România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.79 Mb.
səhifə16/52
tarix16.04.2018
ölçüsü2.79 Mb.
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   52

Decizia nr. 1635/R/23.10.2009
H.G nr. 150/1999 – Evaluarea profesională a personalului de specialitate medico – sanitar. Majorarea salariului cu 25%.
Prin sentinţa civila nr. 1759/23 octombrie 2008, Tribunalul Mureş a admis acţiunea formulată de reclamanta S.M.L. în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Târgu Mureş şi, drept consecinţă:

- a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantei decizia de promovare în gradul de asistent medical principal, cu majorarea salariului de bază cu 25% ( fără a depăşi salariul de bază corespunzător coeficientului de multiplicare maxim ), începând cu data de 01.03.2008;

- a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei a diferenţelor de drepturi salariale rezultate ca urmare a neaplicării majorării salariului de bază cu 25% ( fără a depăşi salariul de bază corespunzător coeficientului de multiplicare maxim ), începând cu data de 01.03.2008 şi până la data pronunţării hotărârii;

- a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei a sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În adoptarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut că reclamanta – angajată la unitatea pârâtă în funcţia de asistent medical, a promovat examenul de grad principal organizat în sesiunea 18 – 19 octombrie 2007, astfel că în mod nelegal i s-a refuzat acordarea majorării salariale prevăzute de art. 17 din Metodologia aprobată prin H.G. nr. 150/1999.

Prin recursul declarat împotriva acestei hotărâri, pârâtul a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, constând în aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materie.

Astfel, s-a arătat că nu se contestă incidenţa în cauză a prevederilor art. 17 din H.G. nr. 150/1999, însă norma legală invocată prevede o majorare cu până la 25%, situaţie în care, tocmai pentru a se putea respecta dispoziţia menţionată, comitetul director a decis organizarea unei evaluări profesionale, în baza rezultatelor căreia urma să se stabilească procentul de majorare de până la 25% pentru fiecare asistent medical în parte.

Cum reclamanta a refuzat participarea la această testare, evaluarea profesională nu a putut fi efectuată şi, în consecinţă, nici creşterea salarială acordată. Este nefondată susţinerea potrivit căreia această testare era inutilă în condiţiile în care s-a promovat examenul de grad profesional, deoarece, în opinia recurentului, respectivul examen conferea participantului dreptul la o majorare salarială de la 1 la 25%, iar nu la plafonul maxim.

Reclamanta a depus la dosar întâmpinare, susţinând legalitatea hotărârii atacate.

Examinând recursul prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că acesta este nefondat, astfel că a fost respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 17 din Anexa la H.G. nr. 150/1990 – Metodologia pentru stabilirea normelor de evaluare a performanţelor profesionale individuale şi de aplicare a criteriilor de stabilire a salariilor de bază între limite pentru personalul de specialitate medico-sanitar şi personalul auxiliar sanitar, încadrat în unităţi sanitare şi de asistenţă socială - „la promovarea în funcţii de execuţie, grade sau trepte profesionale cu grile de salarizare superioare se asigură o creştere a salariului de bază avut anterior promovării cu până la 25%, fără a se depăşi salariul de bază corespunzător coeficientului de multiplicare maxim”.

Din adeverinţa nr.12.074/28.01.2008, emisă de Ministerul Sănătăţii Publice, rezultă că reclamanta a promovat examenul de grad principal, sesiunea 18-19 octombrie 2007, (fila 3 dosar fond), context în care pârâtul angajator avea obligaţia de a da eficienţă prevederilor legale anterior enunţate, iar nu să pretindă reclamantei participarea la o altă probă de verificare a cunoştinţelor teoretice, neprevăzută de legislaţia în materie.

De altfel, o atare opinie a fost exprimată şi de Ministerul Sănătăţii Publice - Direcţia organizare, resurse umane, dezvoltare profesională şi salarizare, care, prin adresa nr. XI/C/31218/30.06.2008, a comunicat Federaţiei S. că „în cazul asistenţilor medicali care promovează la gradul principal nu este necesar să susţină examen de testare a cunoştinţelor profesionale la nivelul unităţii, întrucât testarea cunoştinţelor profesionale s-a făcut ca urmare a susţinerii şi promovării examenului de grad principal, iar evaluarea modului în care îşi realizează sarcinile la locul de muncă se face prin evaluarea profesională anuală” ( fila 66 dosar fond ).

În speţă, reclamanta a fost supusă şi acestei din urmă evaluări, efectuate în aplicarea prevederilor art. 10 – 11 din Metodologia aprobată prin H.G. nr. 150/1999 (modificată prin H.G. nr. 414/2000), iar din cuprinsul fişei de apreciere întocmite de Clinica de Psihiatrie II Acuţi, rezultă obţinerea unui punctaj maxim. ( fila 28 dosar fond).

Raportat la probatoriul examinat, Curtea a apreciat ca nefondate criticile pârâtului-recurent, observând că textul art. 17 din Metodologia anterior evocată, impune o singură limitare, şi anume aceea ca, prin majorarea cu până la 25% a salariului de bază avut anterior promovării, să nu se depăşească salariul de bază corespunzător coeficientului de multiplicare maxim.

O atare interpretare se impune, întrucât în caz contrar s-ar da eficienţă conduitei subiective a angajatorului, căruia i s-ar recunoaşte dreptul de a acorda discreţionar creşterea salarială menţionată, ceea ce în mod cert nu a fost în intenţia legiuitorului, care a prevăzut în cuprinsul art.10 din Metodologia evocată, acordarea creşterilor salariale în funcţie de rezultatul evaluării anuale a activităţii profesionale.

Or, în condiţiile în care reclamanta a obţinut la această evaluare punctajul maxim şi a promovat examenul de grad principal, este îndreptăţită şi la majorarea salariului de bază avut anterior cu procentul maxim prevăzut de art. 17 din Metodologia aprobată prin H.G. nr. 150/1999, însă fără a se depăşi salariul de bază corespunzător coeficientului de multiplicare maxim, precizare cuprinsă, de altfel, în dispozitivul hotărârii primei instanţe.

Pentru considerentele expuse, neregăsind în cauză niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă şi neidentificând din oficiu vreun motiv de ordine publică, în sensul prevederilor art. 306 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul dedus judecăţii, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă.

De asemenea, în aplicarea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, pârâtul a fost obligat la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantei cu derularea procesului (onorariu avocaţial – fila 12 dosar ).
Decizia nr. 1638/R/23.10.2009
Spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică pentru controlorii financiari ai Curţii de Conturi.
Prin sentinţa civilă nr. 1387 din 25 iunie 2009, Tribunalul Harghita a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâta Curtea de Conturi a României, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, iar pe fond a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul F. G. împotriva pârâtei Curtea de Conturi a României, precum şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi, în consecinţă:

- a obligat pârâta Curtea de Conturi a Românei să plătească reclamantului, pentru perioada 20.03.2006 – 01.04.2006 sporul de stabilitate, precum şi sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, sume actualizate cu rata inflaţiei, până la data plăţii efective;

- a obligat pârâta Curtea de Conturi a Românei să înscrie în carnetul de muncă al reclamantului drepturile stabilite prin hotărâre;

- a obligat chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce fondurile necesare în vederea efectuării plăţilor solicitate de reclamant;

- a respins ca prescrisă cererea reclamantului de obligare a pârâtei Curtea de Conturi a României la plata sporului de stabilitate, precum şi sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, aferent perioadei 01.11.2000 – 19.03.2006;

- a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata pentru viitor a drepturilor solicitate.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat recurs atât Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita cât şi Curtea de Conturi a României.

Chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor, a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie ca urmare a lipsei calităţii procesuale pasive.

În considerentele recursului, chematul în garanţie a subliniat faptul că, Ministerul Economiei şi Finanţelor este ordonator principal de credite şi nu poate fi obligat la plata unor drepturi de orice natură către salariaţii altor instituţii. Rolul Ministerului Economiei şi Finanţelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor de buget depuse de ordonatorii principali de credite.

Curtea de Conturi a României este o structură absolut autonomă cu un buget propriu şi subordonată direct Parlamentului României.

La rândul său Curtea de Conturi a României a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii ca nefondate a acţiunii reclamantului.

În argumentarea recursului, pârâta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, arătând că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale cuprinse în art. 6 alin. 2 din O.U.G. nr. 160/2000 şi ale art. 8 din O.G. nr. 83/2000.

În acest sens, pârâta Curtea de Conturi a României a arătat, în esenţă că, salariaţii care ocupă funcţia de controlorii financiari nu mai pot beneficia de sporul de 50 % din salariul brut precum şi de sporul de doctor sau de doctor docent, în procent de 15 % din salariul de bază brut, în condiţiile în care prin OUG nr. 24/2000 au fost abrogate dispoziţiile art. 6 alin. 2 din O.U.G. nr. 160/2000.

De asemenea, pârâta a arătat că în mod greşit instanţa de fond a considerat întemeiată cererea reclamantului pornind de la ideea că este necesar aplicarea unui tratament egal în materie de salarizare, în condiţiile în care, dispoziţiile O.U.G. nr. 137/2000 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1325/2008 a Curţii Constituţionale, dacă din conţinutul acestora s-ar desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Reclamantul nu a formulat întâmpinare.

Analizând hotărârea atacată, Curtea a constatat că recursurile pârâţilor sunt fondate având în vedere următoarele considerente:

În fapt, reclamantul a solicitat acordarea unui spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% pentru perioada 01.11.2000 – 01.04.2006.

Instanţa de fond, după ce a constatat intervenită prescripţia dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 20.03.2006, a concluzionat că cererea reclamantului este întemeiată pentru perioada următoare, dispunând obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata acestui spor în favoarea reclamantului.

Tribunalul Harghita a constatat că într-adevăr dispoziţiile legale care prevedeau acordarea acestui spor controlorilor financiari au fost abrogate ( art. 6 alin.2 din O.U.G. nr. 160/2000 ), însă a considerat că acest act normativ de abrogare este contrar dispoziţiilor art. 41 alin. 2 şi art. 16 alin. 1 raportat la art. 15 alin. 1 şi art. 53 din Constituţie, deoarece încalcă drepturile constituţionale ale reclamantului privind securitatea şi sănătatea în muncă precum şi dreptul la un tratament egal în materie de salarizare şi de asemenea vine în contradicţie cu Protocolul 12 din Convenţia Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Pornind de la aceste constatări, instanţa de fond a concluzionat că reclamantul este îndreptăţit la sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică precum şi sporul de stabilitate pentru perioada în care nu a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune.

Curtea a constatat că într-adevăr este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, din mai multe puncte de vedere:

În primul rând instanţa de fond a încălcat dispoziţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, care stabilesc că doar Curtea Constituţională poate constata neconstituţionalitatea unei ordonanţe. Tribunalul Harghita nu are competenţă în această materie şi nu putea să constate că actul de abrogare nu este în conformitate cu principiile cuprinse în Constituţia României.

În al doilea rând, instanţa de fond nu a arătat în ce măsură, în mod concret, în cauză sunt incidente prevederile Protocolului 12 din Convenţia Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Este adevărat că art. 20 din Constituţia României stabileşte prioritatea normelor cuprinse în convenţiile internaţionale la care România este parte, însă, pentru a putea constata încălcarea Convenţiei prin actul de abrogare a dispoziţiilor referitoare la sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi sporul de stabilitate, este necesar a se arăta în mod concret în ce constă această încălcare.

Trebuie subliniat faptul că din analiza art. 1 şi 3 din O.U.G. nr. 160/2000 rezultă faptul că indemnizaţia prevăzută în anexa acestei ordonanţe reprezintă unica formă de remunerare a controlorilor financiari.

Ca urmare, începând cu data intrării în vigoare a acestui act normativ, controlorii financiari nu mai beneficiază de acest spor de stabilitate.

În fine, instanţa de fond a argumentat hotărârea sa, susţinând că reclamantul se află într-o situaţie comparabilă cu cea a magistraţilor pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 21/2008, a stabilit că sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică se cuvine şi după abrogarea dispoziţiilor legale care cuprindeau acest drept.

Acest argument nu poate fi primit pentru că decizia la care s-a făcut referire menţionează în mod expres care sunt categoriile socio-profesionale faţă de care instanţele sunt obligate să facă aplicarea dispoziţiilor legale în sensul mai sus arătat. Nu se poate aplica prin analogie, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie altor categorii de salariaţi altele decât cele expres şi limitativ prevăzute în această dispoziţie.

Prin urmare, constatându-se că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursurile, şi în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, a modificat hotărârea atacată în sensul respingerii acţiunii reclamantului.


Decizia nr. 1643/R/27.10.2009
Spor de confidenţialitate de 15% pentru conducătorii de C.F
Prin sentinţa civilă nr. 917/28 mai 2008, Tribunalul Harghita a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată din oficiu de către instanţă, pentru perioada iulie 2004 – noiembrie 2004, a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanţii G. M., T. L. A., B. A. F., G. D., N.R.I., P. M., P. C. M., R. A., T.F., B. M., R. S., B.M., B.P., A.S., M. L., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Târgu Mureş, Tribunalul Mureş, Ministerul Economiei şi Finanţelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi, drept consecinţă:

- a obligat pârâţii să plătească pe seama reclamanţilor sumele reprezentând sporul de confidenţialitate în procent de 15%, calculate începând cu luna decembrie 2004, şi până la data rămânerii definitive a hotărârii, precum şi în continuare;

- a obligat pârâţii să plătească aceste sume actualizate cu indicele de inflaţie, calculate până la data plăţii efective;

- a obligat pârâtul Tribunalul Mureş să efectueze menţiunile cuvenite în carnetele de muncă al reclamanţilor;

- a obligat pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce fondurile necesare achitării sumelor mai sus menţionate;

- a respins cererea reclamanţilor în ceea ce priveşte obligarea pârâţilor la plata sporului de confidenţialitate pentru perioada iulie 2004 – noiembrie 2004, ca fiind prescrisă.

În adoptarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut, cu referire la excepţiile invocate în cauză, următoarele argumente:

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 500/2002, ale H.G. nr. 208/2005 şi ale H.G. nr. 386/2007, rolul Ministerului Economiei şi Finanţelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum şi elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

În lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiţiei, în calitate de ordonator principal de credite, se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata drepturilor solicitate. Plata drepturilor solicitate de reclamanţi se poate realiza numai după deschiderea de credite şi după alimentarea cu fonduri a conturilor Ministerului Justiţiei de către Ministerul Economiei şi Finanţelor.

De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei şi Finanţelor se justifică şi prin dispoziţiile art.1 din O.G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.

Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, tribunalul a apreciat-o ca întemeiată, reţinând că, potrivit art. 16 – 20 din O.G. nr. 137/2000, acesta este instituţia abilitată şi investită prin lege să aplice dispoziţiile legislaţiei în materie de nediscriminare pe teritoriul României, să constate şi să sancţioneze contravenţiile prevăzute de O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, având competenţa de a se pronunţa cu privire la săvârşirea tuturor faptelor de discriminare prin orice metodă şi în orice domeniu de activitate.

Faţă de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada iulie 2004 – noiembrie 2004, ridicată din oficiu la data de 28 mai 2008, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 1 alin.1, coroborate cu dispoziţiile art. 3 alin.1 din Decretul nr. 167/1958 şi implicit ale art. 283 alin.1 lit. c) din Codul muncii, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv în termen de 3 ani.

Cu referire la fondul cauzei, tribunalul a relevat, în esenţă, următoarele considerente:

Reclamanţii fac parte din categoria personalului unităţilor din justiţie, unităţi bugetare care sunt finanţate de la bugetul de stat, iar prin legislaţia specifică raporturilor de muncă ( art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004 şi art. 9 din Codul deontologic ) le-a fost impusă o obligaţie profesională imperativă de confidenţialitate, care se îndeplineşte în cadrul raporturilor de muncă.

În unităţile bugetare, faptului îndeplinirii obligaţiei de confidenţialitate li-a fost recunoscut şi dreptul corelativ salarial, în acest sens dispunând prevederile art. 13 din O.U.G. nr. 57/2000, art. 30 alin. 3 din O.G nr. 137/2000, art. 3 din O.G nr. 38/2003, art. 13 alin. 1 din O.U.G. nr. 123/2003, art. 3 din O.G nr. 19/2006, art. 15 alin.1 din O.G. nr. 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din O.G. nr. 64/2006, art. 13 din O.G. nr. 10/2007.

Prin urmare, debitorii obligaţiei de confidenţialitate au fost recunoscuţi, în mod firesc, ca şi creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidenţialitate, unităţile bugetare fiind debitori ai obligaţiei sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.

Deşi reclamanţii îşi execută obligaţia de confidenţialitate, fiind debitori ai acesteia în mod similar cu restul personalului din unităţile bugetare, totuşi, pentru îndeplinirea acestei obligaţii speciale şi specifice, nu li s-a recunoscut sporul salarial de confidenţialitate, aşa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.

Cu alte cuvinte, unul şi acelaşi element constând în obligaţia de confidenţialitate, produce efecte juridice diferenţiate în sistemul de salarizare a personalului, în funcţie de apartenenţa la o anumită categorie socio – profesională. Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalităţii de tratament (art. 154 din Codul muncii) şi cel al diferenţierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea şi cantitatea muncii, respectiv condiţiile de muncă.

Ca atare, principiul egalităţii de tratament în salarizare implică recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeaşi situaţie a depunerii unei activităţi în muncă cu efectul juridic al executării obligaţiei de confidenţialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul şi acelaşi element faptic generator de drept salarial, acelaşi element salarial: sporul de confidenţialitate. Din moment ce reclamanţii sunt într-o situaţie identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unităţile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal şi nediferenţiat al aceleiaşi obligaţii de confidenţialitate la fel ca şi restul personalului, rezultă că reclamanţii nu pot fi trataţi diferit, în mod discriminatoriu faţă de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidenţialitate.

Prin urmare, s-a constatat că reclamanţii sunt discriminaţi în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din O.G. nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidenţialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiţia normativă de acordare a acestui spor (condiţia îndeplinirii obligaţiei legale de confidenţialitate), ci sub pretextul că aparţin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000).

În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, prima instanţă a aplicat, prin analogie, procentul sporului de confidenţialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din O.U.G. nr. 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste şi integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil opreşte instanţa să invoce lacuna legislativă.

Având în vedere considerentele relevate, cererea reclamanţilor a fost admisă, iar pârâţii au fost obligaţi în solidar la plata drepturilor pretinse, sub acest aspect reţinându-se prevederile art. 295 din Codul muncii, raportat la art. 1039 din Codul civil, precum şi dispoziţiile art. 44, 35 şi 36 din Legea nr. 304/2004, raportat la cele ale O.U.G. nr. 177/2002 şi 27/2006.

De asemenea, ţinându-se cont de prevederile art. 1082 din Codul civil şi ale art. 161 alin. 4 din Codul muncii, s-a dispus actualizarea prejudiciului conform indicelui de inflaţie, iar în temeiul prevederilor Decretului nr. 92/1976, pârâtul Tribunalul Mureş a fost obligat să efectueze menţiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanţilor.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş şi Ministerul Justiţiei, solicitându-se modificarea ei integrală, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamanţilor.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4 şi 9 Cod procedură civilă, respectiv depăşirea de către prima instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi aplicarea greşită a legii.

În cuprinsul memoriului de recurs s-a susţinut, în esenţă, că acţiunea reclamanţilor vizează acordarea unor drepturi care nu sunt prevăzute prin niciun act normativ în vigoare, deoarece personalul auxiliar de specialitate reprezintă o categorie aparte de salariaţi ai sistemului bugetar, cu un statut specific, reglementat de Legea nr. 567/2004, cu drepturi şi îndatoriri specifice şi cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv O.G. nr. 8/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007.

În plus, actele normative la care se referă reclamanţii în cererea de chemare în judecată reglementează salarizarea altor categorii de personal din sectorul bugetar ( funcţionari publici, militari, etc.), astfel că nu există discriminare în raport cu prevederile art. 1 alin. 3 din O.G. nr. 137/2000, nefiind vorba de persoane aflate în situaţii comparabile.

De asemenea, recurentul a invocat, în susţinerea căii de atac promovate, deciziile nr. 818, 819 şi 820 din 3 iulie 2008 ale Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

La rândul său, pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş a invocat, de asemenea, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susţinând că în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă chemarea în judecată a celor două instituţii, deoarece între părţile aflate în litigiu, pe de o parte, şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, pe de altă parte, nu există raporturi juridice de muncă.

Prin urmare, s-a apreciat că Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză, iar obligarea sa la plată, alături de ceilalţi pârâţi este nelegală, deoarece atribuţia gestionării bugetelor instanţelor judecătoreşti revine Ministerului Justiţiei.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, susţinându-se că actele normative care prevăd acordarea sporului de confidenţialitate nu vizează personalul autorităţii judecătoreşti, astfel că dreptul pretins de reclamanţi nu este unul recunoscut de lege.

Examinând recursurile deduse judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Prin demersul juridic iniţiat, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri echivalente diferenţelor de drepturi salariale reprezentând sporul de confidenţialitate în cuantum de 15 % din indemnizaţia de încadrare brută lunară.

În susţinerea acţiunii, au invocat apartenenţa la categoria profesională a personalului din unităţile de justiţie şi situaţia de discriminare salarială în care se află faţă de angajaţii altor instituţii bugetare, cărora dreptul la sporul de confidenţialitate le-a fost recunoscut prin diverse acte normative.

Prin dispoziţiile art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 şi ale art. 9 din Codul deontologic, reclamanţilor le-a fost impusă o obligaţie profesională imperativă, specială şi specifică – de confidenţialitate, astfel că aceştia se află într-o situaţie identică, iar nu doar comparabilă, cu personalul din celelalte unităţi bugetare, care beneficiază de adaosul salarial menţionat.

Or, fiind debitori ai obligaţiei de confidenţialitate, este firesc să li se recunoască reclamanţilor şi calitatea de creditor al dreptului corelativ la sporul de confidenţialitate, astfel cum s-a instituit prin art. 13 din O.U.G. nr. 57/2000, art. 30 alin. 3 din O.G. nr. 137/2000, art. 3 din O.G. nr. 38/2003, art. 13 alin.1 din O.U.G. nr. 123/2003, art. 3 din O.G. nr. 19/2006, art. 15 alin. 1 din O.G. nr. 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din O.G. nr. 64/2006, art. 13 din O.G. nr. 10/2007.

Prin urmare, Curtea a observat că în mod corect s-a reţinut de către prima instanţă existenţa unei fapte de discriminare, în sensul prevederilor art. 2 alin.1 – 3 şi ale art. 6 din O.G. nr. 137/2000, deoarece dreptul la sporul de confidenţialitate le-a fost refuzat reclamanţilor nu datorită neîndeplinirii condiţiei normative pentru acordarea acestuia (constând în îndeplinirea obligaţiei de confidenţialitate), ci sub pretextul că aparţin unei anumite categorii socio-profesionale. Cum însă, acest criteriu este definit ca discriminatoriu de chiar prevederile art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, existenţa stării de discriminare în care se află reclamanţii nu poate fi contestată.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 1 şi 2 din Constituţia României, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor, fără privilegii şi discriminări, iar în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remuneraţie egală, aceste principii fiind încălcate în situaţia de fapt dedusă judecăţii.

În plus, abordarea juridică a fondului cauzei de către prima instanţă răspunde şi exigenţelor legislative în materie, din dreptul internaţional, consacrate de art.7 şi 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecţie legală împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare, art. 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenţie – care interzic discriminările şi art. 7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale – care garantează egalitatea de tratament în salarizare, fără nicio distincţie.

De asemenea, instanţa de recurs a apreciat că acţiunea reclamanţilor este admisibilă şi prin prisma deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 şi nr. 821/2008, deoarece prin aceasta s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci, nu s-a solicitat instanţei să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acţiune s-au solicitat despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 şi art. 1 din Codul muncii ), conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituţie. Deci, dreptul reclamanţilor la acţiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit. În ceea ce priveşte aspectul secundar, al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanţa a apreciat că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul de 15% din indemnizaţia lunară recunoscut altor persoane aflate în situaţie comparabilă cu reclamanţii (dar refuzată în mod discriminatoriu acestora), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste şi integrale despăgubiri, în condiţiile în care art. 3 din Codul civil opreşte instanţa să invoce lacuna legislativă.

Pe de altă parte, dreptul pretins de reclamanţi a fost recunoscut şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, prin Decizia nr. 46/15 decembrie 2008, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a constatat că – în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraţilor şi a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, modificată şi completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora – judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidenţialitate de 15%, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor, Curtea constată că şi acest aspect a fost în mod corect soluţionat de către prima instanţă, deoarece în virtutea prevederilor art. 1 din O.G. nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, ministerul răspunde de executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă. Acest minister a fost obligat la plata sumelor solicitate de reclamanţi nu în considerarea unui raport de muncă, ci în baza atribuţiilor ce-i revin, decurgând din legea sa de organizare şi funcţionare. Or, una dintre aceste atribuţii este aceea de a asigura instituţiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este şi Ministerul Justiţiei, sursele financiare necesare pentru desfăşurarea corespunzătoare a activităţii, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti într-un termen rezonabil. Or, chemarea în judecată a Ministerului Economiei şi Finanţelor are tocmai menirea de a facilita executarea în cel mai scurt timp a obligaţiilor de plată stabilite în sarcina ordonatorilor de credite.

Pentru considerentele expuse, Curtea a apreciat că abordarea juridică a cauzei de către prima instanţă este corectă, în sensul că, pentru perioada în care reclamanţii şi-au desfăşurat activitatea în cadrul Biroului de carte funciară de pe lângă Judecătoria Târgu Mureş – aparţinând deci, categoriei profesionale a personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti, sunt îndreptăţiţi a beneficia de sporul de confidenţialitate în cuantumul stabilit prin hotărârea atacată şi cu respectarea termenului de prescripţie prin raportare la data promovării acţiunii.

Se observă, însă, că prima instanţă a stabilit aceste drepturi începând cu luna decembrie 2004 şi în continuare, fără a verifica dacă reclamanţii mai fac parte din categoria personalului unităţilor din justiţie.

Această omisiune a fost complinită pe parcursul judecăţii recursului, solicitându-se relaţii sub aspectul menţionat de la Departamentul economic al Tribunalului Mureş care, prin adresa nr. 890/15.06.2009, a comunicat faptul că reclamantul G. M. şi-a încetat activitatea la Biroul C.F. la data de 13 iunie 2004, reclamanta T. A.– la data de 6 octombrie 2004, iar reclamanta G.D. a avut suspendat contractul de muncă în perioada 1 iulie 2004 – 1 ianuarie 2005. ( fila 147 dosar recurs).

Din cuprinsul aceluiaşi înscris, rezultă că ceilalţi reclamanţi şi-au desfăşurat activitatea în cadrul Biroului C.F. până la data de 1 ianuarie 2005.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1, raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursurile deduse judecăţii şi a modificat în parte hotărârea primei instanţe, în sensul respingerii integrale a acţiunii formulate de reclamanţii G. M., T.A. şi G. D., iar pentru ceilalţi reclamanţi sporul de confidenţialitate va fi acordat doar pentru luna decembrie 2004, nu şi în continuare.




Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   52
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə