România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Decizia nr. 1506/R/30.09.2009
Indemnizaţia de conducere în procent de 10% pentru personalul auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti.
Prin sentinţa civilă nr. 598/16.04.2009, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 570/43/2008, îndreptată din oficiu prin încheierea dată în camera de consiliu din 1 iunie 2009, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a MEF; s-a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanţii de K. M., B. M., M. D., T. D., P. D., P. C., C. C., D.M., B. D., J.H., C.A., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Economiei şi Finanţelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi, drept consecinţă:

- a obligat în solidar pârâţii la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri egale cu majorarea cu 10% a indemnizaţiei de conducere, cuvenită pentru perioada în care fiecare reclamant a îndeplinit funcţii de conducere în intervalul 14.11.2005-31.12.2008.

- a dispus că sumele mai sus menţionate vor fi actualizate în funcţie de rata inflaţiei, calculate de la data scadenţei lunare a fiecărei indemnizaţii şi până la plata efectivă a debitului;

- a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să aloce fondurile necesare plăţii în favoarea reclamanţilor a despăgubirilor mai sus menţionate;

- s-au respins restul pretenţiilor reclamanţilor.

- s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor;

- s-a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în contradictoriu cu chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a obligat chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce în favoarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fondurile necesare plăţii drepturilor băneşti mai sus menţionate în favoarea reclamanţilor.

În considerentele hotărârii, instanţa a reţinut următoarele:

Instanţa este competentă material să soluţioneze cauza, deoarece, în calitatea reclamanţilor de persoane discriminată, aceştia au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârşite de instituţiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunţat în mod unanim doctrina juridică şi practica judiciară: Ş.Beligrădeanu, în „Dreptul” nr.1/2001, p.23-30). Într-adevăr, art.27 alin.1 din O.G nr.137/2000 nu utilizează sintagma determinată „potrivit dreptului comun civil”, ci sintagma generică „potrivit dreptului comun”, care se determină, de la caz la caz, în funcţie de natura raportului juridic dedus judecăţii, raport în cadrul căruia s-a ivit discriminarea.

În acest sens sunt şi dispoziţiile imperative ale art.1 alin.2 şi art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii şi raporturilor de muncă ale reclamanţilor), precum şi ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.

Acţiunea dedusă judecăţii este admisibilă şi prin prisma deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 şi nr. 821/2008, deoarece prin această acţiune s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instanţei: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acţiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 şi art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituţie. Deci, dreptul la acţiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curţii Constituţionale. În ceea ce priveşte aspectul secundar al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanţa apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul drepturilor băneşti recunoscut altor persoane aflate în situaţie comparabilă cu reclamanţii (dar refuzată în mod discriminatoriu reclamantei), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste şi integrale despăgubiri a reclamanţilor , în condiţiile în care art. 3 din Codul civil opreşte instanţa să invoce lacuna legislativă.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanţele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară şi peremptorie a dispoziţiilor Protocolului nr.12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituţie, în sensul verificării existenţei unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de faţă, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.

În concluzie, acţiunea dedusă judecăţii s-a considerat a fi admisibilă, mai ales prin prisma dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care garantează „dreptul la acces la instanţă”. Deci instanţa română trebuie să dea dovadă de o jurisdicţie deplină, fiind obligată să aplice competenţa sa de a analiza toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile Terra Woningen B.V. contra Olandei şi Rotaru contra României ).

Trebuie subliniat faptul că acelaşi raţionament judiciar, ca şi cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forţa obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, prin Decizia nr.XXXVI/7 mai 2007, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în situaţia similară a dreptului complementar la sporul de vechime. Este foarte important de remarcat faptul că, în considerentele acestei hotărâri judecătoreşti, a fost reţinută existenţa unei decizii a Curţii Constituţionale prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispoziţiile art.16 alin.1 din Constituţie (Decizia nr. 284/2001). Şi totuşi instanţa supremă a statuat în sensul existenţei şi înlăturării discriminării, întemeindu-se direct pe dispoziţiile Codului muncii (lege organică) şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Într-adevăr, conform art.124 din Constituţie, instanţele judecătoreşti sunt independente în stabilirea stării de fapt şi aplicarea legii în cauzele deduse judecăţii, existenţa sau inexistenţa unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanţelor de judecată. De asemenea, instanţele de judecată sunt independente în aplicarea dispoziţiilor art.5, art.1 alin.2 şi art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale Protocolului nr.12 la această convenţie, acestea din urmă având prioritate faţă de legile interne (inclusiv faţă de deciziile Curţii Constituţionale), conform art.11 şi art.20 din Constituţie.

Ca atare, instanţelor de judecată le revine deplina competenţă de a face aplicarea principiului egalităţii în drepturi, în situaţiile concrete supuse judecăţii, şi de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum şi dispoziţiile prevalente ale art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanţe nefiind condiţionate de Curtea Constituţională, pentru a putea pronunţa hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalităţii în drepturi. Competenţa instanţei de contencios constituţional se rezumă doar la soluţionarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilităţii doar cu Constituţia a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea şi aplicarea legilor şi convenţiilor internaţionale în cauzele deduse judecăţii (această competenţă revenind exclusiv instanţelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 şi alin.3 din Constituţie).

Potrivit Legii nr.500/2002 şi a H.G nr.208/2005 şi a H.G nr.34/2009, Ministerul Finanţelor Publice coordonează acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie.

Astfel, rolul Ministerului Finanţelor Publice, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum şi elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice se justifică şi prin dispoziţiile art.1 din O.G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.

Cu privire la fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamanţii fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate cu funcţii de conducere, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispoziţiilor art.1 şi art.295 alin.2 din acest cod.

Decizia nr.24/2008 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie nu are relevanţă în cauză, deoarece priveşte dispoziţiile art.19 alin.3 din Legea nr. 50/1996, iar nu cele ale „notei” la anexa 2 lit. B a Legii nr. 50/1996 care sunt aplicabile în cauză.

În ceea ce priveşte stabilirea existenţei sau inexistenţei discriminării reclamanţilor, instanţa urmează să cerceteze situaţia în care se află reclamanţii în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările şi criteriile tratamentelor diferenţiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii şi combaterii discriminării, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii şi constatării discriminării directe, tratamentul diferenţiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situaţii doar comparabile, iar nu neapărat în situaţii chiar similare.

În speţă, este fără putinţă de tăgadă apartenenţa reclamanţilor la din categoria personalului auxiliar de specialitate cu funcţii de conducere.

Conform „notei” la anexa 2 lit. B a Legii nr. 50/1996, privind personalului auxiliar de specialitate cu funcţii de conducere, indemnizaţiile de conducere pentru instanţele şi parchetele din municipiul Bucureşti sunt mai mari cu 10%. Aceleaşi prevederi au fost reluate prin „notele” la anexa 1 lit. a,b şi c a O.G. nr. 8/2007. Însă, prin aceste „note” se operează o diferenţiere a indemnizaţiilor de conducere a personalului auxiliar de specialitate cu funcţii de conducere ( având aceeaşi vechime, acelaşi nivel al studiilor) în raport cu locul de muncă: instanţele şi parchetele din judeţe, respectiv instanţele şi parchetele din municipiul Bucureşti, deci un criteriu pur teritorial. Această diferenţiere de tratament în cadrul aceleiaşi categorii socio-profesionale se concretizează în prevederea unor majorări a indemnizaţiile de conducere pentru personalului auxiliar de specialitate cu funcţii de conducere, în detrimentul celor din judeţe. Aceasta şi în ciuda faptului că toţi cei din categoria personalului auxiliar de specialitate cu funcţii de conducere exercită aceeaşi profesie cu aceleaşi atribuţii ( prevăzute de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor, respectiv a unităţilor de parchet) , iar instanţele şi parchetele din municipiul Bucureşti au acelaşi statut de structură organizatorică teritorială, ca şi cele din judeţe ( art. 35-42 din Legea nr. 304/2004), având acelaşi grad, nefiind vorba de o diferenţiere după nivelul instanţei sau al parchetului.

De asemenea, criteriul de diferenţiere nu este cel al volumului de activitate al acestui personal, deoarece pentru acest aspect se poate acorda doar sporul pentru muncă suplimentară, conform art. 117-121 din Codul muncii. În plus, în „notele” la anexa 2 lit. B a Legii nr. 50/1996 şi la anexa 1 lit. a,b şi c a O.G.nr. 8/2007, nu se prevede în niciun caz criteriul volumului de muncă. Dacă ar exista realmente un asemenea volum de muncă superior, acest aspect trebuia reglementat prin înfiinţarea de secţii noi, conform art. 35 alin. 2, art. 36 alin. 2, art. 39, art. 42, art. 90-91 din Legea nr. 304/2004.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin Decizia nr. VI/2007, cu forţa obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, următoarele: folosirea drept criteriu de diferenţiere a tratamentului salarial pentru magistraţi doar apartenenţa la anumite segmente restrânse de realizare a justiţiei, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată şi un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situaţiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi şi a timpului de reacţie necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante şi riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferenţial, iar distincţia care se face, ţinându-se seama de apartenenţa magistraţilor la categoria celor implicaţi în soluţionarea cazurilor privind faptele de corupţie sau de criminalitate organizată şi de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă şi rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în senul art.2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi al art.14 din Convenţie pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existenţa unui raport acceptabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat, cu toate particularităţile lui specifice.

Deci, instanţa supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferenţiere de tratament salarial constând în apartenenţa la categoria celor implicaţi în soluţionarea unor cazuri de o anumită natură ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a activităţii. Acest lucru s-a întâmplat şi în categoria personalului auxiliar de specialitate cu funcţii de conducere, discriminaţi sub pretextul apartenenţei la o structură teritorială ( sub pretextul locului de muncă), care este însă de acelaşi grad. Cu alte cuvinte, unul şi acelaşi element constând în obligaţia de îndeplinire a aceloraşi sarcini de serviciu (care revine întregului personal de conducere), produce efecte juridice diferenţiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcţie de aspectul situării administrativ-teritoriale a locului de muncă.

Prin sistemul de salarizare (instituţie de dreptul muncii), se înţelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor şi formelor salarizării care determină condiţiile de stabilire şi acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizaţii, sporuri şi adaosuri, conform art.155 din Codul muncii). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalităţii de tratament (art.154 din Codul muncii) şi cel al diferenţierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea şi cantitatea muncii, respectiv condiţiile de muncă. Ca atare, principiul egalităţii de tratament în salarizare implică recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă.

De altfel, doctrina juridică şi practica judiciară au statuat în mod unanim şi constant existenţa discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcţie) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unităţii numai şefilor de proiecte şi respingerea acordării acestuia şi cadrelor medii, echivalează cu o discriminare – Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al. Ţiclea, „Tratat de dreptul muncii”, 2007, pag.617). Deci, reclamanţii sunt discriminaţi, întrucât i-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparţin la o anumită categorie socio-profesională şi sub pretextul locului de muncă (în funcţie de aspectul situării administrativ-teritoriale a locului de muncă), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii.

Ca atare, existenţa discriminării directe a reclamanţilor rezultă şi din dispoziţiile: art.7 şi art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare); art.7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiţii de muncă juste şi prielnice şi la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincţie); art.14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenţie (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c şi lit.f, art.154 alin.3, art.165 şi art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 şi art.41 din Constituţie (care garantează aplicarea principiului nediscriminării şi în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conţinutul complex al dreptului constituţional la muncă şi care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art.16 alin.1 şi 2 din Constituţia României, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor, fără privilegii şi discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Principiile egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă achitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare. Prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc., care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural, sau în orice alte domenii ale vieţii publice. Sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare. Ori, criteriul după care s-a făcut distincţia, în speţa dedusă judecăţii, este categoria socio – profesională şi locul de muncă (teritorial) criterii de diferenţiere injuste a personalului auxiliar de specialitate cu funcţii de conducere.

Potrivit art.2 pct.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, exerciţiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.

Art.2 pct.2 din Convenţia nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitării profesiei, prevede că diferenţierile, excluderile sau preferinţele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupaţie, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speţă neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă şi rezonabilă. Nu se contestă faptul că, în multe situaţii, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speţă simplul fapt al apartenenţei la o anumită structură teritorială în cadrul aceleiaşi persoane juridice nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferenţiale şi privilegiate de salarizare.

Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remuneraţie egală, aspect ce se află în contradicţie cu situaţia de faţă.

Art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală.

Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice stabileşte, la art.19 pct.3, că exerciţiul drepturilor şi libertăţilor poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securităţii naţionale şi ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricţii privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speţă, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare, doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidenţa dispoziţiilor art.27 alin.1 din O.G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziţii legale în baza cărora acţiunea s-a considerat a fi întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, instanţa a luat în considerare, doar prin analogie, ca simplu reper pentru stabilirea întinderii despăgubirilor, drepturile băneşti cuprinse în „notele” la anexa 2 lit. B a Legii nr. 50/1996, şi la anexa 1 lit. a,b şi c a O.G.nr. 8/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste şi integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil opreşte instanţa să invoce lacuna legislativă. Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, instanţa a găsit-o ca fiind întemeiată, deoarece, potrivit art.19 din Legea nr. 500/2002, privind finanţele publice, Ministerul Finanţelor Publice, coordonează acţiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei şi Finanţelor rezultă şi din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 şi ale art.3 din HG nr.43/2009.

Ţinând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispoziţiile art.16 alin.1 şi 2 din Constituţia României, art.2 pct.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenţia nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile sociale şi politice şi art.5 şi 6 din Codul muncii, instanţa a apreciat ca întemeiată în parte cererea reclamanţilor, în speţă fiind incidente şi dispoziţiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum şi art.269, art.165 şi art.292 din Codul muncii.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureş, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş.

În susţinerea recursului pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat admiterea recursului, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 Cod procedură civilă, cu aplicarea art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, casarea hotărârii atacate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată, învederând instanţei de control judiciar că prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată de Ministerul Justiţiei şi s-a constatat că dispoziţiile art. 2 alin.1 şi alin.11, precum şi dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, sunt neconstituţionale.

Pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş solicită admiterea recursului, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 şi 9 Cod procedură civilă, cu aplicarea art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, casarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, iar pârâta Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş a solicitat admiterea recursului, respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, precum şi a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, datorită lipsei calităţii procesuale pasive, iar în subsidiar, respingerea acţiunii principale ca nefondată.

În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 4, 8 şi 9 Cod procedură civilă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate de pârâţi, instanţa constată că recursurile declarate sunt fondate din următoarele considerente:

Însăşi prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii K. M., B. M., M. D., T. D., P. D., P.C., C. C., D. M., B. D., J. H., C. A. au solicitat ca pârâţii să fie obligaţi în solidar la plata unei despăgubiri echivalente diferenţelor de drepturi salariale reprezentând majorarea cu 10% a indemnizaţiei de conducere, până la încetarea stării de discriminare; să fie obligaţi la reglementarea juridică a situaţiei reclamanţilor; să fie obligaţi în solidar pârâţii la includerea în bugetul de stat a sumelor solicitate şi să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce fondurile necesare plăţii drepturilor băneşti.

Prin raportare la acest petit de acţiune, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare republicată, pe care instanţa de fond a admis-o în virtutea pretinsului caracter discriminatoriu al prevederilor legale invocate, dar prin Decizia nr. 821/3 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 537/16 iulie 2008, a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată de Ministerul Justiţiei şi s-a constatat că dispoziţiile art. 2 alin.1 şi alin.11, precum şi dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, sunt neconstituţionale.

Astfel, Curtea Constituţională reţine că actul normativ în care reclamanţii şi-au susţinut acţiunea, respectiv O.G. nr. 137/2000, nu instituie privilegii sau despăgubiri între cetăţeni şi nu încalcă principiul constituţional al egalităţii în drepturi a cetăţenilor, constatându-se că prevederile art. 1, art. 2, art. 3 şi art. 27, lasă posibilitatea desprinderii unui înţeles neconstituţional, în virtutea căruia, în cauzele în care au fost ridicate excepţii sau în cauzele similare, instanţa are posibilitatea să anuleze prevederile legale şi să le înlocuiască cu norme de aplicare generale avute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii.

De asemenea, menţionăm că dispoziţiile ordonanţei prin care se conferă instanţelor de judecată competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite de lege, este evident că se încalcă principiul separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituţia României, aşa cum a fost modificată şi completată de Legea nr. 429/2003 ca şi prevederile art. 61 alin.1 potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

Deci, în mod corect Curtea Constituţională a admis excepţia, constatând că dispoziţiile art. 2 şi art. 27 din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale din perspectiva art. 1 alin.4 din Constituţie.

Având în vedere că petitul acţiunii reclamanţilor se referă la „cerere de acordare de despăgubiri”, în temeiul art. 27 alin.1 din O.G. nr. 137/2000 republicată este inadmisibilă, având în vedere neconstituţionalitatea acesteia.

Faţă de cele arătate, instanţa de fond a dispus în mod nelegal obligarea pârâţilor la plata drepturilor băneşti reprezentând sporul de conducere de 10% din salariul de bază, actualizate cu indicele de inflaţie, şi apreciem că această obligaţie este neîntemeiată şi nu se justifică.

În concluzie, faţă de considerentele expuse, Curtea a admis recursurile, în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă şi a modificat în tot hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca nelegală.