Autoportret cu palimpsest

ÎN CONVERSAŢIE

Gândesc mult mai repede decât vorbesc, încât între gând şi vorbă există mereu un decalaj în favoarea primului. Din cauza asta, părându-mi-se superfluă, vorba devine eliptică până la ermetism. Atunci când gândul, înaintând într-o desfăşurare logică, aduce argumente de un fel sau de altul şi se contrazice pentru a extrage din contradicţii adevărul, vorba pierde faze ale demonstraţiei încercând să ţină pasul: spune numai contraargumentul, apoi trebuie să se întoarcă să spună argumentul pe care îl sărise, dar între timp gândul trecuse cu mult mai departe şi nu-l mai poate ajunge din urmă.

Vorbirea devine astfel, din lentă, ermetică, apoi absurdă. O conversaţie în aceste condiţii este un coşmar - cu cât am de spus lucruri mai interesante, cu atât sunt mai greu de urmărit, mai obositoare, mai derutantă şi, în cele din urmă, mai fără rost. Pentru că sentimentul dominant este acela al inutilităţii vorbei, al necesităţii de a renunţa la ea. Ceea ce în scris apare firesc, legat, creator, spus este stupid, plictisitor, mai ales plictisitor. Nu cunosc gafă mai mare decât încercarea de a povesti ideea unei viitoare cărţi, idee extraordinară în gând şi care, deconspirată oral, se degradează ca alcoolul dintr-o sticlă deschisă. E ciudat cum, scriind mai încet decât vorbesc, scrisul nu numai că nu rămâne în urma gândului (adică gândul nu-şi permite să i-o ia nerăbdător şi nepoliticos înainte), ci, dimpotrivă, îl ordonează, îl face să meargă în ritm, să nu-şi piardă respiraţia.
De altfel, în conversaţie, ceea ce inhibă desfăşurarea ideilor, relatarea întreagă a gândului, este şi spaima de a nu plictisi, lipsa de răbdare în a asculta a celor care cred că au înţeles de la primele cuvinte ceea ce vrei să spui. Dar oamenii nu vorbesc între ei pentru a împărtăşi idei, ci nuanţe. Nimic nu e nou sub soare cu excepţia nuanţelor. Şi grăbitul tocmai pe acestea nu are răbdare să le asculte, tocmai pe acestea le pierde, şi pierde astfel şi sensul întregii discuţii, ba şi şansa însăşi a comunicării (şansă din ce în ce mai fragilă şi atârnând, ca de un fir de păr, de atenţia noastră la nuanţele, la imperceptibilele nuanţe ale celuilalt). Iar ceea ce complică în mod aproape tragic totul este evidenţa că, iată, cu cât aceste nuanţe sunt mai apropiate de nuanţele tale, cu atât sunt mai greu observabile. Comunici uşor cu persoanele străine, există momente în care comunici cu adversarii perfect, dar nimic nu e mai greu decât comunicarea dintre doi oameni care se iubesc Şi devin prin dragoste unul şi acelaşi, deosebiţi numai prin infinitezimale şi infinit de importante nuanţe.

ATÂT DE EGALI

Există în Dostoievski un personaj care spune că cea mai mare jignire adusă femeii este faptul că i se sărută mâna, subliniindu-se astfel, chiar dacă în sens contrar, că ea nu este egala bărbatului. Iată o judecată - puţin paradoxală, desigur - care s-ar putea aplica perfect atenţiilor de la începutul lui martie. Şi totuşi, ca şi sărutatul mâinii, mărţişorul face plăcere tuturor: femeilor, care primesc omagiile, ca şi bărbaţilor, care le aduc. Este un joc în copilăreala căruia ne odihnim puţin cu toţii, este ca îngânarea unui cânticel de copii - de genul: "Antantina, / Sora cătina, / Sora caticata..." - al cărui sens s-a pierdut de mult, dar a cărui repetare mai trezeşte în sufletele noastre ermetice ecouri, Suntem cu toţii atât de egali - în oboseală, în răspunderi, în muncă, în griji - încât o sărbătoare a inegalităţii ne farmecă şi ne face - şi pe unii şi pe alţii - să visăm balcoane, scări de mătase şi madrigaluri. În maturitatea definitivă a omenirii, mărţişorul este o aluzie nostalgică, şi tocmai de aceea glumeaţă, la o adolescenţă pe care ne place să ne-o imaginăm mult mai frumoasă decât a fost ea vreodată.

FÂNTÂNA CU PEPENI

De câte ori văd o lubeniţă - ştiu că ar trebui să spun pepene verde, dar cuvântul compus şi lipsit de personalitate mi se pare mult mai puţin evocator decât regionalismul alintat al copilăriei -, de câte ori văd, mai ales, un munte de lubeniţe, clădite savant şi înconjurate de metereze de lăzi ca într-o ultimă, disperată rezistenţă înaintea jertfirii îmi aduc aminte de fântâna bunicilor. Nu cred c-am am văzut vreodată una care să-i semene. O fântâna cu roată mare şi obloane de lemn, atât de adâncă încât, dacă aplecai deasupra, nu reuşeai să vezi decât foarte departe o clătinare de reflexe întunecate care înălţau, în cea mai toridă zi de august, o răcoare nervoasă, aproape violentă, şi nu auzeai decât clipocirea grăbită, misterioasă a unui izvor.

Era zidită până la suprafaţa pământului din cărămidă îngustă şi arsă îndelung, aşezată rotund şi îmblănită de timp şi de umezeală cu un muşchi verde mătăsos; deasupra era întocmită din grinzi de lemn - îmbucate la încheieturi fără ajutorul cuielor - care se înălţau vreun metru, continuându-se apoi pe trei dintre laturi cu o încrucişare graţioasă de stinghii subţiri, iar, pe cea de a patra, cu o pereche de uşi batante, închipuite din aceeaşi elegantă haşură lemnoasă. Construcţia se termina printr-un acoperiş cu două ape de ţiglă, încât aspectul exterior era mai degrabă al unei filigorii minuscule sau al unui chioşc cu utilitate neclară, pe care roata mare, ca de căruţă, ancorată într-o parte printr-un cârlig puternic de oţel, îl făcea încă mai de neînţeles.
La această misterioasă construcţie, la acest mic templu al copilăriei mele se încheia în fiecare august procesiunea religioasă a lubeniţelor, cumpărate în zorii zilei la târg şi aşezate cu zecile în carul aşternut pentru ele cu fân. În timp ce noi, nepoţii, aşezaţi la rând pe marginile căruţei, le priveam cu promisiunea unor voluptăţi a căror intensitate mi-o amintesc şi acum, fără certitudinea unor egalări ulterioare. Urma apoi complicatul ritual al coborârii în fântână a lubeniţelor puse la răcit, când, după ce le lăsa una câte una cu găleata în adânc, bunicul ne prindea de subţiori şi ne apleca peste gura fântânii să le vedem plutind rotunde pe apă. Nu vedeam, bineînţeles, nimic, dar valul de răcoare suind ameninţător din adâncuri şi picuratul acela sonor, reverberat de pereţi, îmi trezeau o spaimă care, amestecată cu indiscutabila senzaţie de securitate pe care mi-o dădeau degetele mari şi calde încleştate pe la subţiori şi cu promisiunea desfrâului sărbătoresc al jertfirii pepenilor, a constituit - şi iată, constituie încă - una dintre cele mai vii senzaţii ale copilăriei mele.