România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.79 Mb.
səhifə45/52
tarix16.04.2018
ölçüsü2.79 Mb.
1   ...   41   42   43   44   45   46   47   48   ...   52

Decizia nr. 1108/R/12 noiembrie 2009
Decretul Lege nr. 118/1990 republicat.

Dovada calităţii de chiabur nu este suficientă pentru a justifica faptul că este vorba despre o persecuţie politică.

Stabilirea domiciliului obligatoriu, ca măsură administrativă cu caracter politic trebuie dovedită prin mijloacele prevăzute de lege. Mutarea la locuinţa unui alt chiabur, dovedit cu martori nu echivalează cu stabilirea domiciliului obligatoriu pe motive politice.

Prin sentinţa nr. 417 din 9 iunie 2009, Tribunalul Mureş, Secţia contencios Administrativ şi Fiscal a admis contestaţia formulată de reclamantul S. G. în contradictoriu cu pârâta DMPS Mureş şi a anulat decizia nr. 2414/C/17 decembrie 2008 obligând-o să emită o nouă decizie prin care să-i stabilească reclamantului drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a constatat că reclamantul a solicitat acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, arătând că în perioada 1952-1957 a fost persecutat din motive politice, respectiv evacuat cu forţă din locuinţă şi că, prin Decizia nr. 2414/C/17 decembrie 2008 i s-a respins cererea pe motiv că petentul nu a făcut dovada aspectelor invocate cu acte emise de autorităţi din perioada respectivă, iar statutul de chiabur nu este prevăzut ca o persecuţie politică de Decretul-lege nr. 118/1990 republicată.

Instanţa a luat în considerare declaraţiile martorilor audiaţi şi înscrisurile depuse de reclamant şi anume cele de la filele 55-65, apreciind că rezultă că reclamantul a avut domiciliul obligatoriu într-un alt imobil din comuna H., pe motive politice, iar întrucât textul de lege nu distinge între motivele care au determinat stabilirea unui domiciliu obligatoriu, în speţă fiind suficient să se dovedească faptul că motive politice au determinat acea măsură, este de notorietate că starea de chiabur conducea la ideea de duşman al regimului comunist, iar măsurile luate împotriva chiaburilor aveau la bază motive politice.

Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu recurs de către pârâta DMPS Mureş care a argumentat că s-a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1 alin. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990 republicată precum şi art. 8 din acelaşi act normativ.

Recurenta a subliniat că din cererea reclamantului şi din declaraţiile martorilor rezultă doar faptul că părinţii acestuia au fost consideraţi chiaburi şi obligaţi să se mute în alt imobil, dar nu există un act emis de autorităţi din perioada respectivă din care să rezulte că aceştia au fost obligaţi să părăsească locuinţa. Pentru ca fixarea domiciliului obligatoriu să constituie o normă administrativă cu caracter politic în sensul conferit de lege, ea trebuie să fi fost întemeiat pe actele normative prevăzute de Legea nr. 211/2009 – art. 3.

Intimatul reclamant a formulat concluzii scrise precizând că deşi nu au fost obligaţi să părăsească localitatea, au fost obligaţi să părăsească locuinţa casa, curtea, fiind obligaţi să se mute la un alt chiabur – K. A., ordinul fiind transmis verbal nu în scris. S-a mai precizat că alungarea din casă, stabilirea domiciliului obligatoriu, suferinţa suportată în plus de ceilalţi zece chiaburi din localitate, a fost în accepţiunea reclamantului, un act politic crud. Reclamantul intimat a mai subliniat că Legea nr. 221/2009 – art. 3, stipulează că, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi fixarea de domiciliu obligatoriu, internarea în colonii de muncă, fixare de loc de muncă obligatoriu, iar caracterul politic se constată de instanţa de judecată.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă , instanţa a constatat că recursul este fondat.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul S. G. a subliniat că cererea sa se bazează pe prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, nu pe faptul că familia sa a avut statut de chiabur, ci pe prevederile art. 1 pct. „d”, cele privind domiciliul obligatoriu, precizând însă că, deşi nu au fost deportaţi din localitate, li s-a stabilit prima dată domiciliul obligatoriu la chiaburul K. A., după acea la M. F., menţionând că prin „domiciliu” se înţelege şi numărul de casă. În motivarea cererii sale reclamantul se axează pe persecuţiile suportate de persoanele care aveau statut de chiabur şi ceea ce a suportat în perioada imediat următoare datei la care tatăl său a devenit chiabur.

Din actul emis de MAN – Direcţia Instanţelor Militare – Biroul Arhivă – nr. 1279 din 6 august 2008, rezultă că nu au fost identificate documente care să ateste că reclamantul şi familia sa ar fi fost supuşi unor măsuri administrative abuzive – strămutare, domiciliu obligatoriu, de către fostul MAI, ulterior datei de 6 martie 1945.

Din adresa nr. 495 din 3 iunie 2008 emisă de Primăria comunei H., rezultă că, cercetându-se arhiva unităţii din perioada 1950-2007, nu s-a identificat nici un dosar sau act ce ar conţine date despre evacuarea din locuinţă a familiei S..

Nu se poate accepta raţionamentul primei instanţe că simpla dovadă a calităţii de chiabur este suficientă pentru a justifica faptul că persoana respectivă a fost persecutată politic. În cazul dedus judecăţii însuşi reclamantul precizează că cererea sa nu se bazează pe faptul că familia sa a fost declarată chiabur ci susţine că a avut domiciliu obligatoriu în sensul art. 1 lit.”d” din Decretul-lege nr. 118/1990 republicată, însă documentele oficiale nu confirmă acest lucru. Folosirea altor mijloace de probă prevăzute de lege pentru dovedirea domiciliului obligatoriu, este admisibilă în lipsa documentelor oficiale, nu peste conţinutul acestora. În plus, reclamantul , în concluziile depuse la dosarul de recurs, susţinând că familia sa s-a mutat la casa altor chiaburi din localitate, precizează că nu au existat ordine scrise, ci verbale şi că ar fi suportat suferinţe în plus faţă de ceilalţi zece chiaburi din localitate.

Faţă chiar şi de relatările reclamantului, nu se dovedeşte caracterul politic al mutării familiei din locuinţă, cu atât mai puţin existenţa unei măsuri administrative cu caracter politic. Statutul de chiabur, cel puţin în cazul dedus judecăţii, nu se prezumă că ar fi stat la baza evacuării din locuinţă, câtă vreme mutarea s-a făcut la un alt chiabur, iar împrejurarea şi motivele pentru care ar fi fost alungaţi în casă, reclamantul şi familia acestuia, nu rezultă nici chiar din declaraţiile martorilor. Aceştia susţin că reclamantul a fost declarat chiabur şi că împreună cu alţi trei membrii ai familiei ar fi fost alungaţi din locuinţă de către autorităţile locale în 1952, locuind la o altă persoană din aceeaşi localitate până în 1957, timp în care imobilul lor nu a fost ocupat.

Cert este că din actele dosarului nu rezultă stabilirea domiciliului obligatoriu iar mutarea la locuinţa unui alt chiabur nu echivalează cu stabilirea domiciliului obligatoriu ca măsură administrativă, pe motive politice.

Documentele depuse la dosarul instanţei de fond de către reclamant legate de dosarul său aflat la CNSAS, dosar de verificare deschis în februarie 1967, nu prezintă relevanţă în cauză şi nu dovedesc stabilirea domiciliului său obligatoriu pentru o perioadă anterioară şi anume 1952-1957.

Faţă de considerentele arătate, instanţa a constatat că decizia nr. 2414 din 17 decembrie 2008 a fost dată cu o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1 şi 8 din Decretul-lege nr. 118/1990 republicată , nefăcându-se dovada „stabilirii unui domiciliu obligatoriu” pe motive politice, astfel că, recursul va fi admis, iar sentinţa modificată în sensul că se va respinge acţiunea formulată de reclamant.


Decizia nr. 1112/R/12 noiembrie 2009
Art. 401, alin.2 Cod procedură civilă. Calea de atac împotriva hotărâri pronunţate în soluţionarea contestaţiei la executare.

Contestaţie la executare. Incidenţa prevederilor art. 401, alin. 2 Cod procedura civilă. Stabilirea căii de atac împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă şi instanţa competentă material să soluţioneze calea de atac.

Instanţa investită cu soluţionarea cauzei în calea de atac, urmare a încuviinţării cererii de strămutare este legată de menţinerea păstrării… actelor îndeplinite anterior strămutării dar instanţa de control judiciar verifică inclusiv modul în care s-a procedat la recalificarea căii de atac şi temeinicia acestei recalificări.

În calitatea sa de redobânditor al unui bun ipotecat şi urmărit în vederea recuperării creanţelor, acest contestator nu poate pretinde că este un terţ în sensul conferit de art. 401, alin. 2 Cod procedură civilă, prin urmare, calea de atac este recursul, nu apelul.
Prin decizia nr.1/07.07.2009, Tribunalul Comercial Mureş a admis apelul declarat de apelanta SC C. C. SRL împotriva sentinţei nr.4330/06.11.2007 pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ în dosarul nr.4810/2007 şi în consecinţă, a desfiinţat hotărârea atacată trimiţând cauza spre rejudecare primei instanţe, respectiv Judecătoria Tg.Mureş.

Această instanţă a apreciat că a fost investită cu soluţionarea apelului prin efectul Încheierii nr.667/03.03.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a admis cererea de strămutare de la Tribunalul Neamţ la Tribunalul Comercial Mureş cu păstrarea actelor îndeplinite în dosar de Tribunalul Neamţ.

Deşi iniţial împotriva sentinţei civile nr.4330/2007 s-a exercitat calea de atac a recursului, prin încheierea din 29.09.2008 instanţa de control judiciar în temeiul art.401 alin.2 Cod procedură civilă, a recalificat calea de atac împotriva hotărârii din recurs în apel. Prin Încheierea interlocutorie din 23.02.2009 instanţa de apel a soluţionat excepţia vizând necompetenţa materială în sensul respingerii, motivat pe dispoziţiile Deciziei XV/2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat că în situaţiile în care contestaţiile la executare vizează un titlu emis în materie comercială şi în calea de atac se păstrează natura comercială a litigiului având ca obiect contestaţia la executare.

Instanţa a avut în vedere faptul că prin contestaţia la executare înregistrată la 13.08.2007 la Judecătoria Piatra Neamţ contestatoarea SC C. C. SRL a solicitat în contradictoriu cu intimata AFP Piatra Neamţ anularea formelor de executare silită declanşată în vederea recuperării creanţelor, executarea silită fiind finalizată, bunurile scoase la licitaţie şi adjudecate intervenientului în interes propriu SC O.SRL.

Prin sentinţa civilă nr.4330/06.11.2007, Judecătoria Piatra Neamţ a admis excepţia de tardivitate a contestaţiei la executare, prin urmare a respins-o ca tardiv introdusă.

Instanţa de control judiciar a apreciat că instanţa de fond a stabilit în mod greşit faptul că în speţă operează sancţiunea decăderii din termenul de a formula contestaţie la executare, motiv pentru care a desfiinţat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei la Judecătoria Tg.Mureş pentru cercetarea fondului.

Împotriva deciziei nr.1/07.07.2009 a declarat recurs AFP Piatra Neamţ solicitând modificarea în tot în sensul menţinerii sentinţei civile nr.4330/06.11.2007.

Recurenta a criticat modul în care instanţa a analizat şi soluţionat excepţia tardivităţii, dar a şi precizat că recalificarea căii de atac din recurs în apel este nelegală, deoarece contestatoarea are calitate de dobânditor al bunului ipotecat urmărit şi nicidecum calitatea prevăzută de art.401 alin.2 Cod procedură civilă şi anume aceea de terţ care pretinde un drept de proprietate sau alt drept real asupra bunului.

Printr-o motivare detaliată, recurenta a susţinut că au fost respectate dispoziţiile procedurale privind formalităţile de organizare a licitaţiei începând cu comunicarea şi afişarea anunţului de vânzare.

Împotriva deciziei nr.1/07.07.2009 a declarat recurs şi SC O. SRL Piatra Neamţ, care, punctual a invocat textele art.304 pct.3 Cod procedură penală şi art.304 pct.9 Cod procedură civilă, motivând că, speţa este de competenţa secţiei civile a Tribunalului, invocând în sprijinul acestei susţineri şi Decizia XIV/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând că, în cazul contestaţiilor la executarea silită a creanţelor fiscale, nu se poate considera că legiuitorul ar fi reglementat executarea şi soluţionarea ei în alte condiţii decât cele specifice dreptului comun referitor la contestaţia la executare în materia civilă.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prev. art.3041 Cod procedură civilă, instanţa a constatat că recursurile sunt fondate, dar pe aspecte legate de aspectele de ordin procedural şi de respectarea normelor de competenţă în soluţionarea căii de atac.

Pe rolul Judecătoriei Piatra Neamţ, s-a înregistrat o contestaţie la executare formulată de SC C. C. SRL Piatra Neamţ, în contradictoriu cu AFP Piatra Neamţ, având ca obiect anularea formelor de executare începute de creditoare în vederea recuperării creanţelor datorate de debitoarea SC O. SA Piatra Neamţ.

Instanţa a respins ca tardivă contestaţia la executare, apreciind că a fost depăşit termenul legal imperativ prevăzut de disp. art.169 Cod procedură civilă modificat.

Hotărârea nr.4330/06.11.2007 s-a dat cu calea de atac a recursului.

Contestatoarea a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr.4330/06.11.2007 formându-se dosarul nr.4810/279/2007 al Tribunalului Neamţ – secţia civilă iar această instanţă , prin încheierea din 11.03.2008 a dispus scoaterea de pe rol a cauzei şi înaintarea acesteia secţiei comerciale şi de contencios administrativ din cadrul Tribunalului Neamţ, motivând că titlul executoriu contestat este emis de AFP Piatra Neamţ în scopul executării unei creanţe bugetare, prin urmare avea natură comercială invocând decizia nr.15/2007 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Secţiei Comerciale şi de Contencios Administrativ a Tribunalului Neamţ, formându-se dosarul nr.585/103/2008. În acel dosar, contestatoarea a solicitat recalificarea căii de atac din recurs în apel, pe considerentul că ar fi terţ ce pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunurilor urmărite, astfel că hotărârea dată în astfel de situaţie ar fi supusă apelului. Cererea de recalificare a căii de atac a făcut obiectul unor dezbateri contradictorii, AFP Piatra Neamţ, opunându-se acestei solicitări, deoarece contestatorul recurent are calitatea de dobânditor al bunului ipotecat urmărit şi nu cel prevăzut de art.401 alin.2 Cod procedură civilă.

Instanţa investită cu judecarea recursului prin Încheierea din 29.09.2008 (f.197 dosar nr.585/103/2008 a Tribunalului Neamţ) a constatat că sunt incidente prev. art.401 alin.2 Cod procedură civilă şi a procedat la recalificarea căii de atac din recurs în apel.

În acelaşi dosar nr.585/103/2008 al Tribunalului Neamţ – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, prin încheierea din 23.02.2009, instanţa a respins excepţia necompetenţei materiale invocată de SC O. SRL, invocându-se decizia nr.15/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

Prin urmare, anterior soluţionării cereri de strămutare formulată de intimata SC O. SRL, instanţa a stabilit că se impune recalificarea căii de atac şi că este competentă din punct de vedere material să judece apelul.

Este adevărat că prin Încheierea nr.667 din 03.03.2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de strămutare şi pe adresa de la fila 242 se face menţiunea că se păstrează actele îndeplinite, dar aceasta nu înseamnă că în calea de atac a recursului instanţa de control judiciar nu mai poate verifica şi legalitatea recalificării căii de atac şi respectarea competenţei materiale a instanţei care a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Trebuie avut în vedere faptul că SC C. C. SRL a contestat vânzarea la licitaţie a unui imobil aflat în proprietatea sa, pentru datoriile unei societăţi debitoare aflată în patrimoniul SC C. SA Piatra Neamţ. După cum rezultă şi din extrasul de CF aflat la dosarul nr.4810/279/2007 al Judecătoriei Piatra Neamţ, imobilul cu privire la care contestatoarea are constituit şi înscris în CF dreptul de proprietate era deja grevat de sarcini, fiind înscris ipotecar în favoarea B. şi AFP Piatra Neamţ, chiar şi interdicţie în favoarea AFP Piatra Neamţ. Dreptul de ipotecă a fost înscris anterior înscrierii dreptului de proprietate în favoarea SC C.C. SRL, iar potrivit legii, creditorul ipotecar are drept de urmărire a imobilului în mâna oricui s-ar afla, inclusiv în mâna noului dobânditor, în cazul în speţă, contestatoarea recurentă. Contestatoarea din litigiul dedus judecăţii nu se încadrează în situaţia reglementată de art.401 alin.2 Cod procedură civilă. Procedura de executare silită a fost derulară în condiţiile în care se ştia clar obiectul licitaţiei şi proprietarul bunului, acest drept rezultând şi din anunţul de licitaţie publicat în publicaţiile naţionale şi locale (f.28 şi 29 dosar nr.585/103/2008 a Tribunalului Neamţ), astfel că, în calitatea sa de dobânditor al unui bun ipotecat şi urmărit în vederea recuperării creanţelor, contestatorul nu poate pretinde că este un terţ care pretinde că are un drept de proprietate, în sensul conferit de art.401 alin.2 Cod procedură civilă. Aceasta fie şi pentru faptul că obiectul contestaţiei nu este legat de faptul că SC C. C. SRL pretinde că este titular al dreptului de proprietate, deoarece acest aspect a fost calificat inclusiv prin hotărârea judecătorească anterioară, ci că s-a procedat la executarea silită asupra bunului ipotecat, contestatoarea, dobânditor ulterior al bunului, invocând faptul că, odată deschisă procedura falimentului împotriva SC C. SA nu mai exista posibilitatea ca bunurile să fie valorificate direct de creditoare.

În contextul celor arătate, în mod corect contestatoarea a declarat recurs împotriva hotărârii primei instanţe, chiar dacă ulterior a solicitat recalificarea în apel, situaţie care, în condiţiile în care soluţia s-a dat în complet de apel urmare a unei greşite recalificări, se invocă existenţa motivului de casare prev. de art.304 pct.1 şi 3 Cod procedură civilă. În consecinţă instanţa va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Mureş - Secţia Comercială ca instanţă de recurs. Aceasta, urmează ca în complet legal constituit de 3 judecători să pună în discuţie şi competenţa materială în raport de obiectul cauzei dedus judecăţii, ţinând cont şi de cadrul juridic în care s-a desfăşurat procedura execuţională contestată, de reglementările legale care guvernează respectiva procedură de executare silită, excepţie invocată de recurenta SC O. SRL şi care se impune a fi soluţionată de instanţă în calea de atac a recursului, nu a apelului.



Decizia nr. 1118/R/12 noiembrie 2009
Legea nr. 188/1999 republicată; OG nr. 8/2007; Legea nr. 567/2004. Decizia nr. 23/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Sporul de fidelitate prevăzut de art. 16, alin. 1 din OG nr. 8/2007; majorarea salariului de bază cu 7% conform art. 3, alin.5, din OUG nr. 8/2007; salariul de merit în procent de 20%.

Ordonanţa nr. 8/2007 priveşte salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi din cadrul altor unitati din sistemul justiţiei iar Legea nr. 567/2009 priveşte statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea. Aceste acte normative nu se aplică reclamanţilor – funcţionari publici din cadrul instanţelor şi parchetelor .

În pronunţarea unui recurs în interesul legii , decizia nr. 23/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a clarificat aspectul că termenul de personal din cadrul instanţelor şi perchetelor ”nu cuprinde şi funcţionarii publici”.
Prin sentinţa nr. 334/15 mai 2009 Tribunalul Mureş a admis acţiunea înaintată de reclamanţii I. B., V. C., B. L., B. M.-M., R.D., T. M. şi D. A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, Curtea de Apel Târgu Mureş, Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă, a obligat pârâţii în solidar la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de fidelitate , calculat la salariul de bază, conform art. 16 alin. 1 din O.G. nr. 8/2007.

De asemenea, a dispus majorarea salariului de bază cu 7%, conform art. 3 alin. 5 din O.G. nr. 8/2007, pârâţii urmând să efectueze această majorare.

A dispus acordarea salariului de merit în procent de 20%.

A obligat pârâţii să acorde reclamantelor sumele aferente concediului de odihnă în 2007 şi la decontarea contravalorii transportului în această perioadă, conform art. 23 alin. 2 din O.G. nr. 8/2007.

Pentru a pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut, în considerentele hotărârii atacate, următoarele:

Prin cererea introductivă de instanţă reclamanţii au solicitat spor de fidelitate în raport cu vechimea efectivă, calculat la salariul de bază, conform art. 16 alin. 1 din Ordonanţa de Guvern nr. 8/24.01.2007; majorarea salariului de bază cu 7%, conform art. 3 alin. 5 din O.G. nr. 8/2007; acordarea salariului de merit în procent de 20% aplicat la salariul de bază, care face parte din acesta şi constituie baza de calcul pentru sporuri şi alte drepturi ce se acordă în raport cu salariul de bază, pentru cel mult 25% din numărul de posturi prevăzut în statul de funcţii pentru personalul reprezentând funcţionarii publici, conform art. 14 alin. 1 şi 2 din O.G. nr. 8/2007; decontarea contravalorii transportului în perioada concediului de odihnă, conform art. 23 alin. 2 din O.G. nr. 8/2007; concediul de odihnă plătit de 30 de zile lucrătoare, conform art. 65 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 (actualizată şi modificată) privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea; acordarea drepturilor prevăzute de art. 68 alin. 1 – 15, art. 68² alin. 1 – 5, art. 68³ alin. 1 şi 2 şi art. 68 indice 4 din Legea nr. 567/2004; acordarea drepturilor prevăzute de art. 69 alin. 1 – 3 din Legea nr. 567/2004.

Instanţa de fond a reţinut că art. 31 din Legea nr. 188/1999 prevede că funcţionarii publici din domeniul justiţiei beneficiază şi de sporurile sau de alte drepturi salariale prevăzute de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, motiv pentru care au fost admise capetele de cerere referitoare la drepturi băneşti care se acordă personalului auxiliar de specialitate de la instanţe.

S-a reţinut că această normă de trimitere impune unităţilor ordonatori de credite de care aparţin funcţionarii publici, să aplice pe lângă drepturile şi sporurile salariale specifice funcţionarilor publici, prevăzute în Legea nr. 188/1999 rep. privind statutul funcţionarilor publici, şi acele drepturi care nu sunt specifice pentru funcţionari publici, dar se aplică categoriilor de personal din cadrul autorităţii judecătoreşti, respectiv personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea.

Cu privire la fiecare drept în parte s-a făcut referire la aplicarea dispoziţiilor din OG nr. 8/2007.

Faţă de această hotărâre au declarat, în termen, recursuri pârâţii Curtea de Apel Târgu-Mureş, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, în reprezentarea intereselor Ministerului Finanţelor Publice, precum şi Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

Prin motivele de recurs Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a solicitat ca, prin admiterea recursului, să se dispună modificarea hotărârii atacate şi să se dispună respingerea acţiunii introductive de instanţă.

S-a arătat că actele normative speciale care reglementează organizarea şi funcţionarea unei anumite instituţii prevăd expres categoriile de beneficiari, printre aceştia putând fi şi funcţionari publici.

În concluzie s-a arătat că instanţa de fond a admis acţiunea reclamanţilor în baza unor texte care se aplică altor categorii de personal.

Recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş solicită ca prin admiterea recursului să fie modificată integral hotărârea atacată. În esenţă susţine că dispoziţiile art. 40 şi 41 din Legea nr. 188/1999 rep., care prevăd că salarizarea funcţionarilor publici trebuie să respecte principiul sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici, trebuie interpretate astfel încât funcţionarii publici ce funcţionează în domeniul justiţiei nu pot beneficia de drepturile salariale prevăzute de legislaţia specifică judecătorilor şi procurorilor sau personalului auxiliar de specialitate.

În ce priveşte recursul Curţii de Apel Târgu Mureş s-a solicitat modificarea sentinţei primei instanţe deoarece până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare a personalului bugetar, instanţele judecătoreşti nu pot crea pe cale juridică norme care să le înlocuiască pe cele cuprinse în alte acte normative.

Analizând cererile de recurs prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art.3041 C.pr.civ. instanţa a reţinut următoarele:

Acţiunea formulată de reclamanţi se întemeiază în drept pe dispoziţiile OG nr. 8/2007 şi pe cele ale Legii nr.567/2004.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   41   42   43   44   45   46   47   48   ...   52
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə