Autoportret cu palimpsest

METEOPSIHOLOGIE

Există întotdeauna la începutul lui martie o exasperare, o nevoie de schimbare a anotimpului înainte de graniţele lui cosmice, o nevoie de hotar şi de luare de la capăt a lucrurilor, o dorinţă, acută şi aproape isterică, de primăvară. Există întotdeauna la începutul lui martie sentimentul că iarna nu mai poate fi îndurată, că cerul mereu acoperit, şi nămeţii murdari, şi noroiul îngheţat sunt insuportabile, că dacă, prin absurd, iarna continuă, nu vom mai rezista.

Desigur, nimic neobişnuit în această atingere a limitei fixate calendaristic, ciudat este doar că, odată pragul de timp trecut, limita se lasă împinsă fără crâcnire mai departe. Frigul continuă adesea şi în martie, şi în aprilie, există ani când chiar şi maiul e urât, dar noi continuăm, incredibil, să facem faţă, dar noi nu suntem totuşi, de atâtea amânări, doborâţi. Dacă la începutul lui martie ni s-ar spune că mai avem de răbdat două luni până să se facă frumos şi cald, am claca probabil; dar dimpotrivă, cu toţii suntem convinşi că iarna nu mai poate dura, că din clipă în clipă vor apărea ghioceii, brebeneii, brânduşele, viorelele, atâtea diminutive ale speranţei noastre de mai bine, măsurând cu eroica lor frivolitate mersul înainte al anotimpului şi al lumii.
Faptul că această florală numărătoare inversă se încăpăţânează să rămână în vis încă o zi, două, trei, încă o săptămână, faptul că legile devenirii sunt elastice şi pot fi întinse sau scurtate după umorile norilor şi capriciile vântului nu împiedică ziua să crească implacabil şi ritmic, nici primăvara să vină, oricât de târziu, definitiv. Desigur, cu cât această amânare este mai lungă, cu atât răbdarea şi rezistenţa noastră sunt mai solicitate, dar - bizar - odată primele zile ale lui martie trecute, chiar dacă nici un semn al binelui nu se arată, disperarea noastră începe să scadă şi o stranie răbdare ne întăreşte cu argumentele unei verificate înţelepciuni. Nu mai tragem cu săgeţi în nori şi nu mai implorăm pomii să înflorească, pentru că, de-a lungul mileniilor de rotire a anotimpurilor, am învăţat nu numai că iernii nu i te poţi împotrivi, ci şi că întotdeauna vine în cele din urmă primăvara. Ceea ce-i poate exagerat să considerăm a fi o concluzie psihologică, dar este, fără îndoială, una meteorologică.

ÎNCREDERE

George Enescu face, în Convorbirile cu Gavoty, următoarea mărturisire: "Sunt chinuit de scrupule, dar nu ştiu ce este deznădejdea, căci sunt prea umil ca să-mi îngădui luxul de a fi deznădăjduit.

Muncesc din greu şi cu bucurie. Aţi văzut probabil şi dumneavoastră unele femei sleite de puteri, gata să se prăbuşească, ducând în braţe prunci dolofani, bine hrăniţi cu lapte; ele sunt totuşi fericite. Cu mine este aproape acelaşi lucru... În sfârşit, nu sunt niciodată total mulţumit. Niciodată. Dacă s-ar întâmpla ca într-o zi să fiu total mulţumit, aş înceta pe dată să mai compun pentru a eterniza această clipă minunată."
Nu cred să fi întâlnit vreodată o dovadă de mai adâncă modestie, care să reprezinte în acelaşi timp argumentul unei mai impresionante superiorităţi. Felul în care marele artist pune în relaţie umilinţa, deznădejdea şi mulţumirea de sine - ca pe o ecuaţie cu mai multe necunoscute de a cărei rezolvare depind în egală măsură Parnasul şi Paradisul - mi se pare cea mai convingătoare dintre demonstraţiile ce identifică binele cu frumosul şi morala cu arta. A pune opera mai presus de artist şi deznădejdea mai presus de bucurie, a visa perfecţiunea unei clipe în schimbul unei deveniri întregi mi se par opţiuni de care poate fi în stare numai cineva căruia i s-a dat atât de mult înainte de naştere, încât viaţa abia dacă îi este suficientă pentru ca, fără încetare, să dea. George Enescu a fost un astfel de geniu, pentru care bunătatea şi muzica se înscriau în acelaşi ermetic cerc. De câte ori exemplul lui îmi apare în faţă, încrederea în umanitatea pe care atât de eufemistic o reprezintă renaşte în mine fără cusur şi pot să fiu copilăreşte de fericită numai pentru că m-am născut pe aceeaşi parte, cu el, de pământ.

ÎN CĂUTAREA ZĂPEZII

Cerul era nehotărât şi închis, colindele încercau să ţină locul zăpezii, în căutarea zăpezii şi a colindelor, ne părăsisem casele însingurate în iarna întunecată a oraşului, pornind înspre ţinuturi în care alcoolul euforizant al tradiţiilor magice, întrevăzute în nopţile copilăriei, încă nu s-a evaporat cu totul. Din această abia sperată, nesigură de sine, iluzie, a luat naştere acea ireală săptămână de sfârşit de an, începută în umbra săgeţilor de şindrilă îndreptate spre cerul maramureşan şi încheiată sub broderiile de lemn ale Neamţului trecut din istorie în literatură.

Noaptea colindelor maramureşene a început pe la orele patru ale amiezei, când, odată cu întunericul care nu îndrăznea încă să coboare peste sat, dar stătea ca o cunună agăţată, rotundă, pe munţi, au început să curgă cetele de colindători preşcolari. Câte doi-trei, sau, mai organizaţi, câte şase-şapte copii de patru-cinci ani - încotoşmăniţi în sumane de lână ţigaie tighelită cu negru, în iţari, zadii şi opinci, abia ştiind să meargă şi abia ştiind să vorbească, dar intraţi de pe acum în port şi tradiţie ca nişte adulţi, miniaturali deocamdată - se opreau sub geamuri sau la uşi şi-şi împleteau glasurile subţiri ca nişte firicele de arnici, cântând ingenuu şi aproape preclasic cuvinte pe care nu le înţelegeau în întregime şi care ajungeau la ascultător ca nişte misterioase fărâme sonore, pe cât de ermetice, pe atât de încărcate de puteri vrăjitoreşti. Au urmat apoi - odată cu orele serii crescând şi vârstele - elevi mai mici şi elevi mai mari, tineri - oricât ar părea de incredibil - ţărani, studenţi întorşi la părinţi de sărbători, fete şi băieţi, bărbaţi şi neveste, babe şi moşi, într-un fel de progresie rituală care impunea sărbătorii o rigoare ancestrală şi o severitate fascinantă, iar în gurile lor - cu dinţi în schimbare sau ştirbe de mult - colindele se repetau ca într-un carusel fermecat, devenind tot mai limpezi, tot mai de înţeles, şi apoi pierzându-se din nou în ceaţa acustică a incomprehensibilului vârstelor. Spre dimineaţă - să fi fost ora şapte, sau poate chiar opt - după vicleimuri feerice cu tineri travestiţi în fecioare, magi, crai, îngeri, ostaşi, noaptea colindelor a fost încheiată, aproape magic, de un moşneag trecut de optzeci de ani, care a cântat cu o voce tremurătoare, ca pe un descânt, colindul bătrânesc al fermecatei mioare: "Mărguşi trei păcurărei / Hoialin, iară lin, / Cu oile după ei, / Hoialin, iară lin, / Mărguşi cu oile-n munte, / Hoialin, iară lin, / Cu iarbă până-n gerunche, / Hoialin, iară lin..."
Peste câteva zile şi câteva sute de kilometri, la Văratec, ascultam şi priveam - cu dimensiunile visului mult mai limpezi decât cele ale realităţii - un pluguşor cu boi adevăraţi, purtând în coarne colaci şi în jug panglici şi ramuri de brad, narând cu o fermecătoare seriozitate medievală întâmplările satului în anul care se încheia.
Au urmat apoi nenumărate cete de irozi, ajunşi cu umor din protoistorie sub zidurile Plevnei şi povestind în rime avântate prinderea lui Osman de către generalul Cernat, în timp ce, acoperiţi cu mantale de hârtie creponată, distinşi prin coroane da carton poleit şi înarmaţi cu paloşe de lemn, regi şi sultani, ostaşi şi ieniceri se tăiau din vorbe şi din gesturi grandilocvente şi sfârşeau prin a intona un înduioşător şi comun imn păcii universale.
Începută ca o abia îndrăznită iluzie, pornită nesigur în căutarea tradiţiei supravieţuitoare şi a zăpezii, săptămâna aceea, alunecată ca pe un tobogan al nerenunţării din valea Izei în cea a Ozanei, a fost intervalul unui sfârşit nu de an, ci de ev, desfăşurat - incredibil şi totuşi - sub semnul speranţei.