România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Dec. Nr. 1184/R/03 decembrie 2009
Legea insolvenţei. Aspecte legate de posibilitatea instanţei de recurs de a dispune închiderea procedurii insolvenţei unei debitoare, cu ocazia soluţionării căii de atac împotriva sentinţei prin care s-a deschis procedura, motivat de împrejurarea că s-a achitat suma pentru care s-a solicitat de către creditoare deschiderea procedurii insolvenţei. Modul de interpretare a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 85/2006 republicată raportat la atribuţiile instanţei de control judiciar - la textul art. 8, alin.1din Legea nr. 85/2006.

Obiectul controlului judiciar îl reprezintă admiterea cererii creditoarei şi deschiderea procedurii insolvenţei în raport de actele dosarului la data soluţionării cererii.

Potrivit art. 11, alin. 1, lit. M, judecătorul sindic are atribuţia de a pronunţa hotărârea de închidere a procedurii, instanţei de recurs revenindu-i rolul de a cenzura în cale de atac hotărârea judecătorului sindic de închidere a procedurii. Aceasta cu atât mai mult cu cât la dosarul de insolvenţă, după formularea cererii creditorului de deschidere a procedurii pot fi înregistrate declaraţii de creanţă iar administratorul judiciar a început să-şi exercite efectiv atribuţiile legale, punându-se şi problema unor cheltuieli de procedură.

Independent de temeiul legal al încheierii procedurii, conform art. 131, 132, alin. 2,, 133 alin. 1 sau 134, alin.1, judecătorul sindic este cel care va da o sentinţă de închidere a procedurii iar potrivit art. 8 alin.1, Curtea de Apel va fi instanţa de recurs pentru hotărârile pronunţate de judecătorul sindic în temeiul art. 11.
Prin sentinţa nr. 116 din 15 ianuarie 2009, judecătorul sindic desemnat în dosarul tribunalului Comercial Mureş nr. 506/1371/2008 a admis propunerea formulată de lichidatorul B. I. Dosarul de închidere a procedurii de faliment a debitoarei S.C. B. C. SRL şi a dispus dizolvarea acesteia, descărcând lichidatorul de îndatoririle privitoare la procedură, debitor şi averea acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătorul sindic a reţinut că la data deschiderii procedurii nu au fost identificate bunuri în patrimoniul debitoarei falite, contabilitatea a fost condusă la zi şi nu au fost identificate cauze determinante ale stării de încetare de plăţi care să poată fi imputabile fostului administrator al societăţii. În contextul celor arătate, rezultate din raportul final întocmit de lichidatorul judiciar şi din actele dosarului, judecătorul sindic a făcut aplicarea prevederilor art. 131 din Legea nr. 85/2006 republicată.

Hotărârea judecătorului sindic a fost atacată cu recurs de creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş care a solicitat modificarea sentinţei în sensul continuării procedurii de faliment a debitoarei, motivând că închiderea procedurii este prematură şi nejustificată câtă vreme nu s-a îndeplinit scopul consacrat de legiuitor prin textul art. 2 din Legea nr. 85/2006 republicată, subliniindu-se că neîndeplinirea scopului ar consfinţi formalitatea procedurii. De asemenea, recurenta a învederat că apreciază că demersurile lichidatorului judiciar sunt insuficiente, iar abandonarea procedurii nu serveşte intereselor nimănui cu atât mai mult cu cât societatea are obligaţii faţă de bugetul consolidat al statului în cuantum de 6919 lei.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 304¹ Cod procedură civilă, instanţa constată că recursul este nefondat.

Recurenta nu reuşeşte să aducă argumente însoţite de probe care să susţină nelegalitatea închiderii procedurii, rezumându-se la a invoca motive lipsite de conţinut, generalităţi, argumente cu rol de principiu, făcând abstracţie de datele şi actele dosarului. Critica adusă insuficienţei demersurilor lichidatorului judiciar nu este justificată, recurenta nereuşind să ofere măcar un indiciu legat de existenţa vreunui bun în patrimoniul debitoarei. Totodată, modul în care recurenta înţelege posibilitatea închiderii procedurii, ar lăsa fără eficienţă prevederile art. 131 din Legea nr. 85/2006, care sunt fără echivoc şi care devin aplicabile în cazul dedus judecăţii, care urmare a constatării lipsei vreunui bun în patrimoniul debitoarei falite.

Pentru considerentele arătate, văzând şi prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat.

Decizia nr. 1154/R/24 noiembrie 2009
Legea 85/2006 republicata. Aspecte legate de aplicarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 republicata. Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în angajarea răspunderii personale

patrimoniale – art. 139 din Legea nr. 85/2006 republicată.

Termenul de trei ani şi respectiv 2 ani de prescripţie, se impune a fi analizat în raport de art. 139 din lege. Termenul de trei ani trebuie calculat cu începere de la data depunerii de către lichidatorul judiciar a raportului privind cauzele ce au dus la deschiderea procedurii fata de debitoare.

In condiţiile în care lichidatorul judiciar şi-a întemeiat cererea adresată judecătorului sindic pe prevederile art. 138, alin 1, lit. a, b, d iar judecătorul sindic a reţinut în dispozitiv angajarea răspunderii pentru săvârşirea faptelor prevăzute la lit. d şi e se verifică motivul de recurs prevăzut de art. 304, pct.1 Cod procedură civilă . În considerentele hotărârii se analizează faptele prevăzute de lit. a, d si b, astfel ca exista contrarietate intre considerente şi dispozitiv.
Prin Sentinţa nr. 1272/13.05.2009 a Tribunalului Comercial Mureş, s-a admis în parte cererea lichidatorului judiciar B. I.D., având ca obiect angajarea răspunderii personale a pârâţilor F. B. şi F.O., aceştia fiind obligaţi să acopere întregul pasiv al debitoarei S.C. R. B. T. T. S.R.L., prin plata sumei de 20.387 lei, la care se adaugă şi cheltuieli de procedură, executarea silită urmând a fi făcută de către executorul judecătoresc potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.

În considerentele hotărârii atacate s-a reţinut că prin cererea formulată de lichidatorul judiciar, acesta a solicitat angajarea răspunderii personale a administratorilor societăţii, pentru faptele prevăzute de art. 138 alin.1 lit. a, b, d din Legea nr. 85/2006; iar judecătorul sindic a apreciat că este întemeiată cererea formulată, doar în parte, cu privire la temeiul de drept prevăzut de art. 138 alin.1 lit. d din lege, administratorii având obligaţia de a conduce contabilitatea societăţii în conformitate cu legea, obligaţie nerespectată; şi de asemenea, cu privire la temeiul de drept prevăzut de art. 138 alin.1 lit. a din lege, apreciind că din lipsa documentelor contabile nu se poate stabili care a fost modul în care au fost folosite bunurile societăţii, existente în patrimoniul acesteia la finele anului 2003, existând astfel prezumţia că aceştia au folosit bunuri în interes personal.

În schimb nu a fost reţinut temeiul de drept prevăzut de art. 138 alin.1 lit. b din lege, întrucât nu s-a dovedit care ar fi fost actele de comerţ făcute de cei doi pârâţi în calitate de administratori, în interesul lor personal, dar sub acoperirea societăţii.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, cei doi administratori ai societăţii debitoare, criticând hotărârea atacată ca nelegală, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 Cod procedură civilă, susţinând în esenţă că se impune casarea hotărârii atacate, şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât hotărârea a fost pronunţată în lipsa unor menţiuni obligatorii, ceea ce atrage nulitatea absolută a hotărârii atacate, conform art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, mai exact în opinia acestora, în considerentele sentinţei nu sunt cuprinse motivele de fapt şi de drept ce au condus la pronunţarea soluţiei; întrucât judecătorul sindic şi-a însuşit formal argumentele lichidatorului judiciar.

S-a mai arătat că instanţa a omis să observe că mandatele administratorilor au expirat înainte de perioada de referinţă, astfel că se impune în acest caz suplimentarea probatoriului, spre a se determina persoanele a căror răspundere personală putea fi angajată; şi că în cauză nu au fost îndeplinite condiţiile cerute de art. 138 din Legea nr. 85/2006, pentru a fi atrasă răspunderea specială reglementată de acest text de lege.

Şi nu în ultimul rând a fost invocată excepţia prescripţiei acţiunii promovate ( în raport de data numirii acestuia – 21.02.2006 şi cea a introducerii acţiunii – 30.03.2009 ).

Examinând hotărârea atacată, prin prisma acestor considerente, precum şi din oficiu, potrivit art.304¹ Cod procedură civilă, Curtea a constatat următoarele:

Instanţa este ţinută să se pronunţe asupra excepţiilor invocate şi a căror admitere face inutilă cercetarea fondului cauzei, potrivit art. 137 Cod procedură civilă. În aceste condiţii, apreciind asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de recurenţii pârâţi, Curtea o apreciază ca nefondată, întrucât termenul de 3 ani şi respectiv 2 ani la care fac referire recurenţii, se impune a fi analizată în raport de art. 139 din Legea nr. 85/2006. Mai exact, reţinerea reglementată de art. 138 din lege, se prescrie în termen de 3 ani de la data la care a fost cunoscută, sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă; astfel că acest termen urmează a fi calculat cu începere de la data de 15.10.2008, data depunerii de către lichidatorul judiciar a raportului privind cauzele ce au dus la deschiderea procedurii faţă de debitoare, iar, în raport de acest termen, este lesne de observat că acţiunea formulată este depusă în termen; şi mai mult în aceste condiţii cercetarea şi a celuilalt termen, este superfluă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, cercetând cauza prin prisma rolului devolutiv al prezentei căi de atac, Curtea a apreciat că recursul este întemeiat, însă pentru alte motive decât cele avute în vedere de recurenţi prin cererea de recurs. Astfel, este de observat că deşi lichidatorul judiciar şi-a motivat în drept promovarea acţiunii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, pe dispoziţiile alin.1 lit. a, b, d ale articolului precitat; iar în considerentele hotărârii atacate se face referire despre faptele prevăzute de lit. a, d ( apreciate ca fiind săvârşite de recurenţi ) şi b ( faptă care s-a apreciat că nu a fost săvârşită de aceştia ), în dispozitivul hotărârii atacate, se reţine că recurenţii ar fi săvârşit faptele prevăzute de lit. d şi e ale alin.1 din art. 138 din lege.

Or, în aceste condiţii, judecătorul sindic, pronunţând o asemenea hotărâre nelegală, s-a realizat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, existând contrarietate între considerentele şi dispozitivul hotărârii atacate, ceea ce atrage admiterea recursului, potrivit art. 312 alin.1, 3 Cod procedură civilă, hotărârea urmând a fi casată şi cauza trimisă spre rejudecare primei instanţe, urmând ca la noua judecare în fond să fie avute în vedere şi celelalte motive invocate în cererea de recurs.

Decizia 1228/R/22 decembrie 2009
Analiza actului administrativ contestat în instanţa de contencios administrativ se face pe baza normelor legale specifice acestei ramuri de drept. Soluţionarea cererii în considerarea dispoziţiilor Legii nr. 53/2003, lege care reglementează raporturile juridice născute în baza unui contract de muncă, omiţându-se aplicarea Legii nr. 188/1999, în contextul în care s-a dat o greşită interpretare a actului juridic dedus judecăţii, echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.

Art. 2, lit. „c” din Legea nr. 554/2004; art. 109 din Legea nr. 188/1999; art. 312, alin. 5 Cod procedură civilă.

Prin sentinţa nr.356/21.05.2009 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr.3058/102/2008, s-a respins excepţia inadmisibilităţii; s-a admis acţiunea formulată de reclamanta I. A. L. în contradictoriu cu Comisarul şef al Secţiei Judeţene a Gărzii Financiare Mureş, şi s-a anularea Deciziei nr.44/31.10.2008 emisă de pârât menţinându-se Decizia nr.22/28.12.2007 prin care i s-a încredinţat activitatea de achiziţii publice.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că petenta, ca urmare a cererii de transfer în interesul serviciului formulată la cererea sa conform art.78 alin.1 lit.b din Legea nr.188/1999, a solicitat şi i s-a aprobat transformarea pe funcţia de expert principal începând cu data de 15.11.2007 transferul fiind aprobat din Bucureşti în localitatea Luduş având în vedere depărtarea de casă şi necesitatea creşterii copilului aflat în întreţinerea sa.

S-a reţinut că în urma constatării unor deficienţe de organizare de către Curtea de conturi, reclamantei i-au fost modificate atribuţiile de serviciu.

Astfel s-a reţinut că prin decizia atacată, petentei prin actul administrativ unilateral i s-a retras activitatea de achiziţii publice, sector de activitate care nu a fost verificat de Curtea de Conturi şi pentru care nu s-a reţinut răspunderea disciplinară sau civilă a petentei.

S-a apreciat că actul administrativ de autoritate emis în condiţiile art.2 alin.2 lit.c din Legea nr.554/2004 se coroborează cu dispoziţiile art.41 alin.1 din Legea nr.53/2003 prin care se arată că contractul individual de muncă nu poate fi modificat decât numai prin acordul părinţilor şi pentru care fiind dispoziţii derogatorii de la condiţiile de procedibilitate prev. de art.7 din Legea nr.554/2004 nu necesită parcurgerea recursului graţios la organul administrativ existent ori la cel ierarhic superior, deci excepţia inadmisibilităţii este nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs B. V. director coordonator al Gărzii Financiare – secţia judeţeană Mureş, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii.

În motivele de recurs s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi anume a prevederilor art.80 din Legea nr.188/1999. Prevederile acestui articol se referă strict la contestarea sancţiunii disciplinare, în celelalte situaţii, funcţionarii publici având posibilitatea să solicite instanţei de contencios administrativ, pentru motive de nelegalitate sau netemeinice, anularea actului administrativ prin care s-a modificat raportul de muncă, doar în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările ulterioare. Decizia nr.44/2008 face parte din categoria actelor administrative definite de art.2 lit.c din Legea nr.554/2004 şi raportul de muncă este guvernat de regulile dreptului administrativ, soluţionarea litigiilor fiind, conform prevederilor art.109 din Legea nr.188/1999, de competenţa instanţei de contencios administrativ.

S-a invocat şi inadmisibilitatea acţiunii în anularea deciziei nr.44/31.10.2008, promovată fără exercitarea procedurii prealabile, prevăzută de art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004.

Recurentul a invocat faptul că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, şi anume Decizia nr.44/31 octombrie 2008, pe care a apreciat-o ca fiind un act administrativ de sancţionare disciplinară, cu toate că acest act nu reprezintă decât instituirea unor atribuţii de serviciu în sarcina unui funcţionar public.

In acest sens s-au analizat toate condiţiile de legalitate pe care trebuia să le îndeplinească actul atacat, arătându-se că acesta a fost emis cu respectarea tuturor condiţiilor.

Analiza s-a făcut pe larg în cadrul recursului.

Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art.304¹ C.pr.civ., instanţa a reţinut următoarele:

Reclamanta a formulat o contestaţie împotriva deciziei nr.44/31.10.2008 emisă de Comisarul şef secţie al Gărzii Financiare Secţia Mureş.

În drept s-au invocat dispoziţiile din Legea nr.188/1999.

Din motivarea hotărârii atacate reiese că prima instanţă a analizat actul atacat în considerarea dispoziţiilor art.41 din Legea nr.53/2003, lege care reglementează raporturile juridice născute în baza unui contract de muncă .

În speţă însă reclamanta este funcţionar public iar legea aplicabilă este Legea nr.188/1999 nu codul muncii.

Astfel, prima instanţă a soluţionat cauza fără aplicarea legislaţiei în domeniu, situaţie în care nu se poate considera că prima instanţă ar fi analizat fondul cauzei.

În recurs se invocă şi faptul că actul atacat nu este un act administrativ de sancţionare disciplinară aşa cum greşit a interpretat reclamanta ci un act prin care se stabilesc atribuţii de serviciu.

În consecinţă, în baza art. 312 alin.5 Cod procedură civilă, instanţa a admis recursul deoarece procesul s-a soluţionat fără a se intra în cercetarea fondului, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

În rejudecare prima instanţă va identifica solicitările reclamantei, respectiv va pune în discuţie obiectul acţiunii solicitând reclamantei să indice expres temeiul juridic al acţiunii, pentru a putea verifica, după caz, îndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de Legea nr.554/2004 sau a procedurii speciale reglementate de art.75-80 din Legea nr.188/1999, care sunt măsurile care solicită a se lua, care sunt dovezile în acest sens, urmând ca după clarificarea obiectului acţiunii să procedeze la analizarea acestuia .
Decizia nr. 1224/R/22 decembrie 2009
OUG nr. 34/2006 republicată. Constituie contract de achiziţie publică - delegare de gestiune a serviciului public de salubrizare prin concesionare.

Plângere formulată împotriva deciziei pronunţată de C.N.S.C.

Organul de soluţionare a contestaţiilor, organ administrativ jurisdicţional, respectiv C.N.S.C, nu poate declina cauza în favoarea unei instanţe, ci în acord cu dispoziţiile art. 278, alin. 5 din OUG 34/2006 putea cel mult să respingă contestaţia ca urmare a constatării unei excepţii de procedură.

Din economia textelor OUG 34/2004 republicată, rezultă că legiuitorul a privit separat procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică, ca o procedură prealabilă de încheierea şi executarea contractului. Încheierea contractului este precedată obligatoriu de procedura de atribuire, ca etapă prealabilă.

Legea nr. 224/2008 relativ la procedura achiziţiei publice privind serviciile de salubritate a fost adoptată ulterior OUG nr. 13/2008, respectiv a textului nou introdus prin această ordonanţă, art. 51, alin.3¹.

Incidenţa prevederilor art. 285, alin.2 din OUG nr. 34/2006 republicată.
Prin contestaţia formulată, petenta S.C. „S.” S.A. a solicitat ca, prin admiterea plângerii, instanţa să dispună desfiinţarea deciziei nr. 2160/C3/2552/29.05.2009 emisă de intimatul Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor şi, ca urmare a admiterii contestaţiei, instanţa să dispună anularea procedurii de licitaţie publică deschisă, organizată pentru atribuirea contractului de achiziţie publică de lucrări având ca obiect „Delegarea de gestiune a serviciului public de salubrizare a oraşului Iernut prin concesionare”.

În fapt, prin decizia, a cărei anulare se solicită de către petentă, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei către Tribunalul Mureş, secţia de contencios administrativ, ca urmare a constatării lipsei competenţei materiale a CNSC de soluţionare a cauzei.

În esenţă, în motivarea deciziei intimatul susţine că procedând, în temeiul art. 278 alin. 1 din O.U.G. 34/2006, la verificarea din oficiu a competenţei în soluţionarea plângerii formulate de petentă, în raport cu dispoziţiile art. 51 alin. 3¹ din Legea nr. 51/2006 modificată şi completată de O.U.G. 13/2008, soluţionarea litigiilor dintre unităţile administrativ teritoriale şi operatori în legătură cu atribuirea, încheierea, executarea, modificarea şi încetarea contractelor de delegare a gestiunii se realizează potrivit Legii nr. 554/2004, cererea introductivă de instanţă urmând a fi introdusă la instanţa de contencios administrativ a tribunalului în a cărui competenţă teritorială se află sediul operatorului. În concluzie, având în vedere dispoziţiile art. 2 paragraf 1 lit. d Cod procedură civilă, organul administrativ jurisdicţional, CNSC, a dispus declinarea în favoarea Tribunalului Mureş – secţia de contencios administrativ.

În raport cu solicitările formulate prin contestaţie, instanţa urmează, în primul rând, să stabilească dacă în mod legal CNSC, ca organ administrativ jurisdicţional, a procedat la „declinarea” cauzei în favoarea unei instanţe judecătoreşti şi, în funcţie de soluţia ce urmează a fi dată pe această excepţie de procedură, să se pronunţe asupra fondului cauzei, în măsura în care nu se impune cercetarea altor excepţii de procedură sau excepţii de fond.

Instanţa reţine, din actele de la dosar, că autoritatea contractantă, respectiv Oraşul Iernut, a organizat procedura achiziţiei publice, în temeiul O.U.G. 34/2006 privind achiziţiile publice, pentru atribuirea contractului de achiziţie publică având ca obiect „Delegarea de gestiune a serviciului public de salubrizare a oraşului Iernut prin concesionare”. Procedura achiziţiei publice a s-a derulat în prima parte a anului 2009, astfel cum rezultă din dosarul depus în original de CNSC.

Este adevărat că prin O.U.G. 13720.02.2008, publicată în Monitorul oficial al României nr. 145/26.02.2008, a fost introdus un nou text, respectiv art. 51 alin. 3¹ (completându-se în acest fel Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi sociale) în sensul în care, aşa cum a arătat şi intimatul, soluţionarea litigiilor contractuale dintre operator şi utilizator se realizează de instanţele competente potrivit legii, şi anume de instanţele de contencios administrativ de la nivelul tribunalelor.

Însă, cadrul normativ privind salubrizarea localităţilor este prevăzut şi de o altă lege, respectiv Legea nr. 101/25.04.2006 a serviciului de salubrizare a localităţilor, care are ca obiect stabilirea cadrului juridic unitar privind înfiinţarea, organizarea, gestionarea, exploatarea, finanţarea şi controlul funcţionării serviciului public de salubrizare a localităţilor.

Acest din urmă act normativ a fost modificat, la rândul lui, de Legea nr. 224/28.10.2008, art. 13 alin. 3 (text nou introdus prin această lege), publicată în Monitorul oficial al României în luna noiembrie 2008 şi care, astfel cum a fost modificat prin acest act normativ, prevede textual că „Procedura de atribuire şi regimul juridic al contractelor de delegare a gestiunii serviciului de salubrizare a localităţilor sunt cele stabilite de autorităţile deliberative ale unităţilor administrativ – teritoriale, conform prevederilor Legii nr. 51/2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale O.U.G. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii...”.

Aşadar, instanţa constată că soluţia de „declinare” a competenţei de soluţionare a cauzei, astfel cum a fost dată de CNSC prin decizia atacată de petentă, este evident una nelegală, din mai multe perspective:

În primul rând, soluţia preconizată de O.U.G. 34/2006, la art. 278 alin. 5, atunci când CNSC constată intervenită o excepţie de procedură, cum este şi cea a necompetenţei organului administrativ jurisdicţional de soluţionare a contestaţiei, este cea de respingere a contestaţiei şi nicidecum de „declinare”. O astfel de soluţie, de „declinare”, nu este prevăzută de cadrul normativ specific competenţelor unui organ administrativ jurisdicţional, inclusiv de cel specific prevăzut de O.U.G. 34/2006. Este adevărat că art. 297 din O.U.G. 34/2006 face trimitere la dreptul comun, atunci când O.U.G. 34/2006 nu prevede norme speciale, însă din examinarea sistematică a dispoziţiilor normelor procedural civile, în special a dispoziţiilor art. 158 alin. 3 Cod procedură civilă, doar instanţa judecătorească poate declina soluţionarea cauzei către o altă instanţă sau către un organ administrativ jurisdicţional; situaţia inversă, ca organul administrativ jurisdicţional să-şi decline competenţa, nu este prevăzută de legiuitor, normele fiind de strictă aplicare în materia competenţei materiale, interpretul neputând extinde sfera acestor norme la alte situaţii. Este evident că organul administrativ jurisdicţional, respectiv CNSC, nu putea declina cauza, ci, în acord cu dispoziţiile art. 278 alin. 5 din O.U.G. 34/2006 cel mult putea respinge contestaţia ca urmare a constatării unei excepţii de procedură.

În al doilea rând, organul administrativ jurisdicţional face o confuzie regretabilă între „soluţionarea litigiilor contractuale”, după cum se exprimă legiuitorul în O.U.G. 13/2008, şi procedura de atribuire a contractelor de delegare, care se face conform O.U.G. 34/2006, în acest din urmă caz actul normativ privind achiziţiile publice aplicându-se, în lipsa unor dispoziţii contrarii, inclusiv în ce priveşte soluţionarea contestaţiilor de către CNSC. Or, contestatoarea nu a atacat un contract în derulare, la care se referă art. 51 alin. 3¹ din Legea 51/2006, modificată de O.U.G. 13/2008, ci efectiv la o etapă a procedurii de atribuire a contractului de către autoritatea contractantă reprezentată de Oraşul Iernut.

Este adevărat că art. 36 din Legea 101/2006 prevede că soluţionarea litigiilor patrimoniale şi nepatrimoniale legate de încheierea şi executarea contractelor revine instanţelor de contencios administrativ, însă, în aceeaşi idee, în cazul de faţă nu este atacată de către contestator încheierea sau executarea contractului, ci o fază/etapă prealabilă încheierii contractului, şi anume o etapă cuprinsă în procedura de atribuire ce precede încheierea contractului. De altfel, din examinarea sistematică a O.U.G. 34/2006 se observă că însuşi legiuitorul a privit separat procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică, ca o procedură prealabilă, de încheierea şi executarea contractului – cu alte cuvinte, încheierea contractului este precedată obligatoriu de procedura de atribuire, ca etapă prealabilă.

Nu în ultimul rând, mai trebuie observat că Legea nr. 224/2008, relativ la procedura achiziţiei publice privind serviciile de salubrizare, inclusiv cele privind delegarea gestiunii serviciului de salubrizare, a fost adoptată ulterior O.U.G. 13/2008, respectiv a textului nou introdus prin această ordonanţă, art. 51 alin. 3¹. Or, este evident că norma ulterior adoptată, art. 13 alin. 3 astfel cum a fost introdusă de Legea nr. 224/2008, se aplică ca fiind în vigoare în ce priveşte procedura de achiziţie a unui astfel de contract, având în vedere că procedura s-a declanşat şi s-a desfăşurat la începutul anului 2009, deci după intrarea în vigoare în forma dată de Legea nr. 224/2008 a art. 13 alin. 3 din Legea nr. 101/2006.

Pe cale de consecinţă, observând dispoziţiile art. 285 alin 2 din O.U.G nr. 34/2006, care prevăd că atunci când instanţa constată că CNSC s-a pronunţat pe excepţie, fără să soluţioneze fondul contestaţiei, urmează a admite plângerea formulată de petentă, să desfiinţeze soluţia dată de organul administrativ jurisdicţional şi să reţină cauza spre judecarea pe fond a cauzei, sens în care va proceda la acordarea unui termen pentru acest motiv.