Cocosul de munte

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 86.77 Kb.
tarix25.12.2017
ölçüsü86.77 Kb.

Bibligrafia probei teoretice pentru etapa a II-a din Campionatului National de Turism Sportiv “Stafeta Muntilor”,

Trofeul “COCOSUL DE MUNTE”

Editia a II-a

Cuprins




CAP.I AŞEZARE Şl LIMITE 3

CAP.II RELIEFUL Şl ALCATUIREA GEOLOGICĂ 4

CAP.III REŢEAUA HIDROGRAFICĂ 7

CAP.IV CONDIŢII CLIMATICE 9

CAP.V FLORA Şl VEGETAŢIA 11

CAP.VI FAUNA 14

CAP.VII REZERVAŢII NATURALE 15

CAP.VIII TOPONIMIA MASIVULUI CIUCAŞ 16

CAP.IX CABANE ALPINE SI REFUGII 18

Refugiul de la stâna lui Cojocaru are o poveste ce incepe acum mai bine de 60 de ani. A fost construit in 1950 de către vânătorii din zonă pentru a servi ca adapost de vânătoare.După circa 10 ani afost părăsit şi transformat in stână.Mai tarziu a fost parasit şi de ciobani, deoarece se afla in pădure şi era frecvent vizitat de animalele sălbatice.A rămas in paragina o perioadă mare de timp până în 1987 când a fost gasit de membrii C.T.A. Ciucaş.Când a fost gasit, refugiul nu mai avea acoperiş si nimic, în interior. A fost refacut, în interior s-a construit o sobă pe lemne şi mărit prin construcţia unei noi camere în partea din faţă şi a unei magazii. În 2007 s-au făcut modificări în interior şi soba a fost inlocuita cu un şemineu.Refugiul se află la o altitudine de 1470m pe piciorul ce coboară din zona Muntelui Roşu, între zona “La Porţi” şi Colţul Muntelui Roşu. Se ajunge la refugiu pe traseul marcat cu bandă galbenă ce leagă cabana Muntele Roşu de cabana Ciucaş. Din punctul de maxim al potecii ce urcă de la Muntele Roşu, mai precis în poiana de unde traseul începe să coboare, urmăm poteca ce urcă în dreapta spre un mic platou.Din anul 2003 refugiul foloseşte şi ca refugiu salvamont pentru formaţia Cheia a Serviciului Public Judeţean Salvamont Prahova.În fiecare sfârşit de săptămână se află cineva la refugiu iar camera din faţă este deschis în permanenţă pentru adăpost în caz de vreme rea. Taxa de cazare este de 10 Lei pe noapte pentru cei din afara clubului şi 5 Lei pe noapte pentru membri. Refugiul are o capacitate de 15 locuri la prici. Pentru petrecerea nopţii sunt necesari saci de dormit şi izoprene. 18

CAP.X BIBLIOGRAFIE 19



CAP.I AŞEZARE Şl LIMITE

Situat în partea centrală a Carpaţilor, în grupul muntos al Carpaţilor de Curbură, Masivul Ciucaş se detaşează net faţă de regiunile înconjurătoare prin abrupturile sale, dar în special prin peisajul variat dat de conglomerate şi calcare. Ciucaşul nu scapă privirilor din orice parte l-ai vedea. Dacă porneşti pe Valea Teleajenului, el se remarcă pe fundalul peisajului de îndată ce depăşeşti Vălenii de Munte; de la Intorsura Buzăului închide zarea spre sud-vest; venind dinspre Braşov, pare inaccesibil prin masivitate, dar irezistibil de atrăgător prin formele de relief. Masivul Ciucaş este cuprins intre 45o25’ şi 45o35’ latitudine nordică şi 25o55’ şi 26 o longitudine estică şi ocupă o arie destul de restrînsă (circa 200 km2) faţă de alte unităţi montane din ţară. Limitele faţă de munţii înconjurători sînt îndeobşte reprezentate de văile riurilor care îl încercuiesc ca un inel, între acestea şi înălţimile maxime intîlnindu-se denivelări de circa 1000 m.

Spre est, valea superioară a Buzăului, care se îndreaptă către nord şi Valea Boncuţei de la obîrşia Telejenelului, îndreptată spre sud, văi despărţite prin Pasul Boncuţa (1078 m), formează limita spre Masivul Siriu şi Munţii Tătaru, ceva mai scunzi, alcătuiţi din culmi domoale acoperite cu păduri întinse şi păşuni pe creştet.

Spre sud, Depresiunea Cheia, continuată spre nord-est de cursul superior al Teleajenului (Valea Berii), culoarul Bratocei şi apoi pîrîul Ramura Mică (afluent al Tărlungului) separa Ciucaşul de Munţii Grohotiş (1767 m) şi de prelungirile nord-estice ale acestora – Bobu Mare (1757 m) şi Babeş (1684 m). Deşi Munţii Grohotiş, cu culmile lor Bobu Mare şi Bobeş, constituie munţi aparte vor fi incluşi în circuitele Ciucaşului, nefăcînd obiectul unei lucrări independente.

La vest, limita propriu-zisă este formată de văile pîraielor Ramura Mică, Tărlung, Tesla şi a unui pîrîu de obirşie al Zizinului. Acestea îl despart de prelungirile sudice ale Munţilor Întorsurii, avînd culmi domoale situate la 1 000-1200 m. Valea Dălghiului este cea care, în unduirea ei către est, formează limita nordică a masivului, tot spre Munţii Intorsurii, lăsînd de o parte şi de alta mici terase, cu păşuni şi fîneţe sau plopi şi sălcii care işi pleacă graţios crengile spre apa liniştită. Privit de aproape, Masivul Ciucaş este deci bine delimitat prin văi sau culoare depresionare – Telejenelul, Buzăul, Dălghiul, Babarunca şi Ramura Mică, la care se adaugă depresiunile Cheia şi Poiana Valea Stînei ca îmbietoare locuri de odihnă. Numai spre sud-vest Munţii Grohotiş, cu promotoriul Muntelui Babeş, par să-i concureze prin înălţime, însă aspectul domol al culmilor îi deosebesc clar de Masivul Ciucaş.
(Maria Rodica Niculescu)

CAP.II RELIEFUL Şl ALCATUIREA GEOLOGICĂ

ln regiunea muntoasă de la est de Valea Prahovei, Masivul Ciucaş reprezintă unul din cele mai frumoase şi atrăgătoare ţinuturi, o personalitate geografică marcantă, cu aspect impunător, care îl detaşează net faţă de regiunile înconjurătoare. Privit dinspre şesul Braşovului sau dinspre Depresiunea lntorsura Buzăului, Ciucaşul pare o veritabilă cetate de piatră, dominind culmile ondulate, moi scunde, ce stăruie în jur de 1400-1500 m. Dinspre sud, aspectul său este mai puţin masiv, dar crestele crenelate ole Zăganului sau proeminenţa Vîrfului Ciucaş şi a Tigăilor apar aproape tot atit de impunătoare.



Conturareaamasivului este strîns legată de constituţia lui litologică şi de structură. El corespunde unui sinclinal de conglomerate, cu axul situat în partea de est, fapt care îi conferă individualitate prin înălţimi de peste 1700 m, prin abrupturile ce (taie capetele de strat, prin relieful ruiniform şi suprafeţele structurale localizate cu precădere în partea de nord-nord-vest şi în cea de est. Ca şi Bucegii şi Ceahlăul, Ciucaşul este alcătuit din conglomerate de vîrstă albiană-cenomaniană care formau în cretacic o arie cu mult mai întinsă – roci dure dispuse pe formaţiunile mai moi ale flişului şistos-marnos-grezos de vîrstă cretacic inferior (barremiaruapţian) şi cretacic superior (turoniarusenonian).

Conglomeratele, a căror grosime atinge în Ciucaş pînă la 600 m, sînt alcătuite din elemente rotunjite de roci cristaline, sedimentare (calcare) sau eruptiv bazice, legate între ele printr-un ciment calcaros-grezos. Dimensiunea lor variază de la blocuri de cîţiva metri cubi pînă la cîţiva centimetri diametru. Eroziunea a fragmentat în timp masa de conglomerate, aşa încît la mică depărtare de culmile proeminente ale Ciucaşului au rămas masive izolate ca Tesla (1613 m) şi Dungu (1502 m), în partea de vest, şi mici măguri cu înălţime de 1100-1300 m la nord, în apropiere de Vama Buzăului. Modul de comportare o conglomeratelor la eroziune, mai ales cînd au intercalaţii de gresii, a generat un relief specific de tumuri, stilpi, ciuperci, stînci în formă de “căpăţini de zahăr”, forme ce se datorează unui ansamblu de procese de modelare, între care ingheţul şi dezgheţul, vîntul şi apa din precipitaţii au jucat un rol însemnat . Urmare o constituţiei geologice, Masivul Ciucaş înmagazinează opele meteorice, care, ajungînd la baza conglomeratelor, pe patul impermeabil, se descarcă prin numeroase resurgenţe , situate la 1300-1400 m. Ciucaşul devine astfel un adevărat “castel de ape”, din care izvorăsc Teleajenul cu Telejenelul, Buzăul cu Dălghiul, Ramura Mică cu Babarunca. Acestea îşi intind obîrşiile pînă sub linia de creastă prin numeroase văi seci, care numai în timpul overselor de primăvară şi vară sint străbătute de şuvoaie vijelioase de apă ce transportă pietrişuri, blocuri mari de stîncă şi trunchiuri de arbori, pe care le depun apoi la întîmplare pe vale. Calcarele sînt dispuse ca blocuri izolate, împlîntate în masa de conglomerate spre baza acestora, unde apar la suprafaţă prin eroziune şi se înscriu în peisaj prin mici proeminenţe cu lapiezuri şi doline sau prin chei şi văi seci. Masivul Ciucaş nu depăşeşte altitudinea de 1850-1900 m decît în Vîrful Gropşoarele (1883 şi 1853 m) şi Vîrful Ciucaş (1954 m). Altitudinile relative sînt destul de mari, variind între 500 şi 1000 m (Vîrful Ciucaş – Valea Dălghiului circa 1000 m; Vîrful Zăganu – Poiana Stînei circa 800 m; Vîrful Gropşoarele – Valea Tîmpa circa 900 m). Infăţiţarea actuală a Masivului Ciucaş constituie efectul unei evoluţii îndelungate, pe etape, a reliefului, în care rolul important l-au avut constituţia geologică, modificarea nivelului de bază al apelor si clima. Nivelările succesive ale reliefului petrecute începînd din miocen, au lăsat urme în morfologia masivului. Micile platouri şi culmi rotunjite din Bratocea şi Gropşoarele, aflate la circa 1700-1750 m înălţime, se racordează cu întinsa platformă din Munţii Grohotiş – platforma Bobu Mare. Un al doilea nivel se recunoaşte cu uşurinţă la circa 1500-1600 m în culmile rotunjite din Muntele Chiruşca şi care, în afara Masivului Ciucaş, formează înălţimile Munţilor Tătaru la 1400-1450 m. Cel de ai treilea nivel se dezvoltă mai ales pe versantul nordic al Ciucaşului, la 1000-1200 m înălţime, unde netezeşte relieful Munţilor Urlătoarea, dar şi pe cel sudic, în Culmea Buzăianu (Gh. Niculescu, 1982).

Privit în ansamblu, Ciucaşul este alcătuit din două culmi principale – Culmea Bratocea – Ciucaş, cu direcţie sud-vest – nord-est, şi Culmea Gropşoarele – Zăganu, orientată nord-vest – sud-est, despărţite de Teleajen prin cursul său superior (Pîrîul Berii). Cele două culmi sînt unite în nord prin înşeuarea largă a Muntelui Chiruşca, o culme mai joasă cu întinse suprafeţe netede, despădurite, ce stăruie în jur de 1500-1600 m.

Culmea Ciucaş – Bratocea reprezintă partea de vest a masivului, în care se disting două comparti-mente separate de Şaua Tigăilor, Culmea Ciucaş (compartimentul nordic) atinge cea mai mare altitu-dine din masiv (Vîrful Ciucaş, 1 954 m). În jurul Vîrfului Ciucaş este caracteristic relieful ruiniform – ciuperci, stinci izolate, precum Babele la Sfat, Mîna cu Cinci Degete, căpăţini de zahăr, creste, suprafeţe structurale fragmentate, abrupturi puternica în partea de vest, elemente ce măresc valoarea peisajului regiunii. Dincolo de Şaua Ciucaş (1525 m), Culmea Ciucaş se prelungeşte spre nord-est prin Muntele Urlătoarea (1440 m), Muntele Strîmbu şi dealurile Seciului şi Dragomir, pînă spre Valea Buzăului.

Culmea Bratocea (compartimentul sudic) se intinde spre sud-vest pe distanţă de peste 4 km, fiind caracterizată prin suprafeţe mai netede, creste, suprafeţe structurale slab fragmentate şi inălţimi ce coboară de la 1827 m, în Vîrful Bratocea, pînă la 1263 m, în Pasul Bratocea. Pantele de nord-vest sînt mai abrupte spre deosebire de cele din est, care sînt mai dulci. Relieful este mai monoton, conglomeratele înscriindu-se în peisaj mai ales în partea de sud, unde apar colţi, stinci în formă de căpăţînl de zahăr, stînci răzleţe – Sfinxul si Colţii Bratocei. Păşunile, care acoperă partea superioară a culmii, coboară lin pînă la 1600 m, ceva mai jos pe versantul estic, oferind largi perspective celor care o străbat.

Din Culmea Bratocei se răsfiră spre Valea Berii următoarele culmi:

Culmea Tigăile Mari (1844 m), orientată vest-est, porneşte din Vîrful Ciucaş, fiind cea mai reprezentativă culme a Ciucaşului. Ea coboară în trepte către est prin abrupturi şi turnuri ce domină Valea Berii; dintre aceslea, Turnul Căprioarei se detaşează proeminent din pădurea de molid. O serie de creste, uneori etajate, sint puse mai bine în evidenţă prin vegetaţia ierbacee instalată pe poliţe structurale şi feţe de strat. Caracteristice sint turnurile, ciupercile, stîlpii şi “pădurea” de stînci în formă de căpăţîni de zahăr, toate la un loc formînd frumoasa ,,Cetate a Tigăilor” care a dus faima Ciucaşului.

Culmea Tigăile Mici se desprinde din Vîrful Bratocea (1827 m), către est, şi coboară spre Valea Berii tot prin abrupturi mari. Pădurea ce o acoperă urcă pînă la 1500-1550 m, cu lobi adînci pe valea largă şi seacă a Tigăilor.

Culmea Gropşoarele – Zăganu constituie partea de est a Masivului Ciucaş şi este formată dintr-o culme principală cu direcţie nord-sud şi o serie de culmi ce pornesc radial din ea, din punctul numit aLa Răscruce”. Culmea propriu-zisă Gropşoarele -Zăganu, cu o lungime de aproximativ 4 km, se caracterizează printr-un relief greoi, mai masiv şi rnai monoton în partea de nord – Muntele Gropşoarele (1883 m) – unde sînt caracteristice suprafeţele netede, largi, cu frumoase puncte de perspectivă. Văile dinspre vest, înguste şi adînci, cu obîrşiile seci, se strecoară printre pinteni stincoşi, rupţi în trepte. Ele constituie făgaşe umplute cu sfărîmături de stîncă, ce formează grohotişurile, parţial fixate cu vegetaţie, parţial mobile, făcindu-le vizibile de la mari depărtări. Punctele de maximă altitudine au forme rotunjite şi sint despărţite prin şei largi, ondulate, cu profil longitudinal domol, incit parcurgerea culmii nu prezintă dificultăţi.

Muntele Zăganu (1 817 m), continuarea spre sud a Muntelui Gropşoarele, complet diferit ca înfăţişare, prezintă un relief ruiniform, cu ţancuri şi abrupturi mai puternice. Profilul longitudinal accidentat rezultd din succesiunea de vîrfuri semeţe şi ţancuri despărtite prin şei bine conturate. Culmile cad abrupt spre vest, sud şi mai ales către est, unde apar şi calcarele (Colţul Vînătorului), fiind sfirtecate şi de văi sălbatice. Frumuseţea şi varietatea peisajului au fă-cut ca regiunea să prezinte o mare atractivitate turistică. Din punctul ,,La Răscruce” (1805 m), nod orografic important, pornesc o serie de culmi ce se răsfiră în toate direcţiile:

Muntele Roşu coboară abrupt circa 100 m spre vest printr-o culme prelungă cu două proeminenţe -Muntele Roşu (1765 m), un vîrf masiv, despădurit, cu largi perspective în toate direcţiile şi un alt vîrf, mai coborit (1 648 m), usor impădurit. Ele sînt despărţite printr-o şa (1 577 m), înscrisă pe cumpăna de ape dintre piraiele Tîmpa – Gropşoarele şi Pîrîul Berii. (la sud Muntele Roşu se prelungeşte pînă spre Depresiunea Cheia prin piciorul alungit şi domol al Dealului Cucului (1 292 m) şi prin culminaţia Muntelui Balabanu (1 278 m), pe care sînt tăiate serpentinele şcselei ce urcă la cabana Muntele Roşu. Văile de obirşie ale Pîrîului Gropşoarele pun în evidenţă structura intimă o muntelui, conglomerate şi microcon-glomerate în partea superioară şi calcare în cea inferioară. Suprafeţele structurale şi crestele dou o-brupturi mari în sud, versantul nordic fiind mai domol. Calcarele se inscriu în peisaj prin stînci razleţe şi lapiezuri, arabescuri minunate săpate de apele de şiroire.

Primăvara, Muntele Roşu parcă pîlpîie de roşul purpuriu al smirdarului foarte abundent aici, fapt care se reflectă în topicul muntelui. Pe această culme se face legătura intre cabana Muntele Roţu, aşezată la 1280 m, pe piciorul moi neted, împoienit, şi Muntele Gropşoarele, fiind una din cele mai frecventate zone. Culmea Stincoasă, cu direcţia vest-est, despădurită, ce se continuă la sud prin culmea impădurită a Şuviţelar, coboară prin picioare lungi, domoale, de la 1 805 m la 1 300-1 400 m spre Valea Stînei. Ambele culmi sînt alcătuite din conglomerate mărunte în partea superioară şi calcarele în cea inferioară, în care sînt tăiate cheile Pîrîului Alb şi ale VăM Stînei. Văile sînt solbatice, împădurite, în majoritate seci. Aceste culmi sînt străbătute numai de poteci pastorale, potecile turistice marcate aflîndu-se numai pe văile dintre ele.

Culmea Albele, cu direcţie sud-vest – nord-est, are inălţimi de 1 200-1 500 m. Ea se continuă spre sud prin Culmea Văii Stinei, care se menţine la 1200-1450 m altitudine, ele fiind alcătuite predominantdin calcare. Ambele sînt acoperite cu păşuni în partea su-perioară şi cu păduri în rest. Pantele abrupte cu văi scurte, sălbatice în vest, către bazinul Telejenelului, le fac greu accesibile, spre deosebire de versantul estic, spre bazinul Buzăului, unde culmile sînt mai prelungi, domoale, mai uşor de abordat. Traseul de creastă (marcat cu bandă roşie), ce vine dinspre Vîrful Ciucaş, urmăreşte în întregime Culmea Văii Stînei pînă în Pasul Boncuţa.

Munţii Tesla şi Dungu, situaţi în partea de vest a Ciucaşului, primul cuprins intre pîraiele Babarunca şi Tesla, al doilea între Dălghiu şi Zizin, reprezintă două proeminenţe care se detaşează faţă de relieful din jur.

Muntele Tesla (1 613 m), cu o cuşmă de arbori pe creştet, este alcătuit parţial din calcare compacte la bază. Muntele Dungu (1 502 m), format din conglomerate, ceva mai la nord şi mai anonim datorită pădurii care il acoperă complet, reprezintă o continuare a înălţimilor ce se succed spre miazănoapte.

Munţii Grohotiş se întind la sud de Pasul Bratocea, pînă spre Măneciu Ungureni, între Teleajen (în est) şi Doftana, în vest. Ei depăşesc, din punct de vedere geografic, arealul Munţilor Ciucaş, fiind asociaţi acestora numai din considerente turistice. Spre deosebire de Masivul Ciucaş, Munţii Grohotiş au un aspect domol, culmile sînt uşor ondulate, cu înălţimi cuprinse între 1 300-1 750 m, cele mai reprezentative întîlnindu-se în partea central-nordică – Bobu Mcre, 1 757 m, Grohotiş, 1 767 m , vîrfuri teşite ce oferă un larg tur de orizont. Munţii Grohotiş sînt alcătuiţi din formaţiunile flişului grezos-conglomeratic – fliş de Bobu – de vîrstă albiană; gresiile şi conglomeratele generează un relief mai proeminent. În general, culmile sînt rotunjite, cu o suprafaţă întinsă în jur de 1 700-1 750, platforma Bobu Mare, în rest culmile menţinîndu-se în jur de 1 400 m. Pădurea urcă pînă la 1 400-1 450 m, deasupra acestei limite desfăşurîndu-se larg pajiştile subalpine. Un traseu turistic străbate culmile mun-ţilor Grohotiş şi Gîrbova pînă la Predeal.

(Maria Rodica Niculescu)



CAP.III REŢEAUA HIDROGRAFICĂ

Teritoriul Masivului Ciucaş este brăzdat de pîraie ce aparţin la trei bazine hidrografice: Buzăului, Teleajenului şi Tărlungului. În drumul lor spre regiunile mai joase de la poalele muntelui, apele au săpat văi adînci, dînd naştere adesea unor chei sălbatice sau formîndu-şi lunci largi şi terase. O trăsătură caracteristică a hidrografiei Ciucaşului o constituie faptul că la obîrşie văile sînt lipsite de apă, izvoarele propriu-zise apărînd abia la circa 1 200-1 350 m altitudine, la baza conglomeratelor din care este alcătuit masivul.

Liniştite pe vreme frumoasă, dar necrezut de năvalnice pe timpul averselor, apele ce coboară pantele muntelui sînt limpezi şi bine oxigenate, ele asigurînd condiţii prielnice dezvoltării păstrăvului.

TELEAJENUL, deşi ocupă locul doi în aria Masivului Ciucaş, dupa suprafaţa bazinului, face parte organică din masiv, această vale fiind cea mai accesibilă turiştilor. Hidronimul Teleajen a desemnat, din vechime, acea vale cu drum de care (telegi), pe ea făcindu-se legătura dintre Muntenia şi Transilvania. Prin sectorul său superior, numit Pirîul Berii, el desparte Culmea Bratocei de Culrnea Gropşoarele – Zăganu. Teleajenul are o lungime de 113 km, din care zonei de munte ii revin 27 km, iar Masivului Ciucaş (pînă la confluenţa cu Tîmpa) numai 10 km. Izvorul propriu-zis al Teleajenului, cunoscut şi sub numele de Piriul Berii, care se pare că işi are la origine tot un cuvînt slav, cu semnificaţia a duce, a purta (ber), se găseşte la circa 1 350 m altitudine, apa ivindu-se de sub stiva groasă de conglomerate, şi este marcat de fîntîna ,,Nicolae loan”, construită în memoria fostului preşedinte al asociaţiei turistice ..Romania Pitorească”, fîntînă ştiută în trecut sub denumirea de ,,Trei Izvoare” (în prezent, refăcută, are numai două guri).

In amonte de izvor, valea Pîrîului Berii, impreună cu micii lui afluenţi, este lipsită total de apă, cu excepţia perioadelor cu ploi torenţiale. De aceea, profilul longitudinal este accentuat, cu multe repezişuri, iar în albie se intîlnesc bolovani cu dimensiuni mari, trunchiuri şi crengi aduse de viituri. După circa doi km de la izvor, versanţii se depărtează, valea lărgindu-se considerabil. Intrăm în mica depresiune cu fundul plat, unde apa curge lin, loc cunoscut drept Podul Berii. Aici, lîngă podul şoselei, este şi locul de vărsare al Pîriului Roşu ce coboară de sub Muntele Roşu, precum şi cel al pîriului Bratocea, care işi are obîrşia sub Colţii Bratocei şi se uneşte cu Pîrîul Berii într-o porţiune mai joasă, în care primăvara apa musteşte abundent. Din aval de pod pînă în staţiunea Cheia, rîul este cunoscut sub numele de Cheiţa – de la care şi-a luat numele şi staţiunea – panta lui se accentuează, iar valea se ingustează pe circa 1,5 km, fiind încadrată de versanţii abrupţi ai culmilor Balabanu şi Babeş. Aici intîlnim cascade şi repezişuri, în prezent mult atenuate datorita materialului degajat în timpul construcţiei şoselei, fapt care a diminuat şi sălbăticia lui iniţială. În dreptul cheilor, Cheiţa primeşte afluent pe dreapta Babeşul, care coboară uneori involburat, cu numeroase cascade. Imbogăţită cu apele Babeşului, Cheiţa îşi continuă drumul prin valea strîmtă, printre blocuri mari de piatră, ca apoi să pătrundă în frumoasa depresiune de la Cheia, unde primeşte pe stinga Pîrîul Cucului, curgînd printre maluri joase. După ce străbate staţiunea, un grup de pîraie ce işi au obirşia sub muntele Zăganu – Tîmpa, Gropşoarele, Zăganu şi Baicu -, unite sub numele de Tîmpa, îmbogăţesc zestrea de apă a Teleajenului, care se indreaptă spre sud, către Măneciu Ungureni.

Telejenelul, cel mai important afluent al Teleajenului, îşi intinde obirşiile pînă sub Pasul Boncuţa si în Culmea Stincoasă din estul Ciucaşului; el este cunoscut sub denumirea de Telejenel abia din Poiana Valea Stînei, unde se înmănunchează mai multe pîraie – Boncuţa, Valea Stînei, Pîriul Alb şi Pîrîul Cetăţii. Boncuţa, socotit izvorul Telejenelului, coboară liniştit de sub cumpăna de ape cu Buzăul, avînd un curs scurt şi domol, umbrit de pădure pînă la Poiana Valea Stinei.

Valea Stinei, pîrîu cu un traseu mult mai lung, îşi are obirşia mult spre nord, pe versantul nordic al Culmii Stincoase. Valea lui este lipsită de apă în cea mai mare parte (pînă la circa 1 200 m), dar din punct de vedere turistic prezintă interes deosebit prin frumuseţea cheilor. Unit cu Boncuţa în poiana ce-i poartă numele, contribuie la alimentarea lacurilor de la păstrăvărie. Tot dinspre Culmea Gropşoarele -Zăganu răzbate şi Pîrîul Alb, numit astfel datorită calcarelor pe care le străbate. Iipsit în majoritate de apă, el curge printre culmile Şuviţelor şi Gropşoarele – Zăganu, formînd chei pitoreşti. După ce culege cîteva vîlcele pe dreapta, unele cu apă, se uneşte cu Pîrîul Sterp, apoi se îndreaptă spre Telejenel completîndu-i zestrea de apă. Pe stînga, Telejenelul primeşte apele Pirîului Cetăţii, pîrîu bogat, cu izvoarele în Masivul Tătaru, sub Tabla Buţii, unit cu Pirîul Caprelor, Chiojdu şi Mănăila, şi acesta lăsîndu-şi bogăţia de ape în dreptul păstrăvăriei. Mai jos, pe dreapta, Şipotele venit de sub Vîrful Zăganu coboară printre culmile Buzăianu şi Căzăturile, se uneşte cu Buzăianu şi se pierde în Telejenel. După ce străbate un mic defileu, Telejenelul se varsă în Teleajen, la nord de Măneciu Ungureni. Ia confluenţa lor se construieşte un baraj pentru apă industrială. Oglinda apei ce se va adînci prin două braţe va spori si valoarea peisagistică a regiunii.

BUZĂUL curge pe teritoriul Ciucaşului pe o lungime de circa 15 km (pînă la Vama Buzăului); el îşi adună apele prin intermediul a două izvoare ce vin din direcţii diferite: Pîrîul Fetei, cu obîrjia în culmile nord-vestice ale Muntelui Tabla Buţii, si Pîrîul Strîmbu, cu obîrşia în versantul nordic al Ciucaşului şi cu traseu foarte sinuos. Înainte de a culege pe dreapta afluenţii Chiruţca Seacă şi Plscul cu Apă, Pîrîul Strîmbu coteşte brusc spre sud, apoi, unit cu ele, formează frumoasele chei tăind bara de calcare ce se continuă dinspre Piatra Laptelui; mai primeşte ca afluenţi, tot pe dreapta, Pîrîul Laptelui şi Albele şi, printr-un cot brusc, se varsă în Buzău. În continuare, rîul se îndreaptă spre nord către Vama Buzăului; aici Buzăul primeşte pe stînga unul din principalii lui afluenţii – Dălghiul – care îşi adună apele de pe pantele nordice şi vestice ale Masivului Ciucaş, precum şi de pe cele estice ale Teslei şi Dungului. Dălghiul curge, la început, pe direcţie sud-nord, avînd o pantă accentuată cu profil în ,,V”, luncă redusă şi versanţi împăduriţi. Numai după confluenţa cu Pîrîul Prundu, valea se lărgeşte în mica depresiune din Poiana Dălghiului. Dincolo de confluenţa cu Dălghiaşul, venit din stinga, Dălghiul işi schimbă brusc direcţia spre est, valea se lărgeşte şi mai mult, apar tarase întinse. Ocolind pe la nord Masivul Ciucaş ei se varsă în Buzău după ce işi ingustează temporar

TĂRLUNGUL drenează partea de vest a Ciucaşulul prin două pîraie: Babarunca, insinuat între Muntele Tesla şi Culmea Bratocei, cu un curs sinuos, versanţi impăduriţi şi chei sălbatice şi Ramura Mică, care izvorăşte de sub Muntele Babeş, pîrîu ce poartă la obirşie numele de Chisconu. Ramura Mică însoţeşte o bună parte şoseaua naţională; unită cu Babarunca, ea se varsă în Tărlung în apropierea cabanei Babarunca. De la această confluenţă, Tărlungul avînd o vale largă, cu poieni întinse, se indreaptă către Depresiunea Birsei.

(Maria Rodica Niculescu)



CAP.IV CONDIŢII CLIMATICE


Clima Masivului Ciucaş se încadrează în ţinutul climei de munţi cu altitudine mijlocie (800-1700 m) şi, mai puţin, în clima munţilor inalţi. Ea este ceva mai caldă decit cea din masivele inalte ale Carpaţilor, fapt care se reflectă şi în extensiunea mai redusă a pajiştilor subalpine propriu-zise, faţă de alte masive montane din ţară. Configuraţia reliefului, văile care taie adinc masivul au generat diferenţe relativ insemnate pe verticală, între poalele muntelui şi Vîrful Ciucaş fiind o diferenţă de nivel de aproximativ 1 000 m. Pînă în prezent, lipsa unor staţii meteorologice în perimetrul apropiat a făcut să nu putem dispune da date înregistrate direct din masiv, ci corelate cu cele obţinute de la staţiile apropiate. Staţia automată de pe Muntele Chiruşca, aflată în construcţie, va face ca în viitor datele meteorologice să reflecte mai exact situaţia climatică a masivului. De asemenea, staţia meteorologică de la Cheia, recent înfiinţată, după un şir de ani va putea furniza date preţioase în acest sens.

Culmea inaltă a Ciucaşului este caracterizată prin temperaturi medii anuale de 1-2°C şi mai ridicate în staţiunea Cheia (în jur de 4°C). Iarna, media lunii ianuarie prezintă valori cuprinse intre -8 … -9C pe creste şi -6… -7°C la Cheia, iar vara media lunii iulie ajunge la 10-12°C pe creste şi 15-16°C la Cheia. Amplitudinea termică însumează astfel valori de 18,5-19° pe creste şi 20° la Cheia. Prima zi cu temperatura medie în jur de 0°C este aproape de 1 aprilie. Intervalul cu temperaturi medii zilnice de 0°C este de 140-150 zile pe creste şi circa 220 zile la Cheia.

Precipitaţiile care cad în Masivul Ciucaş sînt relativ abundente, dar acestea prezintă variaţii în privinţa repartizării lor sezoniere. Cantitatea medie anuală de precipitaţii este de 1 200 mm spre poalele muntelui şi de 1 300-1 350 mm pe culmi. În semestrul rece ea scade la circa 350 mm la Cheia, pe creste ajungînd pînă la 400 mm. În semestrul cald, media precipitaţiilor este în jur de 500 mm la Cheia şi aproape de 600 mm pe creste. În timpul unui an precipitaţiile se produc într-un număr de aproximativ 160-180 zile, cele mai abundente fiind repartizate în intervalul mai-iulie; în timpul averselor excepţionale, ploile pot totaliza 50-100 mm. Cele mai puţine precipitaţii cad la sfîrşitul verii şi începutul toamnei, cînd vremea devine mai stabilă. Atunci se pot face cele mai frumoase excursii, în ciuda fap-tului că zilele sînt ceva mai scurte, la aceasta contribuind şi peisajul neasemuit de variat prin coloritul pădurii.

Stratul de zăpadă destul de abundent în Ciucaş apare, de obicei, începînd din luna octombrie şi se menţine pînă la jumătatea lunii mai, în special pe versanţii cu expunere nordică şi nord-vestică. Numărul anual de zile cu strat de zăpadă este de 150-180 în regiunea înaltă şi de numai aproximativ 100 zile la Cheia. Viscolele, mai frecvente pe creste, în locurile deschise, se produc în ianuarie şi mai ales în februarie şi sînt caracterizate prin viteza mare a vîntului şi prin scăderea temperaturii, prelungită după încetarea acestuia, precum şi prin cantităţi mari de zăpadă. Tinînd seama de zăpezile abundente şi de durata mare a stratului de zăpadă, cea mai indicată perioadă pentru practicarea sporturilor de iarnă este ianuarie – începutul lui martie, uneori aceasta prelungindu-se ori scurtîndu-se, în funcţie de condiţiile climatice din anul respectiv.

Un fenomen aparte, care se înscrie în peisajul de iarnă prin frumuseţea lui, este chiciura, produsă pe timp de ceaţă, în perioode cu umiditate ridicata, cu temperaturi scăzute şi vînt. Chiciura imbracă crengile pomilor într-o dantelă de cristale minuscule înrămurate, ce conferă arborilor un minunat veşmînt sărbătoresc de iarnă. Durata de strălucire a soarelui însumează în Masivul Ciucaş un număr de peste 1800 ore anual. Cu toate acestea, numărul de zile în intregime cu cer senin nu depăşeşte anual 40 zile, mai frecvente în septembrie şi jumătatea lui octombrie, pe cînd zilele cu cer acoperit insumează 120-140 zile. Nebulozitatea oscilează intre 6,5-7,0 zecimi, în funcţie de altitudine. Rămîn insă neşterse imaginile pe care şi le oferă acele zile geroase de iarnă sau cele după ploile torenţiale, cînd cerul fără o pată de nor contrastează puternic cu creasta de argint a Ciucaşului; iar dacă atunci te afli pe creastă poţi avea una din cele mai frumoase şi cuprinzătoare perspective, asupra munţilor înalţi suspendaţi deasupra unui nivel general de ceaţă.

In Masivul Ciucaş cea mai mare frecvenţă o au vînturile din sectorul nord-estic (Crivăţul), care aduce viscolele, şi din vest – Vîntul de Vest – bogat în precipitaţii. Văile, prin direcţie şi adîncime, modifică, local, direcţia vînturilor, canalizîndu-le în lungul lor. În general, viteza medie anuală a vînturilor este de 4-5 m/s, ea mărindu-se la 7 m/s pe culmi. Desigur, zona cea rnai expusa este creasta, lipsită de obstacole, zonele cele mai adăpostite fiind regiunile mai joase ale masivului, mai împădurite. Nu rareori, pe creste întîlnim molizi chirciţi datorită vînturilor puternice sau pe cei cu coroana ,,în steag”, lipsiţi de crengi în partea dinspre care bate vîntul puternic. Ca mai în toate regiunile muntoase, şi în Masivul Ciucaş se remarcă brizele de munte – vale formate, ziua, prin aerul cald care urcă spre inălţimi şi, noaptea, prin aerul rece ce coboară de-a lungul pantelor. Unul dintre fenomenele meteorologice care interesează turismul montan este ceaţa; ea se produce în tot cursul anului, dar mai frecvent în sezonul rece si îngreuiază vizibilitatea, în special pe creastă. Pentru evitarea accidentelor şi a rătăcirilor, se recomandă respectarea riguroasă a potecii marcate.

(Maria Rodica Niculescu)


CAP.V FLORA Şl VEGETAŢIA

Bogăţia şi diversitatea elementelor care alcătuiese covorul vegetal al Masivului Ciucaş se datoresc şi ele condiţiilor impuse de climă, relief, soluri, precum şi aşezări geografice a ţării la răspîntia mai multor areale de vegetaţia a numeroaselor plante. Din oricare parte am urca în Masivul Ciucaş, primii paşi ne poartă prin poienile de la poalele muntelui şi apoi prin pădurea de amestec care inconjură muntele ca un briu de la 800 la 1 400 m. Ea este formată predominant din fag (Fagus sylvatica), care pe alocuri constituie păduri masive, formînd asociaţii pure de făgete. Asociat intîlnim carpenul (Corpinus betulus), frasinul (Fraxinus excelsior), gorunut (Ouercus petraea), ulmul de munte (Ulmus glabra) sorbul (Sorbus aucuparia), iar mai jos mesteacănul (Betula verrucosa) care-i dau un aspect mai variat.

Pe văi pătrund păduri de arin formate din diverse specii (Alnus glutinosa, A. incana), cu frunze verzi albicioase, care devin argintii în razele soarelui. În etajul montan superior şi subalpin apar stufărişuri de arin verde (Alnus viridis). Cînd primăvara începe să mijească, poienile si podurile prind viaţă. Florile scot capul din frunzişul de rugină sau din iarba uscată, iar mugurii fagilor, ascuţiţi ca nişte suliţe, încep să se deschidă în evantai, formînd minunata coroană prin care se hraneşte copacul. Intîi isi foc apariţia gingaşele cupe de ghiocei (Galanthus nivolis) şi moseaua ciutii (Erythronium denscanis) cu splendidele ei flori alb-roşietice, cu stamine albastre şi frunze verzi cu pete albe, care impreună cu ghioceii, vestesc începutul primăverii. După topirea zăpezii işi deschid florile vioreaua (Scilla bilolia), dediţeii (Pulsatilla alba), brînduţa de primăvoră (Crocus heufelianus), cu cupe violete, ciuboţica cucului (Primula ollicinalis), cu flori galbene aşezate ca o umbrelă, spînzul (Helleborus purpurascens), cu flori verzi, floarea poştelui olbă sau galbenă (Anemone nemorosa, A. ranunculoides), brebenelul de munte (Corydalis cava), cu flori albe sau roşietice aşezate în ciorchine, vinariţa (Asperula odorata), cu petale mici albe, leurda (Allium ursmum) cu flori albe ca nişte steluţe adunote în umbrele sau toporaşii (Viola silvestris) şi laptele cucului (Cuphorbia amygdaloides) cu latexul otrăvitor.

Pe văile umede sau unde musteşte apa, coada calului (Equlsetum palustre) formează, uneori, mic) pădurici, iar brustanul sau lăptucul oii (Telekia speciosa) se remarcă prin frunzele late şi florile mari galbene. Şi tot aici sau pe coaste, florile albastra de nu-mă-uita (Myosotis palustris, M. silvatica) se adună în buchete. Alături de flori, pîlcuri de ferigi (Athyrium iilixmas, A. Iilix-femina) sau feriguţele (Polypodium vulgare), care se agaţa pe stînci sau stau la rădăcina arborilor, dau eleganţă pădurii.

Fîneţele încep să se coloreze mai întîi în galben apoi apar cupele de campanule şi albul margaretelor, ca în iunie să devină multicolore. Nu lipsesc garofiţele (Dianthus superbus), orhideele şi vulturica (Hieracium auriantlacum), păiuşul roşu (Festuca rubra), bulbucii (Trollius europaeus), ca un mic trandafir galben, plantă ocrotită, toate unduindu-se lin în adierea vîntului. În luminişurile tăieturilor masive se instalează zmeurul (Rubus idaeus), iar la baza cioturilor de fag aproape putrede sau prin luminişuri găsim pîlcuri da fragi (Fragaria vesca). Tot aici işi fac apariţia iarba stupului sau roiniţa (Melissa ollicinalis) cu flori alba cu miros de lămîie, degetar (Digitalis grandifiora) cu flori galbene ca nişte clopoţei, iova (Salix caprea), socul (Sambucus racemosa) şi zburătoarea (Chamaenerion angustifolium), plantă meliferă ce ajunge pînă la 2 m înălţime, cu flori rosii care transformă muntele în buiuieniş, mai ales toamna cînd seminţele se îmbracă intr-un puf bogat ş.a.

Pădurea de fag este bogată şi în ciuperci sau bureţi. Dintre cei comestibili amintim bureţii lăptoşi (Lactarius delidosus), mînătărcile (Boletus edulis), bureţii vineţi (Cortinarius violaceus), ghebele (Callybia longipes) ş.a. Ia limita sa superioară, fagul se întrepătrunde cu răjinoasele, în cele din urmă cedînd locul acestora. Totuşi, în Masivul Ciucaş, datorită inversiunilor termice, molidul coboară mult pe văi, cînd acel farmec de neuitat pădurii toamna, prin coloritul său variat. Pădurile de conifere sint constituite, predominant, din molid (Picea abies) formind asociaţii de molidişuri. Răzleţ întîlnim bradul (Abies alba) şi laricele sau zada (Larix decidua), conifer cu frunze căzătoare, pe care il găsim în pilcuri în capătul de nord şi în estul staţiunii Cheia, pe Zăganu, punctînd pădurea de pe Culmea Albele sau dinspre Pasul Bratocea cu coroana lui mai rămuroasă şi acele fine.

Coniferele îmbracă pantele masivului pînă la 1 500-1 600 m altitudine sau pătrund pe văi sub forma unor lobi. Tulpina dreaptă se inalţă spre lumină, unde se dezvoltă şi coroana în formă de trunchi de con. Ramurile mlădioase sint încovoiate în jos, spre a suporta greutatea zăpezii, iar frunzele sînt ascutite şi pieloase pentru a rezista vitregiilor climei. Conurile bărbăteşti se adună în vîrful ramurilor de jos, spre deosebire de cele femeiesti, care se află pe crengile din vîrf. Desimea coroanelor le face mai mohorîte, vegetaţia infiripîndu-se sporadic pe coastele cu mici lumlnişuri si este formată îndeosebi din muşchi si ferigi. Muschii (Polytricum comune, huidium ablalinum, Mnium undulatum etc.) formează perniţe moi, umede. Ferigile, multe comune pădurilor de fag, se adună în boschete sau se agaţă de stinci. Specific este şi brodişorul (Lycopadium clavatum) care te tîrăşte pe pămînt ca şerpii. Dar coniferele nu sint ferite de aprigul duşman mătreaţa bradului (Usnea longissima) care, uneori le sufocă. După topirea zăpezii marginea pădurilor de molid se ingălbeneşte de ciuboţica cucului (Prlmula elatior), iar micile luminişuri sînt inviorate de florile purpurii de breaban (Cardamine glanduligera) sau de crucea voinicului (Hepatica transsilvanica) cu florl albastre co niste steluţe. În mai-iunie degetaruţul (Sildanella montana), cu clopoţei albaştri, umplu luminişurile. O dată cu vara, pînă toamna tîrziu, gingaşii clopoţei (Campanula napuligera, C. rotundifoiia) se clatină pe tulpinile lor delicate. Strîns la baza mofizilor sau prin muşchi creşte măcrişul iepuresc (Oxalis acetosella), ca un trifoi, cu gust acrişor; pe alocuri se ivesc şi părăluţele de munte (Pirola uniflora), cu flori mici albe, plăcut mirositoare.

De la 1600 m înălţime începe domeniul vegetaţiei subalpine cu tufărişuri si pajişti. Condiţiile climatice – vîntul puternic, presiunea mai scăzută care favorizează evaporaţia, perioada scurta de vară -fac ca aici să se dezvolte o vegetatie specifică.



Maria Ciucă (1984) apreciază că din cele circa 10 000 ha de pajişti din Masivul Ciucaş, 2 606 ha reprezintă pajiştile alpine care cuprind 600 specii, 140 fiind menţionate pentru prima oară în Ciucaş, unele endemisme, elemente dacice sau rarităţi. Molizii apar sporadic, se chircesc sau au coroana în formă de steag datorită frecvenţei vînturilor dintr-o anumită direcţie. jneapănul (Plnus mugo) vegetează sub limita sa superioară în mici pîlcuri pe Culmea Bratocea şi la nord de Vîrful Ciucaş, avind regim de ocrotire. Alături de el, întîlnim ienupărul (Juniperus sibirica), fie pur, fie formînd asociaţii împreună cu afinul (Vaccinium myrtillus) acoperind mari suprafeţe mai ales pe versanţii nordici şi nord-vestici. Dar ceea ce a făcut faima Ciucaşului şi a creat chiar un toponim, datorită culorii pe care o capătă muntele în văpaia înfloririi fui (Muntele Roşu), este smirdarul sau bujorul de munte (Rhododendron kot-schyf), o plantă lemnoasă din familia Ericacee, cu frunze lucioase, verzi şi iarna, ce creşte în special pe ,,dosuri de munte”(versanţii nordici şi vestici). Înfloreşte în buchete în perioada mai-iulie, cînd florile roz-violacee acoperă muntele ca un foc ce pîlpiie uşor în adierea vîntului. Toamna, deseori, găsim buchetele mici de flori (înflorite pentru a doua oară), dînd viaţă vegetaţiei ce începe să pălească. Pe alocuri asociaţiile de afin, ienupăr şi smirdar formează tufărişuri care ocupă circa 60% din totalul pajiştilor (Gropşoarele, Bobu Mare). Flora subalpină este compusă în majoritate din plante erbacee. Cele mai numeroase şi variate sînt ierburile ce formează pajiştile subalpine. Deşi căldura începe mult mai tîrziu decît în zonele mai joase, dogoreşte mai puternic datorită purităţii aerului micşorînd astfel perioada de vegetaţie a plantelor. Ia începutul verii predomină culorile albastru şi violet, iar în iulie – august galbenul şi albul. Primele flori care apar sînt brînduşele de munte (Crocus heulieanus) care răsar din omătul intîrziat aici, apoi degetăruţul (Soldanella hungarica ssp. major), ciuboţica cucului, sisineii de munte (Pulsatilla alba), ochiul găinii (Primula elatior, P. minima) violet deschis. În luna iunie stînjeneii pitici (Iris ruthenica) se adună în mici colonii pe culmea stîncoasă a Zăganului, pe Bratocea şi Tigăi; campanulele pitice (Campanula alpina), ale căror cupe albastru violacee se zăresc din iarbă, abundă peste tot. Iarg răspîndite sînt genţianele (Gentiana verna, C. precox, G. nivalis) cu clopoţei albaştri sinilii, dar mult mai rar, pe brînele însorite sau versanţii din Ciucaş, Gropşoarele şi Tigăi, putem zări ghinţura (G. Iutea), plantă ocrotită. Alături de păiuş (Festuca ovina, F. versicolar), firuţă (Poa alpina) şi păiuş roşu (Agrostis rupestris), pajiştile sint smălţuite de clopoţei (Campanula rotundifolia, C. napuligera), vulturică (Hieracium alpinum) cu flori mici galben-cărămizii, macul cucului (Luzula campestris), azalea tîrîtoare (Loiseluria procumbens), sclipeţii de munte (Potentilla ternata), anghelina (Angelica arhangelica). pîlcuri de arginţică (Dryas octopetala), garofiţele de munte (Dianthus superbus, D. tenuiiolius, D. compactus), albe, roz şl roşii, suav parfumcte, lingele voinicului (Nigritello nigra, N. rubra) plante ocrotite, roşioora (Hene acaulis), luceafărul (Scorzonera rosea), romaniţa de munte (Anthemis carpatica), ciurul zlnelor (Cariina acaulis), trei-fraţi-pătaţi (Viola tricolor), mărţişorul (Geum montanum) cu flori galbene, bujorul de munte ş.a.

(Maria Rodica Niculescu)



CAP.VI FAUNA

Ca şi vegetaţia, fauna cunoaşte o etajare pe verticală, fiind influenţată în special de temperatura şi umiditate. Iimitele în care animalele îşi desfăşoară viaţa sînt însă mai largi şi mai puţin conturate, iar numărul speciilor scade o dată cu altitudinea. Dintre mamifere, căprioara (Capreolus capreolus) sălăşluieşte în pădurile dese, fără să urce mai sus, iar cerbul (Cervus elaphus) se face simţit pînă la limita superioară a podurii. Mai rar se întîlneşte rîsul (Linx linx), bursucul, hermelina, nevăstuica şi dihorul atit în pădurile de fag, cît şi în cele de molid. Prin pădurile dese, dar mai ales prin cotloanele ascunse ale munţilor de sub Culmile Bratocei sau ale Zoganului, se poate întîlmi ursul (Ursus arctos), care nu se sfieşte să coboare iarna pînă la Cheia. În poienile umede din arboretele compacte, uneori şi prin cele din jurul staţiunii, pe Valea Stînei, pe valea Pîrîului Berii se văd urmele lasate de mistreţ (Sus scrofa), pămîntul fiind răscolit ca de tractor. Tot dintre animalele mari se remarcă lupul (Canis lupus) şi vulpea (Canis vulpes), care cîteodală provoacă pagube. Nu lipsesc nici jderul de copac şi jderul de piatră. Deseori printre crengile copacilor se zăresc veveriiţele (Sciurus vulgaris), cu coada stufoasă şi ochi jucăuşi. Dintre felinele mici se remarcă pisica sălbatică (Felix silvestris) cu blana pestriţă şi privirea ageră. Pentru utilizarea mai eficientă a resurselor naturale din zona subalpină, de curînd a fost colonizată cu bune rezultate capra neagră (Rupicapra rupicapra) şi capra Ibex.

Lumea păsărilor cuprinde numeroase specii mici, pe care le întîlnim în păduri, în poieni sau scurtînd teritoriul prin zboruri largi. Datorită altitudiinii mai mici, în Ciucaş vom găsi numai păsările adaptate acestor condiţii, care se mai întilnesc şi în munţii Europei cu latiitudini asemănătoare sau în ţinuturile eurasiatice. În pădurile de fag şi amestec (fag şi molid), mai luminoase, cu văi largi şi poieni, putem întîlni: sitarul de pădure (Scalopax rusticola), ierunca (Tetrastes bonasia), vînturalul mic (Falco naumanni), gaia roşie (Milvus milvus), pitulicea fluierătoare (Phylloscopus trochilus), sturzul de vîsc (Turdus viscivorus), lăstunul de stîncă (Hirundo rupestris), mugurarul comun (Pyrhula pyrhula), mugurarul roşu (Carpodacus erythrinus) ş.a.

Alături de acestea se află numeroase păsări care se urcă şi spre etajul pădunii de conifere: fluierarul de munte (Tringa hypoleucas), şoimul călător (Falco peregrinus), şorecarul comun (Buteo buteo), uliul păsărar (Accipiter nisus), huhurezul mare (Strix uralensh), ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), drepneaua mare (Apus melba), mierla de piatră (Monticola saxatilis), mierla de apă (dnclus cinclus), presura de munte (Emberiza cia), codobatura (Motacilla dnerea) ş.a. În pădurile de conifere se adăpostesc cocoşul de munte (Tetrao urogallus), cucuveaua pitică (Glaucidium passerinum), minuniţa (Aegollus funereus), ciocănitoarea cu trei degete (Picoides trydactylus), auşelul cu capul galben şi cel sprincenat (Kegulul regulus, R. ignicapillus), mierla gulerată (Turdus torquatus), brumăriţa de pădure (Prunella modularis), piţigoiul de brădet, cel moţat şi de munte (Parus ater, P. cristatus, P. montanus), scatiul (Carduelis spinus), forfecuţa comună (Loxia curvirostra), gaiţa de munte (Nucifraga caryocatactes), corbul (Corvus corax) ş.a.

Dincolo de limita pădurii, în pajiştile subalpine se pot intîlni ciocîrlia urecheată (Eremophila alpestris) şi fîsa de munte (Anthus spinoleta); printre bolovănişuri apar brumăriţa de stîncă (Prunella collaris) sau codroşul de munte (Phoenicurus ochmros), iar pe pereţii stîncăriilor abrupte fluturaşul de stîncă (Jichodroma muraria); rareori zărim zborul elegant al acvilei de munte (Aquila chrysaetos). Alături de mamifere şi de păsări, care atrag prin colorit dar mai ales prin cintecul lor, muntele oferă adăpost şi unor vieţuitoare mai mici. Dintre şopîrle menţionăm şopirla de ziduri (Lacerta muralis) în zona forestieră, şopirla de munte (Lacerta vivipara) şi mai rar, în locurile mai umede, şopîrla fără picioare (Anguis iragilis). Dintre reptile se remarcă vipera comună (Vipera berus), care urca pe stînci şi în locurile insorite din pădure. Peştii sînt reprezentaţi prin postrov indigen (Satmo trutta fario) şi păstrăvul curcubeu (Salma gairdner iridaeus) care trăiesc în apele repezi de munte, bine oxigenate, sau în păstrăvăriile de la Valea Stinei şi Măneciu Pămînteni.

Nevertebratele sînt prezente printr-o serie de gîndaci (Coleoptere), mulţi frumos coloraţi, cu luciu metalic, croitori, cărăbuşi, rădaşte ş.a. care se adăpostesc în frunzarul pădurii, sub scoarţa arborilor sau pe sol. Fluturii (Lepidopterele), de la cei albi pînă la cei viu coloraţi, îşi iau zborul în zona forestieră, dar mai ales deasupra fîneţelor inflorite. Dintre aceştio menţionăm specia Boloria pales carpathoirerldionalis, un fluture deosebit de frumos, roşu cu pete negre. Foarte numerosi sint şi melcii, unii dintre ei caracteristici regiunii, cum sint speciile endemice Alopia canescens, A. helenae etc. (Maria Rodica Niculescu)


CAP.VII REZERVAŢII NATURALE

Frumuseţea si ineditul peisajului Munţilor Ciucas, la care se adaugă numeroasele specii floristice, din care unele endemice, dacica sau rarităţi, a dus la constituirea unor rezervaţii în care acestea sa fie ocrotite şi menţinute nealierate atit pentru generaţiile noastre, cît şi pentru cele viitoare.

Zona cu Rhododendron din Munţii Ciucaş, situată în zona de întîlnire a potecii ce urcă pe Muntele Roşu cu cea care vine de pe Culmea Gropşoarele, pune sub ocrotire a suprafaţă de 2 ha cu smirdar (Rhododendron kotschyi), plantă ocratită, declarată monument al naturii. Alăturl de acesta vegetează afinul, ienupărul, merişorul s.a. Culmea Zăganului, care cuprinde zona de stîncărie cu o suprafaţă de 3 ha. Este o rezervaţie complexă – botanică şi zoologică – cu plante endemice si rare, dintra care menţionăm Koeleria transsilvanica, Aconithum anthora, Erysimum wittmanni, Dianthus ki-taibelli ssp. spiculifolius, Hletacium villosum, Senecio rupestris; de asemenea, numeroase specii ale melcului Ahpia.

Tigăile Mari, cu o suprafaţă de 3 ha, în care intră culmea de stincarie, pînă la poteca ce duce spre Vîrful Ciucaş. Are un caracter complex – botanic şi geologic – pe întinsul ei fiind ocrotite atit formaţiunile geologice specifice, cit şi plantele endemice sau rare, precum şi cele calcicole şi termofile. Dintre acestea amintim clopoţeiul (Hieradum auriantiacum), horsti (Luzula splcata), stînjenelul de munte (Iris ruthenica), cupe (Gentiana praecox), floarea de colţ (Leontopadium: alpinum), garofiţe (Dianthut tenuifolius) ş.a

Jneapănul de pe Muntele Bratocea, situat la limita superioară a pădurii de molid, este constituit din mai multe pîlcuri (circa 2 ha) ce se găsesc pe versantul de vest al Culmii Bratocei, sub Vîrful Bratocea (1 827 m), uşor de remarcat din Şaua Tigăilor, ca şi în stincăriile de la vest şi nord de Vîrful Ciucaş şi sub stînca Mîna Dracului. Şuviţele Benii, de pe Culmea Şuviţelor, cuprinde asociaţii vegetale cu floarea de colţ (Leotopodium alpinum) în suprafaţă de 2 hectare. Alături de ea se întilnesc clopoţei, garofiţe, genţiane s.a.

(Maria Rodica Niculescu)


CAP.VIII TOPONIMIA MASIVULUI CIUCAŞ

Ca şi în alte masive muntoase, unde turismul a pătruns de timpuriu, în Ciucaş numele de locuri (culmi, văi, ape, păduri etc.) toponimia, îmbracă două forme. Este vorba de o toponimie autentică, transmisă prin viu grai din generaţie în generaţie în limbajul localnicilor, şi de o toponimie livrescă, apărută o dată cu circulaţia şi cu literatura de popu-larizare turistică.

Toponimia autentică reflectă deseori însuşirile locurilor, spre exemplu al culmilor: Muntele Albele sau Muntele Roşu indicînd culoarea calcarelor sau bogăţia tufărişurilor de smirdar; Culmea Stincoasă sau Grohotişul, desemnind caracterul pietros sau abundenţa grohotişurilor; Cheia şi Cheiţa, reflectînd caracterul ingust al văilor cu pereţi abrupţi, nume pre-luat şi de cătunul din apropiere; Strimbu sugerînd cursul sinuos al apei; Pîriul Alb, Pîrîul Sterp arătînd substratul calcoros, albicios al pîriului şi, respectiv, pîrîul fără apă; denumirea Muntele Zăganu derivind de la existenţa zăganului (Gypaetus barbatus) pe aceste meleaguri etc. Sînt însă şi nume al căror sens este mai greu de sesizat astăzi, nume vechi provenite din limba straveche a locuitorilor, dar care la origine, fără îndoială, avea inţeles. De-a lungul veacurilor, limba s-a schimbat, unele cuvinte au fost abandonate sau au căpătat alte sensuri, aşa incit numai un studiu aprofundat de lingvistică şi de geografie istorică poate arăta sorgintea, inţelesul şi modul în care ele şi-au modificat semnificaţia. Amintim aici numele Tîmpa, provenind din fondul traco-dac al limbii romăne, care astăzi este nume propriu, dar care la origine înseamnă ,,strîmtoare, pas, vale între munţi” şi ,,munte, munte stîncos”. Ia fel, Teleajenul, provenind dintr-un cuvînt slav vechi, telegă (căruţă), şi semnificînd o vale cu drum de care (telegi); Pîrîul Berii, cu obîrşia tot într-un cuvint slav, cu semnificaţia a duce, a purta (ber). Exemplele s-ar putea înmulţi…

Multe din toponimele autentice au fost consemnate pe hărţi în forma lor corecta, dar, din păcate, unele prezintă erori datorate cartografilor, erori core au fost transmise sau amplificate de la o ediţie la alta a hărţilor. Cu siguranţă că nume atit de cunoscute precum Tigăile Mari, Tigăile Mici, figurate ca atare pe hărţile topografice actuale, ascund în ele o eroare veche. Numele desemnează un munte stîncos şi proeminent, cu bolovănişuri uriaşe, adică o formă de relief care în multe părţi din ţară este denumită gugă, chiceră, cioacă, ţîflă, tîlvă, ţiglae etc. Profesorul lorgu lordan aminteşte intr-una din lucrările sale că un articol dintr-o revistă de prin anul 1935 menţiona în Ciucaş Muntele Tigălia, nume care pare să facă trecerea intre o denumire autentică Ţiglaia (la singular) şi cea consemnată azi pe hărţi. Intr-adevăr, dacă în numele Tigălia se interverteşte o cu i şi se adaugă sedila la t se obţine numele Jiglăia (Jiglaie), pe care il consideram ca autentic din motivele arătate mai sus. În forma de plural denumirea corectă ar fi Ţiglăile şi nu Tigăile. Mai există şi alte denumiri greşite ca pîrîul Bueului, la origine Baicului, şi altele apărute în procesul de redactare şi cartografiere a hărţilor, făra o confruntare temeinică, la teren, cu denumirile originole, fapt întîlnit în foarte multe masive din ţară.

Cea de a doua categorie – denumiri livreşti, recent apărute – se datoreşte ,,botezarii” unor locuri de către primii excursionişti, mai ales a stîncilor spectaculoase, şi popularizării lor în ghidurile turistice. Poate că cel puţin unele dintre aceste stînci – şi Ciucasul abundă cu astfel de forme – au avut numiri autentice, necunoscute de primii excursionişti, sau poats ca acestea ,,se pierduseră” deja de-a lungul vremii. Noile denumiri au intrat însa în uz şi este greu a fi schimbate. Ele constituie azi nu numai puncte de reper în orientare, ci chiar obiective de interes turistic deosebit, pe care drumeţii le caută să le admirc. Iar numele lor, aşa cum au intrat în uz, relevă imaginaţia celor care le-au denumit. De aici izul legendar-mitologic al unora (Turnul Goliat, Sfinxul Ciucaşului) sau de cele mai multe ori caracterul sugestiv, uneori chiar subtil al altora (Babele la Sfat, Gemenii Ciucaşului, Mîna cu Cinci Degete, Turnul Caprioarei, Podul de Aramă etc.). Procedeul este de altfel obişnuit, în special în domeniul speologiei, unde formele de relief (grote, coloane, poliţe etc.), desco-perite pentru prima dată, au primit denumiri dintre cele mai bizare.

Aceste scurte consideraţii asupra unor toponime din Masivul Ciucaş sînt de natură sa justifice, oarecum, semnele de întrebare pe care poate mulţi şi le pun în faţa unor denumiri consemnate în text şi pe hartă. O rezolvare a lor depăşeşte desigur caracterul şi scopul lucrarii de faţă. Oricum, greşite sau corecte, autentice sau denaturate, denumirile din Ciucaş con-stituie un fond toponimic actual de neîndoielnica utilitate în drumeţie.

(Maria Rodica Niculescu)

CAP.IX CABANE ALPINE SI REFUGII

Refugiul de la stâna lui Cojocaru are o poveste ce incepe acum mai bine de 60 de ani. A fost construit in 1950 de către vânătorii din zonă pentru a servi ca adapost de vânătoare.După circa 10 ani afost părăsit şi transformat in stână.Mai tarziu a fost parasit şi de ciobani, deoarece se afla in pădure şi era frecvent vizitat de animalele sălbatice.A rămas in paragina o perioadă mare de timp până în 1987 când a fost gasit de membrii C.T.A. Ciucaş.Când a fost gasit, refugiul nu mai avea acoperiş si nimic, în interior. A fost refacut, în interior s-a construit o sobă pe lemne şi mărit prin construcţia unei noi camere în partea din faţă şi a unei magazii. În 2007 s-au făcut modificări în interior şi soba a fost inlocuita cu un şemineu.Refugiul se află la o altitudine de 1470m pe piciorul ce coboară din zona Muntelui Roşu, între zona “La Porţi” şi Colţul Muntelui Roşu. Se ajunge la refugiu pe traseul marcat cu bandă galbenă ce leagă cabana Muntele Roşu de cabana Ciucaş. Din punctul de maxim al potecii ce urcă de la Muntele Roşu, mai precis în poiana de unde traseul începe să coboare, urmăm poteca ce urcă în dreapta spre un mic platou.Din anul 2003 refugiul foloseşte şi ca refugiu salvamont pentru formaţia Cheia a Serviciului Public Judeţean Salvamont Prahova.În fiecare sfârşit de săptămână se află cineva la refugiu iar camera din faţă este deschis în permanenţă pentru adăpost în caz de vreme rea. Taxa de cazare este de 10 Lei pe noapte pentru cei din afara clubului şi 5 Lei pe noapte pentru membri. Refugiul are o capacitate de 15 locuri la prici. Pentru petrecerea nopţii sunt necesari saci de dormit şi izoprene.


Cabana Ciucas(Alexandru Vlahuta )Asociația Turistică ”România Pitorească” (înființată în 21 mai 1930, în București) începe, la 16 mai 1937, construcția primei cabane din masivul Ciucaș, potrivit Arhivelor Naționale ale României. Fondurile necesare au fost strânse din donații, pe baza listelor de subscripție, iar lucrările au mers repede, astfel că la 26 septembrie 1937 are loc inaugurarea adăpostului, denumit, inițial, ”Casa Alexandru Vlahuță”.

Cabana situată la 1.595 de metri altitudine avea o sufragerie, două dormitoare, un vestibul, bucătărie, pivniță și camera pentru cabanier.

La momentul inaugurării cabanei, Asociația era prezidată, încă din 1934, de profesorul Nicolae Ioan, amintit, astăzi, prin izvorul amenajat în memoria sa pe Valea Berii.

Adăpost pentru legionari

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, ”Casa Alexandru Vlahuță” a servit drept tabără pentru aproximativ 30 de legionarii.

Vreme de 60 de ani, cabana Ciucaș a servit drumeților drept loc de adăpost montan și relaxare, fiind când neglijată, când bine gospodărită. Modernizarea șoselei Ploiești-Cheia-Brașov (DN. 1A), terminată în 1975, a mărit brusc fluxul turistic în Masivul Ciucaș, iar cabana a intrat în procesul de deteriorare.



La începutul anilor 2000, cabana ajunsese puternic degradată, astfel că, în 2008, demarează lucrările pentru o nouă construcție pe acelasi amplasament de pe muntele Chirusca, din masivul Ciucaș. Viitoarea cabană, fiind, de fapt, un hotel de trei stele, se va deschide turiștilor din iunie 2011, sub denumirea de Cabana Vârful Ciucaș.

CAP.X BIBLIOGRAFIE





  1. Munţii Noştri nr. 34 Ciucaş de Maria Rodica Niculescu

  2. http://www.ciucas.net/

  3. http://www.emunte.ro/


Dostları ilə paylaş:
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə