Autoportret cu palimpsest

MEDITAŢIE LA UN AN

Am aşteptat anul nou 1985 ascultând Bach, Händel şi Scarlatti, atenţi cum de mult nu mai fusesem la clipa care trece şi la încărcătura ei ireversibilă de idei, atenţi la mecanismul magic al universului, ale cărui neoprite, obosite maşinării scoteau nu scrâşnetul aspru al istoriei, ci acele paradisiace sunete ce picurau în golul dintre ani.

Am ascultat Bach, Händel şi Scarlatti, pentru că anul care începea urma să le aparţină, pentru că în anul care începea urmau să se sărbătorească într-un bucuros elan purificator câte trei sute de ani de la naşterea fiecăruia dintre ei; întreită aniversare menită să ne oprească din goana noastră modernă, din neliniştea noastră istorică, pe malurile înfiorate ale acestor măreţe fluvii de sunete.
M-am întrebat cum a putut fi acel an, 1685, în stare să-i nască pe toţi trei. Cum s-au mişcat astrele pe cer şi cum s-au copt fructele, cum s-au urmat anotimpurile şi cum au legat roadele în acel an capabil să izbucnească în lume asemenea izvoare de frumuseţe? Cărţile de istorie nu ne spun aproape nimic, tabelele lor de dezastre sunt albe, nu au avut loc nici războaie, nici molime, nici cataclisme naturale. Un an anonim, banal, oarecare, un an neînregistrat de cronici şi neclamat de anale, un an care şi-a folosit toate resursele de voinţă şi de forţă, de geniu şi de credinţă pentru a-i naşte pe ei, pentru a izvorî imensele valuri de armonie care curg de atunci peste lume. Un an anonim? Dar el se numeşte cu trei dintre cele mai strălucitoare nume ale miracolului: Bach, Händel, Scarlatti. Un an banal? Dar câţi dintre nenumăraţii ani socotiţi de la păcatul originar şi de la uciderea lui Abel se pot prezenta la judecata de apoi atât de neîmpovăraţi de păcate, atât de limpezi? Un an oarecare? Dar mai există mulţi care să fi putut face pentru istoria noastră sufletească mai mult? Mi-ar plăcea să scriu ode, în stilul avântat al secolului trecut, acestui extraordinar an 1685 în care a fost întemeiată cea mai nobilă dintre dinastiile sistemului nostru galactic, cea al cărei nume se poate scrie nu numai cu litere, ci şi cu note pe portativ, si bemol, la, do, si: Bach. Mi-ar plăcea să scriu imnuri, în stilul plutitor al sfinţilor bizantini, acestui incredibil an 1685, în care ursitoarele şi-au dat drumul prezicând oratorii, cantate, preludii, concerte, fugi, toccate, suite, sonate, opere, simfonii, într-un elan atoatedăruitor, într-un altruism al frumuseţii fără egal...

AUTOBIOGRAFIE

Am crescut, m-am format şi trăiesc într-un univers în care cărţile au fost întotdeauna mult mai importante decât fenomenele naturii. Este destui să mă gândesc cât din ceea ce ştiu se datorează cărţilor şi cât experienţei mele nemijlocite; câte dintre bucuriile mele vin dintre cărţi şi câte dintre frunze; câte dintre nenorocirile mele se datoresc fantasmelor şi câte gesturilor, faptelor; câţi dintre prietenii mei sunt personaje şi câţi sunt oameni în carne şi oase, ca să înţeleg că în viaţa mea verbul a citi a fost mult mai important decât verbul a trăi, atât de important încât - folosind un foarte mic artificiu poetic - mărturisesc că n-aş putea să mă imaginez trăind fără a citi, dar nu mi-ar fi deloc greu să mă închipui citind şi după moarte, înaintez printr-o lume încropită din cărţi, prin oraşe pavate cu volume şi odăi tencuite cu tomuri; sunt închisă între ziduri construite din incunabule, mă închin în catedrale înălţate din palimpseste şi în temple sprijinite pe papirusuri; rătăcesc prin păduri cu frunze de file, pe mări cu valuri de hârtie; lupt în arene rotunjite din opuri, sub un cer cusut din pergamente, pe un nisip măcinat din cuvinte; iubesc în infolii şi sufăr în manuscrise; un univers de biblioteci fără sfârşit m-a născut şi mă cuprinde în sine, şi mie îmi rămâne doar dreptul de a citi încă un cuvânt, încă un rând, încă o pagină, încă o operă, încă un raft, încă un perete... Ce poate fi norocul în această lume nu născută, ci scrisă, ce poate fi fericirea decât tot o carte, o carte altfel decât celelalte, o capodoperă?

ULTIMUL ADOLESCENT

Deşi ne simţeam apropiaţi şi oarecum înrudiţi sufleteşte, cu Sorin Titel ni se întâmpla extrem de rar să ne vedem în mod planificat. Nici nu era nevoie. La Ateneu sau la Sala Radio, la Cinematecă sau în cine ştie ce îndepărtată sală de cartier, la Teatrul Mic sau la Bulandra, la Dalles sau la Palat, orice spectacol sau expoziţie de artă ne-ar fi dat întâlnire, noi eram prezenţi şi ne regăseam în mod firesc - nefirească şi chiar neliniştitoare ar fi putut fi numai absenţa vreunuia dintre noi -, încât adesea ne puteam vedea de două şi de trei ori în cursul aceleiaşi săptămâni, într-un fel de ritual cultural care ne solidariza prin pasiunea pusă în îndeplinirea lui.

În pauze sau, uneori, plecând împreună, pe străzi, schimbam impresii, păreri, expuneam teorii. Dar nu era nevoie de prea multe cuvinte. Gusturile noastre erau asemănătoare, intuiţiile noastre coincideau, simpatiile mergeau în aceeaşi direcţie. O frază începută de unul putea fi continuată de altul fără ca nici o nuanţă să se piardă pe drumul acestei treceri care ne ilumina de învierea unei amintiri ştiute din adolescenţă.
De fapt, ceea ce domina prietenia noastră era tocmai această senzaţie a continuării adolescenţei prin ceea ca avusese ea mai intens şi mai peren: fervoarea intelectuală. Ca şi atunci demult - în epoca în care fiecare din noi ne-am format şi căreia îi purtăm, de-a lungul unor întregi vieţi şi opere, obsesiile - puteam să uităm de masă discutând despre un film, putem să pierdem noaptea comentând un concert, şi asta într-o minunată, completă transparenţă a receptării. Uitam că noi înşine eram scriitori, uitam că aveam la rândul nostru cărţi publicate şi cititori pasionaţi, şi ne descopeream fericiţi povestindu-ne pur şi simplu unii altora admiraţia pe care i-o purtam lui Dostoevski, cultul pe care-l aveam pentru Bach, fericiţi de a fi, de a mai fi, capabili să ne găsim în acea stare pe care grecii o numeau "a fi în zeu", ęn theos, entuziaşti.
N-am discutat niciodată cu Sorin despre acest inefabil al relaţiilor noastre, despre apartenenţa fiecăruia dintre noi la adolescenţa care ne unea - cum uneşte ramurile un trunchi comun din care se desprind şi pe care îl continuă -, dar conştiinţa acestei apartenenţe ne înrudea şi ne umplea de bucurie. Eram asemenea vechilor creştini care, prin simpla desenare a unui peşte pe nisip, se recunoşteau şi se simţeau fraţi.
Când mă gândesc la el, mi-l aduc aminte invariabil, într-unul din locurile ultimelor întâlniri: în holul Ateneului, într-o noapte de sărbătoare, după un concert care ne exaltase pe toţi şi pe care proiectam să-l prelungim în luminările aprinse ce urmau să înflorească oraşul; sau sub gutuii de la Comana, făcând planuri de vecinătate idilică. Dar - oricât ar părea de ciudat - cel mai adesea mă gândesc la el în legătură nu cu o împrejurare trecută, ci cu una viitoare. Visez de mai mulţi ani la o carte de proză, complicată de idei şi structuri muzicale şi - încă de pe vremea când începusem să lucrez la ea şi nu aveam cum să bănuiesc că Sorin Titel va dispărea înainte ca ea să fie terminată - mă gândisem că el va fi unul dintre puţinii care vor descifra ambiţiosul filigran al ţesăturii ei. Şi iată, continui - şi, probabil, o să continui mult timp - să lucrez la această carte, care se naşte, însă, fără speranţa idealului cititor care el ar fi fost.
Orice moarte este nedreaptă, dar pe cea a lui Sorin am simţit-o astfel mai mult decât pe altele, pentru că el nu era un adult - căruia, ca oricărui adult, i se putea întâmpla să moară - ci un adolescent care, din tot ce se poate trăi pe pământ, nu trăise decât literatura şi arta. Şi conducându-l, prin frigul iernii care l-a luat cu sine pe ultimul lui drum, am avut pentru o clipă insuportabila revelaţie că mă despart nu numai de un prieten la care am ţinut şi de un coleg pe care l-am admirat şi cu care m-am simţit întotdeauna solidară, ci şi de ultimul adolescent pe care l-am înţeles şi asemenea căruia am fost.