Buletinul Clubului Român din Chattanooga
Yüklə 214,97 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Poetul lunii: Andrei Bodiu Rînduri la moartea lui Andrei Bodiu
- În amintirea lui Gheorghe Craciun
- Rubrica gastronomică: Ciorba de burtă de Radu Anton Roman
- Pictorul lunii
- Iisus – lucrare neterminată
- In memoriam Vasile Chinschi
- Din istoria religiei : Protestantism (3a) - Moravienii de Martin S Martin Simbolul Moravian: mielul (nevinovaţia, bunătatea Mântuitorului). Deviza
- Nicolae Labiş – jumatate de secol de la plecarea poetului spre eternitate Cei care au fost la inmormintarea poetului au fost urmariti pas cu pas
- Autor: Geo ŞERBAN ; Observator Cultural Nr. 718 din 11 Aprilie 2014
- Din istoria comunismului românesc : Cine a fost Cornel Burtică, activistul pocăit.
- CORNEL BURTICA, ION GHEORGHE MAURER, PAPA PAUL AL VI-LEA, CORNELIU MANESCU (VATICAN, IANUARIE 1968)
- Cainta lui Cornel Burtica a fost reala, insa nu totala. Update (22 iunie 2013)
- “La multi ani, domnule Adrian Nastase! Recunosc ca intotdeauna am avut ce invata de la dumneavoastra. Sunt sigur ca veti ramane acelasi model de intelepciune si maturitate politica!”
- “Pe tovarasul Mizil/Il cunoastem de copil!”.
- “De la reactor la tarla/Cu tovarasul Cocarla!”
- “Ne vom face mii de case/Sub tovarasul Nastase!”
- Rusia Kieveană, rădăcina comună
- Eroismul cazac, la răscruce de imperii
- Ostatici în barbaria secolului XX
- Drinkology : Vinul Pelin PELIN – de Radu Anton Roman. Fragment din Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti
|
Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 31 (treizeci şi unu) Mai 2014 romclub.wordpress.com Expresii şi cuvinte românesti greşit sau rău folosite 
Halucinaţii Din seria intensificatorilor emoţionali, de care stilul jurnalistic abuzează dintotdeauna (îngrozitor, înfiorător, terifiant, zguduitor, cutremurător, groaznic, şocant, incredibil, apocaliptic, catastrofal, incendiar etc.), cel mai des folosit în momentul de faţă este, fără îndoială, halucinant. Nu e departe momentul în care cuvîntul se va banaliza total, tocindu-şi orice urmă de expresivitate; deocamdată, însă, e contagios: „Motivul halucinant pentru care Gigi a fost mutat din puşcărie!“ (cancan.ro), „Explicaţie halucinată a autorităţilor în cazul copiilor legaţi de pat“ (antena3.ro); „Reacţie halucinantă a Poliţiei Române în cazul localizării medicilor răniţi în accidentul aviatic de ieri“ (antena3.ro); „Mesaj HALUCINANT postat sîmbătă seara de Bianca Drăguşanu“ (realitatea.net) etc. Prin repetare, cuvîntul – marcat suplimentar de o intonaţie care mimează surpriza sau, în scris, rudimentar, de majuscule – e redus la rolul de pur semnal de apel şi de emfază, aproape interjecţional (un soi de atenţie!, i-auzi! sau iaca poznă!): „HALUCINANT: S-a dus la spital crezînd că e însărcinată!“ (kanald.ro); „HALUCINANT! Doi tineri dădeau foc ca să intervină la stingerea incendiilor“ (libertatea.ro). Inevitabil, continuarea textului riscă să intre într-un contrast comic cu emfaza hiperbolică a titlului, pentru că furnizează informaţii mult sub aşteptări: „Imagini halucinante din Bucureşti. Un şofer a blocat o linie de tramvai din Bucureşti, după ce şi-a lăsat maşina parcată aiurea“ (realitatea.net, 8.02.2014); „Doctorul Pivniceru, dezvăluiri halucinante: «Coordonatele au fost repetate de nenumărate ori»“ (antena3.ro, 31.01.2014); „Investiţii halucinante în şcolile din Galaţi!“ – „o serie de investiţii de-a dreptul halucinante în grupurile sanitare construite în curţile unor şcoli din judeţul Galaţi“ (stirileprotv.ro). Modificarea semantică produsă în uzul adjectivului tinde să treacă şi asupra altor cuvinte din familia sa lexicală: se transferă participiului halucinat („Şeful Comisiei de Apărare din Senat, «halucinat» de abuzurile lui Caragea!“, gorjnews.ro) şi chiar substantivului: o prezentatoare de ştiri anunţa „o grămadă de halucinaţii“ (Antena3, 22.01.2014). Abuzul de cuvinte cu sens hiperbolic e ridicol în stilul presei (care îşi asumă astfel rolul de divertisment popular), dar e perfect explicabil în limitele comunicării curente, informale: nevoia de a evalua excesiv, de a sublinia părerile pozitive sau negative caracterizează conversaţia cotidiană, în care nu e surprinzătoare apariţia frecventă a unor super, tare de tot, naşpa, ultranaşpa etc. Sub presiunea repetiţiilor nesfîrşite din mass-media, s-ar putea ca halucinant să pătrundă tot mai mult în stilul colocvial, în care aduce un oarecare prestigiu al originii (ca termen cult, chiar ştiinţific, aparţinînd unui registru mai înalt). Halucinaţie (cu varianta halucinaţiune) şi halucinat au fost înregistrate de Dicţionarul Academic (DA, tomul II, 1934), ca împrumuturi din franceză, cu atestări de la sfîrşitul secolului al XIX-lea (la Titu Maiorescu, Vlahuţă). Halucinat circula nu doar în psihologie, ci şi ca termen poetic (simbolist), un exemplu celebru provenind din poezia lui Macedonski („Halucinat cînd este-auzul, vederea este fermecată; Aud ce spune firul ierbii, şi văd un cer de aripi plin“, „Noapte de mai“). Halucinant apare, la începutul secolului al XX-lea, în poemele de război ale lui Aron Cotruş („ploi de rachete [...] cu zborul lor halucinant, barbar“). Mai mult descriptiv decît evaluativ, cuvîntul avea conotaţii preponderent pozitive (prin asociere cu visul, iluzia, imaginarul). Sensul actual e, desigur, integral negativ: halucinant devine sinonim cu incredibil, aplicîndu-se numai lucrurilor şi situaţiilor prezentate ca lipsite de raţionalitate şi de justificare: e un fel de livresc „se sparie gîndul“ sau (cu un clişeu la modă în ultima vreme), „noaptea minţii“. Dicţionarele noastre nu au surprins încă deplasarea semantică spre negativitate; în DEX, sensul figurat al adjectivului halucinant este explicat printr-un lanţ de sinonime cu conotaţii preponderent pozitive: „care impresionează puternic; impresionant, grandios, uluitor“. E interesant că modificarea semantică şi stilistică a lui halucinant (prin adăugarea sensului negativ) e similară celei înregistrate de etimonul francez hallucinant (va fi fost, poate, chiar influenţată de acesta). În publicistica şi în comunicarea politică actuală din Franţa, adjectivul e folosit exact ca în română, ca marcă superlativă de uimire jucată şi de indignare: „Un tweet hallucinant: les confidences de Thomas Hollande“ (franceinfo.fr); „ces déclarations hallucinantes“ (Europe1.fr); despre un proiect guvernamental, un politician declară că este „hallucinant et démagogique“ (tf1.fr). În fine, deloc surprinzător, în spaţiul politic şi publicistic italienesc se foloseşte, cu aceeaşi valoare, adjectivul allucinante: în 29 august 2013, Silvio Berlusconi se referea la condamnarea sa prin formula „Sentenza allucinante, problema per democrazia“ (repubblica.it)
În seara zilei de joi 3 aprilie a plecat dintre noi Andrei Bodiu. Născut în 1965, absolvent şi ulterior doctor în litere al Universităţii din Timişoara, decan al filologiei braşovene în două mandate, ales în 2012 vicepreşedinte al Senatului Universităţii Transilvania, membru al Consiliului Naţional al Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior, Andrei Bodiu a fost, în primul rînd, un extraordinar poet. Dispariţa lui, prematură şi fulgerătoare, produce o durere inexprimabilă familiei şi prietenilor, dar şi o rană vie în corpul literaturii române contemporane. Volumele sale de versuri (Cursa de 24 ore – 1994, Poezii patriotice – 1995, Studii pe viaţă şi pe moarte – 2000, Oameni obosiţi – 2008) transmit, într-un mod unic şi irepetabil, curajul de a asuma conştiinţa fragilităţii şi perisabilului în toate momentele existenţei noastre cotidiene. Pe lîngă opera sa poetică, Andrei Bodiu lasă în urmă şi o impresionantă operă de construcţie culturală. Participînd la dinamica intelectuală care a făcut din Braşov un centru proeminent în cercetarea literară românească (volumele sale de studii se regăsesc în toate bibliografiile studiilor româneşti din ţară şi din străinătate), el a fost totodată principalul arhitect al instituţiei care hrăneşte şi susţine de mai bine de două decenii această dinamică: Facultatea de Litere a Universităţii Transilvania. În ultimii ani, Andrei Bodiu s-a dedicat cu totul reformei sistemului nostru universitar, străduindu-se să apere specificul şi tradiţiile educaţiei umaniste şi valorile democraţiei liberale în faţa unui proces accelerat de birocratizare a educaţiei. Ştim acum că pasiunea şi devotamentul cu care s-a dedicat acestei nobile cauze l-au consumat într-o măsură mult mai mare decît lăsa să se vadă. Prin forţa viziunii sale şi prin personalitatea sa coezivă, Andrei Bodiu a reuşit să creeze evenimente publice de mare răsunet, care au resituat Braşovul pe harta culturală a României şi a Europei (să ne gîndim doar la Maratonul european de poezie feminină din luna octombrie a anului trecut). Andrei Bodiu a pus o amprentă de neşters asupra tuturor proiectelor în care s-a implicat. Dispariţia lui afectează grav toate domeniile în care şi-a manifestat creativitatea. Dar, în primul rînd, lasă un gol imens în sufletele tuturor celor care l-au cunoscut îndeaproape şi l-au iubit fără rezerve. Omagiu lui Apollinaire Plimbă bastonul alb prin Expoziţie te întrebi de ce Fixează Omagiu lui Apollinaire Poartă ochelari are un ochi Bandajat în celălalt Culorile lui Chagall Sfredelesc pînă Ţîşneşte praful. În amintirea lui Gheorghe Craciun Băieţii ar fi vrut să mai povestim în Faţa noastră râdea oricum boala sau moartea Sa cautam acele tinuturi înalte unde aerul e tare/ Şi se trage dintr-odata în piept. Aş fi putut fi cu ei în seara asta. Ne-am fi ţinut unul într-altul cu credinţa Pătimaşă că totul întotdeauna ramâne de povestit. Aş fi putut fi cu ei în seara asta. Aş fi auzit glasul sonor al lui Sandu suprapus pe tonalităţile dure ale Lui Oprea peste tonul înalt al lui Caius peste glasul molcom al lui Virgil cu Contrapuncturile lui Adrian. Intermitent as fi auzit tonul tău grav calm decis Să faca maximă dezordine în Dezordinea noastra.
de rochiile tale de mijlocul tau de acum zece ani de palma mea lipita de pielea ta albă foarte albă neverosimil de albă. De tine întinsa în pat Aşteptând să plecăm la mare De tine întinsa pe plaja Fierbinte, la fel de fierbinte ca fruntea băiatului nostru. Un ursuleţ cu picioare subţiri şi burta mare Mi-ai adus şase animale de pluş: Maimuţa ursuleţul maro ursuleţul „I love you” un pui galben mai mare ca toate celelalte un buldog şi încă un ursuleţ Cu picioare subţiri şi burta mare. Le-am pus unul lângă altul cu Faţa spre curte. Acum ele Se uită la noi şi noi la ele. Te plictiseşti repede intrăm În casă le uiţi acolo. Oricum numai ele îl mai Pot vedea pe bunicu. Două pere lipite de-un măr Două pere lipite de-un Măr în şură ca-ntr-un Tablou de Theodor Rusu sau Dumitriu la Intrare câteva ferestre stivuite Urme ale socrului meu Tudor aleargă găinile printre Urzici sînt trei mă întreabă Care e şefa cine conduce Alege găina roşcată Fuge Pe jos fructe de tot felul Urzici Urme ale socrului meu. Sagrada familia Macaralele astea galbene Sînt parte din visul tău Ele sînt la fel de înalte Ca turnurile. Turnurile de nisip Pe care le-ai ascuns unul În spatele celuilalt unul În spatele celuilalt pentru Ca ultimul să nu poată Fi niciodată văzut. Macaralele astea galbene sînt parte Din visul tău. Deasupra unui sfânt Trei japonezi fac poze acolo Unde peretele e drept Lucesc trei căşti galbene Sînt muncitorii într-o binefăcătoare eternă Pauză. Juan de Borbo Ai dreptate Caius e bine să Ai bani. Acum când mâncăm Creveţi scoici şi peşte Pe malul Mediteranei cu Adriana Mă gândesc şi eu că am Bani. Nu se poate face încă baie e doar 8 Aprilie dar mă gândesc că am bani. Să spun că nu-i am? Că n-am cu ce plăti deliciosul Platou? Să mă pun să număr în gând până La ultimul sfanţ? Au trecut vremurile alea Sînt mult mai sigur pe mine mai detaşat Acum ca şi tine mi se pare că am bani şi Briza mă-mbracă în aur mirodenii şi sare. Miercuri seara, joi dimineaţa Pe terasele din spatele caselor Vechi Bucureştiul e melancolic şi cald Când ieşi manelele te lovesc În moalele capului. Eşti dezarmat. Insişti Să-ţi aminteşti gustul Vinului pe care l-ai Băut cu Mihai şi Oana să păstrezi Melacolia şi resemnarea. Melancolia şi resemnarea. Dimineaţa la 7 navigând printre câinii Din faţă de la Ibis Pe o stradă însorită Şi aproape pustie. Sentimentul global al fiinţei Stau în Howard Johnson Paragon În Beijing la etajul 10 beau bere Kirin Din Japonia ca să-mi Dau seama din ce oraş e Mi-am pus ochelarii am Aprins toate luminile azi A început Cupa Mondială Chinezii îi spun cumva „şugăr bei” Joacă Africa de Sud cu Mexic pe CCTV 5 e după 20 de minute Mă simt un cetăţean al planetei uşor Adormit. Depresivi. Nevrotici Depresivi. Nevrotici. Uitând să trăiască. Alunecă de la uşa albă La geam şi înapoi. Mai bine nu te-nvârti în loc Şi aleargă mai departe. Aceiaşi porumbei Şi aceleaşi vrăbii. Loveşte fiecare piatră Într-un exerciţiu de aerisire. La capătul respiraţiei O acoladă Rubrica gastronomică: Ciorba de burtă de Radu Anton Roman Din volumul Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti Editura Paideia 2001 
CIORBA DE BURTÃ De origine oriental-mijlocie, cel mai probabil arabo-turceascã (cinci secole de vasalitate!) ciorba de burtã a devenit bun naţional românesc nu numai prin popularitatea excepţionalã ci şi prin adaosurile creatoare – smântâna, gãlbenu şul, leuşteanul, zarzavatul de supã, oţetul – care au autohtonizat-o. Oricum, ciorba de burtã, un fel de supã de ceapã a esticilor – mâncare completã luând mahmureala cu mâna – e la ea acasã mai ales în Bucureşti, în por- turile dunãrene şi în Dobrogea (cele mai „turcizate“ locuri prin secole) şi are darul, în Valahia, de a fi oferta principalã a oricãrei ospãtãrii care vrea clientelã. Se mãnâncã, desigur, în cantitãţi notabile şi la Suceava sau Satu Mare dar, de la Severin la Agigea, se mãnâncã numai ciorbã de burtã. • 1 kg burtã de vacã sau viţel • 1 cãpãţânã mare usturoi • 2 gãlbenuşuri • leuştean, sare, piper • 2 kg ciocãnele şi picioare de vacã • 100 ml oţet • 200 ml smântânã • 500 g zarzavat supã – 2 cepe, 2 morcovi, 2 pãstârnaci Seara: • Se pun 5 1 de apã la fiert cu ciocãnelele şi picioarele sparte, se spumuieşte • Se spalã burta, se taie în bucãţi potrivite, se aruncã grãsimea, se curãţã de pieliţa „zbârcitã“, se freacã cu mãlai şi cu oţet • Se lasã pânã dimineaþa în apã rece cu o linguriţã de bicarbonat, sã-i scoatã acidul din musculaturã • Dupã trei ore de fiert se scot oasele şi ciocãnelele din oalã şi se dezoseazã, tãind zgârciurile (şi ce mai e) tãieţei de 1 cm lãţime Dimineaþa: • Se pune burta la fiert în apa în care au fiert oasele completatã la 5 litri • Se rad morcovii, pãstârnacul, se toacã ceapa din cuţit • Dupã trei ore se trage oala de pe foc se scoate burta şi se taie tãieţei de aprox. 1 cm lãţime – 3 cm lungime (sau cum vreţi) • Se pune iar totul la fiert – burta, zgârciurile de la ciocãnele, oţetul şi zarzavatul – încã vreo orã • Ciorba trebuie sã fie cât gros atâta zeamã, deci sã scadã vreo 3 litri din cei 5 iniţiali; ce scade sub, se adaugã • Se piseazã usturoiul, se freacã cu 1 lingurã sare (cu vârf), gãlbenuşuri, smântânã şi puþinã zeamã rãcitã din ciorbã • Se drege ciorba cu usturoi şi restul, se pipereazã dupã gust, se presarã leuştean • Se oferã fierbinte, cu ardei iute, dar sã fie la-ndemânã şi o „olivierã“ (aşa-i spune?) cu mujdei, oţet, smântânã, cã fiecare le are pe-ale lui Cunosc oameni care mãnâncã zilnic mãcar o ciorbã de burtã iar Bucureştii, Brãila, Galaţii, Constanţa, Craiova, Turnu Severin au, fiecare, cârciumile sale vestite şi cãutate numai pentru ciorba asta. La Brãila, cel puţin, la o cârciumã de vaporeni (nu dau nume, cã e reclamã şi n-a plãtit) care deschide la cinci dimineaţa, coada începe de la trei, iar primarul îşi pune pile prin şeful poliţiei sã-i ţinã loc! Sunt variante, desigur: vara se toacã şi un ardei roşu gras, se stoarce şi o roşie coaptã. Atenţie, se poate şi fãrã picioruşe şi ciocãnele de vacã, dar atunci trebuie sã mãrim corespunzãtor cantitatea de burtã. Oricum, e ceva ciudat cu ciorba asta subtilã, care vorbeşte cam mult despre noi: pute, dar e gustoasã, dacã ajungi sã te obişnuieşti cu ea; face rãu, e grea, îngraşã, dar prea e bunã şi nu ne-o putem refuza; vine de la turci, dar se preface cã e de-a noastrã; e vulgarã, e din chestii pe care alţii le aruncã scârbiţi dar noi o mâncãm toţi, mai ales elita! E mâncare de vizitii beţi, dar are cea mai savantã şi pretenţioasã pregãtire din toatã bucãtãria românã. E deopotrivã acrã şi dulce, picantã şi catifelatã, grasã şi totuşi delicatã, eclecticã şi simplã în acelaşi timp! E Miticã!! Pictorul lunii: Vasile Chinschi 
Case 
Căpiţe 
Peisaj cu copaci 
Iisus – lucrare neterminată 
In memoriam Vasile Chinschi (1 ianuarie 1939 - 28 decembrie 2004)
,,Adevărul nu-l atingem; dacă l-am atins, înseamnă că a murit Dumnezeul din noi." Riguros şi rafinat, deopotrivă, Vasile Chinschi s-a numărat printre cei mai importanţi artişti plastici români ai ultimelor decenii. Imaginaţia sa, posedată frenetic de griuri, s-a dovedit însă, întotdeauna, absolut sclipitoare, sub paleta pictorului care susţinea că ,,adevărul e întâi al inimii şi abia pe urmă al ochiului''. Menţionat în toate marile dicţionare ale lumii, Vasile Chinschi a înrâurit incontestabil arta picturii din România zbuciumatului sfârşit de secol douăzeci - pe care, totuşi, n-a vut să-l ,,bârfească", fiind secolul în care s-a născut. Să aprindem astăzi o candelă de pioasă aducere aminte... Cornelia Alexoi: Domnule Vasile Chinschi - vă rugăm să le dezvăluiţi cititorilor noştri câteva dintre cele mai importante date ale biografiei dumneavoastră. Vasile Chinschi: 1 ianuarie 1939; atunci m-am născut... Următorul punct este cel în care voi dispărea total. În rest... sunt momente care trebuia să se întâmple... (Îmi amintesc acum că pe o placă funerară din ţările nordice scrie: ,,Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată".) Faptul că mi s-a dat dreptul la viaţă, a fost cel mai important moment al biografiei mele. Pe urmă... anii copilăriei petrecuţi în Ripiceni, judeţul Botoşani... (Acolo era cea mai mare fabrică de zahăr din ţară... Era şi o echipă de fotbal foarte bună; în 1939, dacă nu începea războiul, echipa de fotbal de acolo intra în divizia A.) Profesorii admirabili pe care i-am avut... Apoi... Şcoala de arte plastice ,,Octav Băncilă" din Iaşi şi Institutul de arte plastice ,,Nicolae Grigorescu" din Bucureşti, unde am fost la clasa lui Alexandru Ciucurencu. În 1976, am avut prima mea expoziţie personală... Un moment de neuitat a fost şi deschiderea expoziţiei mele din 1982, când Nichita Stănescu a vorbit despre mine - aşa cum numai el ştia să vorbească. Din păcate acea casetă a fost ştearsă Cornelia Alexoi: Ce ne puteţi spune despre începuturile dumneavoastră în arta plastică? Vasile Chinschi: Orice artist are în viaţa lui un punct de plecare... A crea înseamnă a greşi... Adevărul nu-l atingem; dacă l-am atins înseamnă că a murit Dumnezeul din noi... Începutul meu în artă a fost... ca orice început. Aş putea spune însă că am avut şi noroc... În anul şase de facultate am făcut o compoziţie din viaţa ţăranilor; lucrarea a fost expusă, a fost cumpărată de Consiliul Culturii de atunci şi prezentată într-un jurnal de cinema, patru sau cinci luni la rând. Chestia asta mi-a dat un imbold. Astăzi, ceea ce am făcut eu atunci este mai aproape de sferă... Cornelia Alexoi: Cum era atmosfera în care trăiau artiştii plastici bucureşteni în perioada tinereţii dumneavoastră artistice? Vasile Chinschi: Comunismul ne-a unit mai mult decât acum. Convorbirile noastre erau legate numai de creaţia noastră, iar azi numai de bani. Sunt în conducerea Asociaţiei Uniunii Artiştilor Plastici din Bucureşti şi pot să vă spun că niciodată n-am discutat despre actul creaţiei, ci numai despre problemele materiale. Boul de Dali a zis o chestie extraordinară: ,,Regele are averea lui; preşedinţii toţi fură". Noi atunci ne-am transformat atelierele în fostele cafenele de-altădată... Aici ne întâlneam cu toţii... Am făcut nişte lucruri absolut remarcabile... Nichita Stănescu şi Mircea Micu vorbeau trei-patru ore în versuri; versuri care intrau întotdeauna în înţelesul vorbelor noastre... Gheorghe Zamfir a făcut un an de zile repetiţii în atelierul meu. (N-au avut niciodată un spaţiu aici, în ţară, pentru Gheorghe Zamfir!) În atelierele noastre ne-am plămădit ca oameni şi cetăţeni... În glumele noastre ne-am botezat unii pe alţii, cum l-a botezat Christos pe Ioan în Iordan... Mi-e dor de acele vremuri... Acum e ceva ce s-a ştirbit... Noi am ştiut să ne purificăm şi am scăpat de acea condamnare de a ne simţi tot timpul vinovaţi. Noi n-am vorbit niciodată urât despre poporul ăsta. Acum şi diplomaţii noştri au făcut de râs poporul. Între cele două războaie mondiale, în faţa lui Titulescu se pleca o Europă! Cornelia Alexoi: Ce model profesional aţi avut? Vasile Chinschi: Cei care vin din adâncurile timpului; din arta universală... Cézanne a fost pentru mine un model de viaţă artistică. Mi-am pus foarte sus ştacheta... Piero della Francesca, Rembrandt... Apoi, cel mai mare artist plastic al nostru: Ion Andreescu; Van Gogh-ul nostru... Nicolae Tonitza, Ştefan Luchian, Corneliu Baba - un pictor care a purtat tradiţia tuturor timpurilor în arta lui; Alexandru Ciucurencu, Sorin Ilfoveanu, Ştefan Câlţea, Costache Piliuţă, Alexandru Chira, Iancu Pacea, Florin Mitroi, Sorin Dumitrescu, Ion Dumitriu - care a plecat dintre noi, dar pe care îl păstrăm în suflet... Şi mulţi alţii... În general, ţin la colegii mei. Chiar şi duşmanii îmi sunt necesari; le urez sănătate, să mă vadă fericit. Nu se poate să nu ai un model; nu se poate face nimic fără cei din trecut. 
Din istoria religiei: Protestantism (3a) - Moravienii de Martin S Martin Simbolul Moravian: mielul (nevinovaţia, bunătatea Mântuitorului). Deviza Mielul nostru e victorios, hai să-l urmăm! 
Biserica Moraviană (cu denumirea latina Unitas Fratrum – Uniunea fraţilor) a apărut în anul 1457, în Boemia şi Moravia, azi părţi ale Republicii Cehe, ca o ramură a bisericii husite. Jan Hus dorea schimbarea unor practici ale bisericii catolice: slujba în limba locală, permisiunea preoţilor de a se căsători, eliminarea indulgenţelor, iertarea prin pocăinţă, eliminarea Purgatoriului, educaţie universală. După executarea lui Hus ca eretic, prin ardere pe rug, în anul 1415, biserica moraviană a supravieţuit în special în Boemia, dar în secolul XVIII înregistrat o renaştere şi o expansiune, prin protecţia şi cu ajutorul Contelui Nicholas Ludwig von Zinzendorf. Moravienii s-au răspândit în Polonia, Germania, Olanda, apoi – începând cu anul 1735 – au emigrat în America (Pennsylvania, Maryland, New Jersey, Georgia, Carolina de Nord). Ulterior au deschis misiuni în California, Canada, Caraibe, Africa, Africa de Sud, Honduras, Nicaragua, Trinidad Tobago, Guatemala. În prezent sunt 825.000 de Moravieni în lume, dintre care 60.000 In America de Nord. Practica Moravienilor e simplă, serviciul religios constă în imnuri, rugăciuni şi predică. Spirtul Moravian e definit prin cinci elemente: simplitate, fericire, respectarea celorlalte credinţe, prietenie şi ajutor şi asumarea rolului de a servi pe alţii.
Trecerea timpului a afectat prea putin imaginea constituita despre Nicolae Labis, de astru ridicat aproape fulgerator pe firmamentul liricii, perceput astfel de opinia publica inca inaintea aparitiei volumului de debut Primele iubiri (1956). Poeme publicate anterior prin reviste au produs adevarate unde de soc printre contemporani. Moartea caprioarei, cel putin, intrase de vreun an in repertoriul recitatorilor la sezatorile organizate de camine culturale, foarte frecventate, cum era moda. Stringerea laolalta intre copertile primei sale carti a venit sa confirme convingeri formate, increderea larg acordata inzestrarilor poetice native, cu adinci rezonante, stimulate de o exigenta proprie asidua, in masura a grabi maturizarea meteoricului autor, extinderea registrului sau de exprimare, peste spontaneitatile unei rare sensibilitati adolescentine. Avea o curiozitate intelectuala iesita din comun, citea frenetic fara a tine socoteala interdictiilor instaurate abuziv in epoca, ba chiar bravind restrictiile dogmatice, condus de intuitii orientative exceptionale catre setul valorilor fundamentale: Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, exact cei haituiti, ostracizati de cenzura oficiala. Multe ponoase i s-au tras, in planul existentei cotidiene, din nesocotirea repetata a canoanelor. isi asuma riscurile dintr-o constiinta sintetizata in titlul volumului imediat urmator: Lupta cu inertia – aparut, din nenorocire, postum. Elogiile initiale s-au multiplicat, pe buna dreptate, poetul a fost asemuit, cum insusi abia indraznise sa se viseze, cu Esenin, cu Rimbaud, si aura legendei a prins, treptat, sa-i infasoare memoria. Consacrarea i-au adus-o editiile imbogatite cu texte gasite in arhiva personala, trecuta in custodia familiei, altele iesite la iveala dupa explorari tenace in periodicele vremii, integrate in serii prestigioase, cum ar fi „Biblioteca pentru toti“ sau „Mari scriitori romani“, de larga audienta. Cele mai autorizate instante critice, de la G. Calinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu la Paul Georgescu, Mihail Petroveanu, Lucian Raicu, Matei Calinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion au remarcat originalitatea viziunii despre lume promovata in creatia majora a lui Labis si rolul sau benefic in depasirea diletantismului sablonard impus in acei ani de tutela proletcultista, echivalenta tentativei de a reduce fiorul poeziei la stridente sloganuri propagandistice. Majoritatea interpretilor a cazut de acord cu privire la autenticitatea lirismului propulsat in versurile poetului. De o subliniata apreciere s-a bucurat propensiunea lui spre refacerea unor mituri autohtone cu bataie lunga. - Zelul promotional amorf Manualele scolare au preluat tonul admirativ dar fara simtul analitic al nuantelor, recurgind la formule stereotipe, improprii pentru a raporta mostenirea lui Labis la pulsul evolutiilor ce au marcat poezia noastra dupa tragica disparitie a poetului, inainte de a transfera in Opera intreaga sa putere de creatie, inconfundabila. Pe parcurs, s-au insinuat simptome ale unui zel promotional amorf, sumar, agravat de pletora evocarilor venite de la martori dispusi sa confunde exuberanta comportarilor de toata ziua, in prezenta lor, cu complexitatea personalitatii ce nu se livra oricui si oricum, de o discreta distinctie, pe cit de generos in relatii cu confratii, pe atit de strain anecdoticii de cafenea si apologetismului de duzina. Din prudenta, probabil, fata de asemenea capcane, un fin analist de poezie, ca Ion Negoitescu, schita obstructii inacceptabile, cind a alcatuit sumarul unei virtuale istorii literare. Mai concludenta ramine rezerva acelor prieteni intimi, de calitatea umana si spirituala a lui Lucian Raicu, secondat, poate, de Eugen Mandric, poate de Aurel Covaci, ostili abuzului confesiv dintr-o convingere, conforma vederilor deduse din insusi comportamentul poetului, ca nu trebuie agresata intimitatea celui ce ingaduie a i se deduce, la modul definitiv, esenta identitatii, numai din ce lasa scris, doar in actul creatiei. Scrupulul obiectivitatii indeamna la revizitarea periodica a textelor, a materialului adiacent documentar, daca aspiram sa stabilim un acord suplu intre semnalele durabile incrustate in tesatura versurilor, chiar din momentul zamislirii, si orizontul de asteptare al unui auditoriu evoluat, mobil, modelat de schimbarile de mentalitate survenite in societate. Asemenea parametri l-au calauzit, in principiu, pe Gheorghe Tomozei cind a initiat culegerea de amintiri si glose interpretative Moartea unui poet (1972), fara a scapa totdeauna de tentatia sentimentalismelor, cu efecte derutante in ierarhizarea reperelor axiologice. Peste mai bine de un deceniu, se tiparea – sub auspiciile revistei de tinuta Secolul 20 – un Album memorial destinat sa dea suflu proaspat impactului cumulat de-a lungul anilor in beneficiul posteritatii, adusa in situatia de a trage dureroase concluzii din felul cum poetul s-a cizelat pe sine intr-o confruntare acerba, pina la ultima suflare, cu contingente vrajmase. Si totusi, in ciuda contributiilor succesive, persista nedumeriri, semne de intrebare, obscuritati, nascatoare de supozitii incriminatorii, tocmai in privinta finalului abrupt, care a curmat o cariera literara inceputa cum nu se poate mai promitator. O ambiguitate diabolic intretinuta, comparabila cu vizibilitatea redusa de ceata abatuta peste noi in prima decada din acest decembrie dureros comemorativ, ameninta sa limiteze rezonanta manifestarilor programate pentru a marca implinirea unei jumatati de veac de cind Nicolae Labis a fost impins, brutal, in nefiinta. S-ar zice ca niscaiva manevre comandate tin sa pastreze misterul in legatura cu imprejurarile fatale. - Zece zile care
Si-a convocat prietenii ca sa cinsteasca evenimentul odata cu sarbatorirea celor 21 de ani, impliniti pe 2 decembrie. Cadea imediat in calendar ziua sa onomastica. S-a nimerit sa-i fie in preajma, de Sf. Niculae, unul dintre amicii dobinditi in anii Scolii de literatura, pe nume Portik Imre, adus din provincie de obligatii profesionale. S-au vazut, au batut strazi ale orasului, si-au facut destainuiri, la masa au ciocnit pentru mai mult noroc reciproc, la urma Labis l-a condus la gara si, in restaurant, pina la plecarea trenului, a scos din servieta un exemplar din Primele iubiri, impreuna cu un capetel de creion chimic, ca sa scrie: „Iubitului meu prieten, Portik Imre, cu toata dragostea si amintirile. Nicolae Labis, 6 decembrie 1956“ (Portik Imré, Hora mortii, Editura Oscar Print, 2005, p.197). Dedicatia a fost insotita de promisiunea poetului ca accepta invitatia prietenului de a-i fi oaspete, la Covasna, hotarind reintilnirea, negresit, peste citeva zile. Nici unul dintre ei n-ar fi banuit ca timpul avea sa se precipite cu alt deznodamint. Ca un traznet, a cazut peste Bucuresti vestea accidentului de tramvai cu tragice consecinte. Era tirziu, in noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, cind s-a aflat ca poetul ajunsese pe patul spitalului de urgenta, intr-o stare extrem de critica.
Faceam, de vreun an, parte din redactia Vietii Romanesti, in aceeasi sectie cu Lucian Raicu, probabil cel mai legat de avatarurile lui Labis, de unde si frecventele sale aparitii in sediul revistei din Bd. Ana Ipatescu. Trecea prin mai toate sectiile: la poezie, ca sa-i tina la curent pe Ion Horea si Cristian Sarbu cu ce a lucrat nou, la proza, ca sa sporovaiasca putin cu Sonia Larian sau Zizi Munteanu (si, eventual, sa-i debiteze acesteia galanterii), in fine, la noi, la critica, mai pe indelete. Umplea incaperile de o prezenta vesela, dar nu discordanta. Nu tinea sa acapareze atentia. Se comporta ca egalul tuturor. Taclalele efervescente continuau dupa orele serii, in ambianta boema de la Casa Scriitorilor ori in alte locuri tot atit de familiare, in functie de preferinte ale momentului si de profilul „combatantilor“ regrupati. in consecinta, dupa accident, panica s-a extins iar ingrijorarea a luat proportii. Tocmai valul crescut de neliniste a pus pe ginduri oficialitatile, de la Uniunea Scriitorilor dar si mai de sus. Zi dupa zi, tensiunea s-a amplificat. in zadar daduse fuga la spital Beniuc, in persoana, acompaniat de alti membri din conducerea Uniunii, ca sa contracareze banuiala persistenta ca atentia acordata accidentatului, in numele puterii, nu era pe masura gravitatii situatiei. Vorbele de compasiune sunau fals, cind tonul trada iritarea, o mocnita ostilitate cu greu ascunsa in recomandarea pastrarii calmului, adica a sta cu bratele incrucisate, caci oricum inevitabilul vine. Sub pretextul nevoii de a proteja linistea suferindului, s-a incercat blocarea afluxului de pe culoarele de acces spre rezerva unde Labis zacea neputincios, paralizat, afisind, totusi, un stoicism superior si un rest de optimism, pe care voia, parca, sa-l injecteze celor veniti sa-i dea lui curaj. Numai ca vederea carcasei de ghips in care se gasea imobilizat iti sfisia inima. Devenea imposibil sa eviti temerile si previziunile sumbre. Cu atit mai mult cu cit, din spre partea autoritatilor, intrigate de proportiile „cazului“, veneau replici aberante, semnale de represalii paralel cu lansari de zvonuri calomnioase. - Acuzatia de ebrietate, impietate revoltatoare Unii tineau mortis sa acrediteze opinia cum ca funesta intimplare s-ar fi datorat unei stari avansate de ebrietate. Afirmatia actualiza acuzatii utilizate si alta data, de cite ori se cereau sanctionate insubordonarile poetului. in contextul dat, insa, semana a impietate de joasa speta, revoltatoare. Sarea in ochi scopul urmarit subteran de satrapii zilei, de a contracara evolutia, antrenarea nemultumirilor acumulate spre o miscare protestatara de proportii imprevizibile. Nu putini impartaseau, mai pe fata, mai in taina, convingerea ca, dincolo de interventia hazardului nenorocit, Nicolae Labis se infatisa, in pofida locului prestigios dobindit in ierarhia valorilor si in pretuirea publicului, ca un nedreptatit, victima a unor conditii improvizate de existenta, fara slujba, fara locuinta obtinuta legal, obligat sa se aciuieze pe ici, pe colo, sa intirzie serile pe unde se ivea ocazia, la mese conviviale, prelungite bahic. Culmea tentativelor de a deturna faptele si a controla dur reactiile revendicative era cit pe-aci sa se produca. in a zecea zi de spitalizare, devenise limpede ca nu se mai putea intreprinde nimic salvator, suferintele aveau sa ia sfirsit curind. În cinismul lor intransigent, forurile au intrat in panica la perspectiva de a ingadui funeralii la Casa Scriitorilor. S-au pus la bataie tertipuri felurite si doar teama de consecinte rasunatoare a dus, in final, la aprobarea, smulsa ca o concesie conjuncturala. Mai departe, ritualul despartirii de poet a decurs aparent fara incidente, jalea generalizata a acoperit convulsiile, asperitatile, inversunarile obtuze, desi presiunea politieneasca se va dovedi ca n-a slabit nicidecum. Nici vorba sa se aprobe deplasarea cortegiului funerar pe jos, intr-un fel de mars de adio prin centrul orasului, pina la Belu. Pentru „operativitate“, au fost puse la dispozitia doritorilor un sir de autocare, cu soferi instruiti sa execute un transport rapid, spre a nu tulbura circulatia pe arterele principale. in cimitir, apoi, ivite ca din pamint, ciudate aparitii fantomatice s-au amestecat in asistenta prea putin preocupata sa le dea atentie. Unii faceau pe oamenii de ordine, pasamite sa nu se calce multimea pe picioare. Au ascultat slujba, cucernici, au mers, in rind cu restul lumii, pe alei, spre groapa. Altii se erijau in fotografi, ahtiati sa asigure imagini ale evenimentului pentru viitorime. Ca sa nu se uite nimic din desfasurarea ceremoniei, cine a participat, proportiile durerii unanime. - Dosarele confirma supozitiile si interzic uitarea
Ar fi avut prilej sa-si spele parte din pacate cind a luat condeiul sa scrie interminabila prefata la Moartea unui poet. Dar de unde atita constiinta! A recurs la ocoluri edulcorate prin trecutul literar, inclusiv vechea poveste a detasarii lui Eminescu de mizeriile cotidiene si ale contemporanilor, ca sa-i confere lui Labis aura inscrierii in succesiunea nobila a poetilor „blestemati“. Trebuia sa intervina, la ora elucidarilor, fidelul Portik, prietenul rapus si el in grea suferinta, in 1992, cu marturiile din pagini tiparite postum, prin grija profesorului Florin Diac, ca posteritatea sa auda raspicat in ce crunta napastuire s-a sfirsit Labis. Ochii si urechile stapinirii supravegheau atent orice miscare a sa. Daca s-a simtit cumva mai exuberant la petrecerea de nunta a unuia dintre apropiati si, ca omul la chef, slabindu-i „haturile“ si-a dat in petec, tocmai cu citeva masuri ale imnului regal, „abaterea“ s-a adaugat la un dosar oricum incarcat. Mai-marii obstei scriitoricesti s-au incruntat, i-au mai trecut in cont un afront si au convenit sa-l faca a simti ca ramine descoperit, pasibil de sanctiuni piezise. De pilda, sa fie purtat cu vorba pe la edituri si sa nu-i fie ascultate pasurile. În astfel de proasta dispozitie, chinuit de amenintarea nevazutei „sabii a lui Damocles“ deasupra capului sau, l-a gasit Portik in blestematul decembrie 1956. Umbla cu maldarul proaspat de poezii in servieta, propunea si n-avea cui gruparea lor sub un titlu emblematic: Lupta cu inertia, dar orice insistenta se izbea de zidul indiferentei. Imensa amaraciune cumulase in suflet de vreme ce declara intentia fugii cit mai departe, a izolarii urgente, pentru a se pune, prezumtiv, la adapost de napasta complotului exasperant: „Trebuie sa dispar pentru un timp din fata si din ochii lor. Si ca sa nu dea de urma mea, nu o sa spun nimanui cind si unde plec… Vreau sa dispar din Bucuresti fara urma“. Soarta se va dovedi mai radicala decit orice masura de prevedere. Adevar este ca a si gasit teren prielnic, gata pregatit.
- Obiectivul Costica de la redactia revistei Cravata rosie Absolut cutremuratoare sint extrasele din rapoarte de filaj cind, de-acum, cel desemnat ca pericol public era neutralizat, intins pe catafalc, iar cei ce veneau sa-l plinga, o ultima data, atrageau copoi versati pe urmele lor: „Din ordinul conducerii profesionale, am luat in supraveghere operativa de la C.P.C.S. pe numitul Margarit Gheorghe, care in notele viitoare va purta pseudonimul COSTICA. La ora 14,55, Costica impreuna cu un coleg de sectie au iesit de la C.P.C.S. si s-au urcat in masina Skoda, dubita de culoare gris cu nr. 53605 B. in masina s-a mai urcat un coleg si doua colege de sectie, iar una dintre colege era sefa de sectie a lui Costica, au mers cu masina pina in str. 30 Decembrie, unde au coborit cu totii din masina si au intrat la sera Popesti Leordeni – magazinul nr. 2 – de florarie. De aici, Costica a cumparat o coroana de flori, dupa care au iesit si s-au urcat cu totii in masina, mergind in cal. Victoriei nr. 115 – Casa Scriitorilor Mihail Sadoveanu, era ora 15,20. Aici Costica a depus coroana de flori pentru N. Labis din partea Redactiei Cravata Rosie, apoi a pus in vitrina manuscrise ale lui N. Labis. La orele 21,15, Costica impreuna cu doi indivizi au iesit de aici si au mers pe cal. Victoriei, str. Piata Amzei, Mendeleieff, Valerian Kuibisev, Nic. Golescu, unde Costica se desparte de acesti indivizi, continuind sa mearga singur pe str. Nic. Golescu, Episcopiei, Gabriel Peri, merge cca. 2 mtr., dupa care s-a intors pe str. Gabriel Peri, Episcopiei, cal. Victoriei, str. Piata Amzei, a traversat cal. Victoriei si a intrat la nr. 93 – debit de tutun, unitatea nr. 100 – de unde a cumparat tigari, apoi a iesit si a mers pe cal. Victoriei, pina in fata restaurantului Macul Rosu, unde s-a oprit si s-a uitat la vitrina timp de 1 minut, dupa care s-a reintors pe cal. Victoriei, str. Piata Amzei, intrind la nr. 2 – bodega Victoria – era ora 21,53. La ora 22, Costica a iesit de aici si a mers pe str. Piata Amzei, cal. Victoriei, intrind la nr. 115 – Casa Scriitorilor Mihail Sadoveanu – era ora 22,03. Pina la ridicarea postului, Costica nu a parasit aceasta adresa. Supravegherea continua“. Copoiul, de un scrupul profesional halucinant, s-a tinut de sarcina trasata, incit aflam de la el ca a doua zi (23 decembrie), Costica a ramas la priveghi pina in prag de noapte; a iesit cit sa se hraneasca, revenind la 24,25 precis, ca sa nu se mai miste nicaieri pina in zorii zilei de 24 dec. la urmatoarea runda de supraveghere, inceputa la orele 6,00 si suspendata la 22,45. in intervalul intregii zile, scurgerea ceasurilor a fost la fel de meticulos notata: „La orele 12,45, Costica a iesit de la Casa Scriitorilor M. Sadoveanu si s-a urcat in autobuzul Skoda nr. 40103 B. cu care a mers pina la Cimitirul Bellu unde a coborit si impreuna cu alti indivizi au mers incolonati tinind coroana de flori, la inmormintarea lui N. Labis. Pina la orele 15,05 Costica a luat parte la inmormintarea lui N. Labis. La orele 15,20, Costica a intrat la Casa Scriitorilor din cal. Victoriei nr. 115 impreuna cu mai multi indivizi care fusesera si ei la inmormintare. De la cimitir si pina la Casa Scriitorilor, Costica nu a fost supravegheat. La orele 18,00, Costica impreuna cu Misu si un alt individ au iesit de la Casa Scriitorilor si au mers pe cal. Victoriei, str. Biserica Amzei, au intrat in restaurantul Macul Rosu din cal. Victoriei 136 – erau orele 18,02. Aici s-au asezat la masa in bodega, unde mai erau si alti indivizi si individe, care plecasera mai inainte de la Casa Scriitorilor. La orele 21 ceilalti au plecat de la restaurant, raminind numai Costica cu Misu…“ (loc. cit. p. 312-315). Reportaj de o amanuntime care ridica parul maciuca oricarui cititor actual. Ce se intimpla, insa, cu cine a stat, poate, in zilele respective alaturi de Costica, au schimbat vreo vorba, poate au si lacrimat de aceeasi tristete linga catafalcul poetului ori urmindu-i cosciugul pe ultimul drum, cum va fi privind indarat? S-a aflat in vizorul celei mai sirguincioase supravegheri, pe cit de necrezut pe atit de reale, infricosatoare, fie si retrospectiv. Cum sa evite a se socoti inconjurat de naluci, ani si ani? Cum sa-si pastreze ratiunea intreaga? Cum sa nu se simta pingarit, calcat in picioare? Cum sa mai zimbeasca, ingaduitor, nostalgicilor care, inca o data se dovedeste, habar nu au pe ce lume au trait? Si cum sa nu-si puna problema daca tipicarul inregistrator din umbra nu va fi fost avansat la grad de tortionar si, in prezent, pretinde, bine mersi, ca nici usturoi n-a mincat, nici gura nu-i duhneste, in ipoteza ca nu-l va fi iertat Dumnezeu si e, de mult, un hoit intre altele, anonim, pe cale de pulverizare deplin si definitiv ignorat, dupa merit? Din istoria comunismului românesc: Cine a fost Cornel Burtică, activistul pocăit. Vladimir Tismaneanu iunie 21, 2013 , contributors.roi Suntem de-acum obisnuiti cu insolenta fostilor demnitari comunisti si a fostilor ofiteri securisti. Departe de a-si turna cenusa in cap, toti acesti Popescu-Dumnezeu, Niculescu-Mizil, Stefan Andrei, Nicolae Plesita, Silviu Curticeanu, Constantin Olteanu, Aurel Rogojan, Ionel Gal, Neagu Cosma, Iulian Vlad si Olivia Clatici ne vorbesc in cartile lor despre marea lor dragoste de patrie si de popor. Productia de asemenea legende pare de nestavilit. Nici Ion Iliescu nu a spus vredodata clar si fara echivoc ca regreta ca a fost activist al PCR. Foarte putini sunt activistii capabili de cainta. A incetat recent din viata, la 82 de ani, Cornel Burtica, multi ani unul dintre demnitarii de varf din anturajul lui Nicolae Ceausescu. Inginer de profesie (a terminat Institutul de Geologie si Mine din Bucuresti in 1955), Burtica a devenit activist permanent al UTM si a intrat in PMR in 1956. A fost unul din liderii UASR, deci ai organizatiei comuniste a studentilor. Ca secretar al CC al UTM si presedinte al UASR, a participat la actiunile de intimidare si prigonire a studentilor in anii care au urmat Revolutiei Maghiare din 1956. A facut parte din cercul care ii includea pe Stefan Andrei, Stefan Barlea, Dumitru Popescu, Cornel Pacoste, Mircea Anghelescu, Ion Teoreanu. Mentorii sai politici au fost Nicolae Ceausescu si Virgil Trofin. A conlucrat indeaproape cu Ion Iliescu. In ultimii ani de viata ai lui Dej a fost consilier al Ambasadei RPR de la Paris. In aceasta calitate i-a insotit, in iulie 1964, pe Nicolae Ceausescu si pe Leonte Rautu, aflati in concediu in Franta impreuna cu familiile lor. Dupa 1966, a fost ambasador in Italia si Maroc, apoi a detinut inalte functii in aparatul guvernamental si de partid.
La un moment dat, in anii 70, a condus o parte a sectorului ideologic, inclusiv Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste si Academia “Stefan Gheorghiu”, ca secretar al CC al PCR. A detinut si functia de presedinte al Consiliului National al Radiodifuziunii. A fost apropiat de factiunea national-stalinista din lumea literara (Eugen Barbu, Adrian Paunescu, Ion Lancranjan, Paul Anghel, Mihai Ungheanu, Corneliu Vadim Tudor, Nicolae Dragos). Pe vremea cand conducea o Casa de Filme, romancierul Alexandru Ivasiuc l-a intalnit si mi-a vorbit despre el: il descria ca pe un aparatcik ponderat, calm si politicos. In martie 1977, ca responsabil cu chestiunile ideologice, l-a primit pe Paul Goma incercand sa-l determine pe scriitor sa renunte la actiunea sa publica pentru apararea drepturilor omului. Efortul lui Burtica (emisar de fapt al lui Ceausescu) a esuat. Ca ministru al Comertului Exterior, Burtica a intrat in conflict direct cu Securitatea. Se considera activist politic, nu ofiter al politiei politice. Ceausescu nu l-a sprijinit. Il socotea prea independent, in final l-a mazilit. A ajuns director Uzinelor “1 Mai” din Ploiesti (1982-1990). La un moment dat, se pare, a fost victima unui straniu accident de masina urzit de Securitate. Ulterior, in anii 90, si-a deschis o firma de import-export. Dupa prabusirea dictaturii comuniste, intr-o carte de convorbiri cu jurnalista Rodica Chelaru, si-a asumat responsabilitatea pentru participarea la un regim criminal. A fost un om de stanga, sedus de mitul egalitarist al comunismului. Fusese influentat, in mare masura, de ideile comunistilor italieni (la fel ca si prietenul sau, Stefan Andrei). La un moment dat a inteles ca sistemul era putred chiar in inima sa, ca ideologia oficiala era doar o tesatura de minciuni. http://www.curteaveche.ro/culpe-care-nu-se-uita-convorbiri-cu-cornel-burtica.html Asa cum se constata in Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania, a fost unul dintre foarte putinii activisti importanti care s-a cait (Humanitas, 2007, editori Vladimir Tismaneanu, Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, p. 788). Cartea se intituleaza “Culpe care nu se uita” si a aparut in 2001 la editura Curtea Veche cu prefata de Dan Pavel si un cuvant inainte de Adrian Cioroianu. Iata ce scria Rodica Chelaru despre acel volum destinat clarificarii unor chestiuni esentiale din istoria contemporana a Romaniei: “Ideea acestei carti s-a nascut din intrebari. Multe. Despre cum si de ce am trait, atata amar de ani, intr-un sistem sufocant. Intrebari, fara un raspuns concludent, despre lasitati si oportunism, despre cinism si minciuni. Dupa decembrie ’89, s-au dat multe si felurite explicatii despre mecanismul totalitar. Nici una nu este completa, nici nu poate fi si nici nu va fi mult timp de acum incolo.” Fara a fi completa, fireste, explicatia data de Cornel Burtica este una semnificativa daca vrem sa intelegem sistemul in care acesta a fost, la un moment dat, un pion important. Mai ales pentru faptul ca, acolo unde altii se obstineaza sa minta, el a preferat sa spuna fara ocolisuri ceea ce-si amintea si sa admita, macar partial, ca a servit un regim despotic, inuman si anti-popular. Nu a fost de acord cu concluzia principala a “Raportului Final”, nu a recunoscut ca dictatura a fost criminala pe intreg parcursul existentei ei. Cainta lui Cornel Burtica a fost reala, insa nu totala. Update (22 iunie 2013): Premierul Victor Ponta i-a urat, sambata, pe contul sau de Facebook, “La multi ani!” fostului lider social-democrat Adrian Nastase, in ziua in care acesta implineste 63 de ani. Victor Ponta a subliniat ca intotdeauna a avut ce invata de la Nastase si si-a manifestat certitudinea ca acesta va ramane acelasi model de intelepciune si maturitate politica: “La multi ani, domnule Adrian Nastase! Recunosc ca intotdeauna am avut ce invata de la dumneavoastra. Sunt sigur ca veti ramane acelasi model de intelepciune si maturitate politica!”, a scris Ponta pe contul sau de Facebook. Am citit stirea de mai sus si mi-am amintit cum, impreuna cu regretata Tita Chiper, o mare jurnalista inzestrata cu un fantastic simt al umorului, ne imaginam, in anii 70, care ar fi lozincile scandate la un Congres PCR post-Ceausescu. Evident, era vorba de glorificarea propagandistica a presupusului succesor. In cazul Mizil, Tita isi inchipuia un grup de ilegalisti aparand pe scena si intonand: “Pe tovarasul Mizil/Il cunoastem de copil!”. In eventualitatea Burtica, deloc neverosimila, ne gandeam la un asemenea slogan: “De nimeni nu ne este frica/Cand in frunte e Burtica!”. Geniala a fost propunerea Titei in cazul unui activist cu un nume mai greu rimabil, Trandafir Cocarla: “De la reactor la tarla/Cu tovarasul Cocarla!” Sigur, ar fi putut sa rasune si aceasta mobilizatoare lozinca:“Va fi fluviu, nu o garla/Cu tovarasul Cocarla!” In conditiile post-comuniste, cand FSN-ul, azi PSD, a preluat atatea metehne ale PCR, inclusiv ce cele ce tin de Agitprop, ma gandesc ca ar putea fi imaginata o sarbatorire a “modelului de intelepciune si maturitate politica” Adrian Nastase unde sa se scandeze, sub bagheta fostului sau doctorand, actualul premier al Romaniei: “Ne vom face mii de case/Sub tovarasul Nastase!” Ori, pentru Victor Ponta: “Ca otelul si ca fonta/Ne-ntareste Victor Ponta!”
Piața Independenței din centrul Kievului, adevărat teatru de război Tensiunile ce-i înverşunează pe cetăţenii Ucrainei unii împotriva altora reflectă memoria însângerată a unei istorii strivite în îmbrăţişarea sufocantă a marilor puteri din jur. Punctul nevralgic al conştiinţei naţionale ucrainene e legătura foarte strânsă cu Rusia, în urma unei istorii împletite, de voie, de nevoie, de peste un mileniu încoace. De aceea, după cum remarca istoricul Timothy Garton Ash, „viitorul Ucrainei e mai important pentru identitatea naţională a Rusiei decât viitorul Scoţiei pentru identitatea Angliei”. Însăşi denumirea ţării e relevantă pentru semnificaţia acesteia în contextul geo-istoric rusesc, „Ucraina” însemnând „ţinut de graniţă”. Ucraina a fost numită, din Evul Mediu, „Rusia Mică”, urmare a legăturii istorice care coboară în timp până spre anul 880, când, pe teritoriul actual al Ucrainei, lua fiinţă Rusia Kieveană, primul stat al slavilor răsăriteni. Rusia Kieveană, rădăcina comună După spulberarea Rusiei Kievene sub tăvălugul mongol din 1240, Marele Ducat al Lituaniei şi-a extins teritoriul asupra bazinului Niprului, până la Marea Neagră. Între 1386 şi 1569, teritoriul actualei Ucraine a făcut parte din Uniunea polono-lituaniană, sub coroana Jagellonilor. Din cauza ameninţării Rusiei, cele două state au încheiat Uniunea de la Lublin, în 1569. Acest stat a dăinuit până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când cele trei împărţiri succesive ale Poloniei au extins stăpânirea rusă asupra teritoriilor ucrainene. Excepţie au făcut Galiţia şi Bucovina, intrate sub dominaţie habsburgică, în aceste regiuni influenţa austriacă punându-şi amprenta asupra mentalităţii locuitorilor şi a gradului de dezvoltare. În vremea stăpânirii poloneze, prin Uniunea de la Brest, din 1596, luase fiinţă Biserica Greco-catolică ucraineană, în încercarea de a-i scoate pe supuşii ortodocşi ai coroanei catolice de sub influenţa Patriarhiei Moscovei. În aceste condiţii, numeroşi ruteni ortodocşi s-au mutat din vest, alăturându-se cazacilor de pe Nipru. La fel, de-a lungul vremii, şi răzvrătiţii împotriva feudalilor polonezi.
Cazacii au scris cea mai glorioasă pagină a istoriei Ucrainei, care-şi revendică identitatea din lupta lor pentru libertate. Prinşi între absolutismul ţarist, regii polonezi şi ofensiva tătaro-otomană, cazacii au reuşit să-şi păstreze câteva secole autonomia, culminând cu crearea Hatmanatului cazac în 1649, în urma răscoalei conduse de Bogdan Hmelnitki împotriva puterii polono-lituaniene. El e considerat părintele naţiunii ucrainene, deşi a fost criticat, de-a lungul vremii, pentru opţiunea sa finală în favoarea alianţei cu ruşii. În 1654, Hmelnitki a fost nevoit să se plaseze sub suzeranitatea Rusiei. După moartea lui, pentru a-şi păstra libertăţile, cazacii au încercat să treacă sub suzeranitatea poloneză. Au sfârşit prin a fi împărţiţi în 1667 de cele două mari puteri, linia de demarcaţie fiind Niprul. O falie care durează până azi în conştiinţa ucraineană. Blamat de polonezi pentru că a pus capăt epocii de aur a regatului lor şi a marcat debutul declinului acestuia, Hmelnitki e considerat erou naţional de ruşi, fiindcă a adus Ucraina în „uniunea eternă” a tuturor Rusiilor: Rusia Mare, Rusia Mică şi Rusia Albă, viziune întemeiata pe pretenţia Moscovei de moştenitoare a Rusiei Kievene şi a teritoriilor acesteia. La începutul veacului al XVIII-lea, Ivan Mazepa a condus o încercare de restaurare a statului cazac, aliindu-se cu Suedia, care încerca să-şi extindă influenţa în zonă. Au fost învinşi la Poltava, în 1709, de ruşi, care au mai îngăduit, apoi, câteva decenii existenţa doar simbolică a hatmanatului. Au fost, mai târziu, între 1917 si 1920, tentative de obţinere a independenţei, lichidate în contextul războiului civil şi al ascensiunii bolşevice. Ostatici în barbaria secolului XX Afirmarea spiritului naţional a fost unul dintre motivele pentru care Stalin a ordonat exterminarea prin foamete – Holodomor – între 1931 şi 1933. O altă raţiune a fost lichidarea culacilor, chiaburii din fostul Imperiu ţarist. Se estimează că au pierit patru milioane de ţărani ucraineni. Alte câteva milioane au căzut victime execuţiilor şi deportărilor în masă din 1937-1939. De aceea, trupele lui Hitler au fost primite ca eliberatoare de o parte a populaţiei din vestul republicii. Peste 200.000 de ucraineni au luptat alături de germani, inclusiv în divizia de voluntari SS Galiţia, împotriva Armatei Roşii. În lagărul de exterminare de la Belzec (unde au fost gazaţi 600.000 de oameni, cei mai mulţi evrei), personalul era alcătuit masiv din ucraineni. În acest timp, în est acţionau puternice grupări de partizani împotriva ocupaţiei germane. Răsărit dintr-o istorie atât de tumultoasă, naţionalismul ucrainean a fost anti-rus şi anti-polonez. După cum observă Adam Michnik, singurul sprijin posibil, în contextul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost cel al Germaniei, din cauza alianţei dintre Occidentul democratic şi URSS. „Dacă noi, polonezii, ne-am căutat suport, în secolul XIX, în Franţa lui Napoleon, pentru ucraineni, din nefericire, acest aliat a fost Hitler. E o tragedie istorică pentru Ucraina”, afirmă Michnik. După război, Stalin a avut grijă să-i pedepsească pe realii ori presupuşii colaboraţionişti. Cel mai mult au avut de suferit tătarii din Crimeea. S-a decis evacuarea lor totală. În mai 1944, peste 200.000 de tătari au fost mutaţi, cei mai mulţi în Uzbekistan. Simultan, toţi militarii tătari din Armata Roşie au fost trimişi la muncă forţată în Siberia şi Ural. Se estimează că aproape jumătate din tătarii deportaţi au murit până la sfârşitul anului 1946. După 1991, cei mai mulţi dintre supravieţuitori şi descendenţii lor s-au întors în Crimeea. A izbucnit un scandal al retrocedărilor care continuă încă. Tătarii, însumând circa un sfert de milion, sunt, astăzi, cei mai înverşunaţi adversari ai extinderii autorităţii Rusiei asupra Crimeei. Să nu uităm, totodată, că un sfert din teritoriul actual al ţării a fost alipit o dată cu Al Doilea Război Mondial de Stalin, înglobând teritorii româneşti, poloneze şi cehoslovace. De aceea, aspiraţia europeană a multor locuitori din vestul ţării e strâns legată de dorinţa de eliberare de sub puterea Rusiei. Ortodoxie versus catolicism, influenţa Vienei faţă-n faţă cu aceea a Moscovei, colaboraţionism sau rezistenţă, nazism contra comunism, de la visul de libertate al cazacilor la îmbrăţişarea sufocantă a Maicii Rusii, Holodomor şi Holocaust – memoria colectivă ucraineană e puternic fracturată. Diviziunile de azi ale societăţii se hrănesc din valurile de sânge ce despart etnii, regiuni şi religii. Cum sublinia fostul premier francez Dominique de Villepin, „Ucraina e o sinteză a tragediilor continentului şi a ororilor secolului XX”. De toate aceste răni nevindecate trebuie ţinut cont în evaluarea situaţiei din Ucraina şi în conturarea strategiilor pentru depăşirea impasului care nu e doar geopolitic şi economic, ci şi identitar. Drinkology: Vinul Pelin PELIN – de Radu Anton Roman. Fragment din Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti (Editura Paideia 2001) 
Despre pelin – bãutura româneascã a primãverii – nu am cum spune mai mult decât a fãcut-o acelaşi Pãstorel. De aceea, dupã ce vã prezint o reţetã culeasã de mine la Dobroteasa, o sã-i las, ca un ucenic respectuos, cuvântul. • 1 legãturã bunã de pelin uscat • 1 legãturã cu floare de peliniţã • 1 kg felii mere uscate • 1 kg felii gutui uscate • 1 kg felii pere uscate • 48 litri vin, jumate roşu, jumate alb, demisec (nu mai tare de 11 grade) • Se pun toate împreunã la macerat cam 15 zile într-o damigeanã mare sau un butoi de 50 litri umplut pânã la cep; se agitã bine, de mai multe ori pe zi • Se scoate pelinul şi peliniţa, se lasã la-nvechit trei luni de zile „Pelinul e, pe româneşte, numele absintului. În loc sã boteze planta în
Acum iau din nou eu microfonul, povestindu-vã o altã tehnicã, de la Drãgãşani: Sã zicem: • 45-48 litri must dulce de Braghinã sau Crâmpoşie (la un butoi de 50 de litri)
• un buchet de pelin uscat • Se pune mustul dulce, cu pelin cu tot, la fermentat • Se agitã zilnic, în prima sãptãmânã de fermentaţie, suflând aer cu un furtun în tot butoiul • Ca la 10 zile de la începutul fermentaţiei se scoate pelinul. Se completeazã cu tulburel pânã la cana şi se lasã vinul sã fermenteze în legea lui • Când drojdiile s-au depus, vinul se trage de pe boascã într-un vas curat, care se agitã cam o orã pânã vinul nu mai „joacã“ (adicã nu rnai face bule) şi s-a oxigenat • Se trece într-o damigeanã curatã, e decembrie, sã aştepte primãvara • În mai i se adaugã un buchet de floare de peliniţã, sã se rotunjeascã încã o sãptãmânã, dupã care se poate bea, da la prieteni sau face cu el ce veţi vrea, dupã cum vã taie capul şi vã lasã inima Pelinul (artemisia absinthium L.), e o plantã cu miros specific din familia Compositae consideratã a avea puteri miraculoase asupra Ielelor şi relelor produse de acestea („lovituri de Iele“, „luatul din Rusalii“). La Rusalii era purtat la pãlãrie, la brâu, în sân sau se punea pe mese şi în paturi pentru a alunga spiritele şi duhurile rele. Pentru protecţia magicã a cetei de cãluşari se lega pelin în vârful steagului şi se mesteca în gurã în momentele cheie ale Cãluşului (Legatul Cãluşului, Doborârea Cãluşarilor). În zonele extracarpatice, la Armiden, se organizau petreceri câmpeneşti la care se mânca carne de miel fript şi se bea vin Pelin pentru „subţierea şi schimbarea sângelui“. În medicina popularã, pelinul era un leac apreciat pentru tratarea malariei, durerilor de stomac, umflãturifor, bolilor de ochi etc. (dupã Ion Ghinoiu – „Obiceiuri “...) Pe lângă reputaţia băuturii însăşi, Pelinul a mai fost făcut celebru de scriitorul Păstorel Teodoreanu, prin epigramele adunate sub numele: Strofe cu pelin de mai/ Contra Iorga Necolai.
Yüklə 214,97 Kb. Dostları ilə paylaş:
|
Autor: Caius DOBRESCU, Adrian LĂCĂTUŞ | Observator Cultural 717/2014
