Curtea de apel iaşI

CURTEA DE APEL IAŞI

Str. A. Panu Nr. 25


D E C I Z I I R E L E V A N T E

PRONUNŢATE ÎN TRIMESTRUL al II-lea / 2006


I. SECŢIA CIVILĂ

1. Proprietate comună. Indiviză. Cheltuieli de întreţinere

Judecătoria Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 11082/6.12.2004 a respins acţiunea formulată de reclamantul H.C. în contradictoriu cu pârâtele Asociaţia de proprietari „Piaţa Unirii nr. 3” şi S.C. „Termo-Service” S.A. Iaşi şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. „Termo-Service” S.A., soluţie păstrată de Tribunalul Iaşi prin decizia civilă nr. 809/2.11.2005.

Prin cererea introductivă, reclamantul a solicitat desfiinţarea hotărârii Asociaţiei de proprietari „Piaţa Unirii nr. 3” din 28.03.2004 prin care s-a stabilit în sarcina sa obligaţia de plată, de 40%, a contravalorii lucrărilor de reparaţii, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea constată că din adresa nr. 3298/31.0.2004 înaintată de Asociaţia de Proprietari către S.C. „Termo-Service” S.A. (fila 5 dosar fond) rezultă că la şedinţa Asociaţiei de proprietari din data de 28.03.2004 au participat 14 proprietari, numărul total al proprietarilor fiind, conform precizărilor făcute de aceeaşi pârâtă prin întâmpinarea de la fila 18, de 36 (34 persoane fizice şi 2 persoane juridice).

Potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. 4 din H.G. 400/2003 de aprobare a Normelor metodologice privind organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, aceste asociaţii pot adopta hotărâri dacă majoritatea membrilor sunt prezenţi personal sau prin reprezentant.

În speţă hotărârea contestată nu a fost adoptată de majoritatea membrilor asociaţiei, intimata însăşi precizând că la adunare au fost prezenţi 14 membri din 34, respectiv 36.

Curtea a constatat că în mod nelegal instanţa de apel nu a reţinut aplicabilitatea art. 46 din H.G. 400/2003 potrivit căruia cheltuielile pentru lucrările de întreţinere, servicii, reparaţii la părţile de construcţii şi instalaţii aflate în proprietate comună indiviză se repartizează proporţional cu cota-parte de proprietate indiviză a fiecărui proprietar.

Prin hotărârea Asociaţiei de proprietari din 28.03.2004 s-a stabilit în sarcina reclamantului-recurent obligaţia de plată a cotei de 40% din contravaloarea lucrărilor de reparaţii fără a se avea în vedere cota-parte de proprietate indiviză a recurentului, ci numai atitudinea acestuia în contractarea lucrărilor, încălcându-se astfel prevederile art. 46 din H.G. 400/2003.

Faţă de caracterul expres al acestei prevederi, instanţa înlătură ca nerelevante apărările intimatei privind lipsa mandatului asociaţiei de proprietari în contractarea şi efectuarea acestor lucrări cu rea-credinţă, intimata având posibilitatea de a-şi valorifica susţinerile în cadrul unei acţiuni în pretenţii îndreptată împotriva recurentului.

În cauza de faţă, analizarea relei-credinţe a recurentului excede cadrului procesual fixat de acesta, raportat la care obiectul procesului îl formează verificarea valabilităţii hotărârii din 28.03.204.

În lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să stabilească întinderea despăgubirilor la care poate fi obligat reclamantul, intimata nu poate stabili în sarcina acestuia obligaţia achitării unor sume de bani altfel decât „proporţional cu cota-parte de proprietate indiviză”, cum impun prevederile art. 46 din H.G. 400/2003.

Curtea admite recursul, modifică în tot decizia tribunalului, admite apelul şi schimbă în parte sentinţa judecătoriei în sensul că desfiinţează hotărârea Asociaţiei de Proprietari din data de 28.03.2004, păstrează dispoziţiile privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. „Termo-Service” S.A. Iaşi.

(Decizia civilă nr. 444/19.05.2006)
2. Antecontract. Pronunţarea hotărârii care ţine loc act de vânzare-cumpărare

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Iaşi la data de 1.02.2005 (dosar 1988/2005), reclamantul B.D.G. a chemat în judecată pârâta M.E. pentru a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act vânzare-cumpărare, motivat de faptul că a încheiat cu pârâta un antecontract pentru transmiterea dreptului de proprietate asupra apartamentului proprietatea acesteia, a achitat preţul, iar pârâta nejustificat a refuzat încheierea actului autentic.

Judecătoria Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 5141/13.06.2005 a respins acţiunea cu motivarea că în cauză nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al pârâtei-promitente la data încheierii antecontractului, dar mai ales la momentul introducerii acţiuni, fiind menţionat în înscrisul sub semnătură privată şi obligaţia pentru pârâtă de a cumpăra apartamentul.

În faza judecăţii în apel este făcută dovada dreptului de proprietate al pârâtei-intimate, prin depunerea contractului de vânzare-cumpărare nr. 69789/2004.

Tribunalul Iaşi, prin decizia civilă nr. 36/16.01.2006 respinge apelul şi păstrează sentinţa, cu a o altă motivare, constatând că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al pârâtei.

Reţine tribunalul că pârâta a fost notificată să se prezinte la notar pentru a perfecta actele de vânzare-cumpărare, conform convenţiei încheiată de părţi. Conform încheierii din 29.XI.2004, la strigarea efectuată de notarul public nu a răspuns, a absentat, contractul nu s-a putut perfecta şi, în consecinţă, concluzia nu poate fi decât aceea că nu este de acord cu vânzarea.

În recursul declarat întemeiat pe art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, BD.G. a invocat aplicarea greşită a legii, susţinând în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 1073 Cod civil pentru a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare fiind dovedită promisiunea la vânzare, achitarea preţului, pârâta-intimată fiind proprietara apartamentului şi, deşi notificată, a refuzat să se prezinte la notar şi în instanţă pentru autentificarea contractului. Recursul este întemeiat.

În conformitate cu art. 1073 Cod civil, creditorul are dreptul de a dobândi „îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar are dreptul la desdăunare”.

În cauză recurentul a făcut dovada convenţiei prin care părţile s-au obligat reciproc să încheie contractul de vânzare-cumpărare, ce are ca obiect material apartamentul proprietatea pârâtei.

Antecontractul a născut pentru ambele părţi obligaţia „de a face”, iar în caz de neexecutare a obligaţiei, partea care urmăreşte încheierea contractului poate să pretindă celeilalte părţi să se prezinte la notarul public pentru întocmirea actului autentic.

Transmiterea dreptului de proprietate a bunului imobil, apartament ce include şi cota ideală asupra terenului, impune forma autentică, prin întocmirea actului de notar.

În caz de refuz al unei părţi contractante de a se prezenta la notar, instanţa de judecată poate pronunţa hotărârea care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.

Părţile pot încheia valabil şi o promisiune privind vânzarea unor lucruri pentru care promitentul nu este proprietar exclusiv sau pentru un bun pentru care dreptul de proprietate se dobândeşte ulterior.

În cauză este făcută dovada certă a voinţei părţilor de încheia contractul de vânzare-cumpărare, ce impune obligaţia executării în natură, totodată a îndeplinirii condiţiilor cerute de art. 942 şi respectiv 948 Cod civil pentru validitatea convenţiei.

Cu înscrisurile noi, depuse în calea de atac este făcută dovada că: promitenta are drept de proprietate exclusiv a apartamentului, a plăţii preţului, cât şi a consimţământului părţilor contractante.

Prin declaraţia nr. 1/29.05.2005 autentificată, M.E., identificată prin carte de identitate, solicită admiterea recursului şi pronunţarea hotărârii care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.

Concluzia instanţei de apel că lipseşte consimţământul vânzătoarei ca element constitutiv al contractului este greşită.

Faptul că promitenta vânzătoare nu s-a prezentat la notar şi la judecată, în instanţă, nu înlătură executarea în natură a obligaţiei, deci de a încheia contractul de vânzare-cumpărare.

Refuzul intimatei-pârâte de a se prezenta la notariat pentru încheierea contractului este nejustificat, ceea ce îndreptăţeşte recurentul să obţină executarea conform art. 1073 Cod civil.

Curtea constată că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a pronunţa hotărârea care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care intimata nu şi-a executat de bună-voie obligaţia în natură.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, instanţa admite recursul şi rejudecă cauza în fond şi admite acţiunea.

(Decizia civilă nr. 412/10.05.2006)

3. Perimare din oficiu. Cheltuieli de judecată

Curtea de Apel Iaşi, în dosarul nr. 1442/2001, este învestită cu judecarea recursului declarat de pârâta S.C. „Compiaţa” Iaşi împotriva deciziei civile nr. 3159/13.11.2000 pronunţată de Tribunalul Iaşi.

Prin încheierea din 11.07.2003, instanţa în temeiul art. 244 pct. 1 Cod procedură civilă a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea irevocabilă a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. 211/2001 şi 515/2001.

În conformitate cu art. 252 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa din oficiu a repus cauza pe rol pentru a se constata perimarea.

Curtea reţine că cererea de recurs a rămas în nelucrare din vina părţilor mai mult de un an şi constată perimarea de drept a recursului.

În ceea ce priveşte cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimatul Consiliul Local al Municipiului Iaşi nu este întemeiată.

În conformitate cu art. 274 Cod procedură civilă, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Dispoziţiile citate pentru a fi aplicate impun o judecată, în speţă, a cererii de recurs pentru a se stabili ce parte a căzut în „pretenţii” care constă în admiterea sau respingerea recursului.

Instituţia perimării reglementată în Codul de procedură civilă (art. 248 – art. 254 Cod procedură civilă) nu cuprinde dispoziţii privind cheltuielile de judecată.

În cauză, urmare suspendării şi lăsării cauzei în nelucrare din vina părţii sau pentru alte motive (art. 244, art. 243 Cod procedură civilă), nu are loc o „judecată în fond” asupra a ceea ce s-a stabilit în primă instanţă, finalizată prin controlul judiciar, în calea de atac exercitată.

Perimarea constituie o modalitate de finalizare a judecăţii, ca sancţiune procedurală pentru „părţile” care au lăsat pricina în nelucrare o perioadă mai mare de un an, de la încetarea motivelor suspendării.

În consecinţă, nu are loc o judecată, asupra fondului pentru a se stabili „partea căzută în pretenţii”.

În aplicarea şi interpretarea art. 245 Cod procedură civilă, oricare din părţi poate cere reînceperea cursului judecăţii, însă nici una din părţi nu a avut interes să o ceară. Finalizarea procesului prin perimare, în instanţa de control judiciar sau atunci când este cazul în primă instanţă, din oficiu, nu impune acordarea cheltuielilor de judecată.

Curtea reţine că ambele părţi sunt în culpă pentru aplicarea sancţiunii procedurale şi, pentru considerentele expuse, a respins cererea de cheltuieli de judecată.

(Decizia civilă nr. 525/14.06.2006)
4. Revizuire. Admisibilitate. Dispoziţii potrivnice

Prin dispoziţia nr. 20/22.01.2004 emisă de Primarul Municipiului Vaslui s-a stabilit valoarea echivalentă a imobilului ce nu putea fi restituit în natură petenţilor U.V. şi U.V. şi s-a constatat, la punctul 2 al dispoziţiei, că aceştia pot opta pentru acordarea de acţiuni, de titluri de valoare nominală sau de despăgubiri băneşti (pentru locuinţă).

Ulterior, prin dispoziţia nr. 206/11.05.2004, primarul Municipiului Vaslui a abrogat dispoziţia nr. 20/2004 stabilind că notificatorii pot opta doar pentru acordarea de acţiuni sau de titluri de valoare nominală.

Prin sentinţa civilă nr. 1269/21.09.2004 pronunţată de Tribunalul Vaslui, rămasă definitivă prin respingerea ca tardivă a apelului Primarului Municipiului Vaslui, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii U.V. şi U.V. şi s-a anulat în totalitate dispoziţia nr. 206/11.05.2004 emisă de pârât.

În motivarea cererii de revizuire a sentinţei civile nr. 1269/21.09.2004 a Tribunalului Vaslui, primarul Municipiului Vaslui a invocat atât motive de fond cât şi motivul de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 322 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă privitor la cuprinderea în diapozitivul hotărârii a unor dispoziţii potrivnice ce nu pot fi duse la îndeplinire.

Prin sentinţa civilă nr. 732/1.11.2005 Tribunalul Vaslui admite cererea de revizuire formulată de Primarul Municipiului Vaslui împotriva sentinţei civile nr. 1269/21.09.2004 a Tribunalului Vaslui pe care o schimbă în parte în sensul anulării art. 2 şi art. 4 din dispoziţia nr. 206/11.05.204 emisă de Primăria Municipiului Vaslui şi a dispus ca primăria să continue procedurile de despăgubire prin trimiterea întregii documentaţii la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti.

Pentru a pronunţa hotărâre, tribunalul a constatat că anularea dispoziţiei în integralitatea sa, face ca dispoziţia 20/22.01.2004 să rămână în vigoare şi, implicit, să rămână valabilă dispoziţia primarului de a stabili acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul preluat de la reclamanţii U.V. şi U.V., or în condiţiile în care având în vedere dispoziţiile art. 36-40 din Legea nr. 10/2001 în baza cărora au fost emise dispoziţiile au fost abrogate prin titlul VII art. 33 din Legea nr. 247/2005 şi, mai mult, atribuţiile de stabilire a valorii şi modalităţii de restituire aparţin exclusiv Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti.

Pentru a fi admisibilă cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 1 Cod procedură civilă este necesar ca dispozitivul hotărârii atacate să cuprindă dispoziţii contradictorii care să nu poată fi puse în executare.

În speţă, prin dispozitivul sentinţei civile nr. 1269/2004 se ia o singură măsură şi anume aceea a anulării dispoziţiei nr. 206/2004 emisă de Primarul Municipiului Vaslui.

Prin urmare, nu poate fi reţinută ca fiind îndeplinită în cauză condiţia existenţei unor dispoziţii contradictorii impusă de prevederile art. 322 pct. 1 Cod procedură civilă.

Revizuirea este o cale de atac extraordinară, motivele pentru care poate fi introdusă fiind prevăzute în mod expres şi limitativ de lege.

Împrejurarea că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au fost modificate sau abrogate prin Legea nr. 247/2005, reţinută de instanţa de fond în argumentarea hotărârii sale, nu este de natură a constitui un temei al revizuirii unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile atâta vreme cât legiuitorul nu a consacrat-o ca atare printr-o modificare a dispoziţiilor articolului 322 Cod procedură civilă.

Mai mult, schimbarea, fie şi în parte, a unei astfel de hotărâri aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice şi implicit articolul 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România cu privire la care este constantă în sensul respectării principiului securităţii raporturilor juridice.

Curtea reţine ca neîntemeiată critica privind necitarea apelanţilor U.V. ş.a. în cauză având în vedere atât dovezile de îndeplinire a procedurii de citare aflate la filele 28-30 dosar fond, cât şi reprezentarea acestora de către un avocat la data judecării cauzei în fond.

De asemenea şi critica referitoare la existenţa contradicţiilor între considerente şi dispozitiv în sensul rămânerii în vigoare a dispoziţiei nr. 20/2004 este nefondată, prin dispozitiv nefiind anulat punctul 3 al dispoziţiei nr. 206/2004 prin care se abroga Dispoziţia nr. 20/2004, astfel că aceasta era abrogată la data intrării în vigoare a dispoziţiei nr. 206/2004.

Apărările făcute de intimat prin întâmpinare pe fondul cauzei nu pot fi primite având în vedere cele reţinute anterior relativ la admisibilitatea cererii de revizuire.

Nu poate fi reţinut în cauză motivul privind inadmisibilitatea cererii de revizuire motivat de formularea acesteia împotriva unei hotărâri nedefinitive, potrivit dispoziţiilor art. 377 pct. 2 fiind definitive hotărârile date în primă instanţă atacate cu apel, dacă cererea de apel a fost respinsă – situaţia care se regăseşte în speţa de faţă.

Constatând apelul întemeiat, curtea îl admite, urmând ca în temeiul dispoziţiilor art. 296 Cod procedură civilă să schimbe în tot hotărârea apelată şi să respingă cererea de revizuire.

(Decizia civilă nr. 67/07.04.2006)
5. Neagravarea situaţiei în propria cale de atac

Codul de procedură civilă, în art. 296, prevede că „Instanţa de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată”.

„Dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse” în Capitolul I „Recursul” din Titlul V „Căile extraordinare de atac” (art. 316 Cod procedură civilă).

Reclamanţii V.I. şi V.A. au învestit instanţa de fond cu o acţiune prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr. 18688/1994 în privinţa suprafeţei de 0,05 ha intravilan şi rectificarea titlului de proprietate nr. 20053/1997 în sensul includerii suprafeţei de 0,05 ha intravilan. Prin sentinţa civilă nr. 190/04.02.2005 pronunţată de Judecătoria Paşcani, acţiunea reclamanţilor a fost admisă în sensul modificării titlului de proprietate nr. 18688/1994 emis pârâtului V.M. în sensul înscrierii în extravilan Butea suprafaţa de 1,17 ha, iar în intravilan Butea 0,03 ha, suprafaţa totală rămânând aceeaşi, iar în privinţa titlului de proprietate nr. 20053/1997 emis autoarei reclamanţilor s-a dispus modificarea acestuia în sensul de a include în extravilan Butea suprafaţa de 1,65 ha, iar în intravilan Butea suprafaţa de 0,05 ha, suprafaţa totală rămânând aceeaşi.

Reclamanţii au achiesat la soluţia pronunţată deoarece împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat apel numai pârâtul V.M. a cărui cerere a fost admisă de tribunal. Sentinţa instanţei de fond a fost schimbată în parte constatându-se nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr. 18688/1994 pentru suprafaţa de 0,05 ha intravilan comuna Butea, apelantul fiind obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi.

Tribunalul Iaşi, prin decizia civilă nr. 588 din 8 aprilie 2005, respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de apelant, admite apelul declarat de apelantul V.M. şi schimbă în parte sentinţa în sensul: „Constată nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate emis de Comisia judeţeană Iaşi pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, pentru suprafaţa de 0,05 ha intravilan, situat în comuna Butea, fiind păstrate restul dispoziţiilor sentinţei apelate. Obligă apelantul să plătească intimaţilor V.I. şi V.M. cheltuieli de judecată – 2000000 ROL”.

Hotărârea tribunalului este dată cu nerespectarea principiului non reformatio in pejus întrucât prin admiterea apelului pârâtului, tribunalul putea efectua controlul judiciar numai în limitele celor hotărâte prin dispozitivul sentinţei atacate.

După exercitarea căii de atac de către pârâtul V.M., tribunalul nu putea să constate nulitatea absolută a titlului de proprietate emis acestuia pentru o suprafaţă de 0,05 ha intravilan din moment ce prin sentinţa atacată s-a dispus modificarea titlului doar în privinţa suprafeţei de 0,03 ha intravilan, considerente ce justifică reţinerea în cauză a motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Hotărârea este nelegală şi din perspectiva întinderii dreptului de proprietate în privinţa căruia pârâtului-recurent legea îi recunoaşte calitatea de persoană îndreptăţită la reconstituire.

Probele dosarului atestă împrejurarea că în registrul agricol al anilor 1959-1962 V.M. figurează înscris la poziţia 78 rol cu suprafaţa totală de 1,29 ha, din care în locul denumit „în sat” apare înscris cu 0,04 ha curţi (fila 15 dosar fond). Prin cererea nr. 2839 din 15.03.1991 (fila31 dosar fond), pârâtul recurent a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa totală de 1,29 ha, inclusiv pentru terenul ce i-a aparţinut în intravilanul comunei, fiind validat în tabelul anexă 3a. Urmare a cotei de reducere de 10% pârâtului i-a fost eliberat titlul de proprietate nr. 18688/1994 pentru suprafaţa totală de 1,20 ha din care 1,120 extravilan şi 0,08 intravilan. Or, aşa cum rezultă din înscrierile registrului agricol coroborate cu solicitarea pârâtului de reconstituire a dreptului de proprietate şi susţinerile sale din cererea de recurs, pârâtul-recurent este îndreptăţit la reconstituirea doar a suprafeţei de 0,04 ha intravilan din totalul de 1,20 ha.

Apărarea recurentului în privinţa dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra suprafeţei de 800 m² intravilan nu este justificată în raport cu regimul juridic al terenului şi Legea fondului funciar prin care se redă în proprietate terenurile persoanelor care le-au avut în proprietate la momentul preluării.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost corect respinsă de instanţa de apel din moment ce acţiunea reclamanţilor a fost promovată în temeiul dispoziţiilor art. III alin. 1 lit. a din Legea nr. 169/1997, iar motivele invocate în susţinerea acţiunii se circumscriu temeiului în drept invocat.

În temeiul dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă, curtea admite recursul, modifică în parte decizia tribunalului în sensul:

• 
  înlătură din dispozitivul hotărârii menţiunea privind constatarea nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate emis pârâtului M.M.I.;
  
• 
  modifică titlul de proprietate emis pârâtului V.M. în sensul înscrierii în extravilan Butea suprafeţei de 1,16 ha şi intravilan Butea a suprafeţei de 0,04 ha, suprafaţa totală rămânând aceeaşi;
  
• 
  înlătură dispoziţia privind obligarea pârâtului-apelant V.M. la plata cheltuielilor de judecată în apel;
  
• 
  menţine restul dispoziţiilor hotărârii şi obligă reclamanţii să plătească cheltuieli de judecată pârâtului V-M. în recurs.
  

(Decizia civilă nr. 424/12.05. 2006)

II. SECŢIA PENALĂ

1. Arestare preventivă. Inexistenţa probelor sau indiciilor temeinice de sesizarea faptei

Prin încheierea de şedinţă din data de 27.04.2006 dată de Tribunalul Iaşi în dosarul penal nr. 6772/2006, a fost admisă propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi în baza dispoziţiilor art. 149 ind. 1 alin. 1 Cod procedură penală s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului M.C.A. pe o durată de 29 zile.

Judecătorul a reţinut că în cauză există probe din care rezultă presupunerea că inculpatul ar fi comis o infracţiune pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică datorită gradului de pericol social al faptei comise şi al impactului negativ asupra comunităţii.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 143 Cod procedură penală, există indiciile săvârşirii de către inculpatul M.C.D. a infracţiunii de „tâlhărie” prevăzută de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. c Cod penal, indicii oferite de declaraţiile martorilor A.C. şi O.O.G., primul dintre cei doi fiind cel care a recunoscut fără echivoc pe inculpat cu prilejul recunoaşterii din grup ca fiind autorul faptei comise asupra părţii vătămate L.E.

Încheierea a fost recurată de inculpatul M.C.D. care a susţinut că nu este îndeplinită condiţia pericolului social cert pe care l-ar prezenta dacă ar fi lăsat în libertate.

Confruntarea inculpatului cu martorul care a făcut recunoaşterea din grup nu s-a realizat, iar în cauză nu sunt suficiente indicii că a săvârşit infracţiunea de „tâlhărie”.

Curtea de Apel Iaşi a admis recursul inculpatul, a casat încheierea şi, în baza art. 140 ind. 3 lin. 6 din Cod procedură penală, a revocat starea de arest şi a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă nu este arestat în altă cauză.

În considerentele hotărârii, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Potrivit art. 149 ind. 1 alin. 1 raportat la art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală, condiţia esenţială pentru luarea măsurii preventive a arestării este aceea a existenţei probelor sau indiciilor temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

De asemenea, potrivit art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa decât dacă există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune.

Din datele existente în cauză şi din probele administrate până la luarea măsurii nu rezultă presupunerea că inculpatul a săvârşit fapta de tâlhărie în dauna părţii vătămate L.E.

Ca situaţie faptică, s-a reţinut că în data de 26.03.2006, în jurul orelor 13³⁰, în timp ce se afla în scara blocului prin folosirea de violenţe a deposedat partea vătămată de o geantă ce conţinea mai multe bunuri.

Este cert faptul că partea vătămată în data respectivă a fost agresată de un tânăr care i-a smuls geanta şi s-a îndepărtat în fugă din scara blocului.

Martorul care a precedat la urmărirea autorului faptei, cât şi partea vătămată n-au oferit date şi elemente certe că inculpatul este persoana care săvârşit fapta.

Portretul robot întocmit de organele de poliţie, cât şi relatările făcute de martor şi partea vătămată sunt diferit redate atunci când se fac descrieri privind statura şi înălţimea inculpatului.

Faptul că inculpatul face parte din cercul de bănuiţi, în lipsa unor indicii temeinice, nu se poate dispune arestarea preventivă a acestuia.

În aceste condiţii, este inutilă analiza cazurilor prevăzute de art. 148 lit. d Cod procedură penală, neexistând dovezi că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorului, cât şi a dispoziţiilor art. 148 lit. h Cod procedură penală.

Acest din urmă text condiţionează luarea măsurii de existenţa unor probe certe din care să rezulte că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Or, în lipsa unor indicii temeinice şi probe că a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, cu atât mai mult nu există probe de genul celor cerute de acest text de lege.

S-a apreciat că măsura arestului preventiv nu se justifică, motiv pentru care recursul a fost admis, încheierea este casată şi în rejudecare, în baza dispoziţiilor art. 140 ind. 3 alin. 6 Cod procedură penală s-a revocat starea de arest preventiv.

(Încheierea penală nr. 106/21.05.2006)
2. Liberare provizorie pe cauţiune. Îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 160 ind. 4 alin. 1 cu referire la art. 160 alin. 2 Cod procedură penală

Prin încheierile de şedinţă din data de 28.04.2006 date de Tribunalul Iaşi în dosarele 6716/2006 şi 6717/2006 au fost respinse cererile de liberare provizorie pe cauţiune formulate de inculpaţii B.C. şi S.M., cercetaţi în dosarul nr. 73/D/P/2006.

S-a dispus restituirea cauţiunii în sumă de 1.000 RON fiecare.

În pronunţarea acestei încheieri s-a reţinut:

Prin încheierea din data de 22.03.2006 s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor, cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii de „deţinere în vederea punerii în circulaţie de instrumente de plată electronică falsificate”, faptă prevăzută de art. 24 alin. 2 din Legea nr. 365/2002, constând în aceea ă inculpaţii au fost depistaţi de lucrătorii de poliţie în apropierea bancomatului ATM/RZB/320 din Iaşi, aparţinând Raiffeisein Bank, având asupra lor 80 carduri falsificate.

Reţinând pe de o parte detenţia acestor carduri falsificate, precum şi împrejurarea prinderii inculpaţilor în apropierea bancomatului, judecătorul a dispus arestarea preventivă pe o durată de câte 25 zile.

Dacă sub aspectul alin. 1 al. dispoziţiilor art. 160 ind. 2 din Codul de procedură penală limitele de pedeapsă prevăzute în art. 24 alin. 2 din Legea nr. 365/2002 (închisoare de la 3 la 12 ani) permite formularea cererii de liberare provizorie pe cauţiune, în cauza de faţă, coroborând mijloacele de probă, s-a reţinut că există temerea, că fiind în stare de libertate, ar putea continua aceleaşi activităţi infracţionale şi în consecinţă există date din care rezultă necesitatea de a–i împiedica să săvârşească alte infracţiuni sau că aceştia vor încerca să zădărnicească aflarea adevărului fiind presupusă de maniera în care se bănuie că au săvârşit infracţiunea pentru care sunt cercetaţi.

A concluzionat judecătorul în sensul neîndeplinirii condiţiilor legale şi a respingerii cererilor de liberare provizorie pe cauţiune.

Încheierile pronunţate au fost recurate de inculpaţi care oral, prin apărătorul ales, au susţinut că temeiurile legale privind liberarea provizorie pe cauţiune sunt îndeplinite.

Probele administrate conduc la concluzia că inculpaţii au reţinut acele carduri fără intenţia de a le pune în circulaţie.

Inculpaţii nu au antecedente penale, pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta cercetată este de până la 12 ani şi au achitat cauţiunea stabilită de instanţă.

Curtea de Apel Iaşi a admis recursurile, a casat încheierile pronunţate şi în rejudecare, în baza dispoziţiilor art. 160 ind. 8 lit. a alin. 2 Cod procedură penală a admis cererile formulate de inculpaţii B.C. şi S.M. şi a dispus punerea în libertate provizorie pe cauţiune a acestora.

Pe timpul liberării provizorii s-a dispus ca inculpaţii să respecte obligaţiile prevăzute de art. 160 ind. 2 alin. 3 Cod procedură penală şi s-a atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 160 ind. 10 şi art. 160 ind. 5 alin. 5 Cod procedură penală.

Analizându-se criticile formulate s-au reţinut următoarele:

Dispoziţiile art. 160 ind. 2 alin. 1 Cod procedură penală prevăd posibilitatea liberării provizorii şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 12 ani închisoare.

În mod corect instanţa de fond a reţinut că această condiţie este îndeplinită raportat textului incriminator – art. 24 alin. 2 din Legea nr. 365/2002.

Cea de-a doua premisă care trebuie realizată cumulativ cu cea anterioară are în vedere comportamentul inculpaţilor înainte de declanşarea procesului penal şi după liberarea provizorie a acestora.

În acest sens, dispoziţiile ar. 160 ind. 2 alin. 2 Cod procedură penală arată că liberarea provizorie nu se acordă în condiţiile în care inculpatul este recidivist ori există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori ori distrugerea mijloacelor de probă.

În cauza de faţă, în ceea ce priveşte comportamentul configurat al inculpaţilor se reţine că aceştia sunt infractori primari.

Temerea că vor săvârşi alte infracţiuni sau că vor încerca să zădărnicească aflarea adevărului, alterarea distrugerea mijloacelor de probă trebuie să rezulte din probe sau indicii temeinice cu privire la care organele judiciare să facă dovada.

Instanţa a refuzat acordarea liberării provizorii motivând că există temerea că inculpaţii lăsaţi în libertate ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului ori să comită alte infracţiuni de acelaşi gen.

Ori, o asemenea ipoteză se impune a fi înlăturată cu motivaţia inexistenţei unor date, probe sau indicii temeinice care să confirme şi să facă dovada în sensul celor de mai sus.

Este cert în cauză că inculpaţii au deţinut un număr de 80 carduri falsificate, iar potrivit susţinerilor acestora, instrumentele de plată au fost găsite.

La data de 17.04.2006 au încercat să folosească o parte din ele la un bancomat al Raiffeissein Bank.

Cardurile au fost reţinute de organele de anchetă penală pentru a fi supuse confiscării.

S-a concluzionat că sunt îndeplinite condiţiile ce trebuie realizate pentru a se dispune liberarea provizorie pe cauţiune.

(Încheierea penală nr. 111/03.06.2006)
3. Evaziune fiscală; aplicarea cauzei de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005 pentru fapte comise anterior intrării în vigoare a legii şi aflate în curs de judecată

Prin sentinţa penală nr. 245/16.02.2005 a Judecătoriei Paşcani a fost condamnat inculpatul L.I.N. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de „evaziune fiscală” prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 13 Cod penal.

S-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prevăzut de art. 64 lit. c Cod penal, pe o durată de 1 an.

Pedeapsa a fost suspendată condiţionat conform art. 81 Cod penal pe durata prevăzută de art. 82 Cod penal şi s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 Cod penal.

S-a constatat recuperat prejudiciul în valoare de 566.727.272 lei.

S-a reţinut, în esenţă, că inculpatul este administrator al unei societăţi comerciale având ca obiect de activitate exploatarea forestieră, societate ce a fost înfiinţată la data de 01.04.1999, dată la care şi-a început activitatea şi încă de la înfiinţare nu a organizat evidenţa contabilă, iar la 6.06.2001 organele de cercetare penală s-au sesizat că societatea nu a plătit impozit către stat. S-a constatat că inculpatul poseda un număr de 120 chitanţe şi facturi fiscale necontabilizate în perioada 24 decembrie 2000 reprezentând o cifră de afaceri în sumă totală de 1.839.864.514 lei şi că pe aceste chitanţe şi facturi se regăseşte semnătura inculpatului. Respectivele chitanţe şi facturi reprezintă încasarea diferitelor sume de bani cu titlu de chirii sau contravaloarea prelucrării de material lemnos şi a confecţionării de mobilier.

Din procesul-verbal nr. 4923/2001 rezultă că inculpatul nu a evidenţiat în documentele contabile chitanţele şi facturile emise nu a depus nici bilanţurile contabile.

Organele de control financiar au constatat, cu aceeaşi ocazie că prin nedeclararea activităţii desfăşurate de la plata impozitelor pe profit în valoare totală de 124.164.694 lei şi T.V.A.-urile de 129.205.734 lei cauzând părţii civile A.N.A.F. Bucureşti un prejudiciu total de 566.727.272 lei în care au fost incluse şi majorările aferente.

Apelul declarat de procuror a fost admis de Tribunalul Iaşi prin decizia penală nr. 802/31.10.2005, s-a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a fi administrată societatea pe durata de 1 an, a fost ridicată măsura asiguratorie constatându-se recuperat prejudiciul în luna octombrie 2004.

A fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul L.I.N.

Recursul declarat de inculpat şi motivat pe aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 241/2005 privind cauza de nepedepsire şi reducerea pedepsei a fost admis de Curtea de Apel Iaşi.

Sentinţa penală nr. 245/16.02.2005 şi decizia penală nr. 802/31.10.2005 au fost casate integral şi în rejudecare, în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b cu referire la art. 10 lit. 1 ind. 1 Cod procedură penală şi art. 10 alin. 1 teza a III-a din Legea nr. 241/2005, a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului L.I.N. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 1 ind. 3 Cod penal.

În baza art. 91 Cod penal a aplicat făptuitorului sancţiunea administrativă a amenzii în valoare de 10.000.000 ROL.

S-a decis ca sancţiunea să fie înregistrată în cazierul judiciar conform art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005.

În pronunţarea acestei decizii instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:

Prima instanţă şi instanţa de apel au reţinut o situaţie de fapt conformă cu probele administrate, probe din care rezultă existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului.

La data de 26 august 2005, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 241/15 iulie 2005, au fost abrogate toate dispoziţiile din Legea nr. 87/1994 şi modificările ulterioare a acestui act pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Prin art. 10 din Legea nr. 241/2005, pentru inculpaţii care acoperă prejudiciul în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen, în funcţie de valoarea prejudiciului, s-a prevăzut posibilitatea reducerii pedepsei, înlocuirii pedepsei închisorii cu amenda, aplicării unei sancţiuni cu caracter administrativ, sancţiune ce se înregistrează în cazierul judiciar.

Modalitatea în care inculpatul recurent a săvârşit fapta de evaziune fiscală, „ascunderea sursei impozabile”, pedepsită în vechea reglementare de art. 12 a fost reluată în Legea nr. 241/2005 în art. 9 alin. 1 lit. a.

Potrivit art. 13 Cod penal, dacă de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei intervine una sau mai multe legi penale, se aplică întotdeauna legea cea mai favorabilă.

Aprecierea de face în funcţie de toate dispoziţiile care uşurează răspunderea penală.

În cauză, faţă de valoare prejudiciului – 566.727.272 lei – valoare care este până la 50.000 EUR, de faptul că acesta a fost recuperat până la primul termen de judecată în recurs sunt incidente dispoziţiile art. 10 lin. 1 teza a III-a din Legea nr. 241/2005.

(Decizia penală nr. 21/03.02.2006)
NOTĂ:

Decizia pronunţată de instanţa de recurs este discutabilă.

Infracţiunea de „evaziune fiscală” în formă continuată a fost comisă în perioada aprilie 1999 – decembrie 2000 şi a fost încadrată juridic în art. 12 din Legea nr. 87/1994.

Prejudiciul cauzat statului a fost recuperat în luna octombrie 2004.

Cauzele de nepedepsire sau de reducerea pedepselor prevăzute prin art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005, sunt aplicabile în condiţiile în care în faza de urmărire penală sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul achitat integral prejudiciul cauzat.

Legea nr. 241/2005 a intrat în vigoare la 30 zile de la data publicării în Monitorul Oficial, respectiv la 26 august 2006.

Referirea la „primul termen de judecată”creează premisele unei discriminări pentru infractorii care au săvârşit infracţiuni de „evaziune fiscală” anterior intrării în vigoare a legii şi pentru care nu a intervenit o hotărâre definitivă de condamnare. Evident că „primul termen de judecată” se referă la judecata de primă instanţă şi nicidecum în căile de atac.

Potrivit art. 13 Cod penal, infractorul trebuie să beneficieze de legea penală mai favorabilă care se aplică în intervalul cuprins între momentul săvârşirii infracţiunii şi momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Deşi textul în care este inclusă sintagma „până la primul termen de judecată” apare ca fiind neconstituţional în raport cu dispoziţiile art. 16(1) din Constituţia României, jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a pronunţat constant în sensul respingerii excepţiei ce vizează art. 10 alin. 1 din Lege nr. 21/2005 (a se vedea: Deciziile Curţii Constituţionale nr. 697/20.12.2005; 285/28.03.2006; 318/18.04.2006; 417/25.05.2006 şi 529/27.06.2006).

4. Condamnare hotărâtă şi executată în străinătate, cât şi în România pentru infracţiuni distincte şi concurente. Contopire pedepse. Instanţa competentă

Prin sentinţa penală nr. 717/27 noiembrie 2002 pronunţată de Judecătoria Alexandria, inculpatul T.G. a fost condamnat a pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. g şi i Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal, faptă comisă la 3 august 2002.

Prin sentinţa pronunţată de Tribunalul Mare din Podgorita – Serbia, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare executată începând cu 23 noiembrie 2002. Din actele dosarului nu rezultă data punerii în libertate condamnatului.

Aflat în executarea pedepsei de 3 ani în Penitenciarul cu Regim Închis Vaslui, condamnatul a solicitat Curţi de Apel Iaşi recunoaşterea hotărârii pronunţate în străinătate.

Prin sentinţa penală nr. 24/16 martie 2006 pronunţată de Curtea de Apel, definitivă prin nerecurare, fost respinsă ca inadmisibilă cererea, motivat în principal pe neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 115 alin. 2 şi art. 116 alin. 1 lit. h din Legea nr. 302/2004.

Potrivit art. 115 şi următoarele din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, hotărârile penale străine pot fi recunoscute numai în vederea exercitării pedepsei în România.

Prin cererea înregistrată sub nr. 1724/2006, condamnatul T.G. a solicitat Curţii de Apel Iaşi contopirea pedepselor stabilite prin cele două hotărâri judecătoreşti şi pe cale de consecinţă şi deducerea perioadelor executate în Serbia.

În baza art. 142 cu referire şa art. 449 alin. 2 şi art. 25 alin. 2 din Codul de procedură penală, cauza a fost declinată în favoarea Judecătoriei Vaslui în vederea soluţionării cererii de modificare a pedepselor, întemeiată pe dispoziţiile art. 449 alin. 1 lit. a din Codul de procedură penală.

Considerentele avute în vedere la pronunţarea sentinţei au fost următoarele:

Potrivit art. 4 din Codul penal, „legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară”.

Acest principiu al personalităţii legii penale stabileşte competenţa exclusivă şi necondiţionată a legii penale române, în sensul că aceasta se aplică şi dacă făptuitorul a fost condamnat în străinătate.

Pedeapsa executată în afara ţării se deduce din pedeapsa pronunţată de instanţele române conform art. 89 Cod penal.

Coroborând aceste dispoziţii legale cu normele procesual penale înscrise în art. 449 alin. 1 lit. a Cod procedură penală s-a constatat că cererea condamnatului se circumscrie instituţiei modificării de pedepse în executare căreia se află, raportându-se şi la dispoziţiile art. 33 lit. a Cod penal.

Instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri – Judecătoria Alexandria – sau în cazul în care condamnatul se află în stare de deţinere este instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie – Judecătoria Vaslui – conform art. 449 alin. 2 Cod procedură penală.

(Sentinţa penală nr. 34/16 mai 2006)
NOTĂ:

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534/21 iunie 2006 a fost publicată Legea nr. 224/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

Modificările aduse Titlului V – „Recunoaşterea hotărârilor” – au avut în vedere în primul rând eliminarea neajunsurilor cauzate de abrogarea, prin dispoziţiile art. 188 lit. d din Legea nr. 302/2004, a dispoziţiilor art. 519-522 din codul de procedură penală şi care acoperea ipoteza în care recunoaşterea hotărârii penale era solicitată de statul de condamnare , nu şi de acea în care condamnatul însuşi era interesat în recunoaşterea hotărârii străine, în vederea contopirii pedepselor.

Practic, dispoziţiile titlului V cunosc, prin Legea nr. 224/2006, modificări de substanţă care vizează atât procedura , cât şi condiţiile de recunoaştere a hotărârilor.

Este reglementată distinct procedura recunoaşterii la cererea unui stat străin (art. 117), procedura recunoaşterii pe cale principală (art. 118 – în acest caz competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială se află condamnatul) şi, respectiv, procedura de recunoaştere pe cale incidentală, în cadrul unui proces aflat în curs, de către procuror în faza de urmărire penală sau de instanţa de judecată în faţa căreia cauza este pendinte (art. 119).

5. Extrădare activă în vederea executării unei pedepse private de libertate

Prin sentinţa penală nr. 122/21 februarie 2006 a Tribunalului Iaşi, a fost respinsă cererea de rejudecare formulată de petentul-condamnat C.L. aflat în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Iaşi în executarea pedepsei de 8 ani închisoare aplicată de aceeaşi instanţă prin sentinţa penală nr. 101/25.06.1996 rămasă definitivă prin decizia penală nr. 904/7.03.2000 a Curţii Supreme de Justiţie.

S-a reţinut că, în cursul soluţionării de fond a cauzei, inculpatul a fost legal citat dar nu s-a prezentat în faţa organelor judiciare.

Din xerocopia paşaportului, a rezultat că inculpatul a ieşit din ţară la 26 iulie 1995, după care nu a mai revenit până la extrădarea sa. Nu a rezultat ţara de destinaţie, iar din adeverinţele şi certificatele prezentate s-a concluzionat că a urmat şi absolvit cursuri de limba engleză în perioada ianuarie 1996 – martie 1996 şi 3 februarie 1997 – 27 iunie 1997.

În faza soluţionării recursului, apărătorul acestuia a invocat ca argumente pentru lipsa inculpatului existenţa unui deces în familie şi starea sa de sănătate.

La 18 ianuarie 1996 şi 20 mai 1997 au fost eliberate de către Spitalul Universitar de Psihiatrie Socola Iaşi certificate medicale, fapt ce demonstrează că la respectivele date se afla în ţară, însă s-a sustras judecăţii.

Condamnatul a solicitat în baza art. 522 ind. 1 Cod procedură penală rejudecarea cauzei invocând lipsa de apărare în cursul judecării pe fond a cauzei.

Coroborând această dispoziţie legală cu dispoziţiile art. 34 alin. 1 din Legea nr. 302/2004, instanţa a constatat că se poate proceda la rejudecarea cauzei dacă prin procedura de judecată iniţială s-a nesocotit dreptul la apărare a persoanei extrădate.

Or, în speţă s-a constatat că petentul s-a sustras soluţionării cauzei (neputând invoca propria sa culpă pentru a declanşa noi proceduri juridice), iar pe de altă parte a fost respectat dreptul la apărare prin îndeplinirea procedurii de citare pe tot parcursul procesului penal, precum şi faptul că a fost reprezentat de apărători desemnaţi din oficiu sau aleşi, în toate fazele procesuale.

Sentinţa a fost apelată de condamnat care a susţinut că nu a fost ascultat cu privire la faptele pentru care a fost judecat şi condamnat.

Curtea de Apel Iaşi a admis apelul declarat de C.L., a desfiinţat sentinţa şi trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Instanţa de control judiciar a reţinut că potrivit dispoziţiilor rt. 522 ind. 1 din Codul de procedură penală, în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată la cererea condamnatului, fiind aplicabile dispoziţiile art. 405-408 din Codul de procedură penală.

Potrivit art. 405 Cod procedură penală, rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de procedură privind judecata în primă instanţă.

Fiind învestită cu cererea de rejudecare a cauzei, instanţa de executare trebuia să procedeze conform acestui text, însă din lucrările dosarului rezultă că petentul nici nu a fost ascultat.

Nefiind audiat în nici una din fazele procesual penale şi nici în faza rejudecării, condamnatului i s-au încălcat dreptul la apărare consacrat în Constituţia României, art. 6 din Codul de procedură penală şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

(Decizia penală nr. 147/18.05.2006)

NOTĂ:

Secţiunea a IV-a – art. 522 ind. 1 a fost introdusă în Codul de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 468/1 iulie 2003 şi prevede că „în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă la cererea condamnatului”. Sunt aplicabile dispoziţiile art. 405-408 Cod procedură penală privind rejudecarea conform regulilor de procedură la judecata în primă instanţă (cap. II din Codul de procedură penală), cât şi administrarea de noi probe – dacă este necesar.

Aceste norme procesual penale sunt în acord cu dispoziţiile art. 69 şi art. 34 alin. 1 din legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, în sensul că în cazul extrădării active, statul român este obligat să dea asigurări privind rejudecarea cauzei în prezenţa persoanei extrădate, susţinut de faptul că judecata s-a făcut în lipsă împotriva sa, asigurându-i garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a drepturilor la apărare.
III. SECŢIA PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE

1. 
   Aplicarea art. 14 Cod procedură penală coroborat cu art. 998, 999 şi 1000 Cod civil la stabilirea răspunderii civile a inculpatului şi părţii responsabile civilmente
   

Potrivit art. 99 şi următoarele din Codul penal, minorii între 14 şi 16 ani care săvârşesc fapte penale cu discernământ şi minorii care au împlinit vârsta de 16 ani răspund penal şi sunt ţinuţi să răspundă şi în ceea ce priveşte repararea daunelor cauzate prin infracţiunile pe care le-au comis.

Conform art. 14 alin. 1 Cod procedură penală, acţiunea civilă în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente, iar potrivit dispoziţiilor cuprinse în alin. 3 al aceluiaşi articol repararea pagubei se face potrivit legii civile.

Faţă de aceste prevederi, temeiul juridic al răspunderii civile a minorilor pentru paguba cauzată prin infracţiune îl constituie reglementarea din art. 998-999 Cod civil şi art. 14 Cod procedură penală, la fel ca şi în cazul inculpaţilor majori.

În legătură cu răspunderea delictuală pentru faptele prevăzute de legea penală săvârşite de minori se impune însă constatarea că, în acest caz, există două forme ale răspunderii civile: o răspundere directă a minorului, în temeiul art. 998 şi 999 Cod civil şi o răspundere indirectă a părinţilor, bazată pe dispoziţiile art. 1000 alin. 2 Cod civil.

Odată dovedit că minorul a săvârşit o faptă ilicită, răspunderea părinţilor se bazează pe prezumţia neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririlor ce le revin faţă de copii , dispoziţiile legale referitoare la răspunderea acestora corelându-se cu cele din Codul familiei (art. 101) care prevede că „părinţii sunt datori să îngrijească de persoana copilului”, precizându-se că ei sunt obligaţi, între altele, să îngrijească şi de „educarea” lui, noţiune mult mai largă decât cea de supraveghere, pe care o include.

În alin. ultim al art. 1000 se dispune că părinţii „sunt apăraţi de responsabilitate dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil”, adică dacă supravegherea copiilor nu putut fi exercitată dintr-o cauză obiectivă, ce nu le poate fi imputată, sau dacă din împrejurările în care fapta a fost săvârşită rezultă că aceasta nu a putut fi împiedicată de ei.

În speţă este în mod cert stabilit faptul că în perioada 2003 – martie 2004 inculpata C.R., minoră la acea dată, a prestat diferite munci menajere în locuinţa părţii vătămate I.J.

Din cauza lipsurilor şi pentru a-şi procura mijloace materiale suplimentare inculpata a sustras bunuri din locuinţa părţii vătămate, bunuri ce au fost valorificate pe baza unor contracte de schimb valutar sau de împrumut cu amanet şi cheltuite, ulterior.

În context nu se poate susţine – pe baza declaraţiilor martorilor V.P., O.V. şi A.A. – existenţa unei cauze de exonerare de răspundere a părţii responsabile civilmente C.C. prin îndeplinirea în mod corespunzător atât a obligaţiei de supraveghere cât şi celei de creştere şi educare, în condiţiile în care însăşi partea responsabilă civilmente presta diverse activităţi în gospodăria părţii vătămate şi locuia împreună cu inculpata, dispunând astfel de posibilităţi adecvate pentru educarea şi supravegherea acesteia.

Este lipsită de relevanţă împrejurarea că uneori inculpata rămânea să doarmă în locuinţa părţii vătămate împreună cu fiica acesteia, cu care avea o relaţie de prietenie; eventuala lipsă de supraveghere nefiind imputabilă părinţilor. Instanţa nu poate înlătura culpa acestora constând în deficienţe manifestate de ei în educaţia copilului lor. Lipsa unei educaţii corespunzătoare poate fi dedusă din chiar actul ilicit, prejudiciabil, săvârşit de inculpata minoră.

Cum în cauză s-a dovedit existenţa unui raport de cauzalitate între neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti şi săvârşirea de către minoră a faptei prejudiciabile, se angajează şi răspunderea părinţilor în temeiul art. 1000 alin. 2 din Codul civil.

În aplicarea art. 385 indice 15 pct. 2 lit. d Cod procedură penală, curtea a admis recursul părţii civile, casând în parte, în latura civilă, decizia penală nr. 59 din 31 ianuarie 2006 a Tribunalului Iaşi şi sentinţa penală nr. 2434 din 13 mai 2005 a Judecătoriei Iaşi. Curtea, în temeiul art. 14 şi 346 Cod procedură penală şi art. 998 şi 1000 alin. 2 Cod civil, a obligat inculpata, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la despăgubiri.

(Decizia penală nr.81/18 mai 2006)

2. 
   Aplicarea principiului interesului superior al copilului la încredinţarea şi neîncredinţarea copilului spre creştere şi educare
   

Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului stabileşte (în art. 2) că principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, inclusiv în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.

De aceea, la luarea măsurii încredinţării (ori reîncredinţării) spre creştere şi educare instanţa se călăuzeşte după interesul superior al copilului în cauză.

În speţă, curtea a apreciat că este în interesul lui A.I. să fie reîncredinţat tatălui, elementele care au fost avute în vedere la luarea măsurii modificându-se. S-a observat că menţinerea, pe cât posibil, împreună a fraţilor este un principiu promovat de Legea nr. 272/2004 ce se cuvine a fi respectat în ceea ce-i priveşte pe A.I. şi D.M., cel din urmă deja reîncredinţat tatălui, în februarie 2005.

S-a constatat deja de judecătorie că recurentul M.Gh. oferă condiţii bune pentru creşterea şi educarea copiilor, în acest sens fiind şi concluziile anchetei sociale de la domiciliul său. În afară de aceasta, curtea a constatat dezinteresul manifestat de intimata P.E., care l-a lăsat pe A.I. la tatăl-reclamant din toamna anului 2005, dinainte de pronunţarea primei instanţe în acţiunea de reîncredinţare.

Susţinerea intimatei, că ar fi aşteptat luare unei hotărâri irevocabile, în prezenta cauză, pentru a face demersuri în sensul recuperării copilului, nu poate fi primită, câtă vreme A.I. i-a fost încredinţat mamei P.E. - prin hotărâre irevocabilă - încă de la pronunţarea divorţului, în aprilie 2004.

Raportat la considerentele expuse, curtea a constatat că este în interesul minorului A.I. să-i fie reîncredinţat tatălui, spre creştere, îngrijire şi educare.

În aplicarea art. 304 pct. 9 şi 312 alin. (1) teza I şi alin. (2) şi (3) Cod procedură civilă, curtea, admiţând recursul, a modificat în tot decizia civilă nr. 46A din 14 februarie 2006 a Tribunalului Vaslui. A fost admis apelul lui M.G. şi schimbată în tot sentinţa civilă nr. 495 din 28 noiembrie 2005 a Judecătoriei Murgeni, în sensul admiterii acţiunii reclamantului M.G. şi reîncredinţării minorului M.A.I. spre creştere şi educare tatălui reclamantului.

.(Decizia civilă nr.62/11 mai 2006)

3. 
   Stabilirea modului în care se realizează concret – păstrarea relaţiilor personale şi a contractelor directe cu părinţii de copilul minor. Aplicarea art. 14 şi 16 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului
   

Este de principiu că orice măsură luată în ceea ce priveşte copilul se subordonează cu prioritate interesului superior al acestuia, inclusiv în legătură cu drepturile copilului (art. 2 din Legea nr. 272/2004). De aceea, instanţa de judecată este ţinută a se călăuzi după interesul superior al copilului atunci când aplică art. 14 şi 16 din Legea nr. 272/2004, stabilind în concret modul în care se realizează relaţiile persoanele şi contractele directe cu părinţii.

Curtea a reţinut că în cauză lăsarea minorei I.R. la mamă câte o lună şi jumătate în vacanţa de vară nu este o modalitate de menţinere a legăturilor personale care să răspundă interesului fetiţei, perioada fiind mult prea îndelungată. Este adevărat că reclamanta-intimată oferă condiţii decente (sub acest aspect fiind nefondate criticile care vizează greşita aplicare de tribunal a art. 32 din Legea nr. 272/2004). Dar - astfel cum corect a reţinut judecătoria că luarea copilului de mamă în fiecare săptămână poate să-l bulverseze pe acesta şi-l împiedică pe tată să-şi petreacă timpul liber cu fiica – în cel puţin egală măsură despărţirea copilului de tată (care a crescut-o pe I.R de la vârsta de 9 luni, în lipsa mamei) timp de şase săptămâni în timpul verii poate perturba fetiţa şi limitează drastic dreptul tatălui de a avea contacte cu copilul.

În atare situaţie, curtea a constatat că interesul superior al copilului impune o reducere a duratei dreptului de vizitare al mamei pe perioada vacanţei de vară, cu menţinerea dispoziţiilor vizând sfârşiturile de săptămână şi vacanţele de iarnă şi primăvară.

Curtea de apel a aplicat art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. 1 teza I Cod procedură civilă, admiţând recursul şi modificând în parte decizi civilă nr.856 din 14 noiembrie 2005 a Tribunalului Iaşi şi sentinţa civilă nr. 2729 din 30 martie 2005 a Judecătoriei Iaşi, în ceea ce priveşte dreptul de vizitare în perioada vacanţei de vară, prin reducerea de la 6 la 2 săptămâni.

(Decizia civilă nr. 52/27 aprilie 2006)

4.