Secţia I civilă Condiţiile răspunderii patrimoniale ale salariaţilor potrivit art. 255 Codul muncii

5. Calitatea de parte a creditorului concursual în procedura executării silite pornită de un alt creditor.

Art. 399 alin. 1 Cod procedură civilă

Art. 401 alin. 2 Cod procedură civilă

Art. 402 alin. 2 Cod procedură civilă
Creditorul având un drept de garanţie ipotecară asupra imobilului care face obiectul executării silite pornită de un alt creditor, are dreptul să formuleze contestaţie la executare în condiţiile art.399 alin.1 Cod procedură civilă.

Creditorul ipotecar nu poate fi considerat terţ care pretinde un drept real asupra bunului urmărit, ci dimpotrivă parte interesată în procedura executării cu consecinţa calificării deosebite a căii de atac.

Potrivit art.402 alin.2 Cod procedură civilă, hotărârea pronunţată în contestaţia la executare este susceptibilă numai de calea de atac a apelului, cu excepţia cazului în care contestaţia a fost formulată de un terţ, în condiţiile art.401 alin.2 din acelaşi cod.

(Decizia civilă nr.911/05.05.2014)
Contestatoarea C.E.C.B. S.A., a înregistrat pe rolul Judecătoriei B., în contradictoriu cu Biroul Executorului Judecătoresc A.C.L., cu debitorii garanţi ipotecari M.B.N. şi M.R., şi cu creditoarea urmăritoare SC I.S.P. ROMANIA S.A. A.– prin Sucursala R.V., o contestaţie la executare formulată împotriva Publicaţiei de Vânzare Imobiliară nr. 167^3/EJ/2012 din 19.11.2012, emisă de BEJ A.C.L. în dosarul nr. 167^3/EJ/2012 , comunicată Băncii la data de 22.11.2012 şi înregistrată sub nr. VL 21836.

În motivarea contestaţiei, contestatoarea a susţinut că debitoarea SC B. L.SRL a obţinut de la C.E.C.B.SA – Sucursala R.V. un credit în valoare de 480.030,51 lei în baza Contractului de credit nr. 62/05.12.2006, modificat şi completat cu acte adiţionale ulterioare.

Acest credit a fost garantat şi cu ipoteci instituite asupra imobilului situat în com.V., jud.V., compus din teren în suprafaţă totală de 442,96 mp, împreuna cu casă de locuit D+P, anexă, magazie, magazie cu şopron şi un garaj proprietatea garanţilor M. B.N. şi M.R., conform Contractului de Ipotecă nr. 246/06.12.2006 şi Contractului de Ipotecă nr.8/25.03.2010 înscrise în cartea Funciară nr. 35056 a localităţii V., cu număr cadastral 161.

Imobilul în cauză, evaluat de Bancă în data de 19.12.2011 ca având o valoare de piaţă de 259.190 lei şi care se afla în garanţia C.E.C.B. – Sucursala R.V., a fost scos la vânzare prin intermediul BEJ A.C.L. la cererea terţului creditor urmăritor, preţul de pornire a licitaţiei fiind stabilit la valoarea de 155.600 lei.

Contestatoarea a mai susţinut în motivarea cererii sale că:

1. Debitoarea SC B.L. SRL a garantat creditul acordat de CEC.B. SA – Sucursala R.V. conform Contractului de credit nr. 62/05.12.2006, modificat şi completat cu acte adiţionale ulterioare şi cu 2 ipoteci de rangul I şi rangul II (Contract de Ipotecă nr. 246/06.12.2006 şi nr.8/25.03.2010 instituite asupra imobilului situat în Voineasa str. Pârâul Mare nr.1, jud. Vâlcea, înscrise în cartea Funciară nr. 35056 a localităţii Voineasa, cu număr cadastral 161, proprietatea garanţilor M.B.N. şi M.R., iar imobilul în cauză a fost scos la vânzare prin BEJ A.C.L. pentru recuperarea unei terţe creanţe a creditorului B.C. I.S.P. ROMANIA S.A. A.

2. S-a mai susţinut că preţul pentru care imobilul a fost la vânzare este unul derizoriu şi neserios prin prisma valorii de piaţă a sa şi a zonei în care este situat, iar Publicaţia de Vânzare Imobiliară nr. 167^3/EJ/2012 este emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale sub acest aspect, deoarece valoarea sa de piaţă este de 233.000 lei; astfel se înregistrează o diferenţă substanţială de 77.400 lei, de natură a prejudicia Banca.

3. În fine, contestatoarea a mai invocat jurisprudenţa recentă a instanţelor de judecată sub aspectul preţului de circulaţie al imobilelor.

Intimatul BEJ A.C.L. a formulat întâmpinare şi a depus prin care, pe cale de excepţie a invocat lipsa calităţii procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea contestaţiei, ca netemeinică şi nelegală, având în vedere că evaluarea imobilului s-a făcut de către o firmă de evaluare specializată şi care figurează pe tabloul instanţelor de judecată.

Pe de altă parte, a mai arătat intimatul, contestatoarea-creditoare CEC.B. SA – Sucursala R.V. şi-a declarat creanţa în sumă de 647.539,55 lei în dosarul de executare silită având în vedere rangul de preferinţă atribuit conform contractelor de ipotecă încheiate cu debitorii garanţi ipotecari M.B.N. şi M.R.

În urma analizării probatoriului, Judecătoria B., prin sentinţa civilă nr. 668/13.02.2013 a admis excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive a Biroului Executorului Judecătoresc A.C.L., a respins contestaţia la executare formulată de contestatoarea S.C. CECB. S.A., prin SUCURSALA CECB. R.V., în contradictoriu cu intimata B.C. I.S.P. ROMANIA S.A. – A. prin SUCURSALA R.V. şi cu debitorii M.B.N. şi M.R.

S-a reţinut de către instanţa de fond ca fiind întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a BEJ A.C.L. iar pe fondul cauzei a fost respinsă contestaţia la executare întrucât creditoarea-contestatoare CEC.B.SA – Sucursala R.V. şi-a declarat creanţa şi figurează în dosarul de executare ca şi creditor , având în vedere rangul de preferinţă atribuit conform contractelor de ipotecă încheiate cu debitorii giranţi ipotecari M.B.N. şi M.R., creditori în dosarul de executare silită.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs CEC.B. SA –Sucursala R. V. susţinând că e nelegală şi netemeinică.

În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că preţul de începere a licitaţiei trecut în publicaţia de vânzare a fost stabilit prin întocmirea unui raport de evaluare, iar faptul că acesta nu convine contestatoarei este o chestiune distinctă de elementele de formă pe care publicaţia de vânzare trebuie să le conţină.

În opinia recurentei, o astfel de raţiune a instanţei echivalează cu o nepronunţare asupra susţinerilor băncii, în condiţiile în care a contestat valoarea stabilită de executor, implicit rezultatul evaluării efectuate în procedura execuţională care nu i-a fost adus la cunoştinţă decât odată cu publicaţia de vânzare.

Un al doilea motiv de recurs vizează faptul că soluţia instanţei de fond nu este motivată,prin aceasta fiind încălcat dreptul băncii la un proces echitabil.

Consideră recurenta că instanţa de fond nu s-a pronunţat în raport de opinia evaluatorului intern al băncii, dacă acest document poate determina necesitatea probei cu expertiză tehnică de evaluare.

În şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2013 calea de atac a fost calificată apel conform disp. art. 402 alin. 2 c.pr.civ. rap. la art. 401 alin. 2 c.pr.civ.

Prin decizia nr. 1/A/09.01.2014, Tribunalul V. – Secţia I civilă a respins apelul formulat de contestatoare.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 668/13.02.2013, Judecătoria B. a respins contestaţia la executare formulată de contestatoarea CEC.B. SA împotriva publicaţiei de vânzare imobiliară din data de 19.11.2011 emisă de BEJ A.C.L. în dosarul de executare nr. 167/3/EJ/2012.

Criticile referitoare la faptul că executorul judecătoresc a încălcat disp. art. 500 alin. 2 rap. la art. 411 alin. 3 c.pr.civ. sunt neîntemeiate, executorul judecătoresc identificând şi evaluând bunurile, preţul de pornire al licitaţiei corespunzând valorii de circulaţie a imobilului.

Contestatoarea nu este parte în executarea silită ci doar creditor care deţine un drept de garanţie asupra bunului imobil urmărit şi din acest motiv nu i-a fost comunicată o copie a raportului de expertiză, disp. art. 411 alin. 3 c.pr.civ. stipulând că acesta se comunică părţilor din proces.

Sunt nefondate şi criticile din apel referitoare la încălcarea de către prima instanţă a principiului rolului activ şi cele referitoare la nemotivarea sentinţei.

Contestatoarea s-a limitat la contestarea valorii de circulaţie stabilită prin raportul de evaluare imobiliară întocmit în cadrul dosarului execuţional însă nu a solicitat la instanţa de fond administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară, astfel că nu a putut răsturna prezumţia preţului real şi serios al valorii de circulaţie stabilită prin raportul de evaluare.

În raport de cele arătate, s-a constatat că hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală, nu există motive care să atragă anularea acesteia, astfel că, în baza dispoziţiilor art. 296 c.pr.civ., a fost respins apelul.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal contestatoarea CEC.B. SA criticând-o pentru motive de nelegalitate prevăzute de artr.304 pct.1, 8 şi 9 cod procedură civilă, astfel:

- tribunalul a calificat greşit calea de atac drept apel, deşi aceasta era recursul aşa cum a indicat prima instanţă în dispozitivul sentinţei şi cum de altfel a fost declarată şi de recurentă. Greşit s-a făcut aplicarea dispoziţiei cuprinsă în art.401 alin.2 Cod procedură civilă ce se referă la contestaţia terţului care se pretinde proprietar sau titularul altui drept real asupra bunului urmărit, contestaţie ce se introduce în 15 zile de la efectuarea vânzării sau de la predarea silită a bunului, întrucât în speţă Banca nu a formulat o contestaţie împotriva unui proces – verbal de adjudecare a bunului asupra căruia are un drept de ipotecă sau împotriva unui proces – verbal a bunului în cauză.

În susţinerea acestui motiv de recurs recurenta a invocat practică judiciară în materie a aceluiaşi tribunal, respectiv dosarul nr.7497/198/2013 soluţionat în recurs, ci nu în apel, într-o cauză similară între aceleaşi părţi.

- pe fondul cauzei, tribunalul nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra motivelor de recurs formulate de bancă prin prisma practicii judiciare incidente, reţinând greşit că nu s-a solicitat administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară.

Creditorul garantat recurent nu a fost înştiinţat în faza de stabilire a preţului şi nici nu i-a fost comunicată o copie a raportului de expertiză, executorul judecătoresc limitându-se la a-l înştiinţa cu privire la preţul de pornire doar odată cu comunicarea publicaţiei de vânzare. Tocmai această chestiune a publicaţiei de vânzare contestate nu a fost analizată de tribunal, ceea ce conduce la concluzia că nu s-a pronunţat cu privire la susţinerile băncii care a prezentat argumentat că vânzarea la licitaţie cu un preţ stabilit arbitrar, necenzurat, îi cauzează o vătămare creditorului ipotecar.

- hotărârea nu este motivată prin aceasta fiind încălcat dreptul recurentei la un proces echitabil;

- în practica judiciară a instanţelor din raza Tribunalului V. s-a apreciat că fără încunoştinţarea creditorilor – intervenienţi în vederea stabilirii preţului de pornire la licitaţie, executorul judecătoresc a dispus efectuarea unei expertize ce nu a fost comunicată CEC.B., acesteia comunicându-i-se doar publicaţia de vânzare contestată ce are înscris ca preţ de pornire suma apreciată derizorie de către aceasta.

Recursul este fondat, apreciindu-se, din analiza cu prioritate a primului motiv, că este întemeiat.

Astfel, tribunalul a calificat în mod greşit calea de atac ca fiind apelul, ci nu recursul, considerând-o pe contestatoarea CEC.B. ca fiind o terţă persoană care pretinde un drept real asupra bunului urmărit, situaţie în care hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie este susceptibilă de a fi atacată cu apel, în temeiul normei cuprinsă în art.402 alin.2 Cod procedură civilă, care face trimitere la dispoziţiile art.401 alin.2 din acelaşi cod.

Recurenta este însă creditor ipotecar căreia i-a fost comunicată publicaţia de vânzare a imobilului în care este înscris preţul de pornire al licitaţiei pe care aceasta îl apreciază ca fiind derizoriu şi neserios, conform susţinerii din contestaţia cu care a investit instanţa. Aşadar, aceasta nu are calitatea de terţ faţă de executarea silită pornită în cauză, ci pe aceea de creditor ipotecar care poate să intervină până la distribuirea preţului şi justifică interesul de a contesta modul de stabilire a preţului tocmai în calitatea sa de creditor ipotecar.

Recurenta nu se află în ipoteza prevăzută de art.401 alin.2 Cod procedură civilă, respectiv aceea a terţului care pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit, caz în care poate formula contestaţia la executare în termen de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului şi în care hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie este susceptibilă de a fi atacată cu apel în condiţiile impuse de art.402 alin.2 Cod procedură civilă.

În această situaţie, în mod greşit tribunalul a apreciat că apelul este calea de atac, deşi aşa cum s-a arătat mai sus, contestatoarea nu are calitatea de terţ faţă de executare, ci pe aceea de parte interesată în a fi încunoştinţată ca şi creditor ipotecar cu privire la stabilirea preţului de pornire a licitaţiei, astfel că singura cale de atac de care se poate uza împotriva sentinţei este recursul, care este de competenţa tribunalului, conform art.299 alin.2 Cod procedură civilă.

Prin urmare, tribunalul a soluţionat calea de atac a recursului, împotriva sentinţei, însă în compunere formată din doi judecători, şi nu din trei judecători, aşa cum prevăd disp.art.54 alin.2 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

Soluţionarea cauzei de către o instanţă alcătuită cu un număr de judecători mai mare sau mai mic decât cel prevăzut de lege, constituie motiv de nulitate al hotărârii ce se poate înlătura prin măsura casării.

Măsura casării deciziei se impune în această fază procesuală, întrucât este contrar principiului legalităţii şi scopului urmărit prin promovarea căii de atac a recursului, a menţine o hotărâre pronunţată cu încălcarea normelor imperative de organizare judiciară privitoare la compunerea completelor de judecată.

Nerespectarea dispoziţiei menţionate, constituie un motiv de nelegalitate şi determină casarea hotărârii judecătoreşti în baza dispoziţiilor art.312 alin.3 Cod procedură civilă.

În consecinţă, urmează să se admită recursul, faţă de norma legală susmenţionată şi să se caseze decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal, pentru a fi soluţionată calea de atac a recursului în complet legal constituit.

Cu prilejul rejudecării căii de atac în complet de recurs se va avea în vedere că la data de 03.12.2012, intimata BC I.S.P. România SA Arad în calitate de cedent a încheiat contractul de cesiune de creanţă cu SC M.R. SRL Bucureşti, conform înscrisului depus la filele 14-16 dosar, astfel încât cesionarul urmează a fi introdus în cauză ca succesor al cedentului.

6. Cazurile în care decizia de concediere, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să cuprindă lista locurilor de muncă disponibilizate în unitate precum şi termenul în care salariaţii pot opta pentru un post vacant.
Art. 56 alin. 1 lit. e Codul muncii

Art. 61 lit. c) şi d) Codul muncii

Art.64 alin.1 Codul muncii
Potrivit art.64 alin.1 Codul muncii în cazul în care concedierea s-a dispus pentru motivele prevăzute de art.61 lit. c) şi d) din Codul muncii sau când contractul de muncă a încetat de drept în temeiul art.56 alin.1 lit. e din acelaşi cod, angajatorul are obligaţia să-i propună salariatului alte locuri de muncă vacante aflate în unitate, corespunzătoare pregătirii profesionale şi capacitaţii sale de muncă.

Lista locurilor de muncă disponibile în unitate trebuie să fie menţionată sub sancţiunea nulităţii absolute şi în decizia de concediere.

Menţionarea listei locurilor de muncă disponibile se face numai în cazul concedierii pentru motivele: incapacităţii de muncă constatată prin expertiză medicală, necorespundere profesională sau a încetării de drept a contractului individual de muncă în condiţiile art.56 alin.1 lit. e din Codul muncii.

Condiţia evocată trebuie îndeplinită numai în cazurile expres prevăzute de art.64 alin.1 Codul muncii nu şi atunci când concedierea se dispune pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

(Decizia civilă nr.935/8.05.2014)
Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 7.02.2013, contestatorul B.V. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.15/9.01.2013 emisă de intimata SC E. R. SRL, solicitând, în principal, constatarea nulităţii absolute a deciziei pentru încălcarea şi aplicarea greşită a legii, iar în subsidiar anularea acesteia ca neîntemeiată şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.

În ceea ce priveşte legalitatea deciziei contestate, s-a arătat că aceasta a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art.76 Codul muncii întrucât nu conţine lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc vacant, precum şi ale art.64 alin.1 şi 2 Codul muncii întrucât angajatorul nu a adus la cunoştinţa contestatorului locurile de muncă vacante compatibile cu pregătirea profesională a acestuia sau, în lipsa acestora, nu a solicitat sprijin AJOFM în vederea redistriburii sale.

La acestea se adaugă nerespectarea art.67 Codul muncii potrivit cărora salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor beneficiază de măsuri active, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul său - arată contestatorul.

La data de 11.02.2013, acelaşi contestator B.V., a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.15/09.01.2013 emisă de intimata SC E.R. SRL, emiţând aceleaşi pretenţii ca în dosarul nr.1686/109/2013.

Pricina a fost înregistrată sub numărul 1876/109/2013, iar prin încheierea din data de 6.12.2013, în dosarul nr.1686/109/2013, s-a dispus conexarea dosarului nr.1876/109/2013 la dosarul nr.1686/109/2013, în baza art.164 C.proc.civ., instanţa constatând că există identitate de părţi, cauză obiect şi stadiu procesual.

La data de 4.10.2013 intimata a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, arătând în esenţă, că decizia contestată a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art.65 alin.1, art.76 şi art.77 din C.muncii, fiind motivată atât în fapt cât şi în drept.

Prin completarea formulată de intimată la întâmpinare, aceasta a invocat excepţiile litispendenţei şi a tardivităţii contestaţiei – excepţii respinse prin încheierea din data de 17.01.2014 pentru motivele exprimate în considerentele încheierii.

Tribunalul A., Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.226/14.02.2014 a respins contestaţia, reţinând următoarele:

Contestatorul a fost angajatul intimatei în funcţia de paznic, iar prin decizia nr.15/9.01.2013 (fila 6) s-a dispus concedierea acestuia în temeiul art.65 alin.1 din Codul muncii, începând cu data de 10.01.2013, motivat de faptul că postul de paznic ocupat de acesta a fost desfiinţat.

Analizând legalitatea deciziei contestate, prin prisma motivelor invocate de contestator, instanţa reţine următoarele:

În primul rând, s-a susţinut de către contestator că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art.76 din Codul muncii, mai exact a lit.d, întrucât nu conţine lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc vacant

Potrivit art.76 Codul muncii decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului, criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, numai în cazul concedierilor colective, lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64.

În legătură cu acest aspect, instanţa reţine însă că menţiunile prevăzute de art.76 lit.d din Codul muncii nu se aplică în situaţia în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art.65 din Codul Muncii (cazul contestatorului), aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr.6/09.05.2011 pronunţată de ICCJ în recurs în interesul legii.

De asemenea, alin.1 şi 2 ale art.64 Codul muncii, privitoare la locurile de muncă vacante compatibile cu pregătirea profesională a salariatului ce urmează a fi concediat sau, în lipsa acestora, sprijinul cerut de angajator ATOFM în vederea redistriburii lui, nu sunt aplicabile în speţa de faţă întrucât contestatorul a fost disponibilizat în condiţiile art.65 alin.1 Codul muncii, iar nu ale art.61 lit.c şi d ori ale art.56 alin.1 lit.e) Codul muncii.

Este foarte real că potrivit art.67 Codul muncii salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului, însă aceste măsuri sunt general valabile şi se referă de regulă, aşa cum sunt reglementate de Legea nr.72/2002, la măsuri ce se iau de către angajator când salariaţii încep sau îşi desfăşoară efectiv relaţiile contractuale de muncă, iar nu după ce aceştia au intrat în procedura, pe larg, a concedierii. Este vorba de măsuri de combatere a şomajului precum creşterea şanselor de ocupare a persoanelor în căutarea locurilor de muncă prin informarea şi consilierea profesională, medierea muncii, formarea profesională, completarea veniturilor salariaţilor, stimularea angajatorilor pentru încadrarea şomerilor şi crearea de noi locuri de muncă prin subvenţionarea locurilor de muncă, acordarea de facilităţi etc. – de care fiecare angajator se preocupă în tot timpul desfăşurării şi pentru o activitate eficientă.

Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, a declarat recurs contestatorul B.V., criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispoziţiile art.304¹ Cod procedură civilă şi art.304 pct.9 Cod procedură civilă, pentru următoarele considerente:

- prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală prin aceea că a încălcat dispoziţiile art.67 din Codul muncii ce vizează drepturile salariaţilor concediaţi şi în mod expres art.64 alin.2, care prevede obligaţia oferirii unui loc de muncă corespunzător în situaţia în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante, are obligaţia de a solicita sprijinul A.J.O.F.M. A.

- în mod concret, intimata nu a făcut adresă către A.J.O.F.M. A. pentru găsirea unui loc de muncă corespunzător pregătirii profesionale a recurentului-contestator, situaţie faţă de care decizia emisă de către intimată este lovită de nulitate absolută, motiv pentru care în speţa dedusă judecăţii trebuie admis recursul cu consecinţa admiterii contestaţiei şi incidenţa dispoziţiilor art.78 şi 80 din Codul muncii.

Intimata, prin apărător, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precizând că articolele indicate de către recurent în cuprinsul motivelor de recurs nu au nicio legătură cu speţa dedusă judecăţii şi practic nu se aplică, precizând că sentinţa instanţei de fond este legală.

Examinând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentul-contestator, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În mod legal s-a pronunţat instanţa de fond atunci când a respins contestaţia formulată de către recurentul-contestator, reţinând că în speţa dedusă judecăţii este vorba de o concediere care are ca temei de drept dispoziţiile art.65 alin.1 din Codul muncii, care reglementează concedierea salariatului pentru motive care nu ţin de persoana sa, raportat la faptul că aşa după cum rezultă din Hotărârea Adunării Generale nr.74/26.11.2012 şi procesul verbal nr.033/4.12.2012, s-a procedat la restructurarea în integralitate a serviciului de pază unde şi-a desfăşurat activitatea recurentul-contestator.

În ceea ce priveşte dispoziţiile legale invocate de către recurentul-contestator şi pretins a fi încălcate de către prima instanţă, Curtea constată că în speţa dedusă judecăţii nu a avut loc o încălcare a acestor dispoziţii legale, atâta vreme cât aceste măsuri prevăzute în dispoziţiile art.64 alin.1 şi 2 din Codul muncii şi mai concret menţiunile prevăzute de art.76 lit.d) din acelaşi cod, nu se aplică în situaţia în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, respectiv în temeiul art.65 din Codul muncii şi anume cazul recurentului-contestator, menţiune obligatorie pentru instanţele judecătoreşti ce derivă din aplicarea deciziei nr.6/9.05.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.

Dispoziţiile art. 64 din Codul muncii, la care fac trimitere dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, prevăd la alin. 1 că, în cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art. 61 lit. c) şi d), precum şi pentru motivul prevăzut la art. 56 lit. f), angajatorul are obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii.

Dispoziţiile art. 64 din Codul muncii au în vedere numai situaţiile în care concedierea se întemeiază pe motivele prevăzute la art. 61 lit. c) şi d) şi la art. 56 lit. f) din Codul muncii.

Din interpretarea acestor texte de lege rezultă că decizia de concediere trebuie să conţină lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant numai în situaţia în care concedierea se dispune pentru motive care ţin de persoana salariatului, pentru inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat, pentru necorespundere profesională, precum şi în cazul încetării de drept a contractului individual de muncă, ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în muncă a persoanei care a ocupat anterior acel post.

Art. 64 alin. 1 din Codul muncii are caracter de excepţie, de strictă interpretare, astfel că orice extindere a sferei situaţiilor avute în vedere de art. 64 din Codul muncii în care dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) trebuie aplicate este nelegală.

Ca atare, dispoziţiile legale înscrise în art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii nu pot fi extinse şi Ia situaţiile în care concedierea s-a dispus în temeiul art. 65 din Codul muncii, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

  Legiuitorul nu se referă şi la ipoteza concedierii individuale prevăzute de art. 65 din Codul muncii, astfel că, în cazul desfiinţării locului de muncă în această situaţie, angajatorului nu îi revine obligaţia de a-i oferi salariatului un alt loc de muncă.

De altfel, aşa după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, s-a procedat la restructurarea integrală a serviciului de pază.

Faţă de cele arătate mai sus, reţinând deci că nu există motive de nelegalitate ale sentinţei recurate, Curtea în baza dispoziţiilor art.312 şi art.316 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-contestator.