Autoportret cu palimpsest

UN LOC ÎN CARE NU S-A ÎNTÂMPLAT NIMIC

A existat o întreagă literatură a târgurilor de provincie, mai ales moldoveneşti, o literatură văzută întotdeauna prin ochii unor personaje exasperate de monotonia şi micimea vieţii pe care trebuiau să o îndure şi de care încercau prin orice mijloace să scape. Imaginea acestor târguri nu avea nimic de câştigat dintr-o asemenea privire şi talentul celor ce au creat-o a pecetluit în eternitate (eternitatea istoriei literare, desigur, dar cunoaşteţi una mai implacabilă decât aceasta?) superficialitatea nedreaptă a unei judecăţi.
N-am mai prins, evident, realitatea acelor locuri în care nu se întâmpla nimic. Când le-am cunoscut eu, lumea care le locuise şi care interpretase cu bonomie ridicolele roluri literare, lumea aceea căreia i se imputa plictiseala ca pe o ticăloşie şi blânda îngustime a orizontului ca pe o crimă, pierise sub loviturile, deloc plictisitoare şi cu vederi infinit mai largi, ale unei istorii căreia i se puteau reproşa multe, dar nu şi blândeţea. Vechile târguri moldoveneşti erau, la ora la care le descoperisem eu, în marea lor majoritate, şantiere ale unor viitoare combinate, fabrici, cartiere de locuinţe, prin noroiul constructiv al cărora vechile case cu cerdacuri tihnite, tufe de iasomie şi straturi de cârciumărese - în măsura în care se mai puteau zări printre pătratele, stereotipele, dar mult mai înaltele blocuri noi - şi vechii locuitori - în măsura în care mai existau sau mai puteau fi deosebiţi din masa plină de aplomb şi mai vitală a noilor veniţi - apăreau jalnici, definitiv, şi poate chiar logic, învinşi.
Din fericire, Fălticenii nu i-am cunoscut atunci, în acea primă şi turmentată perioadă de trecere. Ei, sau mai curând el - pentru că pluralul gramatical al cuvântului nu intră în logica mea sentimentală - era numai un nume, o emblemă, un loc geometric, un fel de punct teoretic în jurul căruia gravitau în memoria mea emoţionată stele şi planete de primă mărime: Creangă, Sadoveanu, Lovinescu...
De văzut, am văzut oraşul abia de curând, după ce războaiele, revoluţiile şi şantierele veniseră şi trecuseră, iar sufletul pâlpâitor al locului se cuibărise în noile tipare, dându-le - într-un mod uimitor şi deosebit de tonic - un sens. Poate că mă aflam într-una din acele clipe faste în care totul se vede mai frumos, dar blocurile noi mi se păreau legate cu o anumită graţie de vechile pridvoare; parcurile copiilor populate cu aparate de gimnastică travestite în animale preistorice mi se păreau pline de farmec; şoselele erau elansate, străzile îndelung evocatoare, iar muzeele profund impresionante şi aproape de necrezut.
Un extraordinar muzeu de sculptură ocupă un întreg palat în care Ion Irimescu, fiu al oraşului, ar fi putut să edifice nu numai o sinteză a propriei sale arte, ci şi un templu al artei în sine, al frumuseţii înalte şi pline de forţele izvorâte din chiar acest pământ. Un uluitor Muzeu de oceanografie, insolit şi înduioşător prin puterea de a duce gândul acelui târguşor - fără ieşire nu numai la mare, dar nici la un fluviu sau la un râu - pe mările şi oceanele lumii, în urmărirea savanţilor lui fii care nu şi-au uitat nici o clipă izvorul. Dar, înainte de toate şi mai presus de orice, Muzeul oamenilor de seamă născuţi în sau în jurul acestui loc-personaj al literaturii despre învinşi, care a fost în stare să dea - stranie ironie - atâţia învingători. Organizat în casa părintească a regretatului Horia Lovinescu - care o cedase cu ani în urmă oraşului şi care doarme acum, nu departe, cu acea linişte ţinând în egală măsură de distanţă şi de visare pe care i-o ştiam cu toţii de mult, acest muzeu este un adevărat imn înălţat forţei creatoare a câtorva zeci de kilometri pătraţi pe care, în mai puţin de un secol, s-au născut: scriitorii Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Eugen Lovinescu, Anton Holban, Ion Dragoslav, N. şi N.N. Beldiceanu, T. V. Ştefarielli, Nicu Gane, Sofia Coce, Vasile Savel, Neculai Stoleriu, Serafim Ionescu, Artur Gorovei, Aurel George Stâno, Mihai Lupescu, Gh. Firu, Al. Cazaban, G.D. Kirileanu, Horia Lovinescu, Mihai Gafiţa, Nicolae Labiş, Nicolae Jianu, actorii Matei Millo, Jules Cazaban, Grigore Vasiliu Birlic, regizorul Paul Călinescu, folcloristul Alex. Vasiliu-Tăţăruşi, cântăreţul de operă Edgar Istratty, savanţii Dimitrie Leonida şi Nicolae Grigoraş; genii şi nume aproape uitate, figuri ştiute pe de rost şi fotografii îngălbenite de vreme din care te privesc cu demnitate domni cu joben sau noncomformişti cu lavaliere, strânşi cu toţii la un loc de dărnicia pământului şi de râvna unui entuziast profesor interbelic - V. Ciurea.
Priveam toate acele opere şi mă gândeam că fără multe dintre ele cultura română nu s-ar putea imagina; priveam toate acele figuri romantice şi nemulţumite sau, dimpotrivă, aşezate şi împăcate cu ele însele; priveam lista, incredibila listă a revistelor apărute în numai câteva decenii în acel târguşor de adâncă provincie ("Şezătoarea", "Răvaşul poporului", "Înmuguriri", "Răvaşul nostru", "Liga culturală", "Tribuna învăţătorilor", "Săptămâna", "Calendarul sătenilor", "Calendarul învăţătorilor") şi mă gândeam câtă putere ascundea tihna acelor biete cerdacuri cu tabieturi, câtă forţă izvora lipsa de epică a acelor odăi eu perdele croşetate şi plictiseala acelor străzi mărginite cu garduri de iasomie şi alei de crăiţe, dacă, în timp ce năştea genii şi întâmpla capodopere, mai era în stare să joace - cu ce nesfârşit şi bătrânesc farmec - şi rolul de compoziţie al locului în care nu s-a întâmplat nimic...

VARĂ

Mi s-a părut întotdeauna curios că prima zi de vară, hotarul netrecut al paradisului torid şi fructifer, clipa aşteptată cu nesaţ şi anunţată într-un savant suspans de întreaga ierarhie a florilor primăverii, este, din punct de vedere astronomic, începutul sfârşitului, cumpăna din care ziua începe să scadă puţin câte puţin. După cum e curios că această observaţie nu a reuşit totuşi să influenţeze extraordinarul sentiment de exaltare şi triumf pe care mi-l transmite vara, nici senzaţia exultantă de plenitudine pe care maturitatea anului mi-o dă. Dar cum ar putea ţine matematica piept rostogolirii miraculoase (tot ce e firesc e miracol!) de globuri roşii, portocalii, galbene, verzi, asemenea unui curcubeu rotit în sine însuşi şi ameţit de propriile sale miresme şi culori?

Cum ar putea logica rezista violenţei - demenţiale aproape în uluitoarea ei naturaleţe - cu care pământul îşi azvârle în văzduh, ca pe un foc de savuroase artificii, sângele transformat în cireşe, şi mere, şi caise, şi căpşuni, pământul extravertit deodată şi dornic să epateze, altruist şi aproape sinucigaş? Faptul că ne îndreptăm înspre toamnă nu poate întuneca lumina care se coace, atât de strălucitoare, în fructe, nici valurile orbitoare şi neliniştite de grâu. De altfel, puţine situaţii ni se par mai rotunde, mai în stare să transmită sentimentul plenitudinii şi al victoriei vieţii, decât înaintarea în amiază printr-un lan copt, decât baia aceea de aur fierbinte şi viu, în care intensitatea materiei este atât de mare încât se transformă în spirit, iar universul întreg nu e decât viată în expansiune, încordare împotriva morţii triumf vital. Nu există situaţie în care să simt mai acut că locuim o sferă (cea mai perfectă dintre formele geometriei), decât clipa în care, înaintând adânc printr-un lan, întorcând capul nu mai găseşti reperele pornirii şi de jur împrejur zările se desenează moi, aproape lichide, lipsite de unghiuri şi de determinări, iar cerul, rotund şi el, trece dinspre albastru spre aur. O ţară rotundă, o patrie-glob se întregeşte astfel din grâu şi din soare, ca şi cum sentimentul însuşi că mă aflu în inima ei ar fi prins consistenţă şi-ar fi căpătat trup, curbat de mişcare, eludând suferinţa şi răul, păstrând din dureri numai intensitatea şi din istorii numai persistenţa, un trup simbolic, eufemistic, strălucitor. Faptul de a fi astfel în vară şi în inima lucrurilor covârşeşte toate concluziile devenirii (toamna care vine, noaptea care creşte) şi tot ce există şi se vede dincolo de marginile magicei sfere de seminţe şi raze, de iubire şi-amiază, se pierde din spirit şi-ncetează să fie.