Autoportret cu palimpsest

ILUSTRAŢIE DE BASM

Când se întâmplă să fiu deprimată, să mă îndoiesc nu numai de puterea mea de a învinge prin frumos şi arta, ci şi de puterea frumosului de a învinge în lume, încerc să-mi amintesc unul dintre acele fermecate momente în care frumuseţea lumii m-a făcut fericită, şi mă gândesc la Italia. La Italia, pentru că Italia este locul geometric al unor noţiuni (frumuseţe, artă, fericire) care exista, desigur, separate, şi în alte ţări, dar care aici, printr-o miraculoasă coincidenţă, se topesc într-o singur mare sărbătoare a ochiului şi a sufletului, într-o unică beatitudine.

Iată, îmi aduc aminte de complexul, sfâşietorul şi totuşi luminosul sentiment cu care părăseam cândva Roma, îndreptându-ne spre Orvieto. Faptul că nu ştiam dacă o vom mai revedea vreodată, dădea despărţirii o aură grea, un farmec intens, pe care frecventarea facilă nu ar fi fost în stare să le izvorască. Eram conştienţi de acest revers valoric al tristeţii, după cum speranţa revederii gingaşului Orvieto încerca să ne consoleze de pierderea oraşului etern. Sunt întotdeauna gata să dau o metropolă pe un orăşel. Mai fusesem o dată, pentru câteva ore, cu mulţi, mulţi ani în urmă, la Orvieto, dar - abia ajunşi în piaţa Domului, abia descoperind miraculoasa faţadă a acestuia - mi-am dat seama că nu mi-l mai aminteam. Mi-a părut bine. Revederile, redescoperirile mă întristează, lăsându-mi mereu zaţul unei combustii inferioare celei trecute. Faptul că nu-mi mai aminteam extraordinara imagine - care reuşea, încă, să-mi precipite respiraţia şi să-mi împăinjenească ochii - era un dar pe care timpul devenit şi el bun în faţa minunii, mi-l făcea, dând strălucire emoţiei prezente. Început în 1295 (Doamne, fascinaţie acestor cifre inimaginabile asupra sufletului meu setos de durată şi amintire!) - cu structurile lui de marmura albă şi neagră, cu mozaicurile sale strălucind de aur şi de culori înrourate, cu basoreliefurile sale încă naive, fără nimic din muşchii număraţi cu grijă ai barocului - Domul roman, înnegurat de presimţirile goticului, era unul dintre cele mai frumoase vise ale acelui ev al somnului recuperator după luciditatea antichităţii, somn din care Renaşterea avea să trezească o umanitate devenită de atunci insomniacă. Îmi amintesc şi acum sentimentul de definitiv abandon ce m-a cuprins intrând; interiorul mai sever şi mai gotic, numai arcade şi vitralii, numai dungi albe şi negre, ca într-o savantă subliniere a unor adevăruri ce nu mai era nevoie să fie rostite, ca într-o artă a fugii intens muzicală, presimţită de pe atunci.
Ceea ce am recunoscut imediat, ceea ce aş fi crezut că îmi amintesc dintr-o altă viaţă dacă n-aş fi ştiut că am mai văzut o dată, ceea ce ştiam pe dinafară într-un fel de mecanică maniheistă a memoriei, au fost puternicele fresce ale Judecăţii lui Lucca Signorelli. Mă impresionau acum, ca şi data trecută, prin forţa lor luciferică, prin mişcarea lor rea, simbolică, necarnală deşi se văd muşchii, nerealistă deşi sunt numai trupuri. Verdele pielii şi asprimea cărnii trezesc în privitor o senzualitate rece, neliniştitoare, adânc spirituală.
Văd şi acum cu aceeaşi bucurie totul: felul cum ne-am învârtit fermecaţi pe străduţele din jur, banca pe care am mâncat un strugure, lângă fântâna Sfântului Patriciu, curioasa senzaţie - pe care ne-am şi împărtăşit-o unul altuia - că luminăm, că suntem fosforescenţi de fericire, în momentul în care ne-am hotărât să pornim mai departe spre Siena; şi mai ales ciudata explozie prin care, abia părăsindu-l, avea să ni se revele oraşul. Plecasem, dar ne-am oprit o dată, de două ori, de trei, de cinci, de şapte ori pentru a mai privi, pentru a nu pierde, pentru a nu uita priveliştea magnifică a cetăţii cocoţate pe stânca ei bruscă, printre dealuri cu vii şi câmpuri uluitor de colorate. Din ce în ce mai departe, din ce în ce mai mic şi mai ireal, îl vedeam şi îmi dădeam seama că nu văzusem un oraş mai frumos, încununat de un dom mai miraculos, şi realizam că totul seamănă eu o privelişte de basm şi că basmele fuseseră şi ele, poate, adevărate cândva, din moment ce ilustraţiile lor mai putea fi descoperite şi acum.

FANTEZIE CU RAMURĂ ÎN GEAM

Faptul că, indiferent ce se întâmplă pe el, pământul continuă să rodească este în egală măsură încurajator şi deprimant. Un câmp de luptă acoperit de cadavre de sub care încolţesc ghioceii poate să fie demonstrarea ideii tonice că viaţa - iată! - continuă şi argumentul ideii descurajatoare că viaţa continuă - vai! - în orice condiţii.

Faptul că indiferent câte motive de deprimare am, pe crengile care se văd de la geamul meu prunele îşi continuă inexorabila evoluţie dinspre floare spre carne, dinspre carne spre sâmbure, nu mi se pare o consolare, o dovadă că motivele amărăciunii mele sunt derizorii, ci, dimpotrivă, o probă că, din moment ce răul nu împiedică funcţionarea universului, înseamnă că el intră în mod firesc în compoziţia acestuia. Astfel, nuanţa imperială, forma ingenioasă, mireasma nostalgică, dulcele complicat al acestor atât de perfecte şi triumfătoare fructe nu sunt poate decât rezultatul calculat cu grijă al compromisurilor savante pe care principiul binelui le-a acceptat pentru a supravieţui, iar principiul răului le-a impus pentru a învinge. Astfel, prin existenţa acestor impecabile şi implacabile fructe nimic esenţial nu s-a decis în lume, în afara faptului că totul a obţinut o amânare a scadenţei, raportul dintre forţele contrare rămânând neschimbat tocmai prin pactul semnat (de prun) pentru a putea rodi.
Desigur, nu se pune problema de a hotărî dacă prunul a făcut bine sau rău rodind, ci dacă eu sunt obligată sau nu să consider actul rodirii lui ca pe un efort suficient pentru a mai crede în şansele salvării, ca pe o dovadă necesară (şi suficientă) încăpăţânării mele de a nu dispera. Desigur (şi din păcate) sunt prea sceptică pentru a imagina o greva generală a naturii, un refuz al pomilor de a mai rodi, un refuz al protozoarelor de a se mai înmulţi prin sciziparitate, un refuz al păsărilor de a oua, al mamiferelor de a mai face pui, al florilor de a mai înflori, până când lucrurile nu se vor îndrepta, până când adevărul, dreptatea, raţiunea şi bunul simţ vor învinge; mi-ar fi plăcut, însă, să-mi imaginez că o legătură cât de mică, o influenţă cât de neînsemnată pot trece totuşi dintr-un sector într-altul al universului, mi-ar fi plăcut totuşi să simt că, atunci când eu nu îmi mai pot reţine lacrimile, minunatele fructe de forma unor mari lacrimi indigo - pe care le văd, şi care cu siguranţă mă văd, prin subţirea sticlă separatoare a ferestrei şi a diferenţei de regn - se chircesc uşor, uşor de tot sub raza durerii, pierd puţin, puţin de tot, din strălucire sub presimţirea umbrei mele în creştere. Dar nu.
Iar faptul că, indiferent ce mi se întâmplă, nimeni, nici chiar cea mai apropiată dintre crengi nu-şi periclitează destinul întinzându-mi o mână, mă face să mă simt mai precaută (bizuindu-mă numai pe mine şi răspunzătoare, numai de mine) în univers.