România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.79 Mb.
səhifə10/52
tarix16.04.2018
ölçüsü2.79 Mb.
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   52

Decizia civilă nr. 1294/R/27 mai 2009
Calitate procesuală. MEF
Prin sentinţa civilă nr.113 din 24.01.2008 Tribunalul Mureş a respins excepţia inadmisibilităţi acţiunii; A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR; A admis acţiunea civilă, având ca obiect un conflict de drepturi, formulată de reclamanţii M. C., B. J., M. H. Z, H. S., A. A., S.C. I., P. M., A. A., O. G., S. F., G. D., C. M., toţi cu domiciliul ales Mureş, str. Justiţiei, nr.l, jud. Mureş, în contradictoriu cu pârâţii C.A TG. MUREŞ, T. MUREŞ, , M. J, cu sediul în Bucureşti, MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII cu sediul în Bucureşti, , nr.1-3, sector 1.A obligat pârâţii în solidar la calcularea şi la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferenţele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidenţialitate de 15% din salariul de bază, pe toată perioada în care fiecare reclamant a fost încadrat la instanţele judecătoreşti din raza pârâtului T. M, în perioada 26.10.2004 - 24.01.2008.S-a dispus ca sumele mai sus menţionate cuvenite reclamanţilor să fie actualizate în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data scadenţei lunare a fiecărui spor neacordat în mod discriminatoriu şi până la data executării efective a prezentei hotărâri. obligat pârâtul TRIBUNALUL MUREŞ să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanţilor menţiunile corespunzătoare drepturilor băneşti mai sus menţionate. A obligat pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR să aloce fondurile necesare plăţii în favoarea reclamanţilor a despăgubirilor mai menţionate.

Prin încheierea din 17.02.2008 a Tribunalului Mureş s-a dispus îndreptarea din oficiu a erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinţei civile nr.113/24.01.2008 pronunţată în dosarul nr.3293/102/2007 al Tribunalului Mureş, (privind omiterea includerii şi a numelui reclamantei J. R.), având ca părţi pe reclamanţii M. C., B. J., M. H. Z., H. S., A. A., S.C. I., P. M., A. A., O. G., S. F., G. D., C. M şi CURTEA DE APEL TG. MUREŞ, TRIBUNALUL MUREŞ, MINISTERUL JUSTIŢIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, în sensul că alineatul 3 din dispozitivul sentinţei va avea următorul cuprins: „Admite acţiunea civilă, având ca obiect un conflict de drepturi, formulată de M. C., B. J., M. H. Z., H. S., A. A., S.C. I., P. M., A. A., O. G., S. F., G. D., C. M , în contradictoriu cu pârâţii CURTEA DE APEL TG. MUREŞ, TRIBUNALUL MUREŞ, MINISTERUL JUSTIŢIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.

Prin sentinţa civilă nr.692/22.04.2008 a Tribunalului Mureş s-a respins excepţia inadmisibilităţi acţiunii, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR; s-a admis cererea de completare a sentinţei civile nr.ll3/24.01.2008 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr.3293/102/2007, formulată de reclamanţii M. C., B. J., M. H. Z, H. S., A. A., S.C. I., P. M., A. A., O. G., S. F., G. D., C. M, în contradictoriu cu pârâţii CURTEA DE APEL TG. MUREŞ, TRIBUNALUL MUREŞ, MINISTERUL JUSTIŢIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII; au fost obligaţi pârâţii în solidar la calcularea şi la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferenţele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidenţialitate de 15% din salariul de bază, pe toată perioada în care fiecare reclamant a fost încadrat la instanţele judecătoreşti din raza pârâtului TRIBUNALUL MUREŞ, în perioada 26.10.2004 – 24.01.2008; s-a dispus ca sumele mai sus menţionate cuvenite reclamanţilor să fie actualizate în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data scadenţei lunare a fiecărui spor neacordat în mod discriminatoriu şi până la data executării efective a prezentei hotărâri; a fost obligat pârâtul TRIBUNALUL MUREŞ să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanţilor menţiunile corespunzătoare drepturilor băneşti mai sus menţionate; a fost obligat pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR să aloce fondurile necesare plătii în favoarea reclamanţilor a despăgubirilor mai sus menţionate.

S-a completat sentinţa civilă nr.113/24.01.2008 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr.3293/102/2007 în sensul că:

Au fost obligaţi pârâţii în solidar la calcularea şi la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferenţele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidenţialitate de 15% din salariul de bază, pe toată perioada în care fiecare reclamant a fost încadrat la instanţele judecătoreşti din raza pârâtului TRIBUNALUL MUREŞ, începând cu data de 25.01.2008 şi în continuare, până la încetarea stării de discriminare a reclamanţilor.

S-a dispus ca sumele mai sus menţionate cuvenite reclamanţilor să fie actualizate în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data scadenţei lunare a fiecărui spor neacordat în mod discriminatoriu şi până la data executării efective a prezentei hotărâri.

A fost obligat pârâtul TRIBUNALUL MUREŞ să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanţilor menţiunile corespunzătoare drepturilor băneşti mai sus menţionate.

A fost obligat pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR să aloce fondurile necesare plătii în favoarea reclamanţilor a despăgubirilor mai sus menţionate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen legal pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş în numele Ministerului Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Justiţiei şi reclamantele M. C., B. J., M. H. Z, H. S., A. A., S.C. I., P. M., A. A., O. G., S. F., G. D., C. M.

Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă, datorită lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia şi în subsidiar, ca nefondată.

În motivarea cererii s-a arătat că în materia litigiilor de muncă o cerere de chemare în judecată a Ministerului Economiei şi Finanţelor întrucât nu există raporturi juridice de muncă iar potrivit OG nr.19/2006 şi OG nr.6/2007 de aceste dispoziţii legale beneficiază alte categorii de personal.

În drept, s-au invocat disp.art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a arătat că în cauză sunt incidente disp. art.304 alin.4 Cod procedură civilă, că nu există temei legal pentru acordarea sporului de confidenţialitate.

S-a arătat că OG nr.137/2000 se referă la modul de aplicare a unor dispoziţii legale iar nu la examinarea soluţiilor legislative alese de către legiuitor.

Hotărârea este dată şi cu încălcarea art.304 pct.9 Cod procedură civilă, deoarece nu există nicio normă legală care să prevadă sporul de confidenţialitate pentru această categorie de personal şi în mod eronat s-a reţinut existenţa unei stări de discriminare în raport de prev. art. 1 alin.3 din OG nr.137/2000.

Totodată, instanţa de fond în mod greşit a admis capătul de cerere având ca obiect actualizarea sumelor pretinse cu indicele de inflaţie, contrar prev. art.1088 Cod civil.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate şi din oficiu, în limitele prev.de art.3041 şi art.306 alin.2 Cod pr.civilă, instanţa constată că recursurile declarate sunt nefondate din următoarele considerente:

Instanţa de fond, a reţinut că, reclamanţii fac parte din categoria personalului din unităţile de justiţie şi prin neacordarea sporului de confidenţialitate din indemnizaţia de încadrare brută lunară prevăzută pentru salariaţii unităţilor bugetare, prin actele normative enumerate, respectiv art.13 din O.U.G. nr.57/2000, art.30 alin.3 din O.G. nr.137/2000, art.3 din O.G. nr.38/2003, art.13 alin.1 din O.U.G. nr.123/2003, art.3 din O.G. nr.19/2006, art.15 alin.1 din O.U.G. nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din O.G. nr.64/2006, art.13 din O.G. nr.10/2007, aceştia sunt discriminaţi , în condiţiile în care se află în aceeaşi situaţie juridică şi faptică, situaţie care fundamentează şi generează adaosul salarial menţionat şi pentru reclamanţi.

Susţinerile recurenţilor în sensul că, reglementarea prin lege, a unor drepturi excede cadrului legal stabilit prin O.G. nr.137/2000, se apreciază a fi nefondate.

Actul normativ are ca obiect de reglementare, prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind faptă de discriminare în sensul O.U.G. nr.137/2000 trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiţii, respectiv existenţa unui tratament diferenţiat manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, existenţa unui criteriu de discriminare potrivit art.2 alin.1 din O.G. nr.137/2000 – în cauza de faţă, fiind incident dispoziţia referitoare la „orice alt criteriu care are ca scop

sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege…” şi acest tratament să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim.

În speţa de faţă, reclamanţii au invocat faptul că se află într-o situaţie identică cu restul personalului unităţilor bugetare, care au obligaţia de confidenţialitate şi dreptul corelativ la sporul de confidenţialitate, prevăzut de actele normative mai sus arătate şi în condiţiile în care, celor două categorii de persoane li se aplică un tratament diferenţiat, aceştia sunt discriminaţi. În cazul de faţă, criteriul care a stat la baza tratamentului diferenţiat aplicat personalului din unităţile de justiţie, îl constituie categoria socio-profesională, cu consecinţe asupra sistemului de salarizare, deşi pentru aceeaşi muncă se cuvine un salariu egal.

Iar dreptul recunoscut de lege este principiul egalităţii de tratament în sistemul de salarizare – art.154 din Codul muncii şi cel al diferenţierii salariilor, numai în raport cu felul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea şi cantitatea muncii, respectiv condiţiile de muncă.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa de recurs, apreciază că faptele invocate de reclamanţi se încadrează în categoria celor avute în vedere prin dispoziţiile O.G. nr.137/2000 şi prin urmare, instanţele sunt abilitate să analizeze dacă există o stare de discriminare, dacă s-a produs un prejudiciu şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit prevederilor actului normativ mai sus arătat.

In ceea ce priveşte fondul cauzei, curtea reţine că potrivit art.13 din O.U.G. nr.57/2000, pentru păstrarea confidenţialităţii în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei, personalul din aparatul Consiliului, primeşte lunar un spor de confidenţialitate de până la 20% calculat la salariul de bază brut.

De asemenea O.G. nr.137/2000, în art.30 alin.3 prevede că pentru păstrarea confidenţialităţii în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei, personalul din aparatul Consiliului, primeşte lunar un spor de confidenţialitate de 15%, calculat la salariul de bază brut.

Art.13 din O.G. nr.123/2003 stipulează că, sporul de confidenţialitate se acordă personalului contractual din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% , precum şi
personalului contractual din instituţiile şi autorităţile publice, pentru care, prin acte normative specifice se prevede acordarea acestui spor.

În acest sens sunt şi prev.art.13 din O.G. nr.10/2007.

Aceste acte normative nu fac referire la informaţii clasificate reglementate de Legea nr.182/2002.

Dar şi reclamanţii, care fac pare din unităţile de justiţie, le-a fost impusă prin lege, o obligaţie profesională imperativă, de confidenţialitate : art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 şi art.4 alin.1 din Legea nr.302/2004 rap.la art.15 din Codul deontologic, art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 şi art.9 din Codul deontologic, art.2 alin.4 şi 5 din Legea nr.677/2001, art.18 lit.c din Legea nr.108/1999.

Cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, unităţile de justiţie fac parte din categoria unităţilor bugetare.

Însă celorlalte categorii socio-profesionale, faptului îndeplinirii obligaţiei de confidenţialitate i-a fost recunoscut şi dreptul corelativ salarial.

Persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile, în speţa de faţă, chiar identic, beneficiază de un tratament preferenţial şi această distincţie nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

Reclamanţii deşi sunt salariaţi ai unei unităţi de justiţie, unităţi bugetare, având obligaţie de confidenţialitate, are un tratament mai puţin favorabil decât personalul din alte unităţi bugetare, cu aceeaşi obligaţie de confidenţialitate, criteriul discriminator fiind apartenenţa la o categorie socio-profesională.

Această distincţie nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, deoarece elementul generator al sporului de confidenţialitate este obligaţia de confidenţialitate şi nu statutul diferitelor categorii socio-profesionale.

In altă ordine de idei, art.4 şi art.16 din Constituţia României, consacră principiul egalităţii între cetăţeni, prin excluderea privilegiilor şi discriminării.

Art.20 din Legea fundamentală a statului, stipulează că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi privilegiile cetăţenilor trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte, ori art.23 din declaraţie, prevede că tuturor salariaţilor care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală.

În acest sens, sunt şi disp.art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care, pentru munca egală sau de valoare egală, este interzisă orice discriminare.

Acest principiu este reluat şi de art.1 alin.2 lit.i din O.G. nr.137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, Legea nr.324/2006, care garantează egalitatea între cetăţeni, prin excluderea privilegiilor şi discriminării, subliniindu-se dreptul al un salariu egal pentru munca egală.

Potrivit art.2 alin.1 din O.G. nr.137/2000 prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţiile de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice, iar conform alin.2 sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prev. la alin.1, faţă de alte persoane, în afara cazului în care, aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare. În speţă, nu s-a invocat şi nici nu s-a dovedit existenţa unui scop legitim, care să infirme această discriminare.

Actul normativ comunitar în materie, îl reprezintă Directiva Consiliului 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000, pentru crearea unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă. Acest act juridic cunoscut sub numele de „directiva cadru în domeniul discriminării la locul de muncă” interzice orice fel de discriminare şi are un domeniu de aplicare vast, inclusiv remunerarea.

Dispoziţiile directivei vin să completeze legislaţia comunitară în domeniul egalităţii de tratament, în domeniul dreptului muncii, şi potrivit acesteia, sunt interzise toate formele de discriminare: discriminarea directă şi indirectă.

Conform directivei, discriminarea presupune un tratament mai puţin favorabil, o situaţie comparabilă şi existenţa unei legături directe şi strânse între tratamentul mai puţin favorabil şi temeiurile de nediscriminare. După cum s-a arătat mai sus, toate cele trei condiţii sunt îndeplinite în speţa de faţă.

În literatura de specialitate s-a susţinut că dreptul recunoscut de art.14 din C.E.D.O., poate fi calificat a fi un drept la egalitate, deoarece egalitatea şi nediscriminarea sunt noţiuni echivalente, exprimând ideea de egalitate într-o formă negativă, dreptul la nediscriminare protejează persoanele fizice şi persoanele juridice aflate în situaţii asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit.

Interpretând literal textul Convenţiei, art.14 nu ar avea o existenţă independentă.

In jurisprudenţa sa, însă, Curtea, a respins teoria potrivit căreia, nu poate exista o violare a art.14 fără încălcarea altui articol.

Una din cauzele de referinţă în această materie este Inze & Austriei (1987), în care Curtea, a decis existenţa unei violări a art.14 fără a reţine însă şi încălcarea art.1 al Protocolului nr.1 , invocată de reclamant.

Curtea Europeană s-a pronunţat ferm, transformând obligaţia negativă a statelor de a nu discrimina, într-o obligaţie pozitivă, de a asigura egalitatea de tratament.

Efectul unei astfel de interpretări ar fi subordonarea permanentă a protecţiei împotriva discriminării faţă de drepturile substanţiale. S-a stabilit că încălcarea art.14 este cel puţin la fel de importantă ca şi violarea unui drept substanţial.

Textul art. 14 a fost completat în anul 2000 prin apariţia Protocolului nr.12 la Convenţie, (intrat în vigoare la 01.04.2005). Art.1 paragraf 1 al acestuia, prevede interdicţia generală a discriminării : beneficiul unui drept prevăzut de lege va fi asigurat fără discriminare pe niciun criteriu ca: sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine naţională sau socială, asociere cu o minoritate naţională, avere, naştere sau alt statut. Acest text este menit a înlătura dependenţa art.14 de celelalte texte ale Convenţiei, care garantează alte drepturi, întărind protecţia individului împotriva discriminării, toate persoanele aflate sub jurisdicţia statelor contractante vor putea invoca în faţa Curţii Europene, încălcarea principiului nondiscriminării, nu numai cu privire la drepturile şi libertăţile prevăzute de Convenţie, ci şi la orice drept prevăzut de dreptul intern al statului respectiv.

În ceea ce priveşte decizia nr.437/2007 a Consiliului Director al C.N.C.D., acesta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanţele judecătoreşti se supun numai legii şi sunt independente, împrejurare confirmată şi de art.27 din O.G. nr.137/2000.

In aceste condiţii, Curtea, a apreciat ca fiind discriminatoriu criteriul de diferenţiere a acordării sporului de confidenţialitate personalului din unităţile bugetare în raport de categoria socio-profesională, în condiţiile existenţei unei situaţii identice, aceea a obligaţiei de confidenţialitate.

Referitor la dispoziţia primei instanţe, vizând actualizarea cu indicii de inflaţie, la data plăţii, a sumelor acordate prin hotărârea pronunţată, Curtea de apel relevă, de asemenea, justeţea unei astfel de soluţii, dată fiind lipsirea reclamantei de beneficiul utilizării respectivelor drepturi băneşti la momentul la care acestea ar fi trebuit să-i fie acordate şi având în vedere efectele devalorizării în timp a monedei naţionale.

Temeiul legal al acordării acestor sume îl constituie prev.art.1082, 1084 Cod civil şi art.161 alin.4 Codul muncii.

Fiind întrunite cerinţele prevăzute de aceste texte de lege rezultă că respectiva cheltuială are la bază legală, după cum are bază legală, potrivit celor arătate mai sus şi acordarea drepturilor băneşti solicitate, dreptul reclamantului neputând fi condiţionat de sumele alocate pârâtei prin Legea bugetului de stat.

Instanţa este competentă material să soluţioneze cauza, deoarece conform art.21 alin.1 din OG nr.137/2000, în calitatea reclamanţilor de persoane discriminate, aceştia au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârşite de instituţiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunţat în mod unanim doctrina juridică şi practica judiciară: Ş.Beligrădeaniu, în „Dreptul nr1/2001 - P.23-30).

In acest sens sunt şi dispoziţiile imperative ale art.1 alin.2 şi art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii în raporturile de muncă ale reclamantului), precum şi ale art.5 din Codul muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de D.G.F.P. Harghita, în nume propriu şi în numele M.E.F., susţinerile recurentului că nu are calitate procesuală în cauză, sunt nefondate.

Sub acest aspect trebuie precizat că în virtutea prev.art. 42 alin.1 din Legea nr.511/2004 şi a art.26 alin.1 din Legea nr.379/2005, potrivit cărora, cheltuielile privind despăgubirile, inclusiv cele provenite din aplicarea legislaţiei privind creanţele fiscale administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Agenţia Naţională de Administrare fiscală, alte daune stabilite ca fiind datorate de M.E.F. şi de Agenţia naţională de Administrare fiscală, în nume propriu sau în reprezentarea intereselor statului, pe baza hotărârilor definitive ale instanţelor judecătoreşti... .se acoperă de către M.E.F.

In aceeaşi ordine de idei, Curtea a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.19 din Legea 500/2002 rolul Ministerului Economiei şi Finanţelor , nu se rezumă la controlul execuţiei bugetare, ci are în vedere o serie de alte atribuţii, respectiv de a analiza propunerile de buget şi etapele de elaborare a bugetului de către ordonatorii de credite; de a asigura monitorizarea execuţiei bugetare, iar în cazul în care, constată abateri ale veniturilor şi cheltuielilor de la nivelurile autorizate propune Guvernului măsuri pentru reglementarea situaţiei etc.

De asemenea, ministerul în virtutea dispoziţiilor art.1 din OG nr.22/2002 aprobată prin Legea nr.288/2002, răspunde de executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli.

Recurentul a fost obligat să aloce fondurile necesare plăţii diferenţelor de drepturi salariale nu în virtutea unui raport de muncă, ci în baza atribuţiilor ce revin ministerului, atribuţii ce decurg din legea sa de organizare şi funcţionare. Una dintre aceste atribuţii este aceea de a asigura instituţiilor bugetare, care nu au venituri proprii, sursele financiare necesare pentru desfăşurarea corespunzătoare a activităţii, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.

Prin urmare, în mod nejustificat se susţine că M.E.F., nu are calitatea procesuală pasivă în cauză.

In acest sens, trebuie avut în vedere şi faptul că prin art.6 alin.1 din C.E.D.O., se instituie dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune printre altele, ca procesul să se finalizeze printr-o punere în executare într-o perioadă rezonabilă, or cererea de chemare în judecată a M.E.F., are menirea de a asigura punerea în executare în cel mai scurt timp, a obligaţiei de plată a drepturilor băneşti, stabilită în sarcina ordonatorilor de credite.

O.G.75/2008 prevede eşalonarea plăţii sumelor prevăzute în titluri executorii, ceea ce contravine art.6 alin.1 din CEDO, aşa cum s-a arătat mai sus, deoarece statul are obligaţia de a executa din oficiu, într-un termen rezonabil hotărârile judecătoreşti pronunţate împotriva sa şi de a crea un remediu efectiv în caz contrar (C.Burdov vs.Rusia – nr.33509/04).

Acţiunea dedusă judecăţii este admisibilă şi prin prisma deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 şi nr. 821/2008, deoarece prin această acţiune s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instanţei: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acţiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 şi art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituţie. Deci, dreptul la acţiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curţii Constituţionale

Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanţele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară şi peremptorie a dispoziţiilor Protocolului nr.12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituţie, în sensul verificării existenţei unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de faţă, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.

În concluzie, acţiunea dedusă judecăţii este admisibilă, mai ales prin prisma dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care garantează „dreptul la acces la instanţă”. Deci instanţa română trebuie să dea dovadă de o jurisdicţie deplină, fiind obligată să aplice competenţa sa de a analiza toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile Terra Woningen B.V. contra Olandei şi Rotaru contra României ).

Trebuie subliniat faptul că acelaşi raţionament judiciar, ca şi cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forţa obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, prin Decizia nr.XXXVI/7 mai 2007, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în situaţia similară a dreptului complementar la sporul de vechime. Este foarte important de remarcat faptul că, în considerentele acestei hotărâri judecătoreşti, a fost reţinută existenţa unei decizii a Curţii Constituţionale prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispoziţiile art.16 alin.1 din Constituţie (Decizia nr. 284/2001). Şi totuşi instanţa supremă a statuat în sensul existenţei şi înlăturării discriminării, întemeindu-se direct pe dispoziţiile Codului muncii (lege organică) şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Într-adevăr, conform art.124 din Constituţie, instanţele judecătoreşti sunt independente în stabilirea stării de fapt şi aplicarea legii în cauzele deduse judecăţii, existenţa sau inexistenţa unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanţelor de judecată. De asemenea, instanţele de judecată sunt independente în aplicarea dispoziţiilor art.5, art.1 alin.2 şi art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale Protocolului nr.12 la această convenţie, acestea din urmă având prioritate faţă de legile interne (inclusiv faţă de deciziile Curţii Constituţionale), conform art.11 şi art.20 din Constituţie.

În ceea ce priveşte pe reclamanţii R. J., G.D, aceştia au calitatea de personal conex şi nu desfăşoară activitate care să presupună gestionarea de informaţii cu caracter confidenţial, iar reclamanta S. C. a avut contractul de muncă suspendat în perioada 13.02.2006 şi 01.12.2007.

Prin cererea înregistrată la 24.06.2008 reclamanţii au renunţat la recursul declarat, astfel încât instanţa, în baza art.246 Cod procedură civilă a luat act de renunţarea la judecarea recursului.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   52
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə