Arbori descrie în ce fel se deosebesc arborii de arbuşti
Yüklə 59,58 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Fructe şi seminţe
- Amprente cu cerneală
- Amprente prin stropire
- Amprente prin periere
- 11. Să cunoşti unul sau doi arbori al căror mediu specific este în
ARBORI
Deşi nu există o linie clară de delimitare între arbuşti şi arbori, semiarbuşti şi subarbuşti (jugastrul, de pildă, poate creşte fie ca arbore, fie ca arbust), se pot face unele generalizări. Arbuştii din flora spontană sunt plante lemnoase, perene, de talie redusă, cu tulpini ramificate de la pământ sau din imediata lui apropiere, cu un trunchi mic sau fără trunchi. La maturitate, înălţimea maximă variază între 0,5 şi 5-6 metri. Pot creşte în tufişuri sau, în unele cazuri, ca plante căţărătoare. Arborii sunt plante lemnoase de talie înaltă, cu tulpina diferenţiată în trunchi şi coroană. Arborii au înălţimi diferite, cuprinse între mai puţin de 1 m, în etajul inferior al pădurilor tropicale şi 150 m înălţime, în cazul arborelui mamut (Sequoia gigantea) de pe continentul american, însă ca generalizare se poate spune că sunt mai înalţi decât arbuştii.
Transpiraţia Una dintre problemele pe care le are de învins un arbore este transportarea apei din pământ, unde o absorb rădăcinile, spre vârful coroanei, unde o pot folosi frunzele. Arborii rezolvă problema aceasta prin forţa de sucţiune a frunzelor. Acest fenomen este destul de asemănător cu ce se întâmplă când sorbi apă dintr-un pahar cu un pai: prin partea de sus, se pierde apa pe care o înghiţi tu, şi de aceea în pai se creează presiune ce face ca apa din pahar să urce prin pai. Tot aşa, pe măsură ce apa din arbore se pierde prin evaporarea transpiraţiei, se creează în ţesuturile conducătoare ale trunchiului arboreleui (ca multe mănunchiuri de paie) o presiune care face ca prin rădăcini să se absoarbă mai multă apă, care urcă apoi până la frunze, unde se evaporă la rândul ei. Suprafaţa frunzelor unui arbore mare poate fi de ajuns pentru a evapora mulţi litri de apă pe oră. Cantitatea de apă pierdută prin transpiraţie variază în funcţie de condiţiile meteorologice. Zilele uscate, cu vânt puternic, provoacă mai multă transpiraţie, pe când zilele liniştite, umede, o reduc. Cantitatea de apă pierdută de o pădure care transpiră este mai mare decât cea care se evaporă pe o suprafaţă de apă deschisă de aceeaşi arie (de exemplu, un lac).
Frunzele, principalul mijloc prin care arborele pierde apă, pot fi înlăturate în perioadele în care mediul nu permite rădăcinilor să absoarbă apă, fie din cauza secetei, fie din cauză că apa îngheaţă în pământ. Mulţi arbori din zonele temperate înlătură toate frunzele la începutul iernii, iar cei din zonele tropicale le leapădă la începutul anotimpului secetos – despre aceştia se spune că sunt foioase. Însă lipsa apei pe timpul iernii nu este singurul motiv pentru care le cad frunzele arborilor din zonele temperate. Micşorarea perioadei de lumină înseamnă că fotosinteza poate deveni insuficientă şi respiraţia poate depăşi fixarea carbonului. Temperaturile scăzute pot afecta frunzele şi pot încetini vindecarea, ceea ce permite pătrunderea paraziţilor şi a altor organisme care produc boli. Căderea frunzelor apare ca răspuns la nivelul luminii, durata zilei, scăderea temperaturii şi reducerea absorbţiei sevei brute prin rădăcină. Aşa se face că arborilor foioşi din zonele temperate le cad frunzele şi rămân inactivi pe perioada iernii. La tropice, însă, căderea frunzelor este un răspuns direct la lipsa apei. În ambele cazuri, planta nu moare, ci îşi reduce funcţiile. Mecanismul care provoacă căderea frunzelor toamna implică procese prin care frunza este despărţită de ramura pe care creşte, fără ca ramura să fie afectată şi în acelaşi timp protejând suprafaţa expusă de uscare şi infectare. Se formează două straturi – cel de separare şi cel de protecţie. La baza frunzei se află o zonă slabă structural numită stratul de excizie. După ce rezervele de hrană şi substanţele nutritive minerale s-au retras în crengile lemnoase, peste această zonă de la baza frunzei se formează un strat protector. În cele din urmă, frunza cade, lăsând în urma ei o cicatrice. Înainte ca frunza să se separe, clorofila din ea se descompune şi astfel frunza îşi pierde culoarea verde. Pigmenţii secundari (caroten, antocianină) devin vizibili şi dau frunzelor culorile tomnatice – galben, portocaliu, roşu. Produsele nefolositoare pot fi translocate spre frunză înainte de a cădea, pentru a nu se acumula în arbore. Arborii veşnic verzi îşi păstrează o parte din frunze tot anul. Fiecare frunză are o viaţă de 3-4 ani, şi frunzele se înnoiesc continuu. Pentru a preveni pierderea de apă, frunzele sunt adesea acoperite cu o un strat ceros, care le dă luciu. Frunzele foioaselor sunt şi ele acoperite de un strat ceros, însă mult mai subţire şi sunt mai moi şi mai puţin lucioase. RădăcinileCoroana şi trunchiul unui arbore depind de rădăcini pentru ancorare, apă şi săruri minerale. Arborii au rădăcini rămuroase şi lemnoase, iar structura lor vasculară este mult mai simplă decât cea a trunchiului; doar rădăcinile mai mari sunt înconjurate de periderm. Rădăcinile se ramifică lateral, încrucişându-se, şi se pot uni pentru a forma o reţea. Rădăcinile pivotante, de ancorare, se întind la mare adâncime în pământ în căutarea apei, mai ales în zone aride. Rădăcinile adventive formează de obicei un covoraş chiar sub suprafaţa pământului. Cele mai subţiri dintre acestea au pori absorbanţi aproape de vârf, prin care se absoarbe apa cu sărurile minerale. În pădurile tropicale, solul este de obicei foarte sărac în minerale, şi cele mai multe din rădăcinile arborilor cresc foarte aproape de suprafaţă, pentru a se folosi de substanţele nutritive din frunzele căzute.
FlorileArborii pot avea fie flori frumoase, spectaculoase, cum are castanul sălbatic, fie insignifiante, ca frasinul sau stejarul, însă toţi arborii au flori. Deosebirea se datorează modului de polenizare. Florile mari, colorate, atrag diverse vieţuitoare. În pădurile din zonele temperate şi boreale, acestea sunt insecte ca fluturii, muştele şi cărăbuşii. La tropice, polenizatori pot fi şi unele păsări (cum ar fi pasărea colibri), lilieci şi alte mamifere. Polenizatorii caută nectarul care se găseşte de obicei la baza petalelor înăuntrul florilor, polenul sau insectele care se hrănesc la fundul cupei florale. De aceste animale se prind grăuncioarele de polen când se freacă de stamine, iar când se mişcă, le trec pe stigmat. Florile polenizate de vânt nu au nevoie să iasă în evidenţă ca cele polenizate de animale. De obicei, sunt grupate în mănunchiuri lungi (mâţişori) şi au sepale şi petale reduse astfel încât anterele şi stigmatele să fie expuse vântului. Când polenul a ajuns la maturitate, este de ajuns o uşoară adiere ca să se elibereze un nor de polen. Grăuncioarele de polen sunt de obicei mici şi netede, şi deci uşor purtate de vânt, pe când cele ale florilor polenizate prin insecte sunt mari şi ornamentale. Anterele florilor polenizate de vânt sunt adesea situate la capătul unor filamente lungi şi se scutură la fiecare adiere, împrăştiind polenul. De cele mai multe ori, stigmatele sunt lipicioase sau păroase, pentru a prinde polenul şi stau la capătul unor stiluri lungi. Ca şi alte plante, arborii pot fi hermafrodiţi (cu părţile bărbăteşti şi femeieşti în aceeaşi floare), dioici (cu florile bărbăteşti şi femeieşti pe arbori diferiţi) sau monoici (cu florile bărbăteşti şi femeieşti, separate, pe acelaşi arbore).
Fructe şi seminţeFructele produse de arbori sunt foarte diverse. Mulţi arbori produc fructe comestibile care pot fi uscate sau suculente. Acestea sunt adaptate pentru a fi duse de animale departe de arborele-mamă. Fructe uscate, ca ghindele (care, chiar dacă pentru noi nu par prea gustoase, sunt o delicatesă pentru multe animale), sunt adesea luate de animale, pentru a fi îngropate ca rezervă de hrană. De multe ori, ghindele încolţesc şi cresc acolo unde le-a îngropat, de exemplu, o veveriţă. Fructele suculente au seminţe tari, rezistente; unele dintre ele au nevoie să treacă prin intestinul unui animal ca să poată germina. Seminţele sunt depozitate cu propriul lor fertilizator, când animalul (de obicei, o pasăre) defechează. Mai rar, fructele unor arbori sunt concepute să fie purtate de apă şi de aceea plutesc (spre exemplu, nucile de cocos marine, fructele de salcie, plop, periploca). La arbori, se întâlnesc adesea seminţe şi fructe purtate de vânt, pentru că au avantajul înălţimii de la care cad. Unii au seminţe înaripate, cu aripi unice (frasin, mojdrean, cenuşer) sau duble (arţar, paltin). Ulmii şi păliurul au seminţe care seamănă cu o farfurie. Fructul oricărui arbore este de fapt un ovar fertilizat dezvoltat, care conţine seminţele (una sau mai multe). Deoarece fructele se dezvoltă pornind de la flori, aranjarea lor reflectă aranjarea florilor. Pomii fructiferi cu flori izolare au fructe izolate (mărul, caisul, gutuiul). Printre arborii cu fructe grupate se numără: salcâmul, glădiţa, mojdreanul, carpenul, scoruşul de munte.
3. Colecţionează, presează şi etichetează frunze de arbori: a. simple, cu nervurile dispuse penat şi palmat; b. penat-compuse şi palmat-compuse.
Cei mai mulţi arbori, ca stejarii şi ulmii, au frunze simple. O frunză simplă are doar un limb, deşi poate fi lobat sau poate avea o formă neregulată. Cele mai multe frunze simple sunt alcătuite din limb, peţiol şi teacă. Uneori, limbul creşte direct din ramură, fără peţiol. În unghiul dintre ramură şi peţiol se formează mereu un muguraş. Teaca este porţiunea mai lăţită, care prinde peţiolul de ramură. Frunzele compuse sunt alcătuite dintr-un număr de foliole (frunzuliţe). Foliolele pot fi mari, ca la castanul sălbatic, dar de obicei sunt mici. La unii arbori, foliolele sunt la rândul lor compuse (arborele de mătase – Albizzia julibrisin – are frunzele dublu penat compuse). Frunze simple cu nervurile penate şi palmate Frunzele unor arbori, ca de exemplu stejarii şi ulmii, au o nervură principală, care merge de-a lungul frunzei, cu alte nervuri mai mici care se ramifică din ea. Acest tip de frunză se numeşte penată, pentru că se aseamănă cu o pană care are o axă principală. Alte frunze, ca cele ale arţarului şi platanului, au trei sau mai multe nervuri mari care pornesc din punctul principal de la baza frunzei. Aceste frunze se numesc palmate pentru că nervurile principale se extind din aceeaşi zonă ca degetele din palma unei mâini.
Arborii cu frunzele penat-compuse au foliolele aranjate de o parte şi de alta a unui ax central, pe când cei cu frunze palmat-compuse au trei sau mai multe foliole ce pornesc din acelaşi punct. Singurul arbore de la noi cu frunze palmat-compuse este castanul porcesc (Aesculus hippocastanum). Arbori care au frunze penat-compuse sunt salcâmul, glădiţa, frasinul, oţetarul, arţarul american, nucul, scoruşul de munte.
Când mergi în excursii sau tabere, sau chiar când mergi pe stradă, va fi mai plăcut să priveşti arborii dacă-i poţi recunoaşte. Pentru a identifica un arbore, este foarte important să înveţi trăsăturile majore ale fiecărei specii – forma frunzelor, fructele şi silueta. Ar fi destul de greu să ajungi să cunoşti toate speciile, pentru că sunt foarte multe, dar fără prea mult efort poţi ajunge să cunoşti principalele familii de arbori. Curând vei cunoaşte pinii, stejarii, arţarii, ulmii şi fagii ca pe nişte prieteni apropiaţi. Unii arbori au trăsături care îi fac uşor de identificat de la prima vedere. Dacă vezi un arbore cu ghinde, ştii că este stejar, pentru că toţi stejarii au ghinde şi nici un alt arbore nu mai are asemenea fructe. Arţarii au seminţe distinctive. Totuşi, unii arbori sunt mai greu de identificat. De exemplu, poţi fi sigur că un arbore este fie brad, fie molid, dar ca să fii sigur ce anume este, va trebui să-l observi mai îndeaproape. Fructele, florile şi seminţele îţi spun adesea ce este un arbore, dar numai dacă sunt pe arbore sau tocmai au căzut. Adesea, florile sunt aşezate prea sus ca să poţi ajunge la ele şi să le vezi. De asemenea, florile ţin de obicei o perioadă scurtă, dar fructele şi seminţele se pot găsi mult după ce au căzut din arbore. De multe ori, fructele şi seminţele îţi asigură identificarea unui arbore. Desigur, dacă găseşti mere într-un pom, ştii că este măr. Singurul arbore cu ghinde este stejarul, iar jirul este specific fagului. Însă frunzele sunt cel mai bun indicator cea mai mare parte a anului, iar la cei veşnic verzi – tot anul. La unii arbori, întreaga familie are o formă tipică a frunzei (spre exemplu, plopii, sălciile, stejarii, o parte din arţari). De asemenea, cicatricele care rămân pe crenguţe după ce cad frunzele, scoarţa şi felul în care cresc crengile şi trunchiul te ajută să identifici unii arbori. Uneori, arborii se pot identifica pipăind frunzele sau rămurelele, mirosindu-le sau chiar gustându-le. O lupă de buzunar îţi va fi de ajutor la inspectarea frunzelor, rămurelelor şi a mugurilor. Însă, aşa cum nu te-ai putea aştepta să identifici un om doar după nas, ochi sau mâini, tot aşa, când examinezi arborii, trebuie să ai în vedere câteva caracteristici. Dacă nu poţi identifica un arbore după scoarţă, uită-te la frunze. Dacă găseşti flori, fructe sau seminţe, va fi mai uşor de identificat. Urmăreşte de asemenea numărul frunzelor, mugurilor sau semnele lăsate de frunze. De obicei, frunzele care cresc mai departe de vârful unei ramuri sunt mai apropiate de tipic. Presa de frunze Poţi face o presă de frunze care să nu te coste prea mult. Ai nevoie de două bucăţi de placaj, elastice sau sfori care să strângă presa, hârtie absorbantă (sugativă, hârtie de ziar) şi carton ondulat. O presă nu are rolul de a apăsa puternic, cum cred unii, ci doar de a ţine frunzele întinse până se usucă. Nu este nevoie de o mare greutate pe presă. Cele mai importante părţi ale presei sunt uscătoarele, care se fac din carton ondulat, şi hârtia, între care se pun specimenele în presă. Foloseşte o hârtie de o calitate mai proastă, care absoarbe umezeala (nu hârtie de xerox, ci de ziar). Cartonul ondulat se poate tăia din cutii mari de carton sau se poate cumpăra. Se aşază fiecare frunză între două foi de hârtie, se pune şi câte o etichetă pe care scrie din ce arbore provine frunza, data şi locul culegerii. Apoi vine o bucată de carton ondulat, şi un nou strat. Hârtia trebuie înlocuită în fiecare zi până ce specimenele se usucă, aşa că ai nevoie de ceva mai multă. Nu este nevoie să schimbi cartoanele decât dacă se umezesc. Este important să pui presa undeva unde să se usuce repede. Dacă aerul este uscat, presa se poate pune afară în soare, unde să sufle vântul şi să o usuce. Dacă aerul este umed, presa trebuie aşezată lângă o sursă de căldură artificială – un cuptor, o sobă, un radiator sau un calorifer. După ce frunzele s-au uscat, trebuie montate pe foi obişnuite A4. Poţi folosi fişa ataşată la sfârşitul specializării. Pentru montarea plantei, se fixează de mijlocul foii cu 3-4 fâşii subţiri de scotch. Se aranjează în aşa fel încât să arate bine (dacă planta depăşeşte coala, nu se rupe, ci se îndoaie sub forma literei N, cu vârful în sus). În colţul din dreapta jos se scriu informaţiile încadrate într-o etichetă, de obicei: denumirea ştiinţifică a plantei, denumirea populară, familia din care face parte, locul de unde a fost culeasă, data când a fost culeasă şi cine a cules-o. Amprente cu cernealăUnii preferă să facă amprente de frunze şi nu să păstreze frunza propriu-zisă. Pot fi folosite 2 metode: amprenta cu cerneală şi amprente prin stropire. Ai nevoie de cerneală şi o bucată de sticlă groasă. Toarnă cerneală sau vopsea pe sticlă, întinde-o, aşază frunza pe cerneală, cu faţa inferioară în jos, astfel încât nervurile să se imprime pe foaia de hârtie. Apasă încet frunza cu vârfurile degetelor, apoi ridic-o, aşaz-o pe o foaie şi apasă uşor. Astfel se imprimă amprenta frunzei pe hârtie. Acum îndepărtează frunza şi lasă foaia să se usuce. Poţi obţine un efect asemănător pictând frunza cu pensula, şi imprimând-o pe foaie în acelaşi mod. Amprente prin stropireAcestea se obţin stropind cerneală sau acuarele pe marginile frunzei cu ajutorul unei periuţe de dinţi şi a unui pieptene. Înmoaie periuţa de dinţi în cerneală sau acuarele şi scurge-o ca să nu cadă stropi din ea. Ţine periuţa peste marginile frunzei (cu perii în jos) şi freacă pieptenele de perii periuţei. Concentrează mai multă cerneală pe hârtie aproape de marginea frunzei, şi mai puţin la depărtare de frunză. Când îndepărtezi frunza, rămâne un contur alb al frunzei, cu stropi de cerneală pe margine. Nu se văd nervurile. Amprente prin periereAcestea se obţin prin aşezarea unei plase din plastic (plasă contra ţânţarilor) peste frunză şi perierea acestei plase cu o periuţă de dinţi înmuiată în acuarele sau cerneală (dacă se folosesc acuarele, nu se foloseşte decât foarte puţină apă). Perierea se face dinspre centrul frunzei către margine, insistându-se asupra marginilor. Când îndepărtezi plasa şi frunza, rămâne un contur alb al frunzei, cu picături de acuarelă pe margine. 5. Alege una dintre următoarele cerinţe:
Recunoaşterea arborilor după scoarţă Unii arbori pot fi recunoscuţi după scoarţă. Arbori ca mesteacănul, fagul, platanul pot fi recunoscuţi de la distanţă. Mai întâi, vei învăţa să îi cunoşti după frunze sau fructe, dar pe măsură ce îi întâlneşti mai des, vei învăţa şi modelul specific scoarţei lor. Dar poţi face şi confuzii; spre exemplu, fagul se poate confunda cu carpenul sau cu aninul. Pe măsură ce un arbore creşte, scoarţa se poate schimba. De exemplu, scoarţa unui mesteacăn tânăr este destul de diferită de cea a unuia bătrân. Studiază exemplarele mature, dar nu prea bătrâne.
Când o frunză cade, lasă în urmă o cicatrice pe arborele din care făcea parte. Unii arbori pot fi identificaţi iarna după muguri şi după cicatricele frunzelor. Acestea ne spun dacă un arbore are frunze opuse sau alterne. Urmăreşte mugurii arborilor în perioada în care au încă frunze, şi după aceea îi vei putea recunoaşte după muguri. Iată câteva explicaţii cu privire la mugurii arborilor. Există diferite tipuri de muguri, cu funcţii diferite. La axila frunzei, unde aceasta se uneşte cu crenguţa pe care creşte, se găseşte mugurele axilar sau lateral. Din acesta va creşte anul viitor o nouă frunză, iar din unii dintre ei se vor ramifica noi crengi. În vârful rămurelei se găseşte mugurele terminal. Acesta asigură creşterea în lungime a ramurii, şi îl poţi observa în special în timpul iernii. Iată câţiva arbori care pot fi recunoscuţi după muguri: carpenul are muguri axilari alungiţi şi lipiţi de ramură, fagul are muguri axilari alungiţi şi depărtaţi de ramură, ulmul are muguri sferici maronii, teiul are muguri sferici verzi-roşcaţi, iar frasinul are muguri negricioşi, conici, cu vârful ascuţit. 6. Alege una dintre următoarele variante:
Pentru a îndeplini punctele „a” şi „b” ale acestei cerinţe, vizitează o fabrică de mobilă sau de cherestea. Dacă mergi în pădure pentru a aduna eşantioane din numărul cerut de specii, nu distruge arbori vii. Poţi scrie numele popular şi ştiinţific pe un bileţel pe care îl lipeşti de bucata de scoarţă sau de lemn. Pentru a îndeplini punctul „c”, foloseşte creioane cerate sau creioane grafice, groase. Ia o bucată de hârtie rezistentă, lipeşte-o cu bandă adezivă pe trunchiul unui arbore (sau roagă un prieten să o ţină dreaptă şi întinsă) şi haşurează cu creionul astfel încât să apară modelul specific scoarţei respective. Rezultatul te va ajuta să conştientizezi modelul scoarţei, însă nu este de aşteptat să poţi recunoaşte arborele doar după modelul imprimat al scoarţei!
Arborii fără fructe aparţin clasei Gimnosperme. Gimnospermele poartă seminţele goale, adesea pe solzi. Exemple de asemenea arbori: pinii, brazii, molizii, chiparoşii, zada. La Angiosperme, seminţele sunt închise într-un ovar. Aceşti arbori produc flori adevărate. Angiospermele se împart în două familii: monocotiledonate şi dicotiledonate. Monocotiledonatele includ toate speciile de palmieri. Au următoarele caracteristici: frunzele au nervuri paralele, cu margini întregi; florile sunt de tipul 3 sau multiplu de 3 (3 stamine, 3 petale, 3 sepale etc.) un cotiledon (frunzuliţa seminţei), iar trunchiul sau tulpina are fascicule vasculare care sunt împrăştiate şi formează inele în secţiunea transversală. Dicotiledonatele includ arbori ca stejarul, frasinul, salcia, paltinul, nucul, fagul, mesteacănul. Caracteristica dicotiledonatelor este că frunzele au o reţea de nervuri, florile sunt de obicei de tipul 4 sau 5, au două cotiledoane, iar fasciculele vasculare formează inele în secţiune transversală prin trunchi sau tulpină.
Conservarea pădurii este tratamentul acordat pădurilor astfel încât să producă mereu bunuri şi servicii de valoare economică şi socială. Aceasta implică tăierea corectă a arborilor şi protejarea de foc, insecte şi conservarea celorlalte resurse cum ar fi: solul, apa, viaţa sălbatică etc. Un alt aspect al conservării pădurii este creşterea unui număr mai mare de arbori şi mai sănătoşi. O aplicare minimă a acestei idei este metoda reîmpăduririi. Aceasta înseamnă că recolta nu depăşeşte creşterea netă. Pentru a obţine cea mai bogată recoltă dintr-o zonă forestieră, pădurarii profesionişti fac planuri şi dau îndrumări. Iată câteva metode pentru a îmbunătăţi un grup de arbori:
9. Dă exemple de arbori al căror lemn se foloseşte pentru:
Arbori al căror lemn este folosit pentru:
10. Să cunoşti zona de răspândire a următorilor arbori, (care sunt cei mai răspândiţi în ţara noastră şi definesc o zonă de vegetaţie):
Altitudinile date în continuare sunt aproximative, răspândirea exactă a acestor arbori depinzând de mulţi alţi factori, cum ar fi solul, orientarea unui versant, microclimatul etc. În zona de luncă şi pe malul apelor predomină arbori ca salcia, plopul, frasinul de baltă.
11. Să cunoşti unul sau doi arbori al căror mediu specific este în:
12. Fă o listă cu cinci arbori menţionaţi în Biblie. Biblia începe şi se termină cu descrierea unui arbore. La început, în grădina Eden, avem pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului (Geneza 2,9.16-17) şi istoria căderii în păcat care se desfăşoară în apropierea acestuia. La sfârşit, pe Noul Pământ, apare din nou pomul vieţii, „rodind douăsprezece feluri de rod, şi dând rod în fiecare lună.” (Apocalipsa 22,2) Arca lui Noe, care trebuia să poarte reprezentantele tuturor animalelor, trebuia să fie făcută din „lemn de gofer (chiparos)” (Geneza 6,14). Viaţa lui Avraam este legată de „stejarii lui Mamre”, sub care şi-a înălţat corturile şi altarul (Geneza 13,18; 18,1). În vremea proorociţei Debora, scaunul de judecată al poporului Israel se găsea sub „finicul Deborei”, unde se suiau israeliţii ca să fie judecaţi (Judecători 4,5). Când îngerul Domnului s-a arătat lui Ghedeon ca să scape poporul de asuprirea Madianiţilor, s-a aşezat „sub stejarul din Ofra, care era al lui Ioas” (Judecători 6,11). Iotam, fiul cel mai tânăr al lui Ghedeon, se foloseşte de o pildă în care arborii încearcă să îşi găsească un împărat care să domnească peste ei în Judecători 9,7-21. Proorocul Ezechiel aseamănă împărăţia asiriană cu un cedru falnic în Liban, a cărei mândrie i-a adus pieirea (Ezechiel, cap. 31). În mod asemănător, Nebucadneţar primeşte prin vis un mesaj de avertizare, tot sub forma unui arbore falnic asupra căruia Dumnezeu rosteşte judecata (Daniel, cap. 4). În Noul Testament, Zacheu cel mic de statură se urcă într-un dud înalt de statură pentru a-L vedea pe Isus trecând prin cetate. Pavel, în epistola către Romani, foloseşte metafora altoirii unor ramuri de măslin sălbatic într-un măslin cu rod bun pentru a ilustra relaţia dintre neamurile care L-au primit şi iudei (Romani 11,17-24). Poţi folosi un dicţionar biblic pentru a obţine informaţii suplimentare cu privire la arborii menţionaţi în Biblie. Despre unii dintre ei nu putem şti cu exactitate ce arbori din vremea de azi reprezintă, iar alţii sunt acum pe cale de dispariţie. 
Yüklə 59,58 Kb. Dostları ilə paylaş:
|
