilor, adoptat de Congresul al VIII-lea al ONU pentru prevenirea Criminalităţii şi Tratamentului Infractorilor (Havana, Cuba, 27 august – 7 septembrie 1990) a stipulat expres că statele se vor asigura de faptul că procurorii sunt capabili să-şi îndeplinească în mod liber atribuţiile profesionale, fără a fi supuşi la intimidări, impedimente, hărţuiri, ingerinţe nefondate.

Sub acest aspect se stipulează şi în Recomandarea nr. (2009)19 a comitetului miniştrilor către statele membre privind rolul procurorului în sistemul judiciar penal (adoptată de Comitetul de Miniştri la 6 octombrie 2000, la 724-a reuniune a delegaţiilor miniştrilor) care stabileşte exhaustiv că statul trebuie să ia măsuri corespunzătoare, astfel, încît procurorii să-şi poată îndeplini atribuţiile fără ingerinţe nejustificate. În acest context, se mai stipulează că procurorul este liber să aducă în faţa jurisdicţiei orice argument juridic, indiferent de ce instrucţiuni au fost primite în scris, în principiu, instrucţiunile individuale de neurmărire trebuie să fie interzise; acolo unde sunt permise, astfel de instrucţiuni trebuie să fie excepţionale, fiind supuse unui control specific, al cărui scop este de a garanta transparenţa.

Astfel, prin prezentele modificări, Ministerul Justiţiei propune ajustarea cadrului normativ prezent la normele internaţionale, asigurarea unei independenţe decizionale precum şi răspunderii individuale a procurorului.

E de menţionat că acest control se propune de limitat parţial, adică cu excluderea atribuţiilor procurorului ierarhic superior de a solicita dosarele la control doar în baza plîngerii persoanei nu şi din oficiu, excluderea institutului autorizării în faza urmăririi penale, limitarea strictă a posibilităţii de a lua dosarul de urmărire penală din gestiunea procurorului şi de a o transmite altui procuror. Aceste atribuţii a procurorului ierarhic superior sunt necesare pentru asigurarea eficientă a drepturilor şi libertăţilor omului.

Considerăm necesar de clarificat şi instituţia depunerii plîngerilor asupra acţiunilor procurorului şi ofiţerului de urmărire penală astfel încît persoană să aibă dreptul de a depune plîngere la procurorul teritorial care este şi procurorul ierarhic superior după care să conteste acţiunea la judecătorul de instrucţie.

O altă modificare inclusă în prezentul cod este stabilirea temeiurilor clare şi previzibile referitoare la strămutarea dosarului de la un ofiţer de urmărire penală la altul. Astfel, conducătorul organului de urmărire penală va propune strămutarea dosarului de la un ofiţer de urmărire penală atunci cînd ofiţerul mai mult de 30 de zile de a efectuat nici o acţiune pe dosar, este suspendat din funcţie, se află în concediu de boală mai mult de 30 de zile sau a comis o abatere disciplinară, a faptă contravenţional, penală pe dosarul în cauză.

O altă modificare inclusă în prezentul proiect este excluderea posibilităţii bănuitului, învinuitului, inculpatului de a da declaraţii false în proces. Bănuitul, învinuitul, inculpatul are dreptul de a nu da declaraţii totuşi în cazul cînd nu doreşte să colaboreze cu organele de urmărire penală urmează de exclus şi posibilitatea de a duce în eroare organele fiind asigurat astfel principiul operativităţii urmăririi penale. Astfel Ministerul Justiţiei consideră că bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazul cînd refuză să dea declaraţii nu va suferi nici o consecinţă defavorabila, iar daca va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de proba împotriva sa. Această modificare rezultă şi din constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului care menţionează că suspecţii dispun de privilegiul de a nu se autoincrimina şi dreptul de a păstra tăcerea. Mai mult ca atît în cauza Van Vondel împotriva Olandei Curtea a menţionat că dreptul de a nu contribui la propria incriminare, în primul rînd, este vizat în legătură cu dorinţa unei persoane acuzate de a păstra tăcerea în contextul procesului penal şi cu utilizarea informaţiei obţinute prin constrîngere în timpul urmăririi penale. Cu toate acestea, dreptul la tăcerea şi de a nu se autoincrimina nu poate fi interpretat ca oferind o imunitate generală acţiunilor motivate de dorinţa de a evita investigarea. Şi atunci cînd suspectul este tras la răspundere pentru declaraţii false nu reprezintă o încălcare a articolului 6 paragraf 1 din Convenţie.

Activitatea operativă de investigaţie
Activitatea este acea activitate prin care organele judiciare ale statului descoperă infracţiunile, îi identifică şi îi prind pe făptuitori, strâng şi administrează probele, în funcţie de care aplică pedepse celor care au săvârşit infracţiuni, potrivit vinovăţiei acestora, sau constată nevinovăţia lor şi este deosebit de complexă.

Proiectul de lege pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală are ca scop revizuirea legislaţiei din domeniul măsurilor operative de investigaţie în conformitate cu standardele evocate de jurisprudenţa Curţii europene pentru apărarea drepturilor omului.

La 10 februarie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunţat hotărârea Iordachi şi alţii c. Moldovei (cererea nr. 25198/02), devenită definitivă la 14 septembrie 2009.

În faţa Curţii, reclamanţii au invocat violarea art. 8 CEDO (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), pretinzând că dreptul lor la respectarea corespondenţei nu a fost respectat, deoarece legislaţia naţională în domeniul interceptării convorbirilor nu conţine garanţii suficiente împotriva eventualului abuz din partea autorităţilor naţionale.

Curtea a constatat, în unanimitate, că a fost violat art. 8 din CEDO. Curtea, iniţial a menţionat că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului, iar ulterior a conchis că această ingerinţă nu a fost "prevăzută de lege". 

Astfel, au fost formulate obiecţii şi asupra legislaţiei Republicii Moldova care reglementează procedura interceptărilor convorbirilor telefonice şi, în mod special, obiecţii asupra Legii nr.45 din 12 aprilie 1994 privind activitatea operativă de investigaţie. Studiind obiecţiile în cauză, se remarcă faptul enunţării unor probleme de drept şi de compatibilitate a legislaţiei naţionale cu standardele internaţionale impuse prin declararea la articolul 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului a dreptului la respectarea vieţii private şi de familie. Astfel, problemele care pot fi sesizate în cadrul hotărîrii în cauză prezintă ideea generală că Legea cu privire la activitatea operativă de investigaţii nu oferă reale garanţii contra abuzurilor din partea autorităţilor la efectuarea măsurilor operative de investigaţii, în special interceptările convorbirilor telefonice. Conform opiniei Curţii normele din Legea sus-nominalizată sunt imprevizibile şi neclare, deoarece nu oferă minimul de garanţii legale contra unor ingerinţe inadmisibile în dreptul fundamental reglementat în art. 8 al Convenţiei. Legea respectivă nu defineşte în termeni clari categoriile de persoane în privinţa cărora poate fi aplicată această măsură operativă de investigaţii, stabileşte o gamă largă de fapte aplicabile acestor măsuri, şi nu identifică limitele de termen de efectuare a măsurilor. La fel, procedurile de aplicare a măsurilor sunt formale şi efectiv nu oferă garanţii sub aspectul unui control ale legalităţii şi eficienţii asupra aplicării măsurilor operative de investigaţii, şi exercitarea unui control general asupra practicii de aplicare acestor măsuri din partea Parlamentului. Deşi, Curtea în unanimitate a notat că în final supravegherea sistemului secret ai activităţii operative de investigaţii este încredinţat Parlamentului, care îl exercită printr-o comisie specializată. Cu toate acestea, modul în care Parlamentul efectuează controlul respectivnu este prevăzut de lege şi Curţii nu a fost prezentată nici o dovadă a existenţei unei proceduri în vigoare care guvernează activitatea Parlamentului în acest sens.

Chiar dacă, indirect, Curtea a notat şi unele aspecte privind relaţia măsurilor operative de investigaţii cu măsuri sau acte de urmărire penală reglementate de Codul de procedură penală, deopotrivă fără a face diferenţă între regimul juridic al ambelor instituţii de drept. Dacă, însă, cadrul legal din Republica Moldova stabileşte o diferenţă între aceste două instituţii, atunci Curtea, datorită principiului caracterului autonom al conceptelor utilizate la interpretarea şi aplicarea Convenţiei, nu face deosebire între aceste noţiuni sau concepte, abordîndu-le în comun.

Trebuie menţionat că este necesar a lua în consideraţie aspectele şi acţiunile operative de investigaţii ori de urmărire penală care implicit nu au fost atinse de concluziile Curţii, dar au acelaşi regim juridic şi la fel potenţial pot implica unele ingerinţe inadmisibile în dreptul la viaţă privată şi secretul corespondenţei (cum sunt deopotrivă, acumularea informaţiei cu privire la convorbirile telefonice, denumită în practică descifrarea convorbirilor, supravegherea audio şi video a domiciliului, înzestrarea cu mijloace tehnice speciale de urmărire audio şi video). Această necesitate reiese din acelaşi argument prezentat mai sus, şi anume faptul că, practica aplicării Convenţiei utilizează concepte autonome şi îşi extinde aplicabilitatea standardelor sale asupra tuturor aspectelor legate de ingerinţe în drepturile omului, chiar dacă unele din ele direct nu au fost numite în hotărîre. Aceste acţiuni potenţial pot dăuna dreptului la viaţa privată, deoarece sunt supuse aceluiaşi regim şi proceduri considerate de Curte ca deficiente şi problematice din punct de vedere al coroborării lor cu standardele impuse. În egală măsură argumentele vizînd practicile de utilizare a măsurilor operative de investigaţii cum ar fi interceptarea convorbirilor telefonice trebuie să fie aplicate şi la alte măsuri care sunt supuse aceluiaşi cadrul legal şi aceleiaşi proceduri, şi care deopotrivă urmăresc îngrădirea aceluiaşi drept fundamental, dreptul la viaţă privată.

Rezumînd cele relatate, menţionăm că, accentul, în amendamentele necesar a fi efectuate în cadrul legislativ naţional care reglementează problema abordată, a fost pusă pe următoarele aspecte:

- stabilirea clară a categoriilor de persoane în privinţa cărora pot fi aplicate interceptările convorbirilor telefonice ca măsuri operative de investigaţii;

- stabilirea clară a temeiurilor, cauzelor şi faptelor care impun necesitatea aplicării acestei măsuri operative de investigaţie;

- reducerea sferei de aplicabilitate a interceptărilor convorbirilor telefonice prin prisma limitării numărului de fapte care pot implica necesitatea dispunerii lor;

- excluderea în general a diferenţei între interceptările convorbirilor telefonice ca măsură operativă de investigaţii şi ca acţiune de urmărire penală;

- stabilirea condiţiilor clare care să ofere garanţii ale confidenţialităţii datelor obţinute din efectuarea măsurii respective de investigaţii, atît din viziunea persoanei care a fost supusă acestei măsuri, cît şi reieşind din interesul organului care a efectuat-o privind caracterul secret al investigaţiilor sale;

- definirea şi stabilirea distincţiilor exacte între garanţii în fond de aplicare a măsurilor (temeiuri, cauze) şi garanţiilor de procedură (motivarea aplicării, autorizarea, termene de aplicare);

- prevederi mai clare privind monitorizarea la nivel general şi special a legalităţii aplicării acestor măsuri;

- stabilirea măsurii de control din partea subiecţilor supuşi măsurilor respective a legalităţii informaţiilor colectate şi a măsurilor aplicate faţă de ei;

- stabilirea cadrului normativ de păstrare a datelor confidenţiale obţinute în urma aplicării măsurilor operative de investigaţii şi acţiunilor de urmărire, precum şi condiţiile de nedivulgare acestora din partea persoanelor cărora aceste date le-au devenit cunoscute;

- distincţia clară între atribuţii, rolul şi funcţii a fiecărui subiect care participă la efectuarea, dispunerea şi autorizarea a măsurilor ;

- stabilirea cadrului legal unic nu numai pentru interceptările telefonice dar şi pentru alte măsuri care urmăresc îngrădirea dreptului la viaţă privată;

În hotărîrea sa Curtea a notat că, potrivit Legii privind activitatea operativă de investigaţii din 12 aprilie 1994, autorităţile sunt în drept de a intercepta convorbirile unor anumite categorii de persoane prevăzute în art. 6 al Legii. În calitatea lor de avocaţi ai drepturilor omului, reclamanţii reprezintă şi, prin urmare, au contacte extinse cu astfel de persoane.

În aceste circumstanţe, Curtea a considerat că nu poate fi exclus că în privinţa reclamanţilor au fost aplicate măsuri secrete de supraveghere sau că, la momentul respectiv, ei au fost sub un potenţial risc de a fi supuşi unor astfel de măsuri.

Simpla existenţă a legislaţiei implică, pentru cei care cad sub incidenţa ei, un pericol de supraveghere; acest pericol afectează libertatea de comunicare între utilizatorii serviciilor poştale şi de telecomunicaţii şi, prin urmare, constituie o ingerinţă din partea unei autorităţi publice în dreptul reclamanţilor la respectarea corespondenţei.

Curtea a mai notat că controlul general al măsurilor secrete de supraveghere este încredinţat Parlamentului care îl exercită prin intermediul unei comisii specializate (art. 18 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii).

Menţionăm că Legea a fost completată prin controlul exercitat de avocatul parlamentar, care are la dispoziţie mecanisme eficiente de control al legalităţii măsurilor aplicate de autorităţile competente în exercitarea activităţii operative de investigaţii.

Majoritatea ţărilor europene cu un sistem de drept civil (contrar modelului britanic şi cel al SUA) cer aprobarea judecătorească sau cel puţin a procuraturii pentru majoritatea măsurilor operative de investigaţii clandestine. În afară de circumstanţele de urgenţă, organul de executare a activităţii operative nu poate aproba de sine stătător înfăptuirea măsurilor operative de investigaţii clandestine.

Astfel, Ministerul Justiţiei, îşi propune ajustarea cadrului normativ la toate ingerinţele abordate de către CEDO precum şi constituirea unui cadru juridic care să corespundă valorilor şi normelor europene precum şi să garanteze fiecărui cetăţean garanţii procesuale.

Procesul penal are ca scop protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvîrşite, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.

Expertul Goran Klemecic în analiza Legii privind activitatea operativă de investigaţie menţionează că tehnicile speciale de investigaţie (măsurile speciale de investigaţie) se aplică pentru 2 scopuri pentru combaterea criminalităţii şi asigurării securităţii statului. Aceste două scopuri sunt reflectate şi în Recomandarea Consiliului Europei (2005) 10 cu privire la tehnicile speciale de investigaţie.

Luînd în consideraţie aceste două scopuri, propunem includerea unor măsuri speciale de investigaţie care afectează clandestin drepturile şi libertăţile persoanei în Codul de procedură penală şi efectuarea lor doar în cadrul procesului penal.

La moment, activitatea operativă de investigaţie poate să fie realizată şi în afara procesului penal, avînd scopul de a preveni săvîrşirea infracţiunilor.

E de menţionat că persoana doar în cadrul unui proces penal, poate beneficia de garanţiile acordate de Codul de procedură penală precum ar fi: dreptul la apărarea, prezumţia nevinovăţiei, dreptul la un recurs efectiv etc.

Totodată, actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise şi bine determinate a altor instituţii şi care au ca scop verificarea şi completarea informaţiilor deţinute de organele de urmărire penală în vederea fundamentării convingerii cu privire la oportunitatea urmăririi penale. Având un caracter sui-generis sustras hegemoniei garanţiilor impuse de faza propriu-zisă de urmărire penală, este unanim acceptat faptul că în cadrul investigaţiilor prealabile nu pot fi luate măsuri procesuale ori administrate probe care presupun existenţa certă a unei urmăriri penale începute.

Considerăm oportun modificarea denumirii activităţii operative de investigaţie în activitatea specială de investigaţie ceea ce presupune nişte tehnici speciale care sunt aplicate atunci cînd pe altă care este imposibilă de realizat scopul procesului penal.

Totodată, Ministerul Justiţiei propune ca acele măsuri ce vizează drepturile private ale persoanei şi sunt autorizate de către judecătorul de instrucţie să fie efectuate doar în carul unui dosar penal. Măsurile autorizate de către procuror să fie efectuate şi în afara dosarului penal în scopul combaterii criminalităţii şi garantării securităţii statului.

Prezentul capitol va fi compus din articole care vor reglementa activitatea specială de investigaţie.

Prezentul capitol conţine date cu privire la momentul efectuării activităţii speciale de investigaţie şi anume măsurile speciale de investigaţie autorizate de către judecătorul de instrucţie şi/sau procuror şi se efectuează doar în cadrul urmării penale. Totodată este prevăzut organele competente care vor efectua activitatea specială de investigaţie. Astfel, potrivit proiectului, activitatea specială de investigaţie se efectuează de către: Afacerilor Interne, Ministerului Apărării, Serviciului de Securitatea şi Informaţie, Serviciul Vamal, Departamentul Instituţii Penitenciare, Centrul de Combatere a Crimelor Economice şi Corupţie, Serviciul de Grăniceri. Precum şi faptul că organizarea, metodele şi tactica efectuării măsurilor speciale de investigaţii, procedurile interne de autorizare, regulile de întocmire a proceselor-verbale, cu privire la gestionarea, păstrarea şi distrugerea materialelor obţinute, măsurilor de asigurare a integrităţii şi confidenţialităţii acestora şi a activităţilor operative de investigaţie, regulile de înfăptuire a operaţiunilor sub acoperire şi cu privire la conducerea şi gestionarea agenţilor sub acoperire şi informatori, precum şi utilizarea resurselor financiare alocate pentru aplicarea măsurilor operative de investigaţie, se stabileşte printr-un act a organelor speciale de investigaţie cu coordonarea Procuraturii Generale şi Curţii Supreme de Justiţie.

Activitatea specială de investigaţie se va dispune doar atunci cînd;

a) pe altă cale este imposibilă realizarea scopului procesului penal şi/sau poate prejudicia considerabil activitatea de administrare a probelor ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare;

b) există o bănuială rezonabilă (motive suficiente) cu privire la pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave;

c) acţiunea să fie necesară şi proporţională cu restrîngerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Aceste condiţii vin să acorde măsurilor speciale de investigaţie un caracter excepţional, deoarece implică o violare a drepturilor private a persoanei mai mult ca atît aceste măsuri sunt realizate prin intermediul tehnicilor speciale care necesită cunoştinţe speciale, aparate speciale şi sunt costisitoare.

Totodată a fost modificată lista măsurilor speciale de investigaţie după cum urmează;

a) Cu autorizarea judecătorul de instrucţie se dispun următoarele măsuri speciale;

1) Cercetarea domiciliului şi/sau după caz instalarea în el a aparatelor ce asigură supravegherea audio, video, de fotografiat, de filmat;

2) Supravegherea domiciliului prin utilizarea mijloacelor tehnice;

3) Interceptarea convorbirilor;

4) Monitorizarea conexiunilor comunicaţiilor telegrafice şi electronice;

5) Monitorizarea sau controlul tranzacţiilor financiare şi accesul la informaţia financiară;

6) Achiziţiile de control.

b) Procurorul dispune la demersul motivat al ofiţerului de urmărire penală sau din oficiu atunci cînd exercită nemijlocit urmărirea penală următoarele măsuri speciale de investigaţie;

1) Colectarea informaţiei de la instituţiile de telecomunicaţii şi a traficului de informaţie;

2) Identificarea abonatului, proprietarului sau utilizatorului unui sistem de comunicaţii electronice ori a unui punct de acces la un sistem informatic, care nu implică aportul instituţiei de telecomunicaţii (furnizorului de servicii);

3) Urmărirea vizuală şi/sau documentarea cu ajutorul metodelor şi mijloacelor tehnice, precum şi localizarea sau urmărirea prin GPS ori prin alte mijloace tehnice;

4) Reţinerea, cercetarea, predarea, percheziţionarea sau ridicarea trimiterilor poştale;

5) Controlul transmiterii banilor sau altor valori materiale extorcat;

6) Utilizarea agenţilor sub acoperire;

7) Livrarea supravegheată.

Se propune includerea în Codul de procedură penală a acelor măsuri efectuarea cărora este posibilă prin aplicarea utilajului necar.

Mai mult ca atît aceste acţiuni implică direct o violare a drepturilor private a persoanei care cad sub incidenţa articolului 8 din CEDO şi necesită a fi efectuat un control al legalităţii acestor acţiuni din partea autorităţii judecătoreşti.

E de menţionat că măsura specială de investigaţie ca interceptarea comunicărilor nu este prevăzută fiind doar stipulată ca o modalitate de colectare a probelor. Această excluderea reiese în mod direct din Hotărîrea CtEDO, menţionată mai sus şi anume Iordachi şi alţii contra Moldovei prin care Curtea a constatat că a avut loc o violare a articolului 8 din CEDO.

Ca rezultat al acestor propuneri în competenţa judecătorului de instrucţie a fost inclusă şi acţiunea cu privire la monitorizarea tranzacţiilor efectuate prin unul sau mai multe conturi bancare acţiune care erau în competenţa organelor speciale de investigaţie fără a obţine autorizarea judecătorului de instrucţie.

Reieşind din faptul că monitorizarea tranzacţiilor efectuate prin unul sau mai multe conturi bancare reprezintă o ingerinţă serioasă în viaţa şi corespondenţa privată şi au un caracter excepţional intrus, măsura specială în cauză, de asemenea, urmează a fi supuse unui control riguros de autorizare prin intermediul judecătorului de instrucţie. O astfel de situaţie nu corespunde standardelor şi practicilor europene şi cer implicarea intensă a judecătorului şi, în special, al procurorului în procedura de autorizare.

Introducerea unor acţiuni speciale de investigaţie efectuate la demersul ofiţerului de urmărire penală sau procurorului cu autorizarea judecătorului de instrucţie procurorului este necesară reieşind din scopul general al urmăririi penale care este reflectat şi în Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 5 din 17 martie 2009 pentru controlul constituţionalităţii prevederilor alin.(1) art. 326 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, prin care Curtea reiterează poziţiile sale anterioare în ceea ce priveşte scopurile pe care le urmăreşte procesul penal. Astfel, pe de o parte, urmărirea penală se declanşează în scopul protejării persoanei, societăţii şi statului împotriva infracţiunilor. Acest scop este primordial pe parcursul întregului proces, de la declanşare pînă la ispăşirea pedepsei, fiind unul originar. La el, însă, ca o contrabalanţă, se adaugă un alt scop al procesului penal, cel al protejării „persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvîrşite, astfel încît orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată”, care nu este mai puţin important.

Totodată, prezentul proiect prevede procedura şi temeiul efectuării măsurii speciale de investigaţie, procedură efectuării şi controlul exercitat de către procurorul ierarhic superior şi judecătorul de instrucţie care vor garanta legalitatea acţiunilor speciale de investigaţie.

Se propune a fi reglementată instituţia agentului sub acoperire. În timpul exercitării urmăririi penale, pentru descoperire infracţiunilor săvîrşite de către organizaţiile criminale, apare necesitatea de a infiltra agenţi sub acoperire care să colecteze date cu privire la săvîrşirea uneia sau mai multor infracţiuni. Astfel, întru realizarea unuia dintre scopurile procesului penal considerăm că aceasta prevedere va contribuim la realizarea drepturilor şi intereselor omului.

Judecarea cauzei

Modificarea competenţei instanţelor judecătoreşti astfel încît pentru toate infracţiunile instanţa de fond să fie judecătoria, iar Curtea de Apel să fie, după caz, instanţă de apel sau recurs, Curtea Supremă de Justiţie judecînd doar recursul secţiunea I.

Această acţiune este prevăzută în planul de activitate a Guvernului pentru anii 2011-2014: „Integrare Europeană; Libertate, Bunăstare, Democraţie”.

La moment, potrivit Codului de procedură penală competenţa de a judeca în prima instanţă o are Curtea Supremă de Justiţiei – pentru infracţiunile săvîrşite de către Preşedintele Republicii Moldova, Curtea de Apel pentru infracţiunile prevăzute de Codul penal în art.135-144, 278, 279, 283, 284, 337-343 şi judecătoriile.

Astfel, Ministerul Justiţiei propune ca judecarea tuturor infracţiunilor să fie efectuată de către judecătorii, cu excepţia infracţiunilor săvîrşite de către Preşedintele Republicii Moldova, care potrivit constituţiei se judecă de către Curtea Supremă de Justiţie.

Trecerea competenţei de judecarea la judecătorii va asigura o procedură clară, simplă şi transparentă, care va fortifica piramida logică instanţelor de judecare.

Această modificare implică neapărat efectuarea modificărilor asupra normelor ce reglementează strămutarea pricinii, conflictul de competenţă.

O altă modificare esenţială ce se propune de către Ministerul Justiţiei la faza judecării este o nouă procedură de modificare şi anume:

Judecata în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Recomandarea nr. 87/18 a Comitetului Miniştrilor către statele membre privind simplificarea justiţiei penale ( adoptată de Comitetul de Miniştri la 17 septembrie 1987) prevede că lentoarea justiţiei penale ar putea fi remediată şi prin recurgerea, pentru a rezolva problema infracţiunilor minore şi a celor comune la:

• 
  aşa-numitele proceduri sumare;
  
• 
  tranzacţiile între autorităţile competenţe în materie penală şi alte autorităţi interveniente, ca o posibilă alternativă la urmărirea penală;
  
• 
  simplificarea procedurii jurisdicţionale ordinare.
  

Prin procedură propusă de judecare a cauzei se propune simplificarea procedurii judecătoreşti ordinare.

Această procedură presupune faptul că în cazul cînd inculpatul recunoaşte toate capetele de învinuire şi nu are pretenţii faţă de probele acumulate la dosar atunci, instanţa poate recurge la o asemenea procedură avînd loc dezbaterile doar pe marginea măsurii de pedeapsă ce urmează a fi aplicate.

Ca rezultat al aplicării acestei proceduri, inculpatul beneficiază de o reducere a pedepsei cu o pătrime a limitei de aplicare a pedepsei. Această procedură va asigura examinarea justă a cauzei, fără a suporta mari cheltuieli de judecare.

Totodată procedura în cauză este în concordanţă cu prevederile recomandării menţionate mai-sus care stipulează că utilitatea anchetei (urmăririi penale) trebuie să fie aprecistă de către autoritatea judiciară, ţinîndu-se cont de rezultatele anchetei poliţieneşti, de gravitatea şi complexitatea infracţiunii, de recunoaşterea sau de nerecunoaşterea faptelor de către suspect.

Totodată această procedură va reduce din timpul examinarii cauzei, cheltuielile de judecare, va contribui la realizarea unei justiţii eficiente precum şi va reduce din volumul considerabil din volumul de activitate a instanţelor de judecată.

O altă procedură de judecare care este propusă întru asigurarea şi fortificarea instituţiei de mediere este instituirea mecanismului de soluţionare a cauzei în procedură de mediere ori împăcare a părţilor.

Potrivit legislaţiei RM chestiunile procedurale privind împăcarea părţilor se găsesc în art. 276 alin. (4)-(7), art. 285 alin. (1) CPP, precum şi art. 109 Cod penal. Conform acesteia împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, iar în cazul minorilor, şi pentru infracţiunile grave.

Pentru înlăturarea răspunderii penale împăcarea trebuie să intervină între persoana vătămată, pe o parte, învinuit, inculpat, pe de altă partte. Ea trebuie să aibă loc în faţa organului de urmărire penală, reprezentat de procuror, ori a instanţei de judecată. Considerăm că împăcarea ar putea interveni şi între victimă şi învinuit, inculpat, ca persoană juridică. Ca să aibă loc împăcarea, acesteia trebuie să-i perciadă nişte acţiuni de discuţii, de mediere, care, potrivit procedurilor penale nu sunt prescrise cu detalii de către CPP. Există doar o precizare în acest sens în art. 276 alin. (7) CPP, conform căreia împăcarea părţilor poate avea loc şi prin aplicarea medierii.

La 1 iulie 2008 a intrat în vigoare Legea cu privire la mediere, care are sarcina reducerii supraîncărcării instanţelor judecată de o parte de dosare ce şi9-ar găsi soluţionarea prin această procedură de mediere, care la fel înlătură răspunderea penală.

Situaţia de moment este însă cu prezenţa mai multor lacune, în primul rănd organizatorice, deoarece CPP nu oferă soluţii cum de realizat şi finalizat o cauză concretă cu o soluţie jurisdicţională. Din aceste puncte de vedere considerăm oportun ca CPP să fie completat cu discpoziţii care să stabilească procedura de dispunere a judecării cauzei în mediere.

Această procedură va consolida instituţia medierii precum va permite părţilor (participanţi la proces drepturile cărora au fost, sunt, sau vor fi lezate) să soluţioneze cauza pe cale amiabilă folosind instituţia medierii în procesul penal.

Dea asemenea, considerăm necesară instituirea procedurii scrise în cazul soluţionării cererii de strămutare. În cazul parvenirii unei cereri de strămutare instanţa va anunţa cealaltă partea pe dosar, care din momentul ce a primit cererea de strămutare va avea la dispoziţie 15 zile de a depune obiecţii/referinţă asupra ei.

Procedura exclusiv scrisă la soluţionarea cererii de strămutare este condiţionată însăşi de obiectul cererii. Deoarece toate motivele de fapt şi de drept partea va avea posibilitatea să le expuie în cerere de strămutare, Curtea doar apreciind temeinicia cererii. Totodată prin prezentul proiect nu se limitează dreptul părţii adverse de a depune referinţă/obiecţii pe marginea cererii înaintate. Acesteia fiindu-i în mod obligatoriu remisă cererea avînd un termen de 15 de a prezenta obiecţiile/referinţa. Chira şi în prezent, neprezentarea părţilor nu împiedică soluţionarea litigiului, însă prezentele modificări va contribui la fortificarea statutului de Curte de Casaţie.

Efectul pozitiv al acestei proceduri va atrage după sine neaglomerarea Curţii Supreme de Justiţiei, evitarea cheltuielilor de deplasare a părţilor pentru a fi soluţionată cererea, acordarea timpului, Înaltei Curţi Supreme de Justiţie la judecarea recursului şi unicităţii practicii.

Ministerul Justiţiei promovează, de asemenea modificarea procedurii de emitere a hotărîrii. Astfel în urma expunerii susţinerilor orale, judecătorul va intra în deliberare. Deliberarea va dura 15 zile după care judecătorul va pronunţa o hotărîrea motivată. Procedura propusă va asigura o imprevizibilitate la momentul curgerii termenului de atac. De asemenea, la momentul pronunţării hotărîrii, părţile vor cunoaşte motivele pronunţării ei, ceea ce va ridica gradul de încredere a părţilor în justiţie.

Totodată, hotărîrile vor fi publicate pe pagina web a instanţei ceea ce va contribui la publicitatea hotărîrilor şi posibilitatea societăţii de a urmări coerenţa practicii judecătoreşti.

La moment Codul de procedură penală nu prevede împuternicirea Curţii de Apel de a transmite la rejudecare ceea ce a condus la preluarea în judecare dă către Curtea de Apel a cauzelor în care chiar a fost încălcată competenţa de către prima instanţă. În această situaţie persoana este lipsită de accesul la un grad de jurisdicţie din cauza că la judecarea în fond a fost comisă o eroare de drept. În asemenea caz, se propune de a institui posibilitatea instanţei de a transmite la rejudecare cauza în cazul nulităţilor absolute.

Recursul în anulare ca o cale extraordinară de atac, afectează în mod direct puterea lucrului judecat şi securitatea raporturilor juridice. Totuşi, luînd în consideraţie mai multe circumstanţe, ea este necesară, astfel se propune de limitat temeiurile de declarare a recursului în anulare şi anume:

1. 
   Curtea Constituţională a recunoscut neconstituţională prevederea legii aplicate în cauza respectivă.
   
2. 
   Cînd persoana condamnată a fost extrădată, cu condiţia excluderii din hotărîrea de condamnare a unor capete de învinuire.
   
3. 
   În cazul cînd în urma modificărilor fapta se reîncadrează sau legea prevede o pedeapsă mai blîndă decît cea care a fost aplicată.
   

O nouă procedură ce considerăm necesar şi urgent de implementat este rejudecarea cauzelor în urma pronunţării unei sentinţe de condamnare a Republicii Moldova de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

La moment acest motiv este prevăzut ca temei de declarare a recursului în anulare ceea ce presupune că Curtea Supremă de Justiţie urmează să anuleze peste o perioada îndelungată de timp hotărîrea integral de condamnare şi să trimită cauza spre reexaminare în prima instanţă care examinează după regulile generale. Astfel, după o perioadă lungă de timp instanţa reexaminează probele, audiază martorii care este probabilitatea că nu sunt în viaţă. Problema cea mai stringentă care rămîne nesoluţionată din lipsa prevederilor legale este menţinerea persoanei în detenţie sau nu. E de menţionat că pot exista şi situaţii cînd Republica Moldova este condamnată pe un aspect ce nu afectează problema în fond şi chiar şi în aceste situaţii hotărîrile se anulează şi cauza se remite spre rejudecare. Astfel, considerăm mai oportună includerea unei proceduri separate de examinare care ar permite examinarea cauzei conform regulilor de revizuire.

O altă modificare promovată şi susţinută de Ministerul Justiţiei este constituirea unui mecanism de asigurare a practicii judecătoreşti prin introducerea recursului în interesul legii.

Recursul în interesul legii a fost instituţionalizat pentru prima dată în Franţa prin legea din 1970.

Raţiunea includerii acestei căi de atac este a asigura rolul Curţii Supreme de Justiţie de a menţine respectul faţă de lege, de a-l impune tuturor jurisdicţiilor şi de a stabili unitatea de jurisprudenţă. Esenţa recursului în interesul legii are menirea de a asigura interpretarea uniformă a legii.

Noile propuneri de modificare a Codului de procedură penală sunt generate de existenţa mai multor hotărîri contradictorii emise pe cauze similare.

La moment această cale de atac a fost introdusă şi în Codul de procedură penală a României prin promovarea micii reforme a procedurii penale.

Un alt element important al introducerii acestei căi de atac este obligativitatea hotărîrilor emise. Hotărîrile vor fi emise de către Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie şi vor fi obligatorii pentru viitor.

În acest sens nu există nici o prevede constituţională cu privire la obligativitatea hotărîrilor Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie în interpretarea generală a legii. Însă soluţionînd recursul în interesul legii, Curtea Supremă de Justiţie desfăşoară o activitate care este parte integrantă a procesului de aplicare a legii. În acest sens şi doctrina juridică menţionează că hotărîrile pronunţare în recursul în interesul legii reprezintă un izvor de drept.

O cauză relevantă pe problema în cauză e hotărîrea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Moşneanu contra României unde Curtea a constatat că; „În ceea ce priveşte obligaţia judecătorilor de a se conforma secţiilor Unite al Curţii Supreme de Justiţie, Curtea reaminteşte că reuniunea secţiilor unite ale unei jurisdicţii are drept scop să confere autoritate deciziilor de principiu cele mai importante pe care această jurisdicţie este chemată să le dea”.

Concluzionînd se poate menţiona că aplicarea deciziei în interesul legii prin caracter ei obligatoriu este supusă principiul neretroactivităţii, respectării prevederilor Convenţii CEDO.

Măsurile procesuale de constrîngere

Referitor la măsurile procesuale de contrîngere menţionăm că sau propus modificări la;

• 
  Reţinere;
  
• 
  Arest;
  
• 
  Eliberarea sub cauţiune;
  

Reţinerea: În ceea ce priveşte această măsură de constrîngere propunem în primul rînd ca în cazul reţinerii persoanei pentru stabilirea identităţii, termenul de reţinere să nu depăşească 6 ore. Aceasta este o garanţie a persoanei supusă reţinerii. În prezent, persoana poate fi reţinută pentru ai fi stabilită identitatea pînă la 72 de ore ceea ce este o disproporţionalitate dintre scopul lipsirii persoanei de libertate şi măsura aplicată. Ministerul Justiţiei vine cu propunerea de a micşora acest termen pînă la 6 ore asigurîns astfel, intervenienţa statutului în drepturile persoanei la minim.

Totodată, la moment, Codul de procedură penală prevede că persoana este reţinută şi în cazul cînd nu are loc permanent de trai. Anume acest motiv, Ministerul Justiţiei propune de a fi exclus reieşind din situaţia socială la moment. Deoarece persoana, poate de a nu avea un loc permenet de trai, însă un loc de afla temporară sau nu poate avea.

Arestul: Pe acest segment, Ministerul Justiţiei propune modificarea temeiurilor de aplicare a arestului. La moment Codul de procedură penală prevede că arestul poate fi aplicată persoanei care a săvîrşit o infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 2 ani. Ca măsură alternativă arestului este, eliberarea persoanei sub cauţiune. Astfel, prezentul proiect prevede că arestarea preventivă şi măsurile alternative arestării se aplică numai în cazurile existenţei unei bănuieli rezonabile privind săvîrşirea unei infracţiuni privative de libertate şi pentru care nu legea nu prevede pedeapsa sub formă de amendă, iar în cazul existenţei unei bănuieli rezonabile privind săvîrşirea altor infracţiuni, ele se aplică învinuitului, inculpatului care a comis cel puţin una din acţiunile menţionate la aliniatul (1). Această modificarea rezultă din faptul că prin prezentul proiect se propune modificări asupra eliberării provizorii pe cauţiune, ca măsură principală şi nu complimentară, conform noilor modificări propuse. Prin cauţiune se garantează şi executarea pedepsei de către învinuit, inculpat astfel, urmează să fie aplicat arestul doar la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate.

Totodată, reieşind din hotărîrile CtEDO şi recomandările CCJE asupra calităţii unei hotărîri judecătoreşti care menţionează că motivarea trebuie să fie coerentă, clară şi lipsită de ambiguităţi şi de contradicţii. Ea trebuie să permită urmărirea unui raţionament care a condus judecătorul la aceasta.

În acest context se propune stabilirea temeiurilor în ceea ce priveşte elementele ce trebuie să le cuprindă demersul procurorului şi încheierea instanţei de judecată. Astfel, se propune ca instanţa de judecată emite o încheiere motivată, în care se indică infracţiunea de care este bănuită, învinuită, inculpată persoana, temeiul alegerii măsurii preventive respective, cu menţionarea datelor concrete care au determinat luarea acestei măsuri preventive, necesitatea aplicării măsurii preventive precum şi faptul dacă bănuitului, învinuitului i s-au explicat consecinţele încălcării măsurii preventive, argumentele reprezentantului, apărătorului, bănuitului, învinuitului, inculpatului motivîndu-se admiterea sau neadmiterea lor la stabilirea măsurii preventive

Aceste modificări se propun pentru a spori calitatea actului justiţiei şi nivelul e încredere a părţilor în oportunitatea emiterii lui.

O modificarea esenţială la modalitatea de examinare a arestului este faptul ca la demersul înaintat pentru aplicarea arestului să fie prezentate materialele acumulate de către organul de urmărire penală şi de către procuror care confirmă temeiurile de aplicare a arestului şi obligativitatea părţii acuzării de a prezenta aceste probe şi părţii apărării concomitent cu înaintarea demersului în instanţa de judecată.

Liberarea sub cauţiune:

La moment, Codul de procedură penală prevede liberarea provizorie pe cauţiune ca o măsură procesuală de constrîngere complimetară care poate fi aplicată doar pentru persoanele arestate. Astfel, se propune ca liberarea provizorie pe cauţiune să fie stabilită ca o pedeapsă desinestătătoare de către instanţa de judecată la demersul procurorului. Totodată, la moment cauţiunea se stabileşte doar în valută naţională ceea ce la fel poate constitui o limitare a drepturilor şi libertăţilor omului precum şi o discriminare care la moment nu dispune de sume băneşti dar dispune de bunuri mobile şi imobile care pot fi puse ca cauţiune. Dovada ce va confirma mărimea cauţiunii va fi prezentată de către învinuit, inculpat care riscă să-i fie confiscat bunul în caz de încălcare a obligaţiilor sau înlocuirea măsurii preventive liberarea sub cauţiune cu arestul.

Expertiza

Totodată au fost supuse unor modificări şi normele procesuale referitoare la expertiza judiciară. Modificările propuse au scopul de a explicita aceste norme procesuale, în special, pentru asigurarea dreptului părţilor implicate în proces de a alege expertul sau instituţia care va efectua expertiza judiciară.

Pentru început a fost supusă modificării definiţia expertului judiciar, căreia i s-a oferit un grad mai mare de exactitate în vederea prezentării rolului expertului judiciar şi contribuţia acestuia în proces. Proiectul prescrie expres cine poate avea calitatea de expert judiciar, precum şi modul de alegere a acestuia. Concomitent du existenţa dreptului părţilor de a recomanda un expert pentru participarea acestuia la efectuarea expertizei, se menţionează restricţia conform căreia nu poate fi desemnată ca expert recomandat de către o parte în aceeaşi cauză o persoană care funcţionează în cadrul aceleiaşi instituţii de expertiză cu expertul numit în actul de dispunere a expertizei. Acest fapt se indică pentru evitarea unor factori de coruptibilitate la efectuarea expertizei judiciare.

Alte modificări vin să concretizeze că, în cazul expertizelor obligatorii, acestea vor fi achitate din contul bugetului de stat.

Se indică actul prin care se solicită dispunerea efectuării expertizelor judiciare, forma şi datele pe care trebuie să le conţină acesta. De asemenea, proiectul propune specificarea clară a datelor ce urmează a fi incluse în actul de dispunere a expertizei judiciare.

Se propune acceptarea unei singure denumiri pentru conceptul de expertiză repetată, refuzînd noţiunea de contraexpertiză, care comportă un alt sens şi scop decît cea de „expertiză repetată”.

Avînd în vedere că organul cu drept de dispunere a expertizei este organul de urmărire penală sau instanţa de judecată se consideră justificată modificarea art. 146 şi scoaterea din competenţa conducătorului instituţiei de expertiză, în cazul în care nu este indicat expertul exact, dreptul dispunerii unei expertize în comisie, lăsînd la aprecierea sa necesitatea ei.

Totodată au fost expuse exact, reieşind din esenţa expertizei suplimentare şi a expertizei repetate, situaţiile în care pot fi dispuse una sau alta. De asemenea se impune necesitatea motivării necesităţii dispunerii expertizei repetate sau suplimentare. Este statua şi faptul că dispunerea acestora poate fi efectuată doar după audierea expertului şi doar în cazul în care deficienţele identificate în raportul de expertiză nu pot fi soluţionate prin audiere.

Alte modificări sunt propuse la prevederile care reglementează raportul de expertiză judiciară, scopul acestora fiind de a indica elemente suplimentare ce urmează a fi incluse în acest raport.

O altă modificare de esenţă este efectuată la art. 152 prin care se propune ca transferul bănuitului, învinuitului arestat preventiv pentru efectuarea expertizei medicale în condiţii de staţionar să se dispună de asemenea prin încheiere a judecătorului de instrucţie, la demersul procurorului. Astfel, în actul de dispunere a expertizei medico-legale sau psihiatrice, în aceste cazuri, poate fi prevăzută şi dispunerea transferului acestora.

Alte modificări aduc ajustări literare limbajul textului normelor respective.
Interceptarea convorbirilor
După cum sa menţionat, supra, Ministerul Justiţiei vine cu propuneri pentru amendarea legislaţiei ce reglementează interceptarea convorbirilor, prevăzute la art. 135, 136, 137, 138 CPP, în contextul hotărîrii CEDO, Iordachi şi alţii contra Moldovei prin care s-au constatat mai multe carenţe în legislaţi Republicii Moldova care nu oferă garanţii persoanei care este supusă modificărilor.

Astfel, în urma constatărilor CEDO, se propune modificarea articolului 135, 136, 137 din Codul de procedură penală în vederea stabilirii unei norme care ar reglementa interdicţia de intercepta convorbirile telefonice dintre bănuit, învinuit, inculpat şi avocatul său.

Totodată, Curtea a constatat că interceptarea convorbirilor telefonice trebuie să fie stabilite întru limitarea maximală a puterii în drepturile private ale persoanei, constatîndu-se că următoarele garanţii minime:

• 
  natura infracţiunilor care determină necesitatea de interceptare;
  
• 
  stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea care determină necesitatea de interceptare;
  
• 
  o limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice;
  
• 
  procedura obligatorie pentru examinare şi utilizarea datelor obţinute;
  
• 
  precauţiile care trebuie luate în cazul informării altor părţi.
  

Luîndu-se în consideraţie aceste constatări se propune ca interceptarea convorbirilor să fie stabilită nu numai în cazul cînd s-a comis o infracţiune gravă, excepţional de gravă, deosebit de gravă dar şi în cazul cînd aceste infracţiuni atentează la securitatea naţională, ordinea publică sau pune în pericol viaţa şi sănătatea persoanei. Dacă este o bănuială rezonabilă cu privire la săvîrşirea altor infracţiuni, judecătorul de instrucţie dispune interceptarea apelurilor de intrare şi ieşire a abonamentului, posesorului numărului de telefon fără a stoca şi înregistra informaţia ce rezultă din cadrul interceptărilor.

Potrivit prevederilor actuale durata totală a interceptării comunicărilor nu poate depăşi 6 luni, însă, nu există nici o prevedere referitoare la numărul de interceptări, ceea ce nu se oferă nici o garanţie referitoare la faptul că după expirarea termenului de 6 luni nu poate fi dispusă a altă interceptare de 6 luni pe aceeaşi cauză penală. În acest context, Ministerul Justiţiei vine cu propunerea de a include o prevedere potrivit căreia interceptarea convorbirilor pe aceeaşi cază penală nu poate fi dispusă decît o singură dată.

Potrivit art. 136 din CPP, judecătorul de instrucţie este în drept să păstreze casetele cu originalul şi să emită o încheiere privind distrugerea acestuia. Curtea a stabilit că aceste prevederi nu au o importanţă pentru cauza penală, însă legea nu face nici o reglementare expresă care ar prevedea familiarizarea judecătorului de instrucţie, cu rezultatele măsurilor şi nu-l obligă să verifice dacă organul de urmărire penală a respectat prevederile legislaţiei în timpul interceptării.

În acest sens, Ministrul Justiţiei propune de a institui obligaţia judecătorului să verifice dacă organul de urmărire penală a respectat cerinţele legii la interceptarea convorbirilor telefonice şi să emite o încheiere în acest sens.

O altă modificare importantă este stabilirea cercurilor subiecţilor care urmează să fie supuşi interceptării şi anume persoanele asupra cărora sunt careva probe sau date că a săvîrşit infracţiunea ce cade sub incidenţa prevederilor cu privire la interceptarea convorbirilor.

Ministru Oleg EFRIM