Secţia I civilă Condiţiile răspunderii patrimoniale ale salariaţilor potrivit art. 255 Codul muncii

7. Inadmisibilitatea revizuirii în cazul prevăzut de art. 322 pct.2 Cod procedură civilă când instanţa se poate pronunţa din oficiu asupra unei situaţii juridice care nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată.
Art. 322 pct.2 din vechiul Cod procedură civilă

Art. 509 pct. 1 din Codul Cod de procedură civilă
Constituie motiv de revizuire încălcarea principiului disponibilităţii prin hotărâri definitive în sensul că instanţa s-a pronunţat în alte limite decât acelea în care a fost învestită cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată.

Pronunţarea instanţei de tutelă asupra măsurilor exercitării autorităţii părinteşti nu constituie motiv de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art.509 pct.1 din Codul Cod de procedură civilă(art.322 pct.2 din vechiul Cod de procedură civilă), deoarece în mod excepţional se poate să hotărî din oficiu asupra acestei situaţii juridice chiar dacă părţile nu au formulat o cerere în acest sens, existând o derogare de la principiul disponibilităţii.

(Decizia civilă nr.951/13.05.2014)
Constată că sub nr.133/46/2014 a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel P., cererea de revizuire formulată de G.T.D., împotriva deciziei civile nr.302/R/10.02.2014 pronunţată de Curtea de Apel P. în dosarul nr.16559/288/2011, intimată fiind G.S.E.

În cererea de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art.322 pct.2 Cod procedură civilă, s-a arătat că în cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, reclamanta a solicitat exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, iar nu numai de către reclamantă, cerere admisă de judecătorie.

Cu toate acestea, în apel şi în recurs reclamanta a criticat soluţia şi a formulat o cerere nouă în apel prin care a solicitat ca autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv de reclamantă.

Curtea de Apel P., admiţând cu majoritate recursul reclamantei, a modificat sentinţa şi a dispus ca autoritatea părintească privind pe minorul A.I. să fie exercitată numai de reclamantă.

Apreciază revizuentul că în acest fel instanţa de recurs s-a pronunţat asupra unui lucru ce nu a fost cerut la Judecătoria R. V. şi a dat mai mult decât s-a cerut la instanţa de fond.

Revizuientul a solicitat admiterea cererii şi schimbarea în parte a deciziei nr.302/2014, în sensul respingerii ca nefondat a recursului reclamantei, întrucât faptul că este rezident într-un alt stat nu este un motiv legal pentru a fi îndepărtat de la exercitarea autorităţii părinteşti, în raport de dispoziţiile art.398 şi art.507 Cod civil şi art.31 din Legea nr.240/2004.

Din actele dosarului instanţa reţine următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.4246/19.04.2013 pronunţată de Judecătoria R. V. în dosarul nr.16789/2011 s-a dispus ca autoritatea părintească asupra minorului A. I. născut la data de 16.01.2010 să fie exercitată în comun de părinţi.

Apelul formulat de reclamantă cu privire la acest capăt de cerere a fost respins de tribunal, prin decizia nr.173/A/24.10.2013, cu motivarea că, în raport de cele solicitate prin acţiunea precizată ulterior şi în raport de probele administrate în dosarul de fond, în mod legal şi temeinic prima instanţă a decis ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun de ambii părinţi.

Prin decizia civilă nr.302/10.02.2014 Curtea de Apel P. a admis recursul reclamantei şi a modificat în parte sentinţa judecătoriei în sensul că a dispus ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de reclamantă, menţinând în rest sentinţa. Instanţa de recurs a reţinut că faptul că pârâtul nu locuieşte în permanenţă în ţară şi nu are posibilitatea să îşi manifeste voinţa în legătură cu persoana şi bunurile copilului reprezintă un motiv pentru care instanţa să nu mai aplice regula instituită de art.397 Cod civil, privind exercitarea în comun a autorităţii părinteşti.

Art.322 pct.2 reglementează posibilitatea revizuirii unei hotărâri a instanţei de recurs care evocă fondul, în ipoteza în care instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, precum şi în ipoteza în care instanţa a dat mai mult decât s-a cerut.

În speţă, însă, Curtea constată că instanţele au fost investite cu un capăt de cerere privind exercitarea autorităţii părinteşti, chestiune asupra căreia, de altfel, instanţele au obligaţia de a se pronunţa şi din oficiu, hotărând exercitarea autorităţii părinteşti în funcţie de interesul superior al copilului, iar nu în funcţie de solicitările părţilor, putând trece şi peste o învoială a părţilor asupra acestui aspect.

În aceste condiţii nu se poate reţine că instanţa de recurs s-ar fi pronunţat asupra unui lucru ce nu fusese solicitat sau ar fi dat mai mult decât s-a cerut, iar pretinsa formulare a unei cereri noi în apel, cu încălcarea dispoziţiilor art.294 Cod procedură civilă, reprezintă o greşeală de judecată, ce nu poate fi valorificată prin calea extraordinară a revizuirii reglementată de art.322 pct.2 Cod procedură civilă.

Pentru toate aceste considerente, Curtea în temeiul art.322 şi următoarele Cod procedură civilă, va respinge cererea de revizuire.

În temeiul art.274 Cod procedură civilă, revizuientul va fi obligat la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimată, reprezentând onorariu avocat.
8. Răspunderea patrimonială a salariatului faţă de angajator-condiţia legăturii directe între faptă şi paguba materială produsă.

Art. 254 Codul muncii
Salariaţii răspund patrimonial pentru pagubele materiale cauzate angajatorilor în legătură cu munca, potrivit normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale.

Condiţiile răspunderii patrimoniale ale salariatului sunt analizate în raport de dispoziţiile art. 254 Codul muncii, una dintre acestea constând în legătura directă care trebuie să existe între faptă şi paguba materială cauzată, deoarece daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiilor rezultând din contractul individual de muncă, fişa postului sau alte izvoare juridice pe care părţile le pot invoca.

Între fapta salariatului de a nu supraveghea derularea unui contract încheiat de angajator cu o terţă persoană şi paguba materială cauzată prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a actului nu există o legătură directă, astfel că nu se poate angaja răspunderea patrimonială în condiţiile art.254 Codul muncii decât numai în mod subsidiar.

Salariatul răspunde patrimonial faţă de angajator numai dacă paguba nu se poate repara integral de la partea contractantă a cărei seriozitate nu s-a verificat potrivit atribuţiei înscrisă în contractul individual de muncă.
(Decizia civilă nr.969/19.05.2014)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului V. la 30.05.2011, reclamanta SC H. SA Bucureşti, prin Sucursala „O.S.” a chemat în judecată pe A.M.A., solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligat pârâtul la plata sumei de 83.863 lei, reprezentând prejudiciul cauzat în legătură cu munca acestuia.

În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat în esenţă că reclamanta l-a numit pe pârât prin decizia nr.132/02.08.2006, în funcţia de director comercial la Sucursala O. S. R. V.

Potrivit fişei postului, pârâtul avea sarcina de a urmări modul de desfăşurare a efectelor contractelor de achiziţie de combustibil petrolier pe care reclamanta le-a încheiat cu SC C. SRL, respectiv să observe corectitudinea preţurilor de achiziţie.

Ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii, reclamanta a înregistrat în patrimoniul său un prejudiciu în legătură cu executarea contractelor de aprovizionare cu produse petroliere, fiind astfel întrunite condiţiile răspunderii patrimoniale a pârâtului.

Prin întâmpinare, pârâtul s-a apărat solicitând respingerea cererii de chemare în judecată pentru argumentul că a încunoştinţat conducerea sucursalei despre preţul de achiziţie a combustibilului nefavorabil pentru reclamantă, la sesizarea acestuia fiind declanşat un control potrivit notei nr.6485/01.06.2010.

Tribunalul V., prin sentinţa civilă nr.1595/10.12.2013, a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei cu titlu de pretenţii suma de 31.475, 53 lei.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie instanţa de fond a reţinut că pârâtul având funcţia de director comercial al Sucursalei O.S. era obligat să urmărească modul de executare a contractului de vânzare – cumpărare de produse petroliere pe care reclamanta l-a încheiat cu SC C. SRL.

Societatea vânzătoarea vândut produsele petroliere la preţuri mult mai mari practicate de furnizorul SC U. SRL, potrivit constatărilor efectuate în urma unui control intern desfăşurat în perioada 20.09 – 12.10.2010.

În nota de control au fost făcute recomandări în legătură cu reanalizarea preţurilor de achiziţie a motorinei, stabilindu-se ca măsură în sarcina pârâtului realizarea acestei operaţii până la data de 15.11.2010, pentru a se observa respectarea contractului cadru de achiziţie nr.9/09.03.2010.

Societatea C. SRL a recunoscut practicarea unor preţuri mai mari decât acelea prevăzute în contract, pentru lunile februarie, martie, aprilie şi mai, sens în care pentru diferenţa rezultând din valorile diferite de preţ a fost stornată factura în valoare totală de 48.755 lei.

Nerespectarea obligaţiilor contractuale privind preţurile de livrare a fost posibilă şi ca urmare a modului de îndeplinire a obligaţiilor din fişa postului a pârâtului care prin fapta sa a cauzat reclamantei un prejudiciu evaluat în raportul de expertiză tehnică la suma de 31.475,53 lei.

Împotriva hotărârii au formulat recurs părţile.

Reclamanta şi-a întemeiat motivele de recurs pe dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea cărora s-a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod eronat probele administrate în cauză atunci când a analizat cuantumul total al prejudiciului, suma de 83.863 lei solicitată cu titlu de pretenţii reprezentând achiziţiile de motorină atât pe bază de comenzi, cât şi de carduri.

Pârâtul – intimat era obligat, potrivit fişei postului, să asigure plata prin compensare a datoriilor faţă de furnizori. Cu privire la preţ, prima instanţă a avut în vedere un procent de 10% mai mare decât acela de 4% prevăzut în contract.

Tribunalul a făcut o apreciere greşită şi a dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă, atunci când a hotărât asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, fiind obligat pârâtul numai în parte la această sumă.

Din motivarea în fapt a recursului, în drept se întemeiază numai pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Recurentul – pârât în dezvoltarea motivelor de recurs a arătat în esenţă că tribunalul a făcut o apreciere greşită asupra condiţiilor răspunderii patrimoniale, neexistând o faptă ilicită în legătură cu munca sa, având ca efect păgubirea angajatorului, deoarece nu putea să răspundă pentru neexecutarea în mod corespunzător a obligaţiilor asumate de către SC C. SRL Reşiţa faţă de reclamantă în legătură cu executarea contractului având ca obiect achiziţionarea de produse petroliere.

Analizând recursurile în limita motivelor invocate se apreciază că este întemeiat recursul pârâtului şi nefondat recursul reclamantei, pentru motivele comune ce urmează:

Prin contractul cadru de vânzare – cumpărare produse petroliere nr.9/09.03.2010, SC C. SRL s-a obligat să vândă reclamantei combustibil, aceasta dinainte în calitate de vânzător, asumându-şi obligaţia de a garanta calitatea produselor vândute în condiţiile prevăzute din contract.

Cu privire la preţ părţile au convenit să fie cel practicat de producătorul agreat, pentru plata integrală prin compensare de creanţe urmând să fie aplicat adaosul diferit în raport de zilele calendaristice până la care se execută obligaţia de la data recepţiei şi acceptarea mărfii de către cumpărător.

Potrivit clauzelor contractului, vânzătorul avea obligaţia să comunice la sediul societăţii cumpărătoare în maximum trei zile lucrătoare de la data comenzii preţul producătorului agreat, confirmat prin acte doveditoare, astfel că după acceptarea sa de către cumpărător, comanda devenea una fermă.

La data încheierii contractului – cadru de vânzare – cumpărare a produselor petroliere, pârâtul îndeplinea funcţia de director comercial la Sucursala O.S. R.V., având atribuţii în legătură cu desfăşurarea derulării acestui act, potrivit fişei postului.

De asemenea, a fost prevăzută în mod expres răspunderea faţă de angajator de corectitudinea datelor comunicate în legătură cu plăţile prin compensare.

La data de 28.05.2010, SC C. SRL R. a încunoştinţat conducerea Sucursalei O. S. despre săvârşirea unor erori de calcul pentru lunile: februarie, martie, aprilie şi mai 2010, erori în urma cărora s-a propus emiterea unei facturi de regularizare a preţului.

În urma unui control gestionar intern efectuat la data de 01.06.2010 s-au semnalat eventuale nereguli în legătură cu executarea contractului de către vânzătoare, privind preţul de achiziţie al motorinei, control în urma căruia la data de 12.10.2010 a fost adus la cunoştinţa conducerii sucursalei practicarea unor preţuri nefavorabile de natură să cauzeze un prejudiciu, fiind propusă în sarcina pârâtului măsura reanalizării achiziţiilor de combustibili, până la data de 15.10.2010.

Pentru neîndeplinirea acestei obligaţii reclamanta a emis decizia nr.13 din data de 08.02.2011 prin care a fost sancţionat disciplinar salariatul pentru prejudiciul cauzat în legătură cu munca sa în perioada iunie 2010 – septembrie 2010, actul de sancţionare fiind desfiinţat prin decizia civilă nr. 2244/12.11.2012, ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor de legalitate.

Chiar dacă fapta salariatului nu întruneşte elementele constitutive ale unei abateri disciplinare pentru paguba cauzată angajatorului, acesta de pe urmă poate să solicite repararea prejudiciului în condiţiile art.254 din Codul muncii.

Potrivit textului de lege enunţat salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale pentru pagubele ce au fost cauzate angajatorului în legătură cu munca şi din vina acestora.

Condiţiile răspunderii patrimoniale ale recurentului pârât trebuie să fie analizate în raport de dispoziţiile art.254 din Codul muncii, elementele acestui gen de răspundere juridică constând în faptă, prejudiciu, raportul de cauzalitate între cele două, precum şi atitudinea subiectivă a aceluia care a cauzat paguba, toate acestea pentru angajarea sancţiunii urmând să fie îndeplinite într-un mod cumulativ.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat existenţa unui prejudiciu cert în patrimoniul reclamantei, urmare a practicării unui preţ nefavorabil pentru achiziţionarea de combustibil petrolier în perioada iunie 2010 – septembrie 2010, potrivit contractului de vânzare – cumpărare încheiat cu SC C. SRL R.

Contractul de vânzare – cumpărare este izvorul raportului juridic al cărui conţinut constă în drepturile şi obligaţiile pe care părţile le-au dobândit, respectiv şi le-au asumat în legătură cu obiectul acestuia, constând în achiziţionarea de combustibil petrolier.

Neexecutarea corespunzătoare a contractului de vânzare – cumpărare crea în patrimoniul părţilor în plus de obligaţiile specifice şi aceea a răspunderii juridice, respectiv a răspunderii contractuale în sarcina părţii vinovată de producerea vreunei pagube în patrimoniul celeilalte.

Societatea SC C. SRL R. s-a obligat să vândă reclamantei combustibil petrolier la preţul negociat practicat de către producătorul agreat, obligaţie pe care trebuia să o execute cu bună credinţă şi să evite crearea vreunui prejudiciu în patrimoniul cumpărătoarei.

În perioada derulării contractului, vânzătoarea a încunoştinţat pe cumpărătoarea – reclamantă despre săvârşirea unor erori de calcul al preţului motorinei livrate în cursul lunilor februarie – mai 2010, motiv pentru acre s-a stornat o factură în valoare totală de 48.755 lei, împ5rejurare de natură să declanşeze un control gestionar intern în urma căruia s-a constatat nereguli în legătură cu preţul propus pentru achiziţia de combustibil.

Neregulile în legătură cu neexecutarea contractului reprezentau motive reale în raport de care reclamanta să poată solicita celeilalte părţi contractante să răspundă pentru eventualele pagube ce i-au fost cauzate.

În raport de această situaţie juridică trebuie să fie analizată posibilitatea reclamantei de a solicita repararea prejudiciului de la salariatul ale cărei atribuţii potrivit fişei postului erau în legătură cu desfăşurarea contractului de vânzare – cumpărare a combustibilului petrolier sau de la vânzătoarea care nu a manifestat bună – credinţă în executarea acestui act.

Una dintre condiţiile răspunderii civile contractuale la care s-a făcut referire este aceea a raportului de cauzalitate directă între faptă şi paguba cauzată angajatorului, deoarece daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiilor rezultând din contractul individual de muncă, din fişa postului sau din alte izvoare juridice pe care părţile le pot invoca.

Între fapta salariatului de a nu îşi îndeplini sarcinile înscrise în fişa postului în legătură cu derularea contractului de vânzare – cumpărare aşa cum i-a fost imputată de reclamantă şi prejudiciul cauzat nu există o legătură directă, deoarece cauza primă a prejudiciului constă în fapta culpabilă a celeilalte părţi contractante, respectiv a SC C. SRL R. de a nu practica preţul de achiziţie a combustibilului convenit prin contract.

În această situaţie răspunderea directă patrimonială faţă de reclamant pentru executarea necorespunzătoare a clauzelor contractuale de vânzare – cumpărare o are vânzătoarea SC C. SRL şi numai în măsura în care prejudiciul nu se poate repara în tot sau în parte de la acest debitor, societatea angajatoare poate solicita de la salariatul care nu a verificat seriozitatea contractantului potrivit atribuţiei fişei postului paguba produsă.

Potrivit acestor argumente este fondat recursul pârâtului, urmând să fie admis în baza art.312 Cod procedură civilă, în sensul modificării sentinţei şi a respingerii cererii de chemare în judecată ca prematur formulată, având în vederea răspunderea subsidiară acestuia.

Ca urmare a aprecierii caracterului răspunderii subsidiare a pârâtului pentru argumentele expuse critica recurentei – reclamante în legătură cu cuantumul pagubei şi a cheltuielilor de judecată nu se va mai cerceta şi se va respinge în baza aceluiaşi text de lege recursul formulat ca nefondat.

Recurenta – reclamantă, în baza art.274 Cod procedură civilă, pentru culpa sa procesuală va fi obligată să plătească pârâtului – recurent cheltuieli de judecată.

9. Condiţia revocării tacite a unui legat prin manifestarea tacită de voinţă.
Art. 923 din vechiul Cod civil

Art. 1068 alin.2 din noul Cod civil
Înstrăinarea bunului care face obiectul unui legat cu titlu particular indiferent de valabilitatea sa are semnificaţia revocării implicite a actului de ultimă voinţă potrivit art.923 din vechiul Cod civil respectiv art.1068 alin.2 din Codul aflat în vigoare.

Vânzarea bunului echivalează cu o revocare tacită numai în cazul legatului cu titlu particular nu şi pentru legatul universal sau cu titlu universal deoarece universalitatea continuă să existe indiferent de modificările ce s-ar aduce elementelor sale active.

Obiectul legatelor universale sau cu titlu universal constând în patrimoniul însuşi sau parte din acesta nu poate fi înstrăinat prin acte între vii. Chiar dacă legatul cu titlu universal ar fi fost determinat prin încălcarea unei mase de bunuri succesorale şi testatorul ar fi înstrăinat acele bunuri la un moment dat, legatul nu poate să fie revocat fiindcă testatorul păstrează vocaţia şi va beneficia de ele, existând posibilitatea redobândirii de către cel ce a testat până la momentul decesului său.

O eventuală înstrăinare a bunurilor cuprinse în patrimoniul testatorului precum şi dobândirea lor afectează numai emolumentul legatului.
(Decizia civilă nr.1001/22.05.2014)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei P. la data de 5 decembrie 2008, sub nr.11495/280/2008, reclamanta P.E. în contradictoriu cu pârâtul D.V. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună partajarea bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei, respectiv: un imobil situat în P., jud.A.; un autoturism marca D., cu nr.de înmatriculare -; să se constate că reclamanta are un drept de creanţă în sumă de 4000 lei reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse apartamentului supus partajului; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Solicită să se constate că are o cotă de contribuţie de 60% la dobândirea bunurilor.

În motivarea în fapt a cererii, s-a arătat de către reclamantă că s-a căsătorit cu pârâtul în anul 1976, căsătorie desfăcută prin sentinţa civilă nr.6714/07.11.2008 a Judecătoriei P., iar în timpul căsătoriei, părţile au dobândit bunurile mai sus menţionate.

Contribuţia superioară a reclamantei la dobândirea acestor bunuri constă în faptul că s-a ocupat personal de achitarea tuturor datoriilor ocazionate de conservarea şi păstrarea bunurilor în patrimoniul comun, toate cheltuielile gospodăriei fiind suportate de reclamantă, în ultimii 5-6 ani ai relaţiei, chiar şi după părăsirea domiciliului conjugal, în luna iunie 2008, reclamanta fiind cea care a suportat aceste costuri.

S-a mai arătat că în cursul anului 2008, reclamanta a adus imobilului o serie de îmbunătăţiri, în valoare de 4000 lei: mobilier nou, zugrăvit apartament, parchet, termopane, cheltuieli suportate exclusiv de aceasta.

A solicitat atribuirea apartamentului în lotul acesteia, dat fiind faptul că nu are o locuinţă proprie, stabilă, şi în prezent este nevoită să locuiască cu chirie.

În drept, sunt invocate disp.art.30 Codul familiei, art.673 ind.1 Cod procedură civilă.

Sub aspectul probelor, se solicită proba cu acte, interogatoriu, martori, expertiză.

Reclamanta a depus în susţinere acte.

Pârâtul, legal citat, a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat partajarea bunurilor indicate de reclamantă, respectiv apartament şi auto dar şi a bunurilor cuprinse în procesul verbal de inventariere din data de 06.11.2008, cu constatarea unor cote de contribuţie egale. Solicită totodată reţinerea la masa de partaj şi a imobilului garsonieră, situat în B.,cu compensarea cheltuielilor de judecată.

În motivare, s-a arătat că bunurile descrise mai sus au fost dobândite cu contribuţii egale, iar unele dintre bunurile mobile cuprinse în procesul verbal de inventariere sunt în apartamentul în care pârâtul locuieşte, altele au fost deja luate de reclamantă fără acordul pârâtului.

În drept, sunt invocate disp.art.36 Codul familiei, rap. la art.30 Codul familiei, art.673 ind.1 Cod procedură civilă.

Se solicită proba cu acte, interogatoriu, martori, expertiză.

La data de 28.01.2012, pârâtul reclamant a depus precizare la cererea reconvenţională prin care a arătat că garsoniera este situată în B., indicând totodată şi bunurile din procesul verbal de inventariere şi cele sustrase de reclamantă cu o zi înaintea încheierii acestuia. A depus totodată şi întâmpinare prin care a solicitat admiterea în parte a cererii formulate de reclamantă, cu reţinerea de cote egale de contribuţie, iar în privinţa dreptului de creanţă, solicită a se respinge această solicitare, întrucât îmbunătăţirile au fost efectuate împreună de soţi.

La data de 25.02.2009, reclamanta a depus completare la acţiunea principală solicitând a se constata caracterul de bun propriu al imobilului garsonieră, în baza art.111 cod proc.civ, a solicitat introducerea la masa de partaj a unor bunuri deţinute în prezent de mama pârâtului în com.B., jud.A. (fila 53 dosar) şi care au fost luate de fostul soţ înainte de încheierea procesului verbal de inventariere.

Cu privire la imobilul garsonieră, situat în B., arată reclamanta că prin testamentul universal autentificat sub nr.3004/16.07.2001, aceasta în calitate de nepoată a testatoarei D.M. a fost desemnată legatar universal cu obligaţia de a o întreţine şi înmormânta, iar prin contractul de întreţinere cu uzufruct viager autentificat sub nr.1619/26.11.2007, a dobândit nuda proprietate asupra apartamentului cu nr.238, în momentul de faţă fiind vorba de un drept deplin de proprietate ca urmare a decesului uzufructuarei D.M.

Referitor la caracterul de bun comun sau propriu al imobilului, arată reclamanta că acest contract de întreţinere instituie drepturi şi obligaţii numai în sarcina, respectiv persoana reclamantei, a fost semnat doar de reclamantă, în calitate de debitoare a întreţinerii, nu şi de fostul soţ, fiind necesar a fi analizat în corelaţie cu testamentul autentificat sub nr.3004/16.07.2001; de asemenea, toate cheltuielile ocazionate de întreţinerea defunctei au fost suportate de reclamantă în mod exclusiv.

În drept, sunt invocate disp.art.111, 132, 673 ind.1 Cod procedură civilă.

La rândul său, pârâtul a depus completare la cererea reconvenţională prin care a solicitat introducerea la masa de partaj şi a următoarelor bunuri mobile: mobilă de bucătărie compusă din bufet cu corpuri suspendate, mobilă de sufragerie, compusă din vitrină şi 2 fotolii, duse la părinţii reclamantei dar şi întâmpinare la cererea de completare a acţiunii iniţiale.

Sub aspectul probelor, instanţa a admis pentru ambele părţi proba cu acte, interogatorii, doi martori, fiind administrate interogatoriile la termenul de judecată din data de 06.05.2009.

La data de 10.06.2009, reclamanta a formulat cerere completatoare prin care a solicitat introducerea la masa de partaj a 3 suprafeţe de teren: 4200 mp. arabil, situat în extravilanul com.C., Podul B., jud.A., dobândit cu contractul de vânzare cumpărare nr.1616/30.08.2004 la BNP C.I.; 3118 mp. teren curte şi arabil, in intravilanul com.B., jud.A., T 7, P 419, 420 şi 8049 mp. teren situat în extravilanul com.B., T 106, P 1527/3, ambele dobândite cu contractul de vânzare cumpărare cu clauză de întreţinere autentificat sub nr.138/12.01.1996 la BNP D.I.

Totodată, s-a mai depus o cerere din partea reclamantei prin care s-a solicitat anularea contractului de vânzare cumpărare nr.138/12.01.1996 la BNP D.I.; anularea contractului de vânzare cumpărare nr.1013/20.03.2003 autentificat la BNP D.I. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară; a se constata că terenurile ce fac obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.138/12.01.1996, sunt bunuri comune.

La termenul de judecată din data de 10.06.2009, au fost audiaţi martorii A.C. şi I.E., instanţa suspendând prezenta cauză până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nou format nr.8298/280/2009, având ca obiect anulare act, cererea privind anularea contractelor fiind disjunsă.

După soluţionarea irevocabilă a dosarului nr.8298/280/2009, în sensul respingerii cererii de anulare act, cauza a fost repusă pe rol, iar reclamanta a depus la dosar o nouă cerere de completare a masei partajabile, solicitând obligarea pârâtului la contravaloarea lipsei de folosinţă a locuinţei pe ultimii 3 ani, în sumă de 32.000 lei, căci din data de 20.06.2008 şi până la data formulării cererii, pârâtul ocupă exclusiv apartamentul împreună cu concubina sa.

A mai fost audiată pentru reclamantă martora B.M., declaraţiile acesteia fiind consemnate şi ataşate la dosar.

Prin sentinţa civilă nr.3492/10.04.2013 pronunţată de Judecătoria P. s-a admis în parte acţiunea completată formulată de reclamanta P.E. şi tot astfel cererea reconvenţională introdusă de pârâtul D.V.

A fost omologat raportul de expertiză întocmit de expert B.V. în varianta a II-a, după cum urmează:

Lotul 1 a fost atribuit reclamantei P.E., care primeşte bunuri în valoare de 135.165 lei şi sultă de la lotul B în valoare de 42.570 lei, iar Lotul 2 s-a atribuit pârâtului D.V., care primeşte bunuri în sumă de 138.274 lei si plăteşte sultă către lotul A în sumă de 42.570 lei.

Au fost compensate cheltuielile de judecată ale părţilor.

A fost obligată reclamanta la plata sumei de 195 lei onorariu restant către expert B.V. si paratul la plata sumei de 105 lei reprezentând onorariu restant către acelaşi expert.

În temeiul art.50² din O.U.G. nr.51/2008, a fost obligată reclamanta să restituie ajutorul public judiciar de 945,5 lei la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii.

Pentru a dispune astfel s-a reţinut de prima instanţă că prin încheierea de admitere în principiu pronunţată la 25.04.2012 s-a admis în parte în principiu cererea principală completată formulată de reclamanta P.E. în contradictoriu cu pârâtul D. V., s-a admis în parte în principiu cererea reconvenţională precizată şi completată, s-a constatat că soţii au dobândit în timpul căsătoriei desfăcută irevocabil prin sentinţa civilă nr 6714/7.11.2008 a Judecătoriei P. pronunţată în dosarul nr 7886/280/2008, în cote de 65% reclamanta pârâtă şi 35% pârâtul reclamant, următoarele bunuri:

-un apartament situat în P. Jud.A., în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 100/26.11.1992;

-un autoturism marca D. cu nr de înmatriculare -;

-o garsonieră situată în B., dobândită în baza contractului de întreţinere cu uzufruct viager autentificat sub nr 1619/26.11.2007 la BNP F.I.E.;

-un imobil teren în suprafaţă de 4200 mp situat în extravilanul oraşului C. satul Podul B., Jud. A., dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr 1616/30.08.2004 la BNP C.I.;

-un imobil teren în suprafaţă de 8049 mp situat în extravilanul comunei B., tarlaua 106, parcela 1527/3 dobândit cu contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere autentificat sub nr 138/12.01.1996 la BNP D.I.;

-o canapea extensibilă; două fotolii; o bibliotecă formată din 6 corpuri; un calculator; un TV color marca O.; o măsuţă pentru telefon; un aparat telefon marca T.; o lustră cu patru braţe; o bicicletă; un grătar; un dulap pentru scule; o maşină de spălat automată marca W.; un raft din cornier; şase cutii globuleţe pentru brad; o lustră cu trei braţe; trei şifoniere cu două uşi; un dulap cu o uşă; trei jaluzele; un pat cu ladă; o saltea relaxa; un video-player; un TV color marca P.; două scaune taburet; o saltea pneumatică; trei saci de dormit; un cort; un aragaz de voiaj polonez; o pilotă; o masă pliantă de voiaj; trei pături; trei neoprene pentru cort; un aragaz cu patru ochiuri cu cuptor marca Z.; o lada cu scule; o masă bucătărie; trei scaune taburet; o combină frigorifică marca A.; mobilă bucătărie formată din opt corpuri; o aplică; un aparat de preparat sanwich-uri; o oglindă; un cuier rigips; o aplică; o combină muzicală P.; o canapea; un frigider; un congelator; un covor persan dimensiuni 3; o cameră video; o imprimantă; o hotă; jaluzele geam sufragerie; lenjerii de pat; pahare; servicii cafea 2 buc; un telefon; o maşină de tocat carne; un dulap de baie; oale; farfurii; tacâmuri; o mobilă de bucătărie compusă din bufet cu corpuri suspendate; o mobilă de sufragerie compusă din vitrine şi două fotolii, s-a respins cererea reclamantei privind constatarea existenţei unui drept de creanţă în sumă de 4000 lei în favoarea acesteia, s-a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă a locuinţei pe ultimii trei ani, s-a dispus efectuarea unor expertize de specialitate în vederea identificării, evaluării şi lotizării bunurilor supuse împărţelii şi pronunţată în şedinţă publică, azi, 25.04.2012.

Expertul B.V. a depus raportul de expertiză file 365-386 dosar, în care a propus două variante de lotizare la cererea părţilor.

Cu ocazia cuvântului pe fond părţile au solicitat omologarea raportului de expertiză în varianta a II-a.

In temeiul art.673² Cod procedură civilă a omologat raportul de expertiză în varianta a II-a expert B.V. filele 365-386 dosar prin atribuirea Lotului 1 reclamantei P.E., care primeşte bunuri în valoare de 135165 lei si sulta de la lotul B in valoare de 42.570 lei, şi a Lotului 2 pârâtului D.V. care primeşte bunuri în sumă de 138.274 lei si plateste sulta catre lotul A in suma de 42.570 lei.

În temeiul art.276 Cod procedură civilă au fost compensate cheltuielile de judecata ale partilor faţă de modul de soluţionare a acţiunii.

Instanţa a admis cererea expertului B.V. şi a obligat părţile la plata onorariului restant către acesta, conform dispozitivului.

În baza art.50² din O.U.G. nr.51/2008, a obligat reclamanta sa restituie ajutorul public judiciar de 945,5 lei la ramanerea definitivă si irevocabilă a hotararii, fiind beneficiară a ajutorului public sub forma scutirii de plata taxei de timbru in valoare de 945,5 lei, care prin hotărâre judecătorească a dobândit bunuri ce depăşesc de 10 ori cuantumul ajutorului public acordat, respectiv bunuri in valoare de 135165 lei si sulta de 42570 lei.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanta P.E. şi pârâtul D.V., care au considerat-o nelegală şi netemeinică după cum urmează:

În apelul formulat de reclamantă s-a susţinut că instanţa de fond în mod greşit nu a constatat că imobilul garsonieră situat în B. este bunul propriu al acesteia, fiind o donaţie deghizată în calitate de nepoată a testatoarei D.M., conform testamentului nr.3004/2001 şi a contractului de uzufruct viager autentificat sub nr.16219/26.01.2007.

În subsidiar s-a solicitat de către reclamantă să se constate contribuţia sa de 100% la dobândirea garsonierei, întrucât numai aceasta a întreţinut-o pe D.M., pârâtul neavând nici o contribuţie, acesta urmând să fie obligat şi la plata lipsei de folosinţă în sumă de 32.000 lei începând cu 20.06.2008.

S-a arătat că în mod eronat a fost reţinut bunul imobil la masa de partaj, întrucât din înscrisurile depuse la dosar rezultă în mod clar intenţia testatoarei D.M. de a dona bunul imobil reclamantei, fiind încheiat şi contractul de întreţinere, deoarece aceasta avea şi alţi moştenitori, reclamanta urmând a fi gratificată cu înlăturarea acestora.

În cauză s-a făcut dovada bunului propriu în conformitate cu art.31din Codul familiei, prin mijloacele de probă administrate în cauză, actul de întreţinere fiind în esenţă o donaţie deghizată.

Referitor la critica ce priveşte lipsa de folosinţă s-a arătat că pârâtul ocupă apartamentul bun comun începând cu data de 20.06.2008, astfel că reclamanta a fost nevoită să se mute într-un alt apartament şi să plătească chirie, hotărârea de respingere a acestui capăt de cerere fiind nemotivată.

Se mai invocă şi faptul că instanţa de fond în mod greşit a compensat cheltuielile de proces ale părţilor fără a observa că reclamanta a efectuat cheltuieli mai mari, obligând-o în mod greşit la restituirea ajutorului public judiciar în sumă de 945,5 lei şi 195 lei reprezentând onorariu restant către expert.

În apelul formulat de către pârât se critică hotărârea primei instanţe cu motivarea că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că părţile în calitate de soţi au dobândit bunurile în cotă de 65 % pentru intimata reclamantă şi 35 % pentru apelantul pârât, reţinându-se astfel o contribuţie superioară a acesteia cu motivarea că instanţa de fond a dat mai mult decât s-a solicitat, în sensul că prin acţiune reclamanta a solicitat o cotă de contribuţie de 60 % .

În al doilea rând se arată că probele administrate în cauză au fost interpretate în mod greşit, unele dintre ele fiind ignorate de instanţă, fiind valorificate exclusiv declaraţiile martorilor în detrimentul înscrisurilor depuse la dosar, fiind încălcate şi disp. art.30 Codul familiei, întrucât în cauză a operat prezumţia relativă de comunitate care nu a fost răsturnată de către reclamantă.

În cauză, pârâtul arată că a făcut dovada obţinerii unor venituri superioare faţă de cele realizate de intimata reclamantă, a primit salarii compensatorii în timpul căsătoriei, a beneficiat de hrană şi tichete de masă de la locul de muncă, precum şi alimente de la părinţii săi de la ţară fiind înzestrat şi cu suprafaţa de 8049 mp din extravilanul comunei B. care a fost înstrăinată soţilor I., iar preţul a fost folosit de către ambele părţi.

Se mai arată că pentru achiziţionarea unor bunuri mobile s-au făcut împrumuturi la bancă, pârâtul fiind cel care plătea direct din salariu ratele din împrumut, aceeaşi situaţie regăsindu-se şi în ceea ce priveşte autoturismul ca şi apartamentul din P., care a fost achitat cu plata în rate din salariul acestuia.

Se invocă şi faptul că din veniturile comune ambele părţi şi-au îndeplinit obligaţiile de întreţinere şi înmormântare faţă de D.M., fiind achitate taxele şi impozitele pentru garsoniera din B. în mod comun de către părţi şi mai ales fiind folosită prima de 2000 lei în acest sens, sumă primită de pârât de la locul său de muncă.

La data de 29.08.2013 intimata reclamantă P.E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea că în mod corect prima instanţă a reţinut prin încheierea de admitere în principiu contribuţii inegale ale părţilor la dobândirea bunurilor comune, iar în ceea ce priveşte pe D.M. toate cheltuielile au fost suportate de către reclamantă întrucât părţile erau despărţite în fapt, aceasta fiind singura care figurează în testament şi în contractul de întreţinere cu uzufruct viager, în cauză făcându-se dovada că imobilul garsonieră este bun propriu prin probele administrate în cauză cu consecinţa înlăturării prezumţiei comunităţii de bunuri, fiind solicitată omologarea raportului de expertiză de către ambele părţi în varianta a II-a.

Tribunalul A., Secţia civilă, prin decizia civilă nr.317/2013 din 12 noiembrie 2013, a respins ca nefondate apelurile, reţinând, în considerente, următoarele:

Cu privire la criticile invocate de reclamantă, tribunalul a reţinut că în mod corect prima instanţă a inclus prin încheierea de admitere în principiu în masa bunurilor comune şi imobilul garsonieră situat în B., dobândit în baza contractului de întreţinere cu uzufruct viager, întrucât acesta a fost încheiat la data de 26.11.2007, fiind dobândit în timpul căsătoriei, astfel că în cauză, în privinţa acestui bun s-a aplicat prezumţia relativă de comunitate de bunuri comune potrivit art.30 din Codul familiei.

În cauză nu se poate reţine existenţa unei donaţii deghizate întrucât testamentul autentificat sub nr.3004/2001, prin care testatoarea D.M. o instituia legatară universală pe reclamantă, a fost revocat ulterior prin încheierea contractului de întreţinere cu uzufruct viager, acesta neputând fi inclus în categoria actelor cu titlu gratuit, fiind prevăzută o contraprestaţie sub forma întreţinerii datorată de către debitoarea întreţinerii.

S-a reţinut în mod corect că în privinţa acestui bun nu are relevanţă că unul dintre soţi a figurat în actul de dobândire, iar asumarea şi îndeplinirea în exclusivitate de către debitorul întreţinerii a obligaţiei stabilită prin convenţie poate avea relevanţă doar în ceea ce priveşte o eventuală contribuţie a soţului beneficiar la dobândirea acestui bun în cadrul comunităţii de bunuri.

De altfel, acest aspect a fost avut în vedere de prima instanţă atunci când a stabilit cota de contribuţie a părţilor la dobândirea bunurilor comune reţinute în comunitatea devălmaşă, apreciindu-se că într-adevăr de îngrijirea şi întreţinerea creditoarei D.M., precum şi suportarea cheltuielilor de înmormântare, s-a ocupat în exclusivitate apelanta reclamantă, motiv pentru care a fost răsturnată prezumţia contribuţiei egale a soţilor la dobândirea bunurilor în raport de întreaga masă inclusă în comunitatea de bunuri.

Cu privire la cea de a doua critică din apel formulată de reclamantă şi care se referă la lipsa de folosinţă pentru imobilul apartament situat în P., întrucât aceasta nu mai locuieşte în imobilul bun comun încă din 2008, tribunalul a reţinut că în raport de probele administrate atât în faţa primei instanţe,cât şi în apel nu a rezultat cuantumul cheltuielilor legate de chiria plătită pentru asigurarea unei alte locuinţe, nefiind depuse la dosar dovezi în acest sens, astfel că în mod corect prima instanţă a reţinut că declaraţia martorei B.M. care s-a referit la sume plătite cu acest titlu, nu se coroborează cu alte probe, fiind subiectivă, întrucât cunoaşte aceste aspecte din cele relatate de reclamantă.

Şi ultima critică din apelul reclamantei s-a reţinut a fi neîntemeiată, întrucât în cauză s-au admis atât cererea principală completată, cât şi cererea reconvenţională, fiind compensate cheltuielile de judecată, iar în ceea ce priveşte aplicarea disp. art.50² din O.U.G. nr.51/2008, instanţa de fond a dispus în mod corect restituirea ajutorului public judiciar în sumă de 945,5 lei.

Tribunalul a reţinut că şi apelul pârâtului este nefondat, întrucât acesta nu a făcut dovada unor venituri obţinute substanţial mai mari decât cele realizate de reclamantă, care s-a ocupat şi de gospodărie şi de creşterea şi îngrijirea copiilor, iar în ceea ce priveşte contribuţia majoră reţinută de către prima instanţă de 65 % în favoarea reclamantei, aceasta se datorează reţinerii unei cote de 100 % a acesteia la dobândirea garsonierei, raportat la întreaga masă a comunităţii de bunuri, în care sunt incluse şi celelalte bunuri comune şi pentru care instanţa de fond a apreciat că părţile au făcut dovada realizării unor venituri aproximativ egale la dobândirea lor.

S-a constatat că pentru imobilul garsonieră din B. reclamanta a prestat întreţinere şi a suportat cheltuielile de înmormântare ale defunctei D.M. într-o perioadă în care părţile erau despărţite în fapt, martorii audiaţi în cauză relatând faptul că aceasta era cea care se deplasa la B. şi suporta cheltuielile cu îngrijirea şi întreţinerea creditoarei, aşa cum rezultă din declaraţia martorei P.M.

Din înscrisurile depuse la dosar şi din declaraţia martorului V.D. rezultă că într-adevăr pârâtul a obţinut venituri din valorificarea unor produse alimentare de la părinţii săi şi a realizat mai multe împrumuturi la bancă şi CAR, însă nu s-a făcut dovada că pârâtul a avut astfel o contribuţie majoră la dobândirea celorlalte bunuri comune, cât şi la întreţinerea şi îngrijirea creditoarei D.M.

Cu privire la critica ce vizează faptul că în cauză s-a solicitat doar procentul de 60 % ca şi cotă de contribuţie a reclamantei, tribunalul a reţinut că aceasta a fost solicitată numai în raport de bunurile introduse prin acţiune şi cererea de completare formulată de reclamantă, ulterior fiind cerută introducerea în masa comunităţii de bunuri şi imobilul garsonieră prin cererea reconvenţională, motiv pentru care cota de contribuţie a acesteia a crescut, avându-se în vedere concluziile reclamantei cu ocazia acordării cuvântului în dezbateri asupra încheierii de admitere în principiu şi în care s-a precizat în mod expres că această cotă de 60% vizează doar bunurile solicitate şi nu garsoniera ce constituie bun propriu.

Evident că prin introducerea acestui bun în masa de împărţit cota de contribuţie a crescut corespunzător, astfel că nu se poate reţine că prima instanţă a acordat ceea ce nu s-a cerut.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.296 Cod procedură civilă tribunalul a respins apelurile ca nefondate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal ambele părţi, care o critică pentru nelegalitate.

Reclamanta P.E. invocă dispoziţiile art.304 pct.7, 8 şi 9 Cod procedură civilă, după cum urmează:

1. Greşit s-a reţinut la masa de partaj imobilul garsonieră, întrucât acesta este bunul său propriu, în baza testamentului universal autentificat sub nr.3004/16.07.2001, în privinţa căruia nu operează revocarea tacită voluntară, având în vedere încheierea contractului de întreţinere cu uzufruct viager autentificat sub nr.1619/26.11.2007, întrucât conform art.888 Cod civil, revocarea tacită voluntară prin înstrăinarea obiectului legatului poate interveni doar în cazul legatelor cu titlu particular, deoarece obiectul legatelor universale, cum este cel în speţă, îl constituie întregul patrimoniu al autorului, ori acesta nu poate fi înstrăinat în întregul său prin acte între vii, fiind de neconceput o persoană fără patrimoniu. Mai mult, înstrăinarea bunurilor cuprinse în patrimoniu afectează numai emolumentul legatului din momentul deschiderii succesiunii, nu şi vocaţia universală a legatarului, vocaţie dobândită ca efect al legatului universal şi care asimilează pe moştenitorul testamentar cu moştenitorul legal. Pentru ca înstrăinarea să aibă efect revocator legatul trebuie să aibă ca obiect bunuri individual determinate, în timp ce înstrăinarea bunurilor de gen neindividualizate care formează obiectul legatului nu atrage revocarea lui, ori testamentul universal priveşte întreaga universalitate a bunurilor autorului, nu bunuri individuale, ceea ce face inaplicabil cazul de revocare prevăzut de art.923 Cod civil.

2. Hotărârea este greşită şi în ceea ce priveşte neobligarea pârâtului la plata lipsei de folosinţă a apartamentului în sumă de 32.000 lei, începând cu data de 20.06.2008, având în vedere că acesta ocupă apartamentul împreună cu concubina sa de la data sus menţionată, iar reclamanta a fost nevoită să se mute cu chirie împreună cu unul dintre copii.

A depus la dosar, de la asociaţia de proprietari adeverinţă din care rezultă unde a locuit, a plătit chirie şi toate utilităţile aferente: energie electrică, gaze, utilităţi administrative pe numele proprietarului, fără a avea însă un contract de închiriere înregistrat.

3. Instanţa de fond în mod greşit a compensat cheltuielile de proces ale părţilor, fără să observe că, cheltuielile efectuate de reclamantă sunt mai mari faţă de cele efectuate de pârât.

Pârâtul D.V., prin recursul declarat invocă motivele de modificare prev. de art.304 pct.6 şi 9 Cod procedură civilă, astfel:

1. Instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că a reţinut în favoarea reclamantei o contribuţie superioară de 65%, deşi prin acţiune a solicitat să se împartă bunurile în procente de 60% în favoarea sa şi 40% pentru pârât.

2. Au fost încălcate dispoziţiile art.30 Codul familiei, întrucât a dovedit că a avut venituri superioare faţă de reclamantă, aceasta a fost învăţătoare, iar el şi-a desfăşurat activitatea la fosta fabrică de cauciuc, a beneficiat de hrană şi tichete de masă de la locul de muncă şi a primit alimente de la părinţii săi, de la ţară, cât şi suprafeţe de teren de la aceştia.

În sensul motivelor sus arătate se solicită admiterea recursurilor.

Recurenta-reclamantă P.E. a formulat întâmpinare, în condiţiile art.308 alin.(2) Cod procedură civilă, prin care solicită respingerea recursului formulat de pârât, arătând faptul că niciodată veniturile salariale nu sunt un argument în favoarea părţii care o invocă, deoarece munca femeii în gospodărie echivalează cu veniturile obţinute de soţ, în plus şi ea a fost tot timpul salariată şi la rândul său a fost ajutată de părinţi.

Recurentul-pârât D.V. a depus la dosar „Concluzii scrise”, în sensul respingerii recursului formulat de reclamantă, susţinând că garsoniera are caracterul de bun comun, fiind dobândită în timpul căsătoriei şi, deşi nu figurează alături de reclamantă pe contractul de întreţinere al mătuşii sale, rezultă că intenţia lor, cât şi a beneficiarei întreţinerii a fost să fie ambii obligaţi prin acel contract.

Cât priveşte motivul doi din recursul reclamantei arată că în mod corect instanţa a respins capătul de cerere privind dreptul de creanţă solicitat de reclamantă de 32.000 lei, deoarece nu a dovedit că a stat cu chirie şi că a plătit chirie.

Examinând actele de la dosar, în raport cu criticile invocate, Curtea constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, pentru cele ce preced:

Prin testamentul autentificat sub nr.3004 din 16.07.2001 la Biroul Notarului Public M.D., D.M., mătuşa reclamantei, a lăsat toate bunurile sale mobile şi imobile ce se vor găsi la data decesului în patrimoniul său, nepoatei sale – D.E., cu obligaţia pentru aceasta de a o ajuta cu alimente, medicamente şi de a o înmormânta potrivit datinilor creştine (f.65 dosar fond).

Prin acest testament, reclamanta a fost instituită legatar universal, conform art.888 Cod civil, aşa, cum, de altfel, se menţionează expres în cuprinsul actului respectiv.

Ulterior, prin contractul de întreţinere cu uzufruct viager autentificat sub nr.1619 din 26.11.2007, D.M. a înstrăinat reclamantei nuda proprietate asupra apartamentului nr.238 situat în B., creditoarea întreţinerii declarând că îşi rezervă dreptul de uzufruct viager asupra întregului imobil, iar preţul acestei înstrăinări constă în obligaţia dobânditoarei, respectiv a debitoarei întreţinerii de a-i acorda întreţinere pe toată durata vieţii şi de a se ocupa de înmormântare şi toate datinile referitoare la aceasta, obligaţie asumată ca atare de către reclamantă în cuprinsul contractului (filele 66 şi 67 dosar fond).

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au reţinut că garsoniera situată în B., dobândită în baza contractului de întreţinere cu uzufruct viager are calitatea de bun comun, fiind dobândită în timpul căsătoriei, iar potrivit art.30 din Codul familiei a fost introdusă la masa partajabilă.

Soluţiile astfel pronunţate sunt greşite, fiind date cu aplicarea şi interpretarea eronată a prevederilor legale incidente în cauză.

Astfel, potrivit Codului civil, art.888 „legatul universal este dispoziţia prin care testatorul lasă după moarte-i, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale”.

Revocarea legatelor, ca manifestare de voinţă a testatorului, poate fi expresă, rezultând dintr-o declaraţie a testatorului cuprinsă într-un înscris întocmit sub forma testamentară sau autentică, ceea ce nu este cazul în speţă, sau poate fi tacită, fiind aceea care, fără a fi fost expres declarată, rezultă din anumite acte sau fapte săvârşite de testator, cum ar fi incompatibilitatea cu un testament întocmit ulterior sau înstrăinarea bunului care face obiectul legatului.

Conform prevederilor art.923 Cod civil „Orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută cu orice mod sau condiţii, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar dacă înstrăinarea va fi nulă sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului”.

Analizând textul legal citat, reiese că revocarea tacită în această modalitate poate interveni numai în cazul legatelor cu titlu particular, fără a se aplica pentru cele universale sau cu titlu universal, întrucât acestea din urmă au ca obiect o universalitate care continuă a persista, independent de modificările ce s-ar aduce bunurilor ce o compun.

Obiectul legatelor universale sau cu titlu universal, fiind patrimoniul sau cotă parte din acesta, nu poate fi înstrăinat prin acte între vii şi deci nu intră sub incidenţa art.923 Cod civil. Pe de altă parte, înstrăinarea bunurilor cuprinse în patrimoniu (ca şi dobândirea de bunuri) afectează numai emolumentul legatului din titlu universal al legatarului, astfel încât nu poate avea semnificaţia unei revocări tacite. Chiar dacă legatul cu titlu universal ar fi fost determinat prin indicarea unei mase de bunuri succesorale (art.894 alin.1 Cod civil) şi testatorul ar fi înstrăinat acele bunuri la un moment dat, legatul cu titlu universal nu ar fi revocat, legatarul păstrând vocaţia şi putând beneficia de bunurile din categoria respectivă pe care testatorul le va dobândi, eventual ulterior, până la momentul decesului.

În speţă, reclamanta a fost instituită de către mătuşa sa, D.M., prin testamentul anterior menţionat, legatar universal, iar împrejurarea că ulterior întocmirii testamentului, D.M. a înstrăinat imobilul garsonieră, cu rezerva uzufructului viager asupra întregului imobil, nu are semnificaţia juridică a revocării testamentului, invocată de către pârât şi reţinută ca atare de ambele instanţe (fond şi apel), deoarece obiectul legatului universal, fiind patrimoniul, nu poate fi înstrăinat prin acte între vii.

Prin urmare, atâta timp cât testamentul nu a fost revocat expres, înstrăinarea imobilului de către testatoare nu intră sub incidenţa art.923 Cod civil, care se aplică numai legatelor cu titlu particular.

Deci, primul motiv de recurs este întemeiat, impunându-se admiterea cererii completatoare formulată de reclamantă, în sensul constatării caracterului de bun propriu al garsonierei şi implicit scoaterea acesteia din comunitatea de bunuri, ceea ce atrage casarea celor două hotărâri.

Având în vedere că prima instanţă a reţinut o contribuţie mai mare a reclamantei la dobândirea bunurilor comune, de 65%, tocmai în considerarea calificării imobilului garsonieră ca având calitatea de bun comun, dar cu o cotă de 100% a reclamantei la acest imobil, cât şi concluzia ce rezultă din prezentele considerente, care au determinat scoaterea garsonierei din comunitatea bunurilor supuse partajului, urmează a se modifica cota de contribuţie a părţilor, aceasta fiind egală, de 50% pentru fiecare, în dobândirea bunurilor.

Motivul doi de recurs este nefondat, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 32.000 lei primind o judicioasă soluţionare, atât la fond, cât şi în apel.

Pretinde reclamanta, în cadrul acestei critici că a depus acte la dosar, din care rezultă că a plătit chirie, cât şi toate utilităţile aferente, cum ar fi: energie electrică, gaze, utilităţi administrative pe numele proprietarului imobilului în care a locuit după despărţirea în fapt.

Urmează însă a se observa cererea de completare a masei partajabile depusă de reclamantă la dosar la data de 9 septembrie 2011 (f.188 dosar fond), prin care a precizat în mod expres că solicită obligarea pârâtului la plata lipsei de folosinţă a locuinţei pe ultimii 3 ani, lipsă de folosinţă ce constă în echivalentul chiriei pentru apartamentul cu 2 camere mobilat (alin.ultim din cerere).

Nu a solicitat aşadar, obligarea pârâtului la plata contravalorii utilităţilor plătite pentru spaţiul în care a locuit din 20 iunie 2008, astfel încât actele depuse la dosar referitoare la aceste utilităţi nu sunt relevante în cauză, iar în ceea ce priveşte plata chiriei, nu s-au făcut dovezi nemijlocite, directe în acest sens, mai mult, nu s-a încheiat nici un contract de închiriere, situaţie recunoscută, de către reclamantă, chiar în cuprinsul acestei critici.

Cât priveşte ultimul motiv de recurs, care vizează modalitatea în care instanţa de fond a dispus compensarea cheltuielilor de judecată, acesta urmează a fi analizat cu ocazia rejudecării cauzei, ca o apărare de fond.

Recursul declarat de pârâtul D.V. este nefondat, sub aspectul ambelor critici invocate.

Prima critică, dată fiind modalitatea de soluţionare a recursului formulat de reclamantă, în sensul reţinerii unei contribuţii egale în dobândirea bunurilor comun, nu se mai impune a fi analizată.

De altfel, contribuţia superioară a reclamantei, de 65% fusese reţinută în considerarea faptului că imobilul garsonieră este bun comun, fiind dobândit în timpul căsătoriei, dar prin contractul de întreţinere cu uzufruct viager a fost înstrăinată reclamantei de aceeaşi persoană, care o instituise anterior şi legatar universal.

Nici motivul doi de recurs nu poate fi reţinut, eventuale venituri suplimentare realizate din muncă sau urmare unor ajutoare primite din partea părinţilor neputând conferi pârâtului o cotă mai mare la dobândirea bunurilor comune, atâta timp cât şi reclamanta a fost permanent încadrată în muncă, în calitate de învăţătoare, situaţie necontestată de către pârât, mai mult aceasta a prestat muncă în gospodărie, având în îngrijire şi copiii rezultaţi din căsătoria cu pârâtul, ceea ce echivalează cu veniturile obţinute în plus de pârât.

Pentru toate aceste considerente, în bata art.312 alin.1, 2 şi 3 Cod procedură civilă, se va admite recursul declarat de reclamantă şi se va dispune casarea sentinţei, precum şi a deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în vederea efectuării unei expertize, sau completării celei omologate la fond, în sensul de a scoate de la partaj imobilul garsonieră şi de a se avea în vedere o contribuţie egală a părţilor la dobândirea bunurilor de 50% fiecare, urmând a fi efectuate şi propuneri de lotizare a acestora.

În baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul formulat de pârât.