România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.79 Mb.
səhifə47/52
tarix16.04.2018
ölçüsü2.79 Mb.
1   ...   44   45   46   47   48   49   50   51   52

Decizia nr. 1128/R/17 noiembrie 2009
Dreptul de deducere a TVA. Art. 145, alin. 3 Cod fiscal; HG nr. 44/2009.
Prin sentinţa nr.192 din 23 martie 2009, Tribunalul Mureş a admis acţiunea formulată de reclamanta SC”A. T.”SRL împotriva pârâtei DGFP Mureş şi a anulat decizia nr.22/31.07.2007 şi decizia de impunere nr.687/18.11.2006 emise de pârâtă, obligând-o pe aceasta la rambursarea TVA aferentă facturilor indicate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că prin decizia de impunere nr.687 din 18 noiembrie 2006, AFP Mureş a respins cererea de rambursare a TVA în sumă de 11.257 lei, solicitată de reclamantă.

Prin decizia nr.22 din 31 iulie 2007 a DGFP Mureş s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată a contestaţiei formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr.687/18.11.2006.

S-a reţinut că prin contractul de consultanţă nr.3428 din 04.10.2005. SC”K.”SRL s-a obligat să presteze către SC”A. T.”SRL servicii privind contactarea unor firme şi asigurarea asistenţei în vederea achiziţiei firmelor, în vederea întăririi poziţiei pe piaţă a reclamantei.

Soluţia primei instanţe s-a întemeiat strict pe concluziile raportului de expertiză prin care s-a stabilit că în speţă contractul îndeplineşte condiţiile impuse de Codul fiscal şi a fost încheiat în folosul operaţiunilor taxabile ale reclamantei, fiind justificată astfel cererea de rambursare TVA.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs DGFP Mureş, solicitând admiterea acestuia modificarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii.

În motivele de recurs s-a arătat că simpla încheiere a anexelor depuse la dosarul cauzei care au stat la baza emiterii facturilor fiscale în baza contractului de consultanţă, nu reprezintă potrivit reglementărilor legale în vigoare, o condiţie suficientă pentru deducerea TVA, în condiţiile în care nu se face dovada realităţii şi necesităţii serviciilor de consultanţă pentru nevoile reclamantei.

S-a menţionat că documentele prezentate de reclamantă nu îndeplinesc calitatea de documente justificative nefiind semnate, ştampilate, avizate şi verificate de către ambele părţi contractuale.

S-a arătat că rapoartele de activitate nu conţin elemente care să definească concret natura prestaţiilor efectuate, cuantificarea acestora, termene de execuţie, termene de analiză, eficienţa serviciilor prestate, etc.

În ce priveşte raportul de expertiză s-a menţionat că acesta nu conţine elemente care să definească concret natura prestaţiilor şi dacă acestea au fost efectuate, iar documentele întocmite de SC”K.t”SRL nu conţin lucrări, studii sau rapoarte aşa cum este prevăzut în contract.

În concluzie, s-a apreciat că reclamanta nu poate beneficia de dreptul de deducere TVA.

De asemenea, s-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată, câtă vreme aceasta nu a dat dovadă de rea credinţă sau neglijenţă.

Intimata a depus întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului deoarece s-a îndeplinit obiectul contractului de consultanţă iar justificarea activităţii prestatorului nu comportă studii, rapoarte sau analize, deoarece acestea fiind efectuate de către alţi consultanţi de specialitate.

S-a menţionat că reclamanta nu ar fi acceptat să achite contravaloarea unor servicii neexecutate şi că efectuarea activităţi s-a realizat prin convorbiri telefonice, mesaje pe internet şi facturi de decontare.

Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art.3041 C.pr.civ. instanţa a reţinuţ următoarele:

Prin decizia de impunere nr.687/18 noiembrie 2006, au fost stabilite în sarcina petentei obligaţii fiscale suplimentare de plată.

Obligaţiile fiscale au fost stabilite ca urmare a faptului că societatea a dedus fără drept suma de 11.257 lei cu titlu de T.V.A. deoarece reclamanta nu a justificat cu documente legale faptul că s-au efectuat operaţiuni în baza contractului de consultanţă nr.3428/04.10.2005, care au fost utilizate în folosul firmei, pentru realizarea unor operaţiuni taxabile.

Contractul de consultanţă nr.3428/04.10.2005, s-a încheiat între reclamantă şi SC”K.”SRL, care se obliga să efectueze servicii de consultanţă necesare derulării unor programe de investiţii în vederea extinderii grupului de firme G. R. din care reclamanta face parte.

Obiectul cauzei este acela de a stabili dacă este deductibilă TVA aferentă serviciilor de consultanţă facturate de SC”K.”SRL.

Potrivit obiectului contractului de consultanţă (filele 94,95 dosar fond), SC”K.”SRL avea obligaţia de a contacta firme target, de a media pentru identificarea unor firme terţe şi de a asigura asistenţă în vederea achiziţionări firmei target.

Cu privire la contactarea firmelor target prestatorul trebuia să identifice persoanele de decizie, să semneze un contract de confidenţialitate în vederea pregătirii achiziţiei şi să obţină date economice la zi.

Dovezile depuse de reclamantă prin care aceasta a încercat să confirme efectuarea activităţii SC”K.”SRL sunt trei rapoarte de activitate (filele 96-98 dosar fond) şi facturi fiscale.

Reclamanta a depus şi listinguri cu privire la anumite societăţi comerciale, însă aceste listinguri sunt informaţii despre firme oferite de către Oficiul Registrului Comerţului, neputând fi considerate acte efectuate în baza contractului de consultanţă.

Rapoartele de activitate de la filele 96-98 din dosarul de fond sunt de fapt câteva idei cu caracter general şi o înşiruire de firme, fiecare raport fiind întocmit pe o pagină.

Aceste denumiri de societăţi se pot lua de pe internet şi nu fac în niciun fel dovada concretă a contactării firmelor.

Contractul de consultanţă prevede în mod expres fazele care trebuie parcurse de către prestator până la încheierea efectivă a achiziţiei unei firme.

Faptul că reclamanta a achiziţionat o firmă, respectiv SC”S.”SRL, aşa cum susţine, este irelevant, câtă vreme nu se face dovada implicării prestatorului în această operaţiune.

Nu există nicio dovadă a contactării firmelor target, nu s-au depus contractele de confidenţialitate încheiate cu aceste firme nici datele economice la zi care se pot identifica prin înscrisuri, respectiv, bilanţ, balanţă etc.

Potrivit art.145 alin.3 Cod fiscal, societatea avea dreptul să deducă TVA „dacă bunurile şi serviciile achiziţionate sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile”.

În ce priveşte raportul de expertiză fiscală efectuat în primă instanţă, acesta confirmă prin răspunsul nr.2 faptul că expertul nu se poate pronunţa cu privire la prestarea efectivă a serviciilor de către SC”K.”SRL, ori tocmai acesta este obiectul cauzei.

Câtă vreme nu există înscrisuri care să dovedească îndeplinirea obligaţiilor contractuale conform contractului de consultanţă, orice interpretare a expertului este irelevantă în cauză.

Deşi expertul face trimitere la condiţiile prevăzute de HG nr.44/2004, respectiv ca serviciile să fi fost efectiv prestate, acestea să fie executate în baza unu contract care să cuprindă elemente obligatorii, iar prestarea efectivă să se justifice prin situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de piaţă sau orice materiale corespunzătoare, nu reuşeşte să facă trimitere sau să anexeze raportului acte care să îndeplinească condiţiile enumerate tocmai de către expert.

Deşi se vorbeşte de proiecte de achiziţii, de acorduri de confidenţialitate, de calendarul activităţilor, de efectuarea unor deplasări în ţară, niciunul dintre aceste acte nu apare la dosar.

Este de notorietate faptul că experţii anexează rapoartelor de expertiză actele la care fac referire, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat.

Mai mult, însăşi reclamanta avea posibilitatea de a depune la dosar acte prin care să dovedească prestarea efectivă a serviciilor şi faptul că serviciile sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile.

Trei rapoarte de câte o pagină şi câteva facturi fiscale nu pot justifica aceste condiţii, astfel încât constatăm faptul că reclamanta nu a reuşit să-şi dovedească acţiunea.

În consecinţă, în baza art.312 alin.1- 3 C.pr.civ., instanţa a admis recursul, a modificat integral hotărârea atacată şi a respins acţiunea reclamantei SC”A. T.”SRL.

Decizia nr. 1134/R/17 noiembrie 2009
Cod procedură civilă. Art. 60; art. 129, alin. 6; art. 137; art. 312, alin 1-3 Cod procedură civilă.
Prin sentinţa civilă nr.460 din 19 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Mureş, s-a admis acţiunea reclamantei A. C., formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor-Administraţia Financiară Mureş, obligând pârâta la restituirea sumei de 2.013 lei reprezentând taxa de poluare, cu dobânda legală de la 24.11.2008 şi până la restituirea efectivă.

Prima instanţă a reţinut că reclamanta a achiziţionat din Germania un autovehicul, iar pentru înmatriculare în România i-a fost impusă condiţia plăţii taxei de poluare.

Prima instanţă a considerat că acţiunea este admisibilă, deoarece dispoziţiile din legislaţia internă OUG nr.50/2008 modificată prin OUG nr.218/2008 sunt discriminatorii faţă de prevederile art.25 CE, 28 CE şi 90 CE unde se prevede că, nici un stat membru nu aplică direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mult decât cele care se aplică direct sau indirect produselor naţionale similare.

Împotriva acestei sentinţei a formulat recurs DGFP Mureş, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate şi respingerea acţiunii, susţinând în esenţă că încasarea taxei de primă înmatriculare s-a făcut în baza unui temei legal .

De asemenea a formulat recurs şi Administraţia Fondului pentru Mediu, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii, pentru motivele expuse pe larg în motivarea recursului, motive care susţin legalitatea plăţii taxei de poluare.

La termenul de judecată din 17.11.2009 intimata a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare deoarece prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtă.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, precum şi prin prisma prevederilor art. 304 ind.1 Cod procedură civilă, instanţa a constatat următoarele:

Prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond pârâta DGFP Mureş a invocat excepţia tardivităţii acţiunii, excepţie asupra căreia prima instanţă nu s-a pronunţat.

De asemenea,tot prin întâmpinare s-a solicitat chemarea în garanţie a Administraţia Fondului pentru Mediu, parte care a fost citată în cauză. Prima instanţă a omis însă să se pronunţe asupra cererii de chemare în garanţie prin hotărâre.

În aceste condiţii hotărârea este nelegală, astfel că potrivit art. 312 alin.1-3 Cod de procedură civilă instanţa va admite recursul şi va dispune casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, întrucât prima instanţă a soluţionat pricina fără a se pronunţa asupra unei excepţii ce ar face inutilă cercetarea fondului pricinii în situaţia admiterii ei. De asemenea instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor formulate în cauză, respectiv asupra cererii de chemare în garanţie, necercetând fondul acesteia.


Decizia nr. 1138/R/17 noiembrie 2009
Decretul Lege nr. 118/1990 republicat.


Prin sentinţa nr.373 din 1 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr.287/102/2009, s-a admis contestaţia formulată de reclamantul I. L. împotriva deciziei nr.2408/C din 29.12.2008 emisă de pârâta Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Mureş şi în consecinţă s-a anulat decizia, stabilindu-se în favoarea reclamantului drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.118/1990 modificat şi republicat.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că, aşa cum au declarat şi martorii audiaţi, reclamantul I. L. a avut stabilit domiciliu obligatoriu în perioada indicată de reclamant.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs DMPS Mureş, solicitând admiterea acestuia.

În motivele de recurs s-a arătat că, Comisia Decretului-lege nr.118/1990 în baza actelor depuse la dosarul cauzei, în mod legal şi temeinic a respins contestaţia petiţionarului.

Declaraţiile martorilor au o puternică lipsă de credibilitate în opinia recurente, deoarece martorii aveau în jur de 13-14 ani la data la care se presupune că s-ar fi luat măsura împotriva familiei reclamantului.

Recurenta a arătat că statutul de chiabur nu este o situaţie prevăzută ca persecuţie politică iar DMPS Mureş nu poate să lărgească sfera situaţiilor prevăzute la art.1 din decretul-lege nr.118/1990.

S-a arătat că potrivit art.3 din Legea nr.221/2009 fixarea de domiciliu obligatoriu constituie o măsură administrativă cu caracter politic, dar numai dacă a fost întemeiată pe actele normative prevăzute expres de lege.

S-a arătat că reclamantul nu a făcut dovada că măsura administrativă invocată ar fi fost luată în baza vreunui act normativ prevăzut de art.3 din Legea nr.221/2009.

Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art.3041 C.pr.civ. instanţa a reţinut următoarele:

Reclamantul a invocat că beneficiază de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.118/1990, deoarece tatăl reclamantului a avut calitatea de chiabur şi datorită acestei calităţi a avut stabilit domiciliul obligatoriu împreună cu familia.

Prin decizia nr.2408/31.10.2008 emisă de DMPS Mureş, petiţionarului i s-a respins cererea pentru stabilirea calităţii de beneficiar al Decretului-lege nr.118/1990.

În loc să atace decizia în termenul prevăzut de lege, reclamantul a făcut un artificiu în sensul depunerii unei contestaţii la organul care a emis decizia şi nu la instanţă, unde această contestaţie ar fi fost respinsă ca tardivă.

Deoarece contestaţia nu a fost trimisă instanţei competente să o soluţioneze şi a fost soluţionată tot de către DMPS Mureş, instanţa a analizat pe fond condiţiile invocate de reclamant.

Motivul invocat pentru acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr.118/1990 modificat, este acela că DMPS Mureş nu a ţinut cont de înscrisurile doveditoare depuse de reclamant.

Prima instanţă a verificat dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea drepturilor stabilite de Decretul-lege nr.118/1990 şi a ajuns la concluzia că acestea sunt îndeplinite datorită faptului că tatăl reclamantului a fost chiabur şi a suferit privaţiuni de natură socială.

Potrivit art.1 alin. 1 din Decretul-lege nr.118/1990 Constituie vechime în munca şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acorda, în funcţie de vechimea în munca, timpul cat o persoana, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:... d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu;...”

Scopul urmărit de legiuitor a fost acela de a acorda compensaţii financiare persoanelor care au suferit vătămări în urma persecuţiilor din motive politice.

Aceste vătămări trebuie constatate în funcţie de fiecare persoană în parte.

Dacă anumite persoane din familia reclamantului au suferit astfel de vătămări, respectiv tatăl reclamantului, nu înseamnă că automat dreptul este recunoscut şi copilului.

Reclamantul justifică aplicarea acestei măsuri datorită calităţii de chiabur pe care a avut-o tatăl său .

Martorii K. I. (f.20 dosar fond) şi N. I. (f.20 dosar fond) au dat declaraţii în faţa notarului, menţionând că domiciliul obligatoriu a fost luat faţă de familia reclamantului şi că a încetat la 31 decembrie 1955 când tatăl reclamantului a fost şters de pe lista chiaburilor.

Potrivit legii, drepturile se acordă persoanei care s-a aflat în situaţia reglementată de lege, nu şi altor persoane care fac parte din familie.

Vătămările trebuie să vizeze fiecare persoană în parte, ori nu se poate vorbi de existenţa unor vătămări faţă de o persoană care avea câţiva ani la luarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu.

De altfel este dovedit aspectul că I.E., tatăl reclamantului, ar fi avut calitatea de chiabur, nu şi faptul că în această calitate ar fi fost persecutat. Cu atât mai puţin se poate reţine persecuţia politică asupra copilului, respectiv asupra reclamantului.

Chiar dacă martorii declară luarea măsurii domiciliului obligatoriu, în adeverinţa nr.2425/2008 a Primăriei comunei Fântânele se menţionează că nu există nici un document cu privire la stabilirea acestei măsuri.

Declaraţiile martorilor nu pot fi luate în considerare în mod independent, ci trebuie coroborate cu celelalte acte din dosar.

Potrivit art.3 din Legea nr.221/2009 „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative…”.

Aceste acte normative sunt prevăzute la lit.a-f din art.3.

Nu se face dovada stabilirii domiciliului obligatoriu printr-un act emis în baza actelor normative prevăzute de această lege.

În consecinţă am constatat că nu s-a făcut nicio dovadă a persecuţiei reclamantului, astfel că în baza art.312 alin.1-3 C.pr.civ., instanţa a admis recursul, a modificat în tot hotărârea atacată şi a respins acţiunea formulată de reclamantul I. L.


Decizia nr. 1144/R/19 noiembrie 2009
Legea nr. 85/2006 republicată . Creanţe bugetare.

Potrivit art. 66, alin. 2 din Legea nr. 85/2006, creanţele bugetare rezultate dintr-un titlu executoriu necontestat în termenele prevăzute de legea specială, nu sunt supuse procedurii de rectificare.
Prin sentinţa civilă nr. 656 din 30 martie 2009, pronunţată de judecătorul sindic desemnat în dosarul Tribunalului Harghita, s-a admis excepţia invocată de creditoarea SIF T. SA referitoare la prescripţia dreptului Consiliului Local al Sectorului 2 Bucureşti de a cere realizarea creanţei sale prin înscrierea în tabelul definitiv de creanţe al S.C. S.B. SA şi în consecinţă, a respins şi cererea lichidatorului L.F. I. Miercurea Ciuc de rectificare a acestui tabel în sensul includerii creditorului Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti cu suma de 22.377 RON la rangul de prioritate prevăzut de art. 123 pct. 4 din Legea nr. 85/2006 republicată.

Judecătorul sindic a reţinut că ulterior datei stabilită prin sentinţa de deschidere a procedurii prevăzută de Legea nr. 64/1995 republicată , până la care se putea solicita înscrierea la masa credală(7 aprilie 2005), la data de 22 decembrie 2008 s-a înregistrat declaraţia de creanţă a recurentei care nu a fost notificată în condiţiile legii, deoarece creanţa respectivă nu a fost evidenţiată în contabilitate. Din actul anexat declaraţiei de creanţă rezultă că suma solicitată reprezintă în esenţă impozit pe teren şi clădiri aferent anului 2002 şi faţă de data la care s-a născut creanţa, ţinând cont de termenul de prescripţie de 5 ani, acesta s-a îndeplinit la 31 decembrie 2007, deci anterior datei la care s-a înregistrat declaraţia de creanţă.

Judecătorul sindic a apreciat că excepţia instituită de art. 66 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 republicată referitoare la excluderea creanţelor bugetare de la procedura de verificare se referă la titlul executoriu în sine, caracterul cert, lichid şi exigibil ori la valoarea creanţei, neavând în vedere şi posibilitatea verificării unor aspecte precum inexistenţa creanţei stinse prin plată sau în alt mod, ori excepţia prescripţiei.

Hotărârea judecătorului sindic a fost atacată cu recurs de creditoarea DVB – Buget Local Sector 2 Bucureşti, care a solicitat modificarea în sensul respingerii cererii formulate de creditoarea SIF T. SA şi aprobarea solicitării lichidatorului judiciar de rectificare a tabelului definitiv al creditorilor S.C. S. B.SA.

În motivarea recursului creditoarea a precizat că potrivit actelor din dosarul fiscal al debitoarei, s-a emis somaţie şi titlul executoriu nr. 37 din 23 octombrie 2003, acte care au fost comunicate debitoarei, astfel că au devenit aplicabile prevederile art. 133 din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora termenul de prescripţie prevăzut de art. 131 se întrerupe pe data îndeplinirii în cursul executării silite, a unui act de executare silită. S-a mai învederat că instituţia creditoare nu a fost notificată în momentul deschiderii procedurii de lichidare judiciară şi că a aflat de această stare a firmei în urma demersurilor făcute la ORC. Chiar şi Legea insolvenţei prevede că de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.

Intimata creditoare SIF T. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, susţinând că nu ar fi fost depuse dovezi din care să reiasă întreruperea termenului de prescripţie şi nici nu s-a făcut dovada că pe rolul instanţei de judecată a existat vreo acţiune pentru realizarea creanţelor recurentei.

S-a mai invocat faptul că somaţiile la care recurenta face referire, nu au fost comunicate debitoarei, acestea fiind transmise fără ca DVBL Sector 2 să aibă competenţa de a aplica măsuri de executare silită, în condiţiile în care competenţa de a aplica măsuri de executare silită, aparţine, potrivit art. 136 alin. 5 Cod procedură fiscală, organului de executare în a cărei rază teritorială se aflau bunurile urmăribile.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa a constatat că recursul este fondat.

Creanţa recurentei este într-adevăr, născută în anii 2001-2002 iar declaraţia de creanţă a fost înregistrată la 28 octombrie 2008, dar judecătorul sindic a reţinut că această creditoare nu a fost notificată în condiţiile legii la data deschiderii procedurii. În raportul său (fila 582 dosar fond) lichidatorul judiciar a apreciat că predarea actelor contabile s-a făcut cu întârziere, în urma formulării plângerii penale şi că identificarea furnizorilor s-a făcut ulterior iar notificarea s-a realizat la 1 martie 2006.


    Recurenta a făcut dovada emiterii somaţiei nr. 37 din 23 octombrie 2003 şi a titlului executoriu 37 din 23 octombrie 2003 precum şi dovada comunicării acestei somaţii debitoarei (filele 6-11 dosar fond) precum şi a somaţiei şi titlului executor nr. 9917 din 27 aprilie 2004 (filele 12-14 dosar fond), aspecte de altfel necontestate de debitoare, cel puţin nu rezultă acest aspect. Competenţa materială a organului de executare fiscală putea face obiectul unei contestaţii, neputându-se face vreo verificare în acest sens în cadrul procedurii insolvenţei, tocmai prin incidenţa prevederilor art. 66 din nr. 85/2006 republicată

Aspectele invocate de intimata creditoare SIF T. SA nu lipsesc de eficienţă actele de executare silită sub aspectul efectului întreruperii prescripţiei şi în plus, este vorba de impozit pe imobil (clădire şi teren) situat în Bucureşti – Sector 2.

În altă ordine de idei, art. 36 din Legea nr. 85/2006 republicată, vizează şi acţiunile extrajudiciare, nu numai cauzele aflate pe rolul unei instanţe, fiind vizate şi măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului. Chiar şi în raport cu data deschiderii procedurii, prin incidenţa prevederilor art. 36 din lege, cursul prescripţiei era întrerupt.

Relevant este însă faptul că judecătorul sindic nu a dat eficienţă prevederilor art. 131 coroborat cu art. 133 lit. „c” din Codul de procedură fiscală şi a soluţionat în mod greşit excepţia invocată de creditoarea SIF T. SA.

Pentru considerentele arătate, instanţa a admis recursul şi a modificat hotărârea în sensul că a respins excepţia prescripţiei extinctive invocată de creditoarea SIF T. SA şi a admis cererea lichidatorului judiciar pentru rectificarea tabelului de creanţă în sensul solicitat de creditoarea recurentă.




Dostları ilə paylaş:
1   ...   44   45   46   47   48   49   50   51   52
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə