Secţia I civilă Condiţiile răspunderii patrimoniale ale salariaţilor potrivit art. 255 Codul muncii

SECŢIA I CIVILĂ

1. Condiţiile răspunderii patrimoniale ale salariaţilor potrivit art. 255 Codul muncii

Art. 255 Codul muncii
Salariaţii răspund patrimonial faţă de angajator numai dacă paguba a fost produsă în legătură cu munca şi din vina acestora.

Existenţa unei pagube în patrimoniul angajatorului nu este suficientă pentru angajarea răspunderii potrivit art. 255 Codul muncii în lipsa dovedirii vinovăţiei, atitudine subiectivă ce se va aprecia numai în raport de atribuţiile şi responsabilităţile descrise în fişa postului.

(Decizia civilă nr. 777/02.04.2014)
Prin acţiunea înregistrată la data de 06.12.2011, reclamanta S.C. T.D.G. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul D.V., pentru a fi obligat la plata sumei de 294.737,37 lei, reprezentând paguba materială produsă din vina şi în legătură cu munca prestată de acesta, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost angajatul său în funcţia de gestionar la depozitul punctului de lucru din Tg. Jiu, conform contractului individual de muncă nr.17921/19.11.2001, funcţie îndeplinită până la data de 31.01.2009, când a predat gestiunea.

Cu ocazia valorificării inventarului de predare-primire a gestiunii s-a constatat o lipsă în gestiunea acestuia în valoare totală de 294.737,37 lei, din care 39353,26 lei marfă şi 255.381,14 lei ambalaje. După predarea gestiunii şi definitivarea situaţiei de gestiune, pârâtul a fost solicitat pentru clarificarea situaţiei gestiunii predate şi semnarea procesului verbal cuprinzând rezultatele inventarierii, dar nu a dat curs solicitărilor.

Reclamanta a invocat dispoziţiile art.270 al.1 din Codul Muncii şi a arătat că în cazul stabilirii răspunderii patrimoniale a gestionarilor potrivit Legii 22/1969 în sarcina acestora operează o prezumţie de culpă în cazul constatării unui prejudiciu, fiind în sarcina acestora să dovedească, că nu sunt vinovaţi de producerea pagubei.

S-a mai arătat că din procesul verbal de inventariere încheiat în 31.01.2009, rezultă că în urma inventarierii faptice şi a comparării cu stocurile scriptice au rezultat lipsuri în gestiune cuantificate la 294.737, 14 lei.

A apreciat reclamanta că în cauză prejudiciul este cert, pârâtul fiind vinovat de producerea minusurilor în gestiune, având atribuţii clare contractuale în primirea, înregistrarea şi tot ce înseamnă ţinerea gestiunii şi că sunt îndeplinite astfel, condiţiile răspunderii patrimoniale a angajatului.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art.270 din Codul Muncii.

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii arătând că reclamanta a formulat împotriva sa o plângere penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.215 Cod penal, iar în dosarul penal s-a efectuat o expertiză contabilă care a stabilit că prejudiciul reţinut în sarcina sa nu este cert şi corect stabilit, iar vina aparţine administratorului societăţii şi persoanei responsabile pe linie de gestiuni în ce priveşte modalitatea de lucru cu privire la gestionarea bunurilor.

În consecinţă, prin Rezoluţia din 14.02.2011 în dosarul 4060/P/2009 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, întrucât fapta prevăzută de art.215 Cod penal nu există şi i-a lipsit unul din elementele constitutive ale infracţiunii respectiv existenţa vinovăţiei.

Pârâtul a arătat că în cuprinsul Rezoluţiei organele de cercetare şi-au pus întrebarea cum, dacă la inventarul din 31.12.2008 în gestiunea învinuitului s-a înregistrat o lipsă de mărfuri de 355 lei, recuperată integral şi nu s-a constatat lipsă la ambalaje, iar după o lună, la 31.01.2009 s-a constatat o lipsă de 250.000 lei.

A considerat pârâtul că în cauză prejudiciul nu este cert, nu există legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, nu există vinovăţia sa şi ca atare solicită respingerea cererii.

În cauză a fost încuviinţată proba cu înscrisuri şi instanţa a pus în vedere reclamantei să depună la dosarul cauzei procesul verbal de inventariere din 31.12.2008 şi listele de inventar aferente. Ambele părţi au depus înscrisuri la dosar.

Instanţa a pus în discuţia părţilor proba cu expertiză contabilă solicitată de reclamantă şi a dispus efectuarea acesteia, stabilind prin încheiere obiectivele. S-au încuviinţat părţilor experţi observatori.

Raportul de expertiză a fost întocmit de expert S.I. şi a fost depus la dosarul cauzei la data de 15.04.2013.

Ambele părţi au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, obiecţiuni ce au fost admise în parte de instanţă, iar expertul a răspuns acestora prin raportul suplimentar depus la dosar la 21.06.2013.

Reclamanta a formulat, din nou, obiecţiuni la raportul de expertiză, însă acestea au fost respinse de instanţă, constatându-se că expertul a răspuns complet şi argumentat obiectivelor stabilite şi obiecţiunilor părţilor.

Ambele părţi au depus la dosar concluzii scrise.

Prin sentinţa civilă nr.1154 din data de 1 octombrie 2013, Tribunalul Vâlcea a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 34.918 lei, reprezentând lipsă marfă în gestiune la 31.01.2009, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză de expert Stroescu Ion.

Pârâtul a fost obligat şi la plata sumei de 200 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Pârâtul a avut calitatea de angajat al reclamantei în funcţia de gestionar în baza contractului individual de muncă nr.17921/19.11.2001 până la data de 31.01.2009, când a încetat activitatea prin demisie şi a predat gestiunea.

Ca urmare a cererii de demisie formulate de pârât la data de 15.01.2009, s-a dispus prin Decizia nr.181/30.01.2009 (f.8) numirea unei comisii care să procedeze la inventarierea gestiunii pârâtului, inventarierea urmând a avea loc la data de 31.01.2009.

La data de 31.01.2009 pârâtul a predat gestiunea, în baza procesului verbal (f.9) gestionarului R.D..

Prin procesul verbal din 31.01.2009, Comisia de inventariere a constatat o lipsă în gestiunea pârâtului de 294.737,37 lei, iar pârâtul a refuzat să semneze listele de inventar ca şi procesul verbal de inventariere.

Reclamanta a formulat împotriva pârâtului o plângere penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.215 al.1 şi 2 Cod penal, arătând că în perioada 2004-2009, în calitate de gestionar şi-a însuşit bunuri pe care le-a administrat, în valoare de 294.737,37 lei.

Prin Rezoluţia din 14.02.2011 în dosarul penal 4060/P/2009, neatacată de părţi potrivit art.278 ind.1 Cod procedură penală, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului D.V.. S-a reţinut că gestionarul nu întocmea note de recepţie a mărfii sau fişe de magazie, acestea fiind întocmite de Biroul contabilitate, gestionarului nefiindu-i predate copii de pe acestea. De asemenea, reclamanta nu a acordat niciodată scăzămintele legale prevăzute de OMF nr.1753/2004 şi H.G. nr.831/2004 pentru aprobarea normelor privind limitele admisibile de perisabilitate la mărfuri şi ambalaje, în procesul de comercializare.

S-a mai reţinut că la inventarul din 31.12.2008 în gestiunea învinuitului s-a constatat o lipsă de mărfuri în valoare de 355 lei, recuperată integral, iar la ambalaje nu s-au constatat diferenţe între stocul faptic şi cel scriptic, astfel că este de neînţeles cum la interval de o lună pârâtul a înregistrat lipsuri de peste 250.000 lei.

Deşi această Rezoluţie nu are autoritate de lucru judecat asupra cauzei civile, probatoriul administrat şi statuările organului de cercetare penală cu privire la situaţia de fapt constituie mijloace de probă în cauză.

Ulterior reclamanta a promovat o cerere în instanţă, pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtului, în dosarul nr.1962/90/2011, cauză în care a renunţat la judecată.

În prezenta cauză s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză contabilă care, verificând toate evidenţele contabile ale reclamantei privind intrările şi ieşirile de mărfuri şi ambalaje din gestiunea pârâtului să stabilească: modalitatea în care se realiza intrarea-ieşirea mărfurilor şi în baza căror documente; dacă există o evidenţă a gestiunii privind ambalajele şi dacă s-au efectuat inventare cu privire la acestea şi la ce date; să verifice inventarul din 31.12.2008, finalizat la 15.01.2009 şi să-l compare cu cel din 31.01.2009, cu explicarea diferenţelor; să precizeze separat valoarea ambalajelor reţinute ca lipsă la inventarul din 31.01.2009; dacă prejudiciul reţinut în sarcina pârâtului este cert, dacă este real şi dacă îi este imputabil acestuia din punct de vedere al atribuţiilor sale şi a modalităţii concrete de lucru; care este cuantumul real al prejudiciului produs de gestionar.

Potrivit dispoziţiilor art.270 din Codul Muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din culpa şi în legătură cu munca lor.

Legea nr.22/1969 privind angajarea gestionarilor prevede că gestionarii răspund în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor publice sau instituţiilor publice. Conform art.23 din lege, încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la gestionarea bunurilor atrage răspunderea materială. Potrivit Legii nr.22/1969, gestionarul răspunde faţă de agenţii economici pentru pagubele pe care le-a cauzat în gestiunea sa.

Răspunderea patrimonială există numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii în mod cumulativ: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui ce a produs paguba; fapta ilicită şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca sa; prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia salariatului.

Fapta salariatului prin care aduce un prejudiciu unităţii angajatoare se consideră a fi ilicită în măsura în care salariatul nu îşi respectă obligaţiile de serviciu astfel cum rezultă ele din contractul individual de muncă, fişa postului sau regulamentul intern.

Potrivit art.270 al.2 din Codul Muncii (în vigoare la data derulării contractului de muncă) „salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute şi care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.”

În ce priveşte prejudiciul, ca o condiţie a răspunderii patrimoniale, acesta trebuie să fie real şi cert, adică sigur atât în ce priveşte existenţa cât şi posibilitatea de a fi evaluat, să fie produs direct în patrimoniul angajatorului, să fie material şi să nu fi fost reparat încă.

Vinovăţia reprezintă elementul subiectiv al răspunderii patrimoniale reparatorii, constând în atitudinea salariatului faţă de consecinţele negative ale faptei săvârşite. Răspunderea patrimonială presupune cu necesitate vinovăţia autorului faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu iar lipsa laturii subiective înlătură răspunderea, chiar dacă fapta, obiectiv, există şi a fost cauzat un prejudiciu.

Sarcina dovedirii culpei revine angajatorului potrivit art.287 din Codul Muncii. Excepţie de la această regulă este situaţia prezumţiei de vinovăţie instituită de Legea 22/1969 în cazul gestionarilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în jurisprudenţa sa a stabilit însă că această prezumţie nu este o „prezumţie prevăzută de lege” ci o „prezumţie simplă”. Astfel, practica judiciară a stabilit că prezumţia de culpă în producerea lipsei în gestiune este o prezumţie relativă care poate fi răsturnată de gestionar prin proba contrară.

În cazul de faţă, din probatoriul administrat în cauză a rezultat că în gestiunea pârâtului s-a efectuat un inventar la data de 31.12.2008, care reprezintă inventarierea anuală prevăzută de Legea nr.82/1991 republicată.

Pentru această inventariere a fost numită Comisia de inventariere prin decizia 1808/17.12.2008, s-au întocmit liste de inventar, rezultatul inventarierii fiind însuşit de pârât prin procesul verbal din 15.01.2009. Pârâtul a formulat notă explicativă şi a semnat angajament de plată pentru lipsa de mărfuri constatată de 6787,86 lei.

La finalul inventarierii s-a întocmit procesul verbal din 26.01.2009 din care rezultă că inventarul a vizat perioada 19.12.2007-29.12.2008 şi în urma comparării stocului faptic cu stocurile scriptice s-a constatat lipsă în gestiunea de mărfuri însă nu s-a constatat lipsă în gestiunea de ambalaje.

Ca urmare a cererii de demisie depusă de pârât la data de 15.01.2009, reclamanta a dispus efectuarea unui nou inventar al gestiunii acestuia prin Decizia nr.181/30.01.2009.

Acest inventar s-a efectuat în lipsa pârâtului gestionar, iar listele de inventar nu poartă nici semnătura acestuia şi nici a comisiei de inventariere pe fiecare pagină.

La finalizarea inventarului s-a întocmit procesul verbal din 31.01.2009 prin care se constată un plus în gestiune de 17675,68 lei şi un minus de 314.275,88 lei, urmând a se imputa gestionarului suma de 296.600,20 lei. Procesul verbal conţine menţiunea „gestionarul a refuzat să se prezinte să semneze procesul verbal de valorificare a inventarului”. De asemenea, s-a mai întocmit procesul verbal din 5.02.2009, potrivit căruia comisia de inventariere constată că pârâtul s-a prezentat pentru finalizarea inventarului, însă aflând despre faptul că s-au descoperit nereguli cu privire la inventar, a plecat fără să dea notă explicativă.

Potrivit OMF nr.1753/22.11.2004 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi pasiv, la pct.3 din Anexa 1 se prevede: ”În temeiul prevederilor Legii 82/1991 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, unităţile au obligaţia să efectueze inventarierea generală a elementelor de activ şi de pasiv deţinute la începutul activităţii, cel puţin o dată pe an pe parcursul funcţionării lor, precum şi în următoarele situaţii:...b) ori de câte ori sunt indicii că există lipsuri sau plusuri în gestiune, care nu pot fi stabilite cert decât prin inventariere; c) ori de câte ori intervine o predare-primire de gestiune.”

Tot OMF nr.1753/2004 prevede toate regulile privind inventarierea, respectiv etapele şi procedura pe care trebuie să o urmeze comisia de inventariere, modalitatea de întocmire a listelor de inventariere, evidenţierea rezultatelor în evidenţa contabilă a unităţii etc.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză coroborat cu înscrisurile depuse la dosar rezultă că acest inventar s-a efectuat cu nerespectarea acestor proceduri.

Astfel, Comisia de inventariere nu a luat gestionarului, înainte de începerea inventarierii declaraţia prevăzută de pct.9 lit.a din Anexa 1 la OMF nr.1753/2004, gestionarul nu a fost prezent la inventariere şi nu există un document scris prin care Comisia să fi comunicat unităţii lipsa gestionarului şi să se desemneze o persoană care să-l reprezinte, iar procesul verbal de inventar nu poartă semnătura gestionarului şi listele de inventariere nu poartă nici o semnătură. Nu există explicaţiile gestionarului cu privire la plusurile şi lipsurile constatate prin acest inventar iar sumele înscrise în procesul verbal de inventariere nu sunt aceleaşi cu cele înregistrate în contul de debitori, în contabilitatea reclamantei.

Prin raportul de expertiză s-a constatat că la inventarul din 31.01.2009 s-a constatat o lipsă la mărfuri de 34.918,95 lei şi la ambalaje de 255.381,14 lei.

În ce priveşte lipsa mărfurilor, pârâtul s-a apărat în sensul că modalitatea de lucru în unitate este cauza acesteia, întrucât atât notele de intrare ieşire mărfuri cât şi fişele de magazie erau întocmite şi ţinute de compartimentul contabilitate şi nu de gestionar.

Această apărare, chiar dacă este reală, nu este de natură al exonera de răspundere pe gestionar, pentru două motive: gestionarul cunoştea obligaţiile sale stabilite prin CIM şi fişa postului (cap V pct. 1,3 şi 4) şi pe de altă parte, fiecare intrarea de marfă se făcea prin prezentarea facturii şi a mărfii gestionarului, care verifica corespondenţa cantitativă şi calitativă, iar în cazul ieşirilor de marfă, gestionarul elibera marfa pe baza facturilor şi avizelor de însoţire întocmite de contabilitate.

Din raportul de expertiză a mai rezultat că în gestiunea pârâtului s-a constatat lipsă de mărfuri atât la inventarul din 31.12.2008 (lipsă însuşită de acesta şi recuperată), cât şi la cel din 31.01.2009, la mărfuri diferite.

În aceste condiţii, cum pârâtul gestionar nu a făcut proba contrară ce se opune prezumţiei de culpă, adică nu a făcut dovada vreunui motiv exonerator de răspundere, instanţa a constatat că sunt întrunite condiţiile răspunderii patrimoniale a acestuia pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de mărfuri de 34918,95 lei, întrucât modalitatea de lucru agreată de unitate constituie o încălcare a obligaţiilor ce-i reveneau în calitate de gestionar, de a întocmi nota de intrare recepţie şi fişele de magazie şi aceasta nu este de natură să-l exonereze de răspundere, deoarece în cazul de faţă s-a executat un ordin vădit ilegal.

În ce priveşte lipsa la gestiunea de ambalaje, din compararea proceselor verbal întocmite la cele două inventare s-a reţinut că la data de 31.12.2008 nu s-a constatat lipsă la ambalaje, iar peste o lună, la 31.01.2009 s-a constatat o lipsă la ambalaje de 255.381,14 lei.

Cu privire la ambalaje, pârâtul a susţinut că nu s-a efectuat niciodată anterior inventarul acestora şi că acestea erau depozitate în afara depozitului, în curtea unităţii şi nu avea control asupra acestora.

Într-adevăr, cu privire la ambalaje expertul a constatat că „la 5 din cele 7 poziţii de ambalaje constatate lipsă la inventarul din 31.01.2009, preţurile acestora nu se regăsesc în preţurile ambalajelor pentru care au existat intrări şi ieşiri în perioada 31.12.2008-31.01.2009” şi „nu există intrări şi ieşiri de ambalaje la dimensiunea lipsurilor constatate de reclamant la inventariere”.

De asemenea, apărarea pârâtului este confirmată de Referatul aflat la fila 135, întocmit de către unul din paznicii reclamantei, la data de 31.05.2008, care relatează următoarele: ” la depozitul Tg Jiu, marfa şi ambalajele sunt depozitate atât în depozit cât şi în curtea depozitului. Fac menţiunea că aceasta nu este împrejmuită iar produsele sunt depozitate în faţa şi în spatele depozitului, iar prin faţa depozitului este o cale de acces către staţia de epurare a apei... cale de acces pe unde trec atât angajaţii cât şi utilajele care deservesc această unitate precum şi diferite persoane care merg la râul Jiu. Fiind depozitate pe o suprafaţă foarte mare şi fiind mascate de depozit nu pot fi supravegheate toate în acelaşi timp, ...existând riscul de a fi sustrase atât produse cât şi ambalaje de orice persoană care circulă prin curte,....mai ales noaptea.”

Astfel, potrivit fişei postului, gestiunea şi paza aparţin pârâtului doar asupra mărfurilor din depozit, nu şi asupra ambalajelor din afara acestuia, aflate în paza personalului de pază.

De altfel, din decizia nr.1411/2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, rezultă că în anul 2010, o altă gestionară, angajata reclamantei la acelaşi punct de lucru, cu aceeaşi gestiune, a fost acţionată în judecată pentru lipsă în gestiune de 51469,08 lei din care 4366,93 lei lipsă mărfuri şi 47102,15 lei lipsă ambalaje.

Şi în acea cauză situaţia de fapt a fost aceeaşi ca în speţa de faţă, în sensul că la inventarul din 31.07.2010 nu s-au constatat ambalaje lipsă, iar peste nici o lună, la 11.08.2010 s-a constatat o lipsă la ambalaje de 47.102,15 lei.

Curtea a reţinut că într-adevăr ambalajele se depozitau în curtea depozitului şi nu se aflau în paza gestionarei şi ca atare nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii patrimoniale în sensul existenţei unei daune în legătură cu munca de gestionar a pârâtei.

Pentru toate aceste considerente, instanţa a reţinut că acţiunea este întemeiată în parte, în ce priveşte lipsa în gestiunea de mărfuri de 34.918 lei şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei această sumă, potrivit raportului de expertiză.

Având în vedere şi dispoziţiile art.274-276 cod procedură civilă, a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată de 200 lei către reclamantă, în măsura admiterii cererii.

Împotriva sentinţei civile nr.1154 din data de 1 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, a formulat în termen recurs pârâtul DV, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reclamantă fiind S.C. TDG S.R.L.

În motivarea recursului, pârâtul a susţinut că hotărârea este nelegală şi netemeinică întrucât instanţa de fond nu a dat eficienţă concluziilor raportului de expertiză, pe care le-a interpretat greşit.

Astfel deşi expertul din verificarea documentelor contabile a stabilit că pârâtul nu a putut să-şi respecte obligaţiile de serviciu din cauza modalităţii de lucru defectuoase a societăţii reclamante şi că nu este culpa sa în producerea unui eventual prejudiciu, instanţa nu a luat în seamă aceste concluzii pe care le-a nesocotit.

De asemenea, la efectuarea inventarelor nu s-au respectat normele legale prevăzute de O.M.P.F. nr.1753/2004, aşa încât acestea nu au nicio relevanţă în stabilirea prejudiciului.

A invocat pârâtul şi faptul că în dosarul penal, prin rezoluţia procurorului a fost scos de sub urmărire penală, rezoluţie rămasă definitivă, întrucât nu a fost contestată de reclamantă.

O altă critică a vizat faptul că instanţa de fond nu a analizat condiţiile răspunderii patrimoniale şi care nu sunt întrunite în prezenta cauză pentru a putea fi admisă acţiunea.

De aceea în considerarea celor arătate mai sus, se solicită admiterea recursului şi pe fond respingerea acţiunii.

Recursul este încadrat în drept conform dispoziţiilor art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă.

Reclamanta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Prin decizia nr.777/02.04.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a admis recursul formulat de pârâtul D.V., împotriva sentinţei civile nr.1154 din data de 1 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.5858/90/2011, intimată fiind reclamanta S.C. T.D.G. VÂLCEA S.R.L.; a modificat sentinţa în sensul că respinge acţiunea şi a obligat intimata-reclamantă la plata către recurentul-pârât a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4030 lei (fond şi recurs).

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului faţă de angajator poate fi făcută numai în condiţiile prevăzute de art.270 Codul Muncii, astfel că, pentru stabilirea prejudiciului şi a conduitei culpabile a salariatului, angajatorului îi revenea sarcina probei conform art.287 din acelaşi cod (texte în vigoare la acea dată).

Din conţinutul art.270 Codul Muncii rezultă condiţiile necesare antrenării acestei răspunderi, respectiv calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui care a produs paguba, fapta ilicită şi personală a salariatului săvârşită în legătură cu serviciul, prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia (culpa) salariatului.

Elementele răspunderii materiale a pârâtului nu sunt întrunite în cauză în sensul în care este necesar ca fapta comisivă sau omisivă să aibe caracter ilicit, să fie în legătură cu activitatea desfăşurată şi cu atribuţii concrete de serviciu.

Din probele dosarului nu rezultă vinovăţia pârâtului pe de o pate, şi pe de altă parte prejudiciul nu este real şi cert, nefiind stabilit pe baza unor date concrete, nefiind evaluat precis prin acte de constatare a pagubei sau alte probe din care să rezulte neîndoielnic întinderea sa.

Răspunderea materială poate fi antrenată în situaţia în care paguba a fost produsă în legătură cu munca angajatului şi din vina acestuia.

Din această perspectivă, Curtea reţine că atât sub aspectul vinovăţiei pârâtului, cât şi sub aspectul legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, că reclamanta nu a dovedit vinovăţia angajatului prin raportare la atribuţiile şi responsabilităţile descrise în fişa postului coroborate cu practicile societăţii comerciale.

Existenţa unei pagube în patrimoniul societăţii reclamante nu este suficientă pentru a antrena în concret răspunderea unui salariat.

Din probele administrate în cauză, coroborate cu concluziile raportului de expertiză, a rezultat faptul că inventarierea efectuată de către reclamantă la datele de 31 decembrie 2008 şi 31 ianuarie 2009, nu respectă prevederile O.M.F.P. nr.1753/2004 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi de pasiv, iar ”modul de lucru instituit de reclamantă privind gestiunea de mărfuri şi ambalaje a pârâtului dă posibilitatea apariţiei de erori privind înregistrarea corectă din punct de vedere tehnico-operativ şi implicit, contabil, a operaţiunilor privind mărfurile şi ambalajele.”

În aceste condiţii expertul contabil a concluzionat că ”nu poate preciza dacă există prejudiciu şi nici nu poate stabili un cuantum real al acestuia”.

La aceeaşi concluzie a ajuns şi expertul contabil din faza urmăririi penale, în Rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală a pârâtului, arătându-se faptul că ”prejudiciul nu este nici cert şi nici corect stabilit”.

Ca atare, se arată în rezoluţie, având în vedere concluziile expertizei, coroborate cu declaraţiile învinuitului şi conţinutul actului de inventariere s-a stabilit scoaterea de sub urmărire penală a acestuia.

Este adevărat că rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală nu are caracterul unei hotărâri penale definitive, care să se poată opune cu forţa lucrului judecat în acţiunea civilă, însă aceasta, aşa cum a arătat instanţa de fond, poate fi un mijloc de probă, care poate fi coroborat cu celelalte probe administrate în cauză pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt.

Aşa fiind, lipsa vinovăţiei pârâtului, precum şi a caracterului real şi cert al prejudiciului, în contextul în care, proba certitudinii acestuia incumbă angajatorului, sunt împrejurări care împiedică antrenarea răspunderii patrimoniale în speţă.

De aceea, Curtea a apreciat că tribunalul a pronunţat o soluţie nelegală şi netemeinică, motiv pentru care recursul este fondat şi conform art.312 Cod procedură civilă a fost admis. Pe cale de consecinţă a modificat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea.

Conform dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă, reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului suma de 4030 lei cheltuieli de judecată, la fond şi în recurs.