Autoportret cu palimpsest

GENIUL DE A FI

Ideea că prima copilărie este zona eminamente fericită a vieţii, perioada nu numai lipsită de griji, dar şi nesuferitoare, euforică, paradisiacă, mi s-a părut întotdeauna - şi cu cât mă aflam mai aproape de copilărie, cu atât sentimentul meu era mai plin de revoltă şi de violenţă - absolut falsă, mincinoasă, mistificatoare. Nu ştiam dacă trebuie să-i acuz pe cei vârstnici de necinste sau numai de neştiinţă, dar ah, cât mai puteam să protestez în interiorul meu de copil aflat în cursul escaladării celor şapte ani de acasă, când auzeam vreun adult spunând, cu acel indigest amestec de invidie şi de dispreţ pe care l-am mai întâlnit adesea la cei ce se considerau mai maturi decât mine: "Ce ştie ea? Ea e fericită!". Ei bine, nu eram fericită. Sau cel puţin nu în sensul în care era în stare să înţeleagă această magică noţiune platitudinea unui adult.

Fericirea copilăriei, cred eu, vine nu din lipsa necazurilor - existente şi chiar exacerbate de sensibilitatea acută a vârstei până la rangul de nenorociri - ci din prospeţimea simţurilor şi din extraordinarul talent de a trăi pe care cei mici îl au, pentru a-l pierde apoi într-o numărătoare inversă eşalonată de-a lungul întregii existenţe.
Spaimele copilăriei nu sunt mai mici decât cele ale maturităţii, suferinţele celor mici sunt proporţional mai sfâşietoare decât cele ale adulţilor, dezastrele - chiar dacă mai repede uitate - sunt mai intense la cinci decât la cincizeci de ani. Ceea ce le contrabalansează însă, până la punctul de a le pune sub semnul întrebării, ceea ce da naştere, odată timpul trecut, mirajului de neşters al copilăriei este capacitatea ei de a înregistra fiecare senzaţie, fiecare imagine, fiecare sentiment cu strălucirea de la facerea lumii, capacitatea de a descoperi asociaţii fragede între lucruri şi de a realiza între fapte şi imagini legături epatante pe care ochiul miop al adultului nu le sesizează, dar în faţa cărora, odată descoperite, rămâne uimit ca în fata unor dovezi de geniu.
Îmi vin în minte câteva asemenea dovezi pline de haz şi de intuiţie, pe care le spicuiesc la întâmplare dintr-o îndelungată atenţie, aplecată cu admiraţie şi intimidare, asupra transparenţei, magicei sfere a spiritului copilăresc. Nu cred să fi admirat vreodată metafora celebră a vreunui mare poet mai mult decât formula acelui băieţel care, întrebat cum i se pare sifonul din care băuse pentru prima oară, mi-a răspuns că are gust de picior amorţit. Sau uimirea, de o nemărginită ingenuitate, a altuia când, arătându-i-se hotelul Intercontinental, a căutat plin de nedumerire în jur şi a întrebat unde este marea lui, pentru că noţiunea de hotel i se asocia fatal noţiunii de mare. Sau deducţia fetiţei care spunea ea singură, şi împotriva întregii lumi, esc în loc de sunt (asemenea bătrânilor din satele izolate ale Mărginimii Sibiului), refăcând pe cont propriu, raţional şi firesc, isteria limbii pe care abia începea să o silabisească. Această elasticitate a viziunii, mai logică şi mai plină da concreteţe, această privire plină de o scânteietoare atenţie, această prezenţă totală într-o clipă şi într-un loc dat fac din copilărie tărâmul fericit pe care îl visăm apoi tot restul vieţii; fericit nu pentru că este lipsit de durere, ci pentru că asupra oricărei dureri precumpăneşte geniul de a fi.

O ÎNTÂMPLARE STRANIE

Am trăit la începutul acestei primăveri întârziate o întâmplare stranie şi tulburătoare pe care - deşi n-am înţeles-o, sau poate tocmai de aceea - simt nevoia să o povestesc.

Era o după-amiază închisă, zgâriată de un vânt rece şi plin de răutate, iar eu treceam grăbită şi înfrigurată, între alţi trecători grăbiţi şi înfriguraţi, prin dreptul Ateneului, când am simţit deodată că ceva s-a schimbat în jurul meu, că ritmul străzii s-a încetinit ciudat, că din loc în loc unii s-au oprit şi se uită cu un aer copilăresc în sus, în timp ce alţii continuă să înainteze ca în vis, cu ochii pe cer.
Am ridicat şi eu ochii şi m-am oprit. Deasupra pieţei, de fapt în văzduhul de deasupra spaţiului dintre Biblioteca Universitară şi Athenée Palace, un imens stol de păsări negre, subţiri, se rotea schimbându-şi în permanenţă forma, dar având în permanenţă o formă: glob, paraboloid, con, săgeată, sinusoid, virgulă, din nou glob, din nou săgeată, piramidă, hiperboloid. Oricare ar fi fost însă forma născută, ea se năştea din mişcare, iar în interiorul ei - căci erau forme spaţiale, ample, în trei dimensiuni - mişcarea continua într-un fel armonios şi savant, urmând evident legi ale dinamicii şi neoprindu-se nici o clipă. Iar totul era de o extraordinară frumuseţe. Totul semăna cu o demonstraţie de artă, cu un dans ritual, deşi dincolo de perfecţiunea liniilor şi fiorul magiei se ghicea neliniştea sau chiar tragedia păsărilor, în orice caz, globul rotitor şi mereu în transformare era în continuă creştere, mult mai mare decât în clipa în care îl descoperisem, şi în permanenţă, din toate marginile cerului, i se adăugau grăbite roiuri mai mici care, din prima clipă, se integrau perfect mişcării generale, fără să o tulbure. Forma desenată pe cer, delimitată încă, devenea astfel de-a dreptul ameninţătoare prin mărime şi tindea să-şi piardă, prin atingerea zărilor, conturul. S-a întâmplat însă ceva curios. De la un timp, de câte ori structura rotitoare în cer şi în sine însăşi trecea pe deasupra grădinii Boema, câteva zeci de păsări cădeau în golul dintre case, ca şi cum ar fi fost aspirate de o forţă a vidului; de fapt, semănau cu nişte frunze care se învârt în jurul propriei lor cozi sau cu nişte fructe care urmează legea gravitaţiei şi se zdrobesc, de pământ. La început cădeau câte câteva zeci, apoi câte câteva sute, apoi deasupra golului grădinii de vară a fost ca o ploaie de pietre încă vii, la fiecare trecere a formei, fremătătoare şi desigur suferinde, pe deasupra. Totul semăna cu o luptă între o forţă zburătoare spre cer şi una absorbantă în pământ. Stolul începea să scadă în volum. Spectacolul se apropia de sfârşit.
M-am uitat la oamenii care, asemenea mie, se opriseră - sute şi sute - şi priveau în tăcere dansul fantastic, tăcut şi de neînţeles.
Ce fel de păsări îşi dansau într-un mod atât de spectaculos bucuria, durerea şi poate sfârşitul? Erau migratoare, veniseră de departe şi cine ştie ce descoperire le înnebunise odată sosite? Sau, dimpotrivă, localnice supravieţuitoare ale iernii, o prea îndelungată rezistenţă le adusese la acest nobil ceremonial al bucuriei sau exasperării? Oricum, imensul stol nu numai că scăzuse, dar îşi pierduse şi siguranţa mişcării, păsările se roteau acum dezordonat, aproape înghesuindu-se să cadă (şi căzând) în acel gol din spatele Bibliotecii Universitare. Mureau, poate, sau se odihneau numai după epuizantul şi incomprehensibilul ritual, în orice caz nu să mai ridicau nici una în zbor, se depuseseră unele pesta altele până la refuz, încât grădina de vară părea un recipient umplut cu vârf de acea substanţă zburătoare, abia palpitândă.
Publicul extraordinarei întâmplări ce luase sfârşit a început a se risipi ca după un spectacol a cărui artă, chiar dacă neînţeleasă pe deplin, l-a emoţionat şi îmbogăţit sufleteşte. Am simţit frigul şi vântul pe care le uitasem şi am plecat şi eu, tulburată de măreţia misterioasă a universului din care locuim şi înţelegem o atât de mică parte. Şi am simţit nevoia să povestesc ceea ce am văzut, simplu, aşa cum aş povesti desfăşurarea unui cutremur sau erupţia unui vulcan care m-au lăsat să le contemplu.