Autoportret cu palimpsest

TRUNCHIURI

Puţine lucruri mi se par mai fascinante decât un trunchi: proaspăt tăiat, cu secţiunea curată, neoxidată încă, desenată limpede, uşor de citit. Nu cred că există obiect (fiinţă, ar trebui să spun) de pe pământ în care timpul să se fi înscris mai explicit, mai logic, cu mai mare claritate, în care el, timpul, să se lase privit, citit, înţeles cu o sinceritate mai perfectă, cu un mai total altruism. Inel după inel, anii s-au înscris unul într-altul nu numai într-o strictă ordine cronologică, ci şi într-o nereţinută mărturisire a durerilor şi noroacelor care i-au caracterizat Cercuri perfecte şi fericite sau, dimpotrivă, rotogoale contorsionate de suferinţă şi privaţiuni se cuprind unele într-altele, dând naştere nu numai materiei însăşi, ci şi istoriei sale scrise, ca o spovedanie. Zeci şi zeci de ani înscrişi astfel, concentric şi inegal - cu o linie mai groasa şi mai moale cei buni, cu una mai subţire şi mai dură cei secetoşi - povestesc despre ceea ce a fost, spun adevărul, făcând imposibilă minciuna şi denaturarea faptelor, las o mărturie clară, de necontrafăcut.

Am contemplat (studiat, ar trebui poate să spun) în viaţa mea multe, nenumărate trunchiuri tăiate, nenumărate asemenea cronici ideale, pentru care oamenii ar avea de ce să invidieze arborii, şi concluziile care mi s-au impus nu au fost mai optimiste decât cele care decurg din studiul istoriei propriu-zise, a neamului omenesc, vreau să spun. Prima concluzie este că nu există trunchiuri formate din inele perfect rotunde, deci că nu există copaci fericiţi; a doua este că liniile contorsionate, îngrămădite, răsucite, chinuite formează un desen general mai frumos (cu atât mai frumos chiar, cu cât sunt mai chinuite) decât liniile regulate, monotone, egal depărtate între ele, mulţumite, cuminţi.
Concluzii evident deprimante pe care înălţimea dreaptă a trunchiurilor vii nu te-ar lăsa să le presupui, încât întrebarea firească pe care o nasc este dacă nu cumva francheţea acestor relatări de suferinţe, mania mărturisirii totale, sincere, nevoia imperioasă de a spune adevărul, sunt lucruri fără de care s-ar putea trăi mai bine, mai uşor. Poate că obiceiul oamenilor de a-şi falsifica, aranja, denatura istoria este o dovadă, practică, de inteligenţă, un semn, concret, de superioritate. Şi poate că m-aş lăsa convinsă de comoda sofistică a minciunii, dacă n-aş observa că numai tulpinile drepte au curajul să-şi spună povestea, că în timp ce în trunchiul căzut al bradului se poate citi întreaga istorie a existenţei sale, în vârfurile târâte pe piatră şi răsucite de vânt ale jepilor (pe care, de altfel, nu-i taie nimeni) nu se poate citi nimic. De unde rezultă că scrierea istoriei este o chestiune de demnitate şi de conştiinţă a demnităţii, în acelaşi timp.

QUOD ERAT DEMONSTRANDUM

E curios cât de bucuroasă pot fi atunci când, printr-o întâmplare sau un capriciu înduioşat-ironic, ştiinţa demonstrează experimental câte unul dintre acele adevăruri subiective, simţite de toată lumea ca adevărate şi totuşi nesigure de ele însele, dar cu cât mai ezitante, cu atât mai înclinate spre simbol. Ce mândrie aproape comică poate să mă cuprindă când mi se explică, în limbajul verificat prin calcule exacte şi probe materiale, ceea ce ştiam dintotdeauna, ceea ce simţeam că e adevărat!

Nu m-am îndoit niciodată că plânsul este benefic, curativ, salvator. Am fost întotdeauna convinsă că lacrimile fac bine, purifică, descarcă, liniştesc. Un obraz scăldat în lacrimi, de durere sau de bucurie, mi s-a parat tot ce poate fi mai intens şi mai practic, mai emoţionant, mai demn de stimă şi chiar de invidie. Pentru că am invidiat întotdeauna puterea sau slăbiciunea de a atinge limitele, de a topi armurile şi de a lăsa armele să cadă într-o sinceritate a dezarmării care există în sine, dincolo de motive, încât nici nu mai are importantă dacă bucuria sau durerea este cea care o produce şi-o împinge spre marginea transparentă a comunicării.
Lacrimile exorcizează, limpezesc şi înalţă sentimentele în stare să ajungă până la ele, plânsul distilează răul sau binele într-o substanţă mai pură şi mai liberă, pentru că - dincolo de disperarea sau fericirea care îl fac să erupă - ceea ce îl caracterizează este chiar libertatea izbucnirii, descătuşarea hohotelor, curajul de a nu mai reprima şi a nu mai ascunde nimic.
Nu m-am îndoit niciodată de toate acestea. Şi iată, aflu că ştiinţa însăşi nu se mai îndoieşte de ele. Iată, medicina a ajuns la concluzia că lacrimile reprezintă, din punct de vedere fiziologic, cel puţin tot atât cât reprezintă din punct de vedere psihologic; iată, ceea ce credeam că e numai o soluţie de rezistenţă sufletească se dovedeşte - ştiinţific! - a fi o soluţie de rezistenţă pur şi simplu, o supapă de eliminare a reziduurilor produse de suferinţă şi încordare, un debuşeu al toxinelor durerii din organism. Mai mult, analizând compoziţia lacrimei, chimiştii au reuşit să deosebească lacrimile adevărate de cele prefăcute, acordând numai primelor statutul salvator! Consecinţa logică, susţinută nu de poeţi, ci de cercetători: cei ce plâng trăiesc mai mult decât cei care îşi reprimă lacrima. Şi iată, cu acest prilej se demonstrează încă o dată că pământul este rotund, o concluzie biologică reuşind să fie, în acelaşi timp, idee filosofică şi simbol literar.
Ce reconfortantă senzaţie este aceea de a vedea cum cele mai subiective şi timide convingeri pot fi sprijinite pe argumente şi consolidate prin demonstraţii! Ce minunat sentiment acela de a descoperi că există un plan în care slăbiciunea poate fi o victorie! Ce răscumpărare!

LIBELULA

Scriu "Are trupul de culoarea peruzelei" şi ştiu că asta nu spune nimic, nu numai pentru că majoritatea celor cărora aş vrea să le-o descriu n-au văzut niciodată o peruzea ci şi pentru că peruzeaua fiind o piatră semipreţioasă (ciudat cum însăşi această precizare a jumătăţii ei de valoare face comparaţia pedantă şi sofisticată!), aducerea ei în discuţie îndepărtează atenţia şi lunecă totul, în timp. spre etaje literare revolute.

Şi totuşi, aşa cum îl privesc, aşezat pe marginea caietului meu cu o graţie oarecum emfatică, trupul libelulei seamănă cel mai bine cu o bucată, subţire şi prelungă, de peruzea. Asemănarea este atât de frapantă încât poate fi folosită şi ca argument al înrudirii dintre cele două regnuri, animal şi mineral devenite în această mlădioasă perspectivă două feluri interşanjabile de manifestare a aceluiaşi miraculos univers. Aşa cum sub ochii mei trupul friabil al libelulei are smalţul de piatră al peruzelei, ar putea fi imaginată undeva o rocă albastră începând să respire şi să vibreze nervos ca o libelulă. Este adevărat însă că, pentru acest exerciţiu de imaginaţie, trebuie să fi văzut cel puţin o dată o libelulă şi o peruzea.
Dar asta n-a fost decât o digresiune. Revin: "Are aripile atât de transparente încât, dacă n-ar tresări continuu, făcând aerul, la rândul lui, să se mişte şi să le remarce astfel existenţa, nici nu s-ar vedea. De fapt, dacă te uiţi bine, ele par croite, deosebit de elegant, dintr-o folie de plastic fin, felul acela de plastic cu aspect mototolit şi părând să aibă uscăciunea hârtiei superioare şi limpezimea sticlei de cea mai bună calitate. Capul, triunghiular, formează un botişor ascuţit care, văzut printr-o lupă, are cu siguranţă o expresie de îmbufnare şi de ironie alintată, Este uşor translucid, nu într-atât încât să se vadă minusculul aparat pe care îl ascunde, dar destul pentru a semăna cu o bucată de chihlimbar verzui - o fi existând aşa ceva? - în care poţi să-ţi imaginezi că a fost îngropată o, şi mai frumoasă încă, libelulă preistorică".
Pot, oare, să-mi fac iluzia că citirea acestor rânduri ar sugera cuiva care nu a văzut niciodată o libelulă ceva din perfecţiunea făpturii care vibrează pe marginea caietului meu? Evident, nu. Dramatic nu este însă numai că ei, cititorii, nu vor fi în stare să vadă în felul acesta libelula, ci şi că eu nu sunt în stare să le-o sugerez, că ea nu poate fi în mod obiectiv sugerată.
Dramatic nu e atât faptul că tot mai mulţi oameni de pe pământ au nevoie de note în subsolul paginii pentru a înţelege descrierea unei suave insecte; dramatic este faptul că acelaşi proces care a dus la această stare de lucruri va continua şi se va extinde, din renunţare în renunţare, asupra tot mai multor noţiuni prin care înţelegerea şi fiinţa noastră respiră în universul viu şi sub cerul speranţei. Aşa cum există de pe acum oameni care nu au văzut şi nu au nici o şansă să vadă în viaţa lor o libelulă, vor exista oameni care nu vor fi în stare să-şi imagineze o catedrală, sau o căpiţă de fân, sau o carte, sau un mânz. Şi, aşa cum peniţa mea (ce afectare să spun peniţa, când de ani şi ani nu scriu decât cu pixul!) nu este capabilă să sugereze, deşi descrie, acest serafim al ordinului ortopterelor, nici cei ce vor scrie în următoarele decenii şi secole (deşi în logica timpului din urmă acest termen pare cam exagerat) nu vor putea ajuta decât cu foarte puţin imaginaţia neputincioasă a generaţiilor ce vin. Dar, tocmai pentru că istoria evoluează mereu până la ultimele ei consecinţe, pentru a o lua apoi din nou de la capăt (mi se întâmplă să visez uneori la simplitatea viitoarei comune primitive, la farmecul viitorului ev mediu...) cu toată imensa modestie pe care mi-o dă înţelegerea lucrurilor, nu-mi rămâne decât, fără de iluzii, să scriu: "Are trupul de culoarea peruzelei..."