Discografie: I. JaMes Brown I feel Good, NanCy SinAtRa Bang Bang >II. KeLis Milkshake



Yüklə 0.89 Mb.
səhifə1/10
tarix29.07.2018
ölçüsü0.89 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   10

Alain Gavriluțiu – Cărăușul de păcate

Discografie:

I. JaMes Brown – I feel Good, NanCy SinAtRa – Bang Bang

II. KeLis – Milkshake

III. TraCy ChapMan – Give Me One Reason, LeoNard CohEn – Chelsea Hotel

IV. Guns N’ RoSes – Paradise City

V. R.E.M. – Everybody Hurts

VI. EurYthmIcs – Sweet Dreams

VII. DepEche MoDe – Somebody

VIII. The CuRe – Friday I’m In Love

IX. U2 – One

X. GreEn DAy – Basket Case

XI. SkuNk AnAnsIe – Secretly

XII. RobBie WilLliaMs – Let Me Entertain You

XIII. BuSh – The Chemical Between Us

XIV. MasSive AtTacK – Karmacoma

XV. SoUl AsyLum – Runaway Train

XVI. REd HOt ChiLi PepPers – Under The Bridge

XVII. 4 Non BloNdes – What’s Up

XVIII. JaMes BluNt – Goodbye My Lover

XIX. RadIoheAd – Exit Music (For a Film)

XX. ErIc ClaPton – Tears in Heaven



Îşi va pune Aaron mâinile sale pe capul ţapului celui viu şi va mărturisi asupra

lui toate nelegiuirile fiilor lui Israel, toate nedreptăţile lor şi toate

păcatele lor; şi, punându-le pe acestea pe capul ţapului, îl va trimite cu un om anumit în pustie. Şi va duce ţapul cu sine toate nelegiuirile lor în pământ neumblat şi omul va da drumul ţapului în pustie.

(Lev.16:21-22).

Cineva trebuie să fie blamat pentru toate păcatele

imaginate de omenire… Poţi să aștepți pietrele cu

capul plecat sau poţi să încerci să fii la înălţimea

dispreţului cu care eşti tratat.

(Marcus)



  1. Cealaltă faţă a monezii

Cine naiba pune James Brown într-un spital? Idioţii ăştia încă mai cred în terapia prin muzică? Cum poţi să pui « I Feel Good » într-o secţie de bolnavi aflaţi în stadii terminale şi apoi să te aşezi planturos, ca un deşeu toxic, să-ţi iei un aer de doctor ocupat şi să aştepţi miracolele? Reveniţi-vă! « I Feel Good » poate fi considerat acceptabil doar în cazul în care te afli în insulele Cabrera, lăbărţat pe toată lăţimea unui pat, aproape alienat de plictiseală, având creierii însămânţaţi cu halucinaţii, prizând cocaină de pe buricul unei mulatre cu care tocmai te-ai împreunat sălbatic sfidând gravitaţia şi legile anatomiei. Şi totuşi, un cretin cu ifose de geniu medical avusese ideea să azvârle o undă sonoră atât de nepotrivită într-o secţie de terapie intensivă şi probabil că acum, în depozitul de medicamente, mândru de el, îşi bălăbăne mădularul înfoiat pe sub fustele prea scurte ale vreunei asistente sau stagiare care se mişcă apatic masându-ţi sfârcurile întărite, căutând o urmă de feromoni care să-i satisfacă nevoia disperată de orgasm. Nu îl va obţine. Cum nu l-a obţinut niciodată deşi a încercat din răsputeri. A început cu profesorii pe care i-a mituit cu ore de plăcere orală când buzele sale nu luau nicidecum conturul unor cuvinte cu semnificaţie didactică şi a continuat cu diverşi parteneri care, cu toţii, i-au promis momente de deliciu sublim, dar care i-au oferit doar scremete grăbite şi numere de telefon intenţionat greşite. Ce nu a înţeles tânăra curviştină este că, de fapt, pe lângă o chestiune de hormoni şi fricţiune monotonă, orgasmul este, în principal, o chestiune de descătuşare sufletească şi de sensibilitate cerebrală. Nimeni nu i-a spus că este o greşeală fundamentală să consideri că orgasmul poate fi legat în atât de mare măsură de nişte atribute încarcerate de legile fizicii, cum ar fi forţa de frecare, volumul şi presiunea. Orgasmul autentic este o formă veritabilă de apropiere de divinitate, fiind o eliberare zguduitoare de energii creatoare care, precum elohimii, îmbogăţeşte formula universală a genezei. Orgasmul este o împreunare intensă a omului cu estetismul sublim al universului, o horă efervescentă a simţurilor robite pentru scurt timp de spirit, este victoria efemeră a nesfârşitului asupra limitelor impuse de condiţia umană. Aşadar, pentru atingerea orgasmului, o condiţie sine qua non este prezenţa spiritului fertil şi lipsa limitărilor de natură educaţională şi morală. Ori, tinerei curviştine care geme din obligaţie sub doctorul meloman îi lipsesc cu desăvârşire atât spiritul, cât şi intelectul, iar lucrul ăsta o face ineligibilă pentru orice formă de orgasm, fie el cât de mic şi lipsit de vitamine. Este pur şi simplu neorgasmabilă. Ar putea să pară stupid că a fost nevoie de atât de multe cuvinte pentru a o descrie, când frigidă ar fi putut să înfăţişeze destul de relevant handicapul ei amoros, însă inexcitabilitatea defineşte o incompetenţă a partenerului, pe când imposibilitatea orgasmului reprezintă o tară intelectuală sau spirituală care aparţine în totalitate femeii.

Ahhh. În spaţiul acesta dedicat exitus-ului, melodia asta îşi pierde în totalitate finalitatea pentru care a fost creată. Devine sinistră şi chiar jignitoare pentru cei al căror marş funebru ajunge să fie cântat de “the godfather of soul”.

Muzica este, ca orice formă de artă, extrem de dependentă de individul căreia îi este adresată. Nu poate să se autodefinească şi să iasă din stăpânirea creatorului său decât atunci când capătă propria poveste modelată de cei cu care intră în contact. Drama intervine atunci când modelatorii săi, cei care ar trebui să-i dea libertatea prin înlănţuiri de evenimente extraordinare, sunt incapabili să ducă la bun sfârşit expulzarea ei spre propria aventură. Atunci muzica se ofileşte, se stafideşte ireversibil, notele se zbârcesc pe portativ, octavele se lichefiază şi se scurg bălos într-un amestec murdar, trilurile se transformă în horcăituri abjecte, armoniile devin scremete neputincioase şi întregul muzical se denaturează pentru ca, într-un final, să se transforme într-un imn odios, mut, zbuciumat doar de convulsiile umilinţei supreme, aceea de a fi incapabil să-ţi îndeplineşti menirea. Este exact cazul lui James Brown, care, din difuzoarele clocite ale unui casetofon chinezesc, se zbate inutil să înveselească atmosfera unui salon de terapie intensivă, unde moartea şi durerea joacă zaruri pe răsuflările locatarilor. Universul întreg pare gâtuit de indignare în faţa unei erori atât de groteşti. Iar întreaga sa indignare pare concentrată în picătura încăpăţânată care se scurge cu ritmicitatea unui metronom stricat în chiuveta murdară a salonului. Aceasta este esenţa parfumului indignării absolute; picătura murdară care curge obsedant într-o chiuvetă infectă dintr-un salon de terapie intensivă pe ritmuri de « I Feel Good ». Iată exemplul perfect pentru a ilustra tragedia deraierii creaţiei către derizoriu prin lipsa conştienţei populare.

Primul artist care s-a lovit de această dilemă a fost însuşi Marele Creator. După ce a creat lumea, şi-a dat seama că nu are cui să o arate. Absenţa unui spectator activ în marele carusel universal nu era gravă apriori, ea a devenit supărătoare pentru EL doar când a înţeles că fără receptaclul subiectiv al unor alte simţuri creaţia sa este inutilă si inertă. Este trist că atributul imediat postnatal al lumii a fost o impersonalitate aproape comică prin chiar drama inutilităţii sale. Omul, aşa cum îl ştim noi, a apărut ca urmare al acestei dileme de ordin artistic, fiind receptacul şi purtător al creaţiei divine. Practic, umanitatea este primul pretext al divinităţii pentru a se extazia în faţa propriei opere de artă.

Însă Creatorul avea nevoie de un martor servil. Aşa a apărut al doilea pretext pentru lauda de sine, şi anume păcatul. Pentru că prin păcat îţi pierzi dreptul de a fi părtaş la aventura creaţiei, fiind aruncat în afara ei. Astfel, paradoxal, prin văicăreala păcătoşilor cu interdicţie la eden, Jupânul cosmic are, pentru eternitate, chiar la porţile lui, cea mai ieftină formă de propagandă – publicitatea din gură în gură. Iadul este, să recunoaştem, o destinaţie atât de înfricoşătoare încât face cotidianul lumesc, oricât ar fi el de monoton şi sărac în emoţii, să pară o excursie veşnică în ţara minunilor. Trebuie recunoscut: Dumnezeu este, fără urmă de îndoială, primul mare OM de marketing al universului şi produsul pe care l-a advertizat cel mai bine a fost… viaţa.

Cineva trebuie să oprească muzica. Devine sinistru să-l asculţi pe James Brown cum este acompaniat de horcăiala comatosului de lângă tine, sau de zgomotul tern, impersonal, al maşinăriilor de întreţinut viaţa din salon. Ajungi să te simţi capturat împotriva voinţei tale într-un film de Tarantino, în care găşti dezlănţuite de chinezoi hiperexcitaţi îşi cară săbii în cap ca apucaţii pe ritmuri de rock’n roll, iar sângele curge în şuvoaie dezlănţuite, toată această risipă de hemoglobină fiind acompaniată de Nancy Sinatra. Nu ai zice că nişte omuleţi atât de piperniciţi ar putea conţine atât de mult sânge. Păcat ca organele abilitate ale Crucii Roşii nu fac nici o campanie masivă de recoltat sânge, pentru că micuţii au potenţial. Ar putea chiar înfiinţa centre de muls oamenii de sânge. Pe lângă avantajul de a avea în permanență sânge în depozite, omenirea ar putea fi scutită, pentru o perioadă, de energia destructivă debordantă pe care o au în faţa camerelor de luat vederi aceşti elfi cu ochii mici şi sabie lungă. Este clar, că după ce s-au supt din tine câteva sute de mililitrii de sânge nu-ţi mai arde să alergi pe platouri de filmare cu sabia de samurai într-o mână şi cu suliţa de bambus în cealaltă.

Bang, bang, I hit the ground– în ciuda fondului sonor din salon, care îl scotea din minţi, Marcus nu putea să-şi scoată din cap melodia lui Nancy Sinatra. Se gândise la ea şi acum melodia crescuse în interiorul creierului său ca o tumoră şi nu putea cu nici un chip să şi-o extirpe. Marcus se gândise la multe lucruri de când îşi revenise şi de când James Brown zburătăcea prin trompa lui Eustachio, zbătându-se între ciocănel şi scăriţă, însă acest I hit the ground îi bântuia creierii cu obstinaţia unui Martor al lui Iehova, plecat să convertească necredincioşii. Marcus ştia cum este să te zdrobeşti de podea. Toată viaţa sa fusese un picaj în gol fără paraşută. De fapt, paraşute avusese o grămadă, dar nu reuşise să convingă pe niciuna dintre ele să-i amortizeze picajul. Mai întâi căzuse mort de beat, apoi căzuse leşinat, răpus de cocaină, extasy sau ciuperci perverse. Iarba nu-l doborâse niciodată. Apoi începu să cadă din ce în ce mai des. Moral, nici măcar nu mai încerca să se ridice. Îşi abandonase principiile şi le lăsase călcate de oricine putea să-i ofere câteva ore de plăcere, orice formă de plăcere. În urmă cu câţiva ani leşinase pentru prima dată din cauza unei căderi de calciu. Apoi căzuse din cauza febrei. Delirase câteva zile într-un spital, însă cu asta era obişnuit. A fost ca atunci când, cu creierii îmbibaţi de LSD, vedea comando-uri de pitici care încearcă să-l doboare împuşcându-l cu ventuze înflăcărate, numai că la asta se adăugase temperatura şi doctorii care se tot învârteau în jurul lui. Ajunsese la concluzia că boala este un drog la fel de puternic ca oricare altul, şi chiar mai puţin costisitor. Însă nu şi dacă ai SIDA. Atunci situaţia se maroneşte din toate punctele de vedere. Boala se transformă într-un full time drug care devine, până la urmă, cel mai costisitor dintre toate. Pentru că, în final, te costă viaţa.

Începuse să citească febril cărţi despre viaţă şi moarte, căutase răspunsuri între coperţile unor mari filozofi. Căutase definiţii savante care să justifice orice sacrificiu atunci când vine vorba de plăcere. Simţea că doar astfel boala lui ar căpăta un înţeles, o semnificaţie. Numai că, în loc de teorema plăcerilor necondiţionate, cineva îi vorbise despre Epicur şi despre moderaţie şi legătura ei cu înţelepciunea. Marcus nu se considera înţelept, dar nici chiar dobitoc nu se credea. Se convinsese că acest Epicur nu era altceva decât un fricos preocupat de moderaţie ca măsură a înţelepciunii. Marcus ştia că moderaţia nu este decât măsura alienării gregare. Moderaţia este conversia morală a incapabilităţii sociale. Moderaţia este forma cea mai despersonalizantă a fricii de tine însuţi. Devii moderat atunci când întrezăreşti perspectiva incapacităţii de a mai face excese. Să luăm exemplu copiii. Copiii nu sunt moderaţi nici în comportament, nici în cerinţe, pentru că nu au desenată încă în circumvoluţiuni harta eşecului şi, prin urmare, nici sextantul fricii de eşec nu modelează trasee neuronale care să le paralizeze dorinţele.

  1. Micul dejun al campionilor

Opriţi mizeria aia de muzică!! Marcus adunase în acel răcnet toată ura de care putea fi în stare un bolnav de SIDA căruia doctorii nu-i mai dădeau decât cel mult un an de trăit. Răcnetul acela nu era adresat nimănui în particular şi tocmai de aceea putea să fie atât de animalic şi de subuman; pentru că nu ar fi lezat pe nimeni în particular, ci pe toţi în ansamblu. Era un strigăt de revoltă împotriva omenirii întregi, împotriva zilelor şi nopţilor în care oamenii se sculau, se duceau la muncă, şi-o trăgeau, mureau, pasivi, fără reacţie, fără zbucium, sedaţi de cotidian, adormiţi într-un fatalism mistic, cu urdorile credinţei în inevitabil atârnându-le ca o trenă puturoasă. Era un strigăt de război scuipat împotriva alienării cosmice, împotriva plictisului universal care omoară curiozitatea, împotriva inapetenţei pentru explorare şi acumulare. El murea şi lumea se mişca la fel de lipsită de nerv, grăbindu-i prin lentoare scadenţa termenului de garanţie. Viteza cu care boala îl măcina pe el devine dublă în comparaţie cu târâtul pervers de monoton al universului.

Dintr-o dată, ca şi cum strigătul acela lipsit de armonii umane era declicul necesar pentru a pune în mişcare roţile ruginite ale alertei cerebrale a echipei de gardă, asistente şi medici au început să mişune în jurul patului său, inutili, dar preocupaţi. Marcus se simţea ca şi cum ar fi apăsat pe butonul de « repede înainte » al unui video stricat care mişca acţiunea cadru după cadru, grăbit, opintindu-se din toate şaibele, însă fără sunet şi, deci, fără nici o urmă de utilitate pentru înţelegerea intenţiilor autorului filmului.

Marcus era deranjat de toată agitaţia din jurul lui. Asta nu-l mira foarte tare. Starea de bine este în strânsă legătură cu posibilităţile de adaptare ale fiecărui individ. Marcus nu mai considera necesar să se adapteze la nici o situaţie, pentru că oricum totul urma să se termine, mai devreme sau mai târziu, iar procesul de integrare era anevoios, cerea timp şi mult efort, lucruri de care Marcus nu mai dispunea. Învăţase să fie zgârcit cu timpul său tocmai pentru că ştia că nu mai are atât de mult, iar efortul era o monedă în privinţa căreia Marcus se declarase falit cu mult timp în urmă.

V-aţi trezit morocănos astăzi.

Marcus nu întâlnise niciodată o replică mai idioată, iar circumstanţele în care fusese rostită o făceau şi mai cretină. Tu cum dracu ai fi, idiotule, dacă te-ai trezi pe un pat de spital, într-o secţie de terapie intensivă, cu o zi mai mort, cu douăzeci şi patru de ore mai aproape de propriul priveghi, cu trei mii şase sute de minute mai adânc înfipt în pământ, cu încă un cui bătut în coşciug? Marcus şi-a dat seama că vocea era dendrita sonoră a minţii sclipitoare care se jucase de-a DJ-ul în salon. Aştepta nerăbdător ca un copil în faţa unui puzzle să ataşeze o figură nemărginitei stupizenii pe care o bănuia mustind între emisferele cerebrale ale doctorului de gardă.

Dinţi galbeni, ochi goliţi de inteligenţă, câteva fire de păr, ascunse de o chelie lucitoare plină de pete maronii. Cam atât a putut Marcus să descopere din medicul oligofren, după care un val de vomă a forţat ieşirea în decor. Şi-a stăpânit cu greu fluidele să nu contacteze mediul septic din salon. Nu ştia dacă medicul a provocat această revoltă musculară a stomacului său, însă priveliştea acestui descreierat îmbrăcat în halat cu siguranţă nu-i făcea bine.

Marcus nu avea nimic împotriva doctorilor. Şi nici de dispreţuit nu-i dispreţuia pe toţi. Doar pe cei cu care intrase în contact. Erau mulţi, însa nu erau toţi. În nici un caz Marcus nu putea fi învinuit de generalizarea unei păreri sau de proiecţia neplăcerilor sale asupra unei întregi branşe. Pur şi simplu, îi detesta pe cei de la care, la răstimpuri (din ce în ce mai dese în ultima perioadă), îşi luase porţia de umilinţe, dispreţ şi nepăsare. Marcus venise el însuşi să studieze medicina în România, aşa că nu putea să aibă prejudecăţi în această privinţă, mai ales că se considera un tip deschis oricărui fel de experienţă. La început chiar crezuse în înălţimea spiritului doctoricesc, în statutul privilegiat de elita intelectuală pe care îl câştigi după ani grei şi lungi de studiu devotat şi cercetare asiduă a mecanismelor fiziologice ale omului. Ulterior şi-a schimbat părerea, graţie indivizilor pe care îi cunoscuse, iar de când se îmbolnăvise avusese nenorocul să-i surprindă pe medici în habitatul lor natural. S-a regăsit deodată în postura unui Steve Irwin în faţa bălţilor cu crocodili. Numai că el nu se pricepea la crocodili. La început s-a zbătut cu un băţ în mână, crezând că va doborî bestiile care se repezeau la el cu fălcile răscrăcărate precum coapsele unei curtezane renascentiste. S-a luptat cu armele pe care le avea la îndemână: educaţia, sentimentele, logica şi chiar şi cu paşaportul. Dar câţi crocodili aţi întâlnit care să nu halească cetăţeni americani? Să fim serioşi, nici unul. Marcus a înţeles că, de fapt, în România, nu în faţa legii, ci în faţa crocodililor toţi suntem egali. Pentru crocodili nu contează orientarea sexuală, religia, profesia, sexul, vârsta sau culoarea pielii. Dacă eşti economic comestibil, vei fi halit. Este cel mai bun exemplu de atitudine împotriva discriminării şi ar putea fi folosit chiar ca slogan care să promoveze poziţia României faţă de acest subiect spinos. « România – eşti comestibil, eşti halit ». Din păcate, Marcus a învăţat aceasta lecţie de egalitate în cele mai neplăcute moduri, aşteptând pe holurile decrepite ale spitalelor, acordând de plictiseală primul ajutor bătrânilor uitaţi pe holuri pe tărgi infame, pentru că nu mai reprezentau urgenţe (doar îşi trăiseră traiul şi îşi mâncaseră mălaiul), suportând batjocura asistentelor care îşi târșâiau papucii şi cururile umplute de grăsimea imorală a sacoşelor primite de la familiile celor ce-şi negociau, astfel, decenţa suferinţei, ferindu-se să se atingă, din greşeală, de colegul de pat atunci când era îngrămădit în saloane la fel de suprapopulate ca New Mexico. În Evul Mediu nebunia era considerată o crimă. În România, boala, în general, este o crimă pentru care trebuie să fii însemnat ca să fii recunoscut, evitat şi, în ultimă instanţă, inevitabil, pedepsit. Iar el era îmbarcat în această corabie a nebunilor şi naviga fără direcţie prin sistemul sanitar românesc, primindu-şi pedeapsa la fiecare acostare la secţia de urgenţe a vreunui spital. La fel ca în tribunale, în spitale, oamenii îşi pierd identitatea şi încetează să mai reprezinte un cumul de experienţe personale convertite în trăsături, transformându-se în cazuri, în algoritmi de tratament, fără nume, fără drept la opinie, fără faţă, nişte pijamale insignifiante, relevante însă ca justificare a unei contabilităţi murdărite de scamele înşelăciunii. Indivizii se transformă în cifre care achită lipsa altor cifre. Marcus uitase ultima oară când fusese strigat pe nume într-un spital. Băiatul cu SIDA devenise atât de obişnuit, încât nici măcar nu mai întorcea capul dacă era strigat altfel.

Pot să mă duc la baie?

Avea nevoie sa fumeze ceva. Dacă mai rămânea în salon în compania medicului perspicace, simţea că avea să se eviscereze într-un acces distrugător de vomă. Marcus descoperise că, de la o vreme, stomacul său devenise mult mai exigent decât el în privinţa oamenilor cu care intra în contact. Pe măsură ce el devenea mai permisiv şi îşi cobora standardele mai mult, stomacul său, parcă pentru a restabili echilibrul selecţiei, devenea mai puțin dispus să înghită mizerii şi cu încăpăţânare îşi revărsa dezgustul către exterior. Practic, Marcus nici nu mai avea nevoie să-şi exprime dezacordul faţă de vreun individ prin tehnici cunoscute, cum ar fi argumentaţia, ironia, persiflarea sau logica. Era suficient să deschidă gura şi stomacul său se ocupa de tot, eliberând furios un jet vitriolic de vomă, care, de cele mai multe ori, se izbea cu furie de figura interlocutorului său. Stomacul său devenise cel mai aprig şi obiectiv judecător al relaţiilor sale, iar fluidele sale gastrice digerau mai mult prostia şi fudulia interlocutorilor săi decât alimente, aşa cum fac nişte sucuri gastrice care se respectă. Astfel, Marcus începuse să se hrănească cu stupizenie, snobism şi proastă creştere. Astfel încât defecaţia devenise doar un prilej de excursii simbolice în care trupul lui azvârlea esenţele grosolăniei şi prostiei, trimiţându-le acolo unde le e locul; la marginea abjectă a societăţii.

Fără să mai aştepte răspunsul cuiva, Marcus s-a ridicat din pat, şi-a luat cămaşa pe el, şi-a smuls portofelul din sertar şi a ţâşnit spre toalete. Se aştepta la ce e mai rău şi se pregătise pentru cele mai neplăcute surprize de ordin salubru, de obicei toaletele fiind îngropate sub o crustă vie de mâl scârbos, peste care era presărat cu dărnicie clor. Cam atât se putea face pentru igienizarea toaletelor. Clorul era considerat, probabil, solutia salvatoare împotriva tuturor scârnăviilor care mai de care mai felurite, de la pansamente însângerate, sonde urinare umplute jumătate, ţurţuri de vomă, flori de rahat întinse pe pereţi, curcubeie de mucegai, rugină şi pânze de păianjen, până la lepra pereţilor descărnaţi de faianţă şi chintesenţele olfactive ale mizeriei umane. Marcus avea însă nevoie să fumeze ceva. Mai avea în buzunar ceva iarbă, trei muguri zemoşi, de ajuns pentru un joint, iar în portofel avea mereu pregătite « actele » pentru ei. Cel mai neplăcut lucru care ţi se poate întâmpla este să ai iarba şi să nu ai foiţe. Vei fi pus în situația neplăcută de a fabrica jointul în interiorul corpului neînsufleţit al unei ţigări, la fel ca orice diletant care încă nu ştie să savureze o iarbă de calitate, iar Marcus nu mai era un neofit încă de la şaptesprezece ani.

— Uşurel, tinere, că ai tot timpul ! Of, ce grăbiţi sunteţi voi, tinerii…

Sursa acestor consideraţii referitoare la starea naţiunii era un bătrânel ofilit ca o smochină, posesor al unei claie de păr murdar, încâlcit şi dezordonat, încât nici păduchii nu ar fi putut s-o colonizeze, fiindu-le imposibil, probabil, să-şi creeze trasee prin nodurile de păr care împodobeau scalpul bătrânelului. Aspectul decrepit al părului său era garanţia inospitalităţii sale faţă de orice formă de vieţuitoare parazită. Marcus s-a surprins gândind că, în mod ironic, culmea mizeriei este să fii atât de murdar încât nici măcar paraziţii să nu poată să supravieţuiască pe tine. Ignorând remarca bătrânelului, s-a retras scrupulos într-un separeu, cel mai puţin infect dintre cele trei ale toaletei, şi cu patimă a început să frământe tutunul şi iarba pregătindu-se să-şi ruleze jointul salvator.

A tras adânc primul fum până când a simţit că plămânii îi sunt gata să explodeze. A ţinut fumul în alveolele avide de THC până nu a mai fost mai nimic de expirat. A simţit cum vrăjitoarea verde îl îmbrăţişează tandru şi lasciv, comprimându-i minţile, relaxându-i trăsăturile într-un zâmbet tâmp, şi a mai supt încă o dată din joint. Vasele i s-au golit de sânge şi a simţit cum răceala calmantă a membrelor îl aşează pe capacul toaletei. «Of, ce grăbiţi sunteţi voi, tinerii… » Replica i se părea extrem de amuzantă acum. Marcus se săturase să tot audă discursuri despre cât de mult trebuie preţuit timpul dedicat obţinerii victoriei, mai mult decât victoria în sine, bla bla bla.

Ei bine, nu. Momentele care preced climaxul oricărei experienţe, fie ea erotică sau spirituală, nu mai sunt importante şi, mai mult decât atât, sunt chiar irelevante. Cei care, ca în secolul al XVIII-lea încă mai preţuiesc drumul iniţiatic către cunoaştere (dacă presupunem că orice experienţă se converteşte în cunoaştere), sunt aceia care nu pot trece pragul de dezinhibare şi nu pot deschide porţile hedonismului total, aceia care, asemeni spiritelor rele ale orizonturilor superstiţioase ale New Orleansului, nu izbutesc sa treaca pragul însemnat de substanţele preoţilor voodoo. Trăim într-o lume digerată de bitum, beton şi sticlă. Cine ar vrea să prelungească un drum printr-un spaţiu atât de puţin liric, şi dedicat atât de mult eficienţei? Doar un individ lipsit de ocupaţie şi de repere poate găsi palpitantă deplasarea printr-un areal dedicat exclusiv preocupării pentru eficenţă în detrimentul emoţiei. Să fim bine înţeleşi. Este vorba despre individul fără ocupaţie, care nu este totuna cu individul boem. Boemul manifestă o vibraţie specială a spiritului şi are o înclinaţie permanentă către universul ideatic chiar şi în condiţiile absenteismului neruşinat al ocupaţiilor concrete. Oamenii moderni, cărora continuă să le placă drumul, sunt aceia care încă nu ştiu unde vor să ajungă şi speră că drumul îi va duce undeva, şi că inspiraţia îi va lovi cândva pe parcursul periplului lor, oferindu-le răspunsurile. Însă degeaba cauţi răspunsuri dacă nu ai întrebări. Viaţa este un Jeopardy la care producător şi regizor este chiar Natura. În universul modern, drumul devine irelevant şi, uneori, chiar inutil, nefiind decât un stadiu obligatoriu prin care trebuie să treci cât mai repede ca să-ţi atingi scopul. Secretul constă în prelungirea infinită a bucuriei obiectivului atins şi amânarea necesităţii unui alt drum. Într-un cuvânt, ecuaţia existenţei preafericite e simplă. Dacă simplifici fracţiile temporale şi spaţiale, reduci radicalii constrângerilor sociale şi îţi elimini sinusurile cu prafuri de calitate. Ajungi la o fracţie elementară: satisfacţia obţinerii supra timpul necesar obţinerii egalează plăcerea ca scop unic înmulţit cu unu. Acel unu eşti TU.

Marcus a mai inspirat o dată până la limita sufocării din jointul care se consuma jucăuş după traseele desenate de firişoarele de tutun. Broboane de sânge i-au invadat arteriolele oculare şi şi-a simţit ochii îmbujoraţi, ca obrajii unei ţărăncuţe timide care primeşte botezul degetului de la fiului popii, ascunsă fiind într-o căpiţă de fân. De obicei, purta picături de ochi care linişteau turmentarea sangvinolentă a ochilor, însă criza îl luase pe nepregătite, aşa că de această dată trebuia să suporte stoic revolta oculară produsă de capilarele înnebunite de THC. Însă deja începuse să nu-i mai pese. În urechi îi răsunau, mai întâi înfundat şi fără noimă, apoi din ce în ce mai clar şi bine conturat, păcănituri care semănau cu mix-ul lui Tom Stephan după Kelis. Aflase că există auz absolut si bănuia că există şi memorie muzicală absolută. El, unul, poseda acest tip de memorie care se declanşa însă doar în condiţii de păgubire semnificativă a conştienţei. Aşadar, această memorie muzicală absolută pe care el o bănuia că este ascunsă sub plapuma neuronală, sufocată de ţesătura gândurilor şi a autocontrolului, se dezlănţuia atunci când neuronii, temniceri celulari ai libertăţii spiritului, cădeau răpuşi de vreo formă de drog, formând din leşurile lor punţi temporare de materie pe care să alunece abstractul ideilor muzicale.

My Milkshake brings all the boys to the yard,

And their like “It’s better than yours”

Damn right, It’s better than yours

Deşi ştia că se află într-o toaletă infectă, iarba îl făcea, ca întotdeauna, să se lase vrăjit de perspectiva traseelor sinuoase ale câte unui strop de gând transmis din neuron în neuron pe principiul telefonului fără fir, până în la nivelul celor mai fine terminaţiuni senzitive. Marcus dorea să profite de fiecare ocazie pentru a inversa traseul neuromotor al informaţiei, obligându-şi simţurile să recepteze senzaţiile concepute în creier.

And their like “It’s better than yours”

Damn right, It’s better than yours

Fără urmă de îndoială, Kelis e o bucată extrem de bună. E genul de femeie pentru care Marcus ar fi în stare de o pasiune frivolă, generată exclusiv hormonal, cu urme puternice de inspiraţie din « Ernestine » şi care, cu siguranţă, ar implica, lubrifianţi, cătuşe, frişcă şi unul sau chiar două dildo-uri.

Marcus se lăsase pe spate, moale, cu muşchii fleşcăiţi de relaxare, când, brusc, fără niciun fel de avertisment, lucrurile au scăpat de sub control.

And their like “It’s better than yours”

Damn right, It’s better than yours

Kelis, ei bine, da, chiar Kelis, voluptoasă ca o prinţesă nubiană, ca o Afrodita îmbăiată în ciocolată, îşi face apariţia dintr-un heleşteu acoperit de nuferi. Broboane de apă, fericite să se scurgă leneş printre pliurile cutanate ale canionului cărnos al sânilor săi, îi umezesc întregimea staturii. Are sânii goi şi drept ascunzătoare a ispitelor are un string verde transparent. String-ul verde îi subliniază discret şi apetisant pilozitatea conturata de epilatul inghinal. Liziera de păr se mișca senzual, ca un şarpe de nisip plictisit, la fiecare pas al său urmând mişcarea dunelor cărnoase protejate timid de coapsele puternice. Cupolele sânilor săi sfidează obraznic gravitaţia, împungând aerul cu areolele înfiorate de răcoare. Faldurile crupei se zbenguiesc nurliu spre buricul în care un diamant creează clar-obscurul pântecelui întemniţat între muşchii inghinali, înnodați în punctul plăcerilor. Prin vizorul întrepicioarelor se conturează, misterioasă, linia orizontului feselor mărinimoase în promisiuni. Este de ajuns să priveşti opulenţa tranşeelor plăcerii săpate de abrupteţea menhirelor lascive ale bustului, ca să ghiceşti dincolo de bariera nurilor comoara păcatului, ascunsă de breteaua stringului şi păzită de stricteţea fesierilor antrenaţi să zăgăzuiască dorinţele de libertate ale cărnii. Priveliştea era fără îndoială onirică, însă surpriza s-a mărit exponenţial când, în spatele lui Kelis, din apele heleşteului acoperit de nuferi, a apărut o ceată de creaturi diafane, la fel de apetisante şi la fel de dezgolite ca şi Kelis, care părea a fi căpetenia lor. Aceste preotese ale lui Venus se grupaseră ordonat în formă de V în spatele lui Kelis, înaintând la fel de languros ca şi căpetenia lor. Printre aceste servitoare ale lui Eros, Marcus a reuşit să o recunoască pe Eva Mendez, Natalie Portman şi, puţin mai în spate, în rândul al treilea, pe Cate Blanchett. Fără niciun cuvânt, doar legănându-se în ritmul melodiei, comandoul plăcerii îl înconjoară pe Marcus şi începe o coregrafie deşănţată în care fiecare dintre felinele grupului simulează cu un partener imaginar un coit sănătos, fără reţineri, cu un grad crescut de libertinaj kinetic şi simbolistic.

And their like “It’s better than yours”

Damn right, It’s better than yours

Întreg grupul fredonează sexicios refrenul şi, netam nesam, Kelis, şi alte câteva balerine dezmăţate încep să-şi atingă apăsat nurii de Marcus, în timp ce îi prepară un milkshake într-un pahar uriaş pe care e desenată o văcuţă cu o floare în gură. Laptele curge nestăpânit şi se dizolvă în aburii pielii încinse de pofte, apoi se coagulează în concavităţile cărnoase ale trupurilor, instalate ca urmaşe unice ale zbaterilor musculare. Îngheţata trece prin filtrul porilor avizi de atingeri, trupul fetelor este acoperit de papile gustative care savurează ingredientele, digerându-le salin cu zemurile externe ale corpurilor. Grupul de frumuseţi este zguduit de frisoane, musculatura se contractă într-un rictus extatic, în timp ce secreţiile plăcerii se conjugă cu finalitatea gastronomică.

Pleosc… Pleosc… Pleosc… O putoare pestilenţială se repede asupra peisajului, smucindu-le etmoidalele din dulcea delăsare olfactivă în care se legănau. Mirat, întreg grupul se întoarce căutând sursa elucubraţiilor olfactive care le stricaseră gustarea erotică. SURPRIZĂ!

De partea cealaltă a heleşteului vrăjit, Tarzan, cuprins de frenezie, azvârle cu excremente, propriile excremente, rânjind cu cea mai inocentă nesimţire în timp ce îşi bălăngăne ca apucatul mădularul învineţit de viitura sangvină care îi înecase corpurile cavernoase. În plus, ca şi cum lansarea de proiectile jignitoare ca formă şi mai ales ca miros nu era de ajuns, Tarzan mai şi răcnea cu toata determinarea omului crescut fără telefon: « Sunt un Rastaman ».

Acum, lui Tarzan i se pot reproşa multe, însă în niciun caz lipsa de sinceritate, aşa că, în ceea ce priveşte declaraţiile sale psihotice, nu aveai decât două opţiuni: fie să îl crezi pe cuvânt şi să îl tratezi ca pe un rastaman veritabil, fie să presupui că Tarzan a păţit ceva cu adevărat grav, ceva care i-a sucit minţile. Tarzan trecuse prin multe la viaţa lui şi nu întotdeauna experienţele sale au fost dintre cele mai plăcute. Aşa că teoria insalubrităţii sale psihice nu era chiar lipsită de temei. Omul, sau mai bine zis puiul de om, a fost crescut de o gorilă, mentorul său a fost o panteră (neagră, e drept, dar o panteră e panteră, indiferent de culoare), iar mai apoi s-a jucat cu lupii, a înotat cu ratonii, s-a plimbat cu elefantul, s-a certat rău cu tigrul. Şi mai credem că adolescenţii noştri au probleme de personalitate şi sunt confuzi când vine vorba de explorarea propriei sexualităţi. Cum credeţi că s-a simţit Tarzan la duşuri cu puiul de elefant? Sau încercând să cucerească o urangutancă? În plus, tocmai atunci când adolescentul Tarzan începuse să se obişnuiască cu statutul său de ambiguu sexual, o bezmetică, zisă Jane, l-a extras din junglă, ca pe un dinte cangrenat, şi l-a azvârlit în mijlocul metropolei. Incompatibilitatea sa cu lumea aglomeraţiei urbane este evidentă chiar de la primul amănunt care indică integrarea într-un grup: îmbrăcămintea. Tarzan nu poartă niciun fel de îmbrăcăminte. Mai mult decât atât, Tarzan reprezintă prototipul nudistului veritabil, complet dispărut din peisajul tuturor civilizaţiilor, de la descoperirea fierului încoace. Tarzan face nudism natural, fără nicio urmă de exhibiţionism şi chiar găseşte revoltătoare nevoia oamenilor oraşului de a arunca asupra lor atâtea trenţe inutile. Pentru Tarzan normalitatea cotidiană este îmbrăcată de lipsa de îmbrăcăminte. Să presupunem că Tarzan ajunge în Bucureşti, în faţa Teatrului Naţional. E alergat de skateri, aşa că se refugiază la terasa La motoare. De acolo porneşte pe cablurile TV până în Piaţa Romană, unde coboară în faţă la ASE. Tarzan e băiat frumos, aşa că toate dezinhibatele ASE-ului se reped să-l cucerească, chiuind vesele că au ceva proaspăt de devorat între coapse. Tarzan refuză contactul şi, după ce o pălmuieşte pe una dintre pretendente, care era mai curajoasă şi îndrăznise să-i zgândăre periferia goliciunii sale, se aciuează pe spinarea unui autobuz şi porneşte spre Piaţa Victoriei. Ajuns în faţă la Guvern, este alergat de cohortele de jandarmi care ne păzesc aleşii, fiind confundat cu un ultras recalcitrant. Hăituit de poliţie, aproape violat de studenţimea bucureşteană, sufocat de noxele Bucureştiului supracirculat, Tarzan se refugiază într-un apartament din Primăverii. Acolo, curios ca orice creatură om la înfăţişare şi maimuţă la educaţie, începe să cerceteze încăperile. În sufrageria opulentă ca orice sufragerie din Primăverii, Tarzan găseşte aruncat pe un fotoliu… un bong. Atras de mirosul conţinutului său, Tarzan se repede spre maşinăria de vise şi, lovind două pietre ornamentale găsite pe o etajeră, aprinde iarba. Trage nesătul din tubul de plastic şi simte cum plămânii îi explodează, aşa că începe să tuşească necontrolat. Bronhiolele suferă un spasm care le deschide larg, astfel că aburul verdeţii le dezvirginează brutal şi excesiv. Tarzan leşina de la bufeul de Ganja şi cade retezat pe podea. Se trezeşte în mijlocul naturii, lângă un heleşteu acoperit de nuferi, unde o ceată de creaturi nurlii se freacă conştiincios cu lapte şi îngheţată peste goliciunea contorsionată de mişcări obscene. Ajuns la limita răbdării, după ziua îngrozitoare, Tarzan se decide pentru prima dată în viaţa lui să socializeze cu doamnele. Nefiind un iniţiat în tainele artei conversaţiei; şi nici un cunoscător al body language-ului, se hotărăşte să le abordeze aşa cum făcea cu femelele urangutan din zona în care copilărise. Conştiincios, se pune pe defecat, după care cu bucurie şi chiar mai mult, cu exuberanţă, aruncă produsul scremetelor sale în trupa de femeiuşti. Intuitiv simte că încercarea sa de cucerire a acestor teritorii necunoscute trebuie susţinut si de o oarecare formă de verbalizare a intenţiilor sale ludice. Se pune pe răcnit prima expresie pe care o auzise de la skateri atunci când debarcase în faţa Teatrului Naţional: « Sunt un Rastaman ! » 

Marcus a regăsit verticalitatea prăbuşită de neglijenţă a pereţilor toaletelor la fel cum o pierduse… brusc. A amuşinat elanul olfactiv al dejecţiilor şi al clorului în exces, după care a început să se cerceteze pe sine. Avea o senzaţie de disconfort pe care nu putea să o identifice cu exactitate. După un efort de concentrare în care a sunat regruparea în cazarma craniană a neuronilor săi, Marcus s-a îngrozit. Mâna sa dreaptă era cufundată adânc în pantaloni cu priză puternică pe bărbăţia instaurată falnic ca unic stăpân al degetelor sale. Nu era un tip homofob, dimpotrivă, însă trebuia să admită că încetase irevocabil explorarea propriei sexualităţi la graniţa homosexualităţii. Ceva era în neregulă cu el şi asta îl tulbura mai mult decât orice.



  1. Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   10


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə