Discografie: I. JaMes Brown I feel Good, NanCy SinAtRa Bang Bang >II. KeLis Milkshake

Șapte grădinari pentru o plantă

Frigul şi cutumele spitalicești i-au obligat să-şi părăsească avanposturile dărâmării cerebrale şi să se retragă către încăperile sufocante, pline de mirosuri lugubre, ale saloanelor. Din spate păreau smulși dintr-un film despre al doilea război mondial. Mergeau împiedicat, fără vlagă, Marcus se cocoșa din când în când, gemând printre dinți. Luca îşi căra bandajele ferfenițite de interacțiunea cu exteriorul, pătate de sânge, pline de picături vinete, coagulate în ţesătură, iar Lucia, ca o bocitoare mută, cu ochii plecați în gol, cu brațele strânse la sân, frământându-şi pieptul de gânduri, zgribulită în halatul descusut al spitalului, se deplasa cu pașii oprimați de îndoieli puțin în urma celor doi bolnavi.

25 years AND my life and still

I’m trying to get up that great big hill of hope
For a destination

I realised quickly when I knew I should
That the world was made FOR this

Ușa spitalului, aglomerată de umbre, îi aștepta rece şi neprimitoare. Lucia s-a surprins gândindu-se că la urma urmei ușa unui spital nici nu ar trebui să fie primitoare. Nimeni nu vine la spital de plăcere. Toți au îngropate în motivații niște patologii, niște secrete care îi înspăimântă. Oamenii nu sunt speriați de tratamente, sunt speriați de posibilitatea de a crăpa fără să poată împărtăşi secretul vieții lor cuiva, fie el chiar şi un preot mediocru. Ajunși pe holul golit de suferinzi, zbuciumat doar de neoanele avariate, s-au oprit fără să spună nimic, fără să se privească, răsuflând fiecare în ritmul propriilor gânduri. Luca a văzut cum Lucia se pregătește să-şi ia la revedere şi a considerat de buna cuviință să facă același lucru. La urma urmei, aveau să se întâlnească mâine de dimineață, la aceeași cantină grețoasă, stând cu coatele așezate pe aceleaşi feţe de masă în carouri, vestigii încăpăţânate ale unui regim pe care pacienții de la pediatrie îl considerau istorie plicticoasă.

—Mai fumăm unul ?

Marcus nu avea emoții. Era destul de sigur pe el şi destul de insolent încât să nu considere nicio situație mai presus de puterea lui de a da replică, de a reacționa. Însă, câteodată, din străfundurile durerilor sale îi răzbătea un filon de senzații pe care nu putea să-l delimiteze, care îi atingea corzile vocale in aşa fel încât vocea îi tremura. Știa ce trebuie să zică, nu era niciodată nepregătit, dar spunea ce avea de spus cu vocea tremurată, uneori gâtuită de simultaneitatea cu care vibrau corzile vocale zgândărite machiavelic de filonul misterios de senzații. Durerea nu era atât de răbdătoare pe cât ar fi putut să fie Marcus, așa că, până să primească vreun răspuns, o schijă algică i-a zburat prin măruntaie până în ochi, zburându-i sângele periferic pe nas, într-un jet murdar de hematii împuţite, plasmă stătută şi celule moarte. Plămânii, atat de docili la îmbibarea cu THC, s-au săturat să stea prinși în pleură şi, ca într-un complot corporal, şi-au revărsat mucozitățile sangvinolente, umplându-i gura de umori grețoase şi mucilagii gelatinoase. Marcus știa unde e baia, așa că a putut să-şi ţină obrajii închişi până în dreptul unei chiuvete pe jumătate sparte, înfundată de câlţi de păr şi resturi de plăgi. S-a uitat în oglindă şi şi-a dat seama că poate nu reușise să se închidă oral atat de ermetic şi că poate mușchii lui buccinatori nu mai erau atât de proaspeți ca pe vremuri. O dâră negricioasă i se prelinsese până pe bărbie astfel încât părea o creatură hazoasă cu jumătate de mustață. A zâmbit şi a văzut şi celelalte două feţe din oglindă, care se uitau ciobit la el cum îşi trage de colţurile buzelor ca să schițeze o formă timidă de bună dispoziție.

— Este incredibil cum se leagă lucrurile.

Marcus constatase că iarba pe care o mai avea era de ajuns pentru fix încă un joint. Al șaptelea al zilei.

— De ceva vreme nu reușesc să fumez decât șapte sau multipli de șapte jointuri. Ai zice că toate gramajele din lume sunt construite să intre în multipli de şapte jointuri. Este incredibil ce forță stă deasupra sau dedesubtul nostru, cronometrându-ne stările, sincronizând accidentele şi coincidenţele în așa fel încât să ne dea iluzia liberului arbitru, dar să ne ţină în același timp sub controlul autoritar al cunoașterii universale, pe care numai supraumanul poate să o aibă. Aş vrea să invoc, de exemplu, regula celor doi ani. Regulă care să se aplice vieții mele, parcelând-o în perioade distincte, avându-mă pe mine drept singur element comun. Aş vrea să va fac părtași la lumea extraordinară a coincidenţelor din viața mea, la orânduirea secvențelor decăderii mele. Pedeapsa justiției divine este să mă oblige să nu îmi pot face planuri pentru o viață ci pentru cel mult doi ani. Nu am avut nicio relație care să dureze mai mult de doi ani. Nu am avut niciun prieten pe care să nu-l pierd după doi ani. Şi, o să radeți, însă poimâine se împlinesc doi ani de când am fost diagnosticat seropozitiv. E ciudat cum lucrul cel mai rau care ţi se poate întâmpla se numește seropozitiv. După fiecare doi ani, un mecanism uriaş se pune în mișcare greoi şi începe să-mi rupă ițele vieții, să mi le încurce, să-mi schimbe traiectoriile planurilor şi direcțiile viselor. Credeți că eu nu am vrut să am o viață în care să mă scol dimineața devreme, foarte devreme, trezit de plânsul copilului meu şi cu ochii lipiți de somn să îmi încep ziua? Poate credeți că nu îmi doresc să prepar ciocolata cu lapte şi cafeaua, în timp ce femeia visurilor mele, aceea pe care am avut norocul să o găsesc şi să o țin lângă mine, prepară micul dejun. Apoi să ne îmbrăcăm copilul, amândoi, sărutându-ne tandru în timp ce îi îndesăm mânuţele pe mânecile greşite. Apoi să râdem şi să-l îmbrăcăm pe puști așa cum trebuie, iar el să se uite mirat la părinţii lui caraghioși care par să se iubească până la durere. Credeți că nu vreau că în fiecare zi să mă duc la birou cu sufletul strâns în chingile dorului de familie. Credeți că nu visez la seri romantice în trei, unde copilul să ne stea martor la dragoste, în care uităm să comandăm, stând, prostiți de revelația pe care ne-o oferă celălalt, ochi în ochi ore în şir. Apoi, rușinați de chelnerul care tuşeşte discret să comandăm ceva la întâmplare, numai ca să scăpăm de această corvoadă care ne împiedică să ne privim în voie. Să ne bem paharul de vin în faţa televizorului, epuizați de muncă, înfometați de dragoste, în timp ce juniorul se pregătește de somn. Credeți că nu îmi doresc să îmi golesc sufletul de încarnarea exceselor şi să fac loc iubirii eterne? Credeți că nu îmi doresc să răcnesc pe stadioane alături de copilul meu, că nu vreau să sufăr la meciuri cu capul prăbușit în poala femeii vieții mele, care să mă mângâie drăgăstos, şi să-i încurajeze pe băieți? Credeți că nu vreau să dansez cu ea singur în sufrageria dezordonată, înainte de a ne apuca de curăţenie? Credeți că nu vreau să mă plimb mândru de comoara de la brațul meu atunci când sunt în concediu, vânând curios privirile bărbaţilor din jur? Credeți că nu îmi doresc complicitatea îndrăgostiţilor care îşi spun în public lucruri pe care numai ei le înțeleg? Credeți că nu îmi doresc certurile care sunt preludiul împăcărilor efervescente? Din păcate eu mi-am făcut alegerile şi mi-am primit pedeapsa. Şi ea a fost de doi ani, fără suspendare. Pentru eternitate. În doi ani nu poți să trăieşti o viață, decât dacă sacrifici ceva. Sunt un schizofren al destinului, sunt obligat să-mi asum multiple existenţe. Eu mi-am trăit mai multe vieți în calupuri de câte doi ani şi, de fiecare dată, am sacrificat ceva. Şi am greșit. Iar acum aş mai avea nevoie de ceva timp. Ironia este că acum regula celor doi ani mi se pare o viață, în timp ce până acum mi se părea o pedeapsă. Pentru că am făcut recurs la pedeapsa inițială, justiția divină mi-a schimbat condamnarea. Mi-a schimbat condamnarea la provizorat cu o condamnare la moarte.

Marcus vorbea cu pauze în care se contorsiona zdrobit de durere. Se simțea de lut, modelat de o mână abilă, care îi ciupea cele mai dureroase locuri, în glumă, ca să se amuze de scălâmbăielile lui. Jointul se rotea şi, amețit de rapiditatea cu care era molfăit de cele trei perechi de buze, începuse să ardă anapoda. Marcus, cu un gest scrupulos, i-a nivelat arderea şi a pasat în continuare instrumentul de zburat din realitate. Lucia se simțea terorizată de cuvintele lui Marcus. I se părea că tot universul a complotat împotriva ei ca s-o înnebunească, să-i spargă existenţa în particule de remușcare şi nostalgie.

And So I cry sometimes when I’m lying in bed

Just to get it all out what’s in my head
And I, I am feeling a little peculiar

And so I wake în the morning and I step outside

Lucia îl privea în ochi. Nimic ieşit din comun. Obișnuia să privească oamenii în ochi, cu o formă de insolenţă educată pentru că dorea să-şi forțeze interlocutorii, pe care îi știa târâţi moralicește să îşi plece privirea, să îşi accepte mediocritatea, capitulând ocular în faţa ei. Era cea mai elocventa victorie, victoria pe care o îndrăgea cel mai mult, pentru că numai în războiul privirilor putea să facă abstracție de faptul că este femeie, că este slabă, că este obosită şi plictisită şi putea să se mobilizeze, să-şi concentreze opiniile în irisul dilatat, să-şi contureze acuzele în albul ochilor. La fel îl privea pe Marcus, iar el, nu plecase ochii niciodată. Era împăcat cu alegerile sale şi nu aștepta niciun fel de judecată din partea nimănui, astfel încât era detașat de fricile celor care îşi doresc ca opțiunile lor să fie clasificate de ceilalți. Marcus era un monolit de alegeri, orientări, gânduri şi efecte care nu puteau fi în niciun fel disociate, smulse din ansamblul de carne şi suflet pentru a fi analizate, despicate, supuse legilor oamenilor. Corpul lui murea cu fiecare celulă care capitula în faţa invaziei demonice a bolii, cu fiecare junghi care mai rupea o bucată de viață din organele sale, cu fiecare răsuflare întretăiată de chin, însă ochii lui erau vii, spuneau totul sincer, se bucurau de lucrurile mici care fac viața spectaculoasă, se înnegurau bosumflați, pentru ca apoi să izbucnească în explozii purpurii de revoltă şi vitalitate. Lucia îi privea chipul spart din oglindă şi, deși se împotrivea unei incursiuni cerebrale în lumea lui Dacă, a trebuit să-şi imagineze o poveste, povestea lor, a trebuit să-şi detalieze în cadre alb şi negru, ca o peliculă inundată de mistere, în care numai substanța contează, şi nu culoarea, o dragoste, dragostea lor.

— Îmi ești tare drag.

Nu știa dacă doar le gândise sau chiar spusese cuvintele care închegau în spatele aparentei lor insignifianţe tot nucleul concentrat al iubirii de care era Lucia capabilă. Era în tren, în trenul în care se suise fără să știe unde duce. În trenul din care dorise să sară pentru că nu credea în utilitatea unui drum, decât dacă acest drum era parcurs alături de cineva drag, de cineva iubit. Şi-a făcut vânt… însă nu a mai căzut. Trenul a reținut-o în strânsoarea ferestrelor sale şi a restituit-o unui univers din care ea vroia să scape. A început să alerge prin vagoane, împingând călătorii care îi ieșeau în cale, lovindu-se de ușile compartimentelor, zdrobindu-și degetele ca să deschidă ferestrele care se încăpăţânau să rămână închise, reflectându-i batjocuritor imaginea, combinând-o cu peisajul de afară, deformând-o în fațete hazoase.

And I take deep breath

And I get real high
And I scream from the top of my lungs

What’s goin’ on

A întrat într-o cușetă cu pieptul zguduit de oboseală. A închis ușa, trântind-o, şi a dat să se arunce asupra geamului. A simțit stropii de sânge ai degetelor rănite cum se împrăştie într-o spuzeală înflăcărată asupra pereților cușetei. A urmarit traiectoria a doi stropi gemeni, uniți printr-o legătură de plasmă, care s-au așezat jucăuş pe obrazul lui. El era acolo. ACOLO. Stătea relaxat pe pat şi zâmbea tâmp, așa cum numai el putea să fie tâmp şi adorabil în același timp. S-a așezat siderată lângă el, iar el a început să-i mângâie părul încet, cu vârful degetelor, continuând să zâmbească leneş. S-a prăbușit în brațele lui şi şi-a lăsat senzațiile să-i cotropească corpul. El a continuat să o mângâie tandru, cu ochii strălucind de fericire, cu o infinitate de steluțe de afecțiune generoasă. A simțit că trebuia să se azvârle dezbrăcată de toate inhibițiile, de toate amintirile, de toate nostalgiile şi de toate complexele şi fricile ei şi să consume din tandrețea lui ca un naufragiat care îşi hrănește maţele avide de alimente pe vaporul care l-a salvat de la . L-a sărutat. Au rămas așa, uniți doar prin exprimarea buzelor lor amestecate în acest singur sărut, gigantic, colosal.

And I try, oh my God do I try

I try all the time in this institution

And I pray, oh my God do I pray
I pray every single day

For a revolution

Şi deodată i s-a făcut frică. Ea, care care nu dadea doi bani pe timp, ea , care se credea mai presus de curgerea clipelor acum se vedea dependentă de timp. Avea nevoie de timp ca să-l cunoască, ca să-l conjuge cu ea, ca să-l adopte în obișnuinţa mişcărilor sale, ca să-i ofere viața ei în schimbul viitorului lor. Iar timp nu avea. El dispărea rapid, ca oceanul supt de larguri la vremea mareei.

— Eu? Mulțumesc…

Luca era contrariat şi în același timp flatat. I se părea admirabil ca o femeie să poată ghici în spatele bandajelor însângerate şi al echimozelor impertinente drăgălăşenia lui. Aproape i se părea firesc să fie așa acum că o auzise vorbind. Doar era un tip drăgălaş. În plus, i se părea sinceră, mai ales că orientarea lui către un alt registru erotic era evidentă şi, mai mult decât atât, fusese proclamată chiar de el. Marcus şi Lucia îl priveau tăcuţi, cu fetele îngroșate de obrajii umflați şi mongolizate de ochii subțiați de eforturile de a nu izbucni în râs. Luca a rămas împietrit. Este greu să nu rămâi fără reacție atunci când faci o asemenea gafă. Însă Luca nu se număra printre oamenii care îşi pot controla ieșirile, astfel încât a izbucnit în râs. Şi au râs şi ei. Cu poftă, sincer, cu toată gura. Au râs până şi-au epuizat rezervele de oxigen. Au stat şi au râs.

25 years of my life and still

I’m trying to get up that great big hill of hope
For a destination

6. 
   Ne vedem când ajungi acolo
   

Noaptea e groaznică. Nu absenţa luminii o face atât de detestabilă, cât singurătatea pe care o generează. Omenii se retrag cocoșați de oboseala zilei în hrubele pe care le numesc case, se închid în spatele ușilor, se îngrămădesc în faţa televizoarelor, decerebraţi, fără reacție emoţională, se maschează în pijamale şi se încotoşmănează cu plăpumi grele, mirosind a naftalină, iar străzile rămân goale, becurile luminează trist, conștiente de propria inutilitate, pentru că degeaba luminezi, dacă nu ai ce să luminezi, iar liniștea, moartea acustică a zilei citadine, se plimbă greoaie deasupra sufletelor care se ascund în cotloanele somnului cu frică să nu deranjeze atotputernica liniște, să nu provoace dezordine în calmul lipsit de vitalitate al betonului rămas fără pași, fără cauciucuri, în dezolarea podurilor care îşi plâng bătrâneţea scârțâind din şuruburile ruginite pe care nimeni nu le aude. Noaptea este vremea insomniacilor care, întinși pe spate într-un pat, privesc tavanul cu ochii mari şi dureroși, având faţa îmbăiată în luminile reci, fără viață, ale neoanelor de afară. Noaptea este vremea sudorilor reci şi grețoase, care se preling până în coșul pieptului, şi inundă cu umori saline pietroiul grijilor, mormanul de frici, lanțurile opreliștilor morale care apasă pe cutia neagră a viselor imposibil de realizat. Noaptea este momentul de confuzie aviară când guguștiucii picotesc, când gânguritul lor se pierde în pâcla de întuneric, când pisicile se plimbă triste şi speriate prin tomberoane părăsite de salubritate, când câinii vagabonzi îşi urlă singurătatea de pe mormane de noroi, când orfani zgribuliți se îngrămădesc sub un acoperiș neterminat, visând la un miracol care să-i scoată de pe caldarâmul rece şi să-i arunce în brațele unui părinte. Însă noaptea nu se mai petrec miracole. Noaptea este momentul în care durerile revin mai puternice, mai vitale, mai hotărâte să rupă carnea în fâşii de descompunere organică, profitând de lenea viscerelor sedate de dispariția stimulilor. Noaptea este timpul disperării iubiților fără de iubit, al dragostei sufocate în fașa barierelor morale şi raționale.

Did I disappoint you or let you down?

Should I be feeling guilty or let the judges frown?
‘Cause I saw the end before we’d begun,

Yes I saw you were blinded and I knew I had won.

Pentru Lucia noaptea asta era grea. Mai grea decât altele. Simţea apăsarea imaginilor din timpul zilei peste care se aruncă împotriva voinței ei complexul posibilelor scenarii alternative care ar fi putut modifica substanțial mecanica evenimentelor zilei precedente. Ar fi vrut să fi schimbat atât de multe, încât ar fi vrut să trăiască o altă zi. Dialogurile se legau mult mai inspirat, răspunsurile veneau lesne, iar conjuncturile se înlănţuiau, natural, într-o sarabandă a fericirii şi a inspirației complete. Închisese ochii, însă imaginile de abia atunci prinseseră viață, luminozitate, interes. În faţa ei se petrecea o altă zi decât cea pe care tocmai o închisese în spatele yalei în care răsucise cheile. Dorea să-şi exercite puterea minţii asupra evenimentelor trecute, să le modeleze după trasee imaginate de ea astfel încât să atenueze senzația de regret usturător pe care o încerca. Stătea într-un rigor mortis tulburat doar de bătăile inimii şi de încăpăţânarea cu care sângele îi circula prin vase şi se gândea. Avea în creier un univers în întregime vizual (până şi cuvintele erau transformate în imagini), încât, dacă cineva ar fi obligat-o să povestească ceea ce vedea, s-ar fi trezit în imposibilitatea de a putea să cuprindă în cuvinte complexitatea peisajului său encefalic. Din camera alăturată auzea chicotelile obscene ale colegelor ei de apartament, dar nu putea să le asocieze feţe şi nici nu era sigură că dorea să-şi murdărească gândurile cu realitatea femeilor de lângă ea. S-a întors spre ceasul de la capul patului, singura sursă de lumină care se împotrivea tentaculelor sumbre ale întunericului, şi s-a mirat cât de târziu este. Ora trei. Apoi s-a bucurat, pentru că asta însemna că mai este puțin până a doua zi, când putea să repare scenariul zilei precedente, să-l orienteze pe făgașul imaginat de ea, să dea materialitate gândurilor sale. S-a cuibărit în pat cu porii gata să primească căldura așternuturilor şi a închis ochii mai ușoară cu un regret, mai liberă cu un gând, mai liniștită cu o bătaie de inimă, mai relaxată cu o zbatere de piept, mai clară cu o cădere a pleoapei, o ultimă zbatere a pleoapei, așezată peste regretele, bucuriile şi fanteziile unei alte zile, mai bună însă decât cele de până atunci. Apoi a adormit.

It may be over but it won’t stop there,

I am here for you if you’d only care.
You touched my heart you touched my soul

You changed my life and all my goals.

Lui Luca îi plăceau happy end-urile. Ar fi putut să fie o exprimare subtilă a sensibilității sale profund feminine sau, pur şi simplu, un indiciu asupra sufletului său bun, însă oricare ar fi fost explicația, lui îi plăceau finalurile fericite. Le lua ca atare, fără să pună întrebări, şi le îndesa în suflet ca pe o speranță că mai există speranță, că la un moment dat va avea parte şi el de propriul happy end. Era singurul lucru de care nu se rușina. Finalurile fericite erau panaceul durerilor sale sufletești. Se simțea alinat, lejer şi plin de bucurie, pe care îşi dorea să o împărtășească tuturor. Pentru el, happy end-urile erau niște împliniri personale, se simțea ca fiind unicul receptor al înţelesurilor optimiste, ca şi cum ar fi fost gândite pentru el, că şi cum divinitatea îi trimitea semnale să nu dispere şi că totul va fi în regulă. Erau niște victorii personale asupra cinismului şi blazării, asupra morții sufletești ascunse în vivacitatea intoleranţei, în buna dispoziție eternă a prostiei şi în antrenul insensibilității. Până în aceea noapte. Stând întins pe patul metalic, care îi împungea coastele cu arcurile răşchirate prin salteaua supusă la o cură de slăbire de câteva decenii, în care suportase pustule, băşici, dureri şi alte patologii, se mira de cât de prost fusese încât să creadă necondiționat în finaluri fericite. Niciodată nu se gândise ce se întâmplă după ce se termina genericul. Niciodată nu se gândise că poate fata îşi dă seama că a avut doar o pasiune prostească şi începe să regrete că a plecat scăldată în apusul magnific către nimic cu bărbatul, pe care îl credea al viselor sale. Poate că apusul îi va deveni nesuferit, poate că se va închide în ea însăşi, poate că va avea aventuri, poate că nu va mai zâmbi niciodată. Poate că femeia se va întoarce cu coada între picioare la amantul părăsit, se va milogi pentru o șansă, se va umili ca femeie, numai ca să scape de gustul amar al greșelii fără posibilitate de îndreptare. Poate că bărbatul îşi va regreta impulsivitatea şi va adormi mormăind ursuz blesteme la adresă finalului scăldat în apusul magnific. Poate că bărbatul va căuta femei lângă care să regăsească alte happy ending-uri, alte apusuri, alte senzații asemănătoare cu cele pe care i le oferise protagonista. Poate că este un idiot care o va snopi în bătaie, care îi va aduce numai nefericire şi care o va părăsi până la urmă. La fel ca actorii care îşi căută alte şi alte idile în care să joace şi care să le crească conturile. Ar trebui ca actorii care au avut parte de happy end-uri să nu mai fie lăsați niciodată să joace în filme romantice. Nu poți să ai atât de multe finaluri fericite într-o viață de om. E imoral şi neverosimil. Luca nu știa de ce se apucase să se gândească tocmai acum, la ora trei noaptea, la finaluri fericite, că doar nu mai văzuse de mult un film. Şi-a scuturat capul, așa cum făcea de fiecare data când vroia să-şi alunge vreun gând din circumvoluțiuni şi, privind cu un ochi la ceasul telefonului său care indica ora trei şi trei minute, s-a lăsat smuls din realitatea spitalului şi a adormit preocupat de rana de la arcadă care i se zbătea septic.

My heart was blinded by you.

I’ve kissed your lips and held your head.
Shared your dreams and shared your bed.

I know you well, I know your smell.
I’ve been addicted to you.

Marcus ar fi fumat ceva. Orice. Durerile deveneau îngrozitoare, iar el îşi simțea corpul cum cedează, particulă cu particulă, celulă cu celulă, în faţa invaziei monstruoase a bolii. AAAAAAAAA. Nu mai putea să-şi conțină durerile în muțenia încleștata a arcadelor sale dentare, așa că a urlat, însă vibrațiile corzilor vocale i-au zgâriat viscerele şi şi-a simțit interiorul cum se umple de sânge, limfă şi putreziciune. A simțit în nari mirosul de cadavru şi degetele i s-au chircit, smulgând cearceafurile stampilate cu însemnele spitalului, picioarele i s-a zbătut în gol, alergând particulele care îl înconjurau creând un curent de aer îmbibat de miasme de medicament şi boală care i-a răcorit faţa transpirată. Se simțea posedat, cineva îi punea stăpânire pe corp, batjocurindu-i organele, bușindu-i viscerele cu forța, strivindu-i vasele de sânge, necrozându-i nervii, robindu-i simțurile şi subjugându-le suferinței. A simțit cum maţele i se destind şi îi aruncă în gâtlej acidul sucurilor gastrice, cum rănile stomacului încep să sângereze puturos, cum conținuturile fecaloide îşi schimba traseul, mărșăluind spre gura. Aa… A vrut să ţipe, să cheme în ajutor divinitatea, s-o implore să înceteze. Nu a avut timp. A fost amuțit de voma pestilențială care i s-a revărsat malefic peste faţă, peste haine, pe pat şi a început să băltească dizgrațios cu tonuri verzui, roșii şi negre. Ochii ii erau încinși, şi i se lichefiau pe obraji, amestecându-se cu conținutul patologilor sale digestive care începea să se usuce, înglobându-l într-o mască grotescă, ca un faraon îmbălsămat în propriile sucuri digestive. Tâmplele i se prelingeau spre urechi, unde se izbeau de timpanele inflamate bătându-i toba, marșul funebru, prohodul pentru percuție. O gheară metalică i-a smuls calota şi şi-a înfipt degetele murdare în creier agresându-i amintirile care s-au amestecat într-un cocktail ambiguu de fericire, extaz, remușcare, disperare, letargie, nostalgie, furie şi tandrețe. AAAAAA… Blestemat să fii!!! Mama, care îi zâmbea tandru, cu părul secționat de bătaia soarelui. Parcul unde s-a lovit la buză. Bicicleta. Moș Crăciun. Ficatul cedase. Şi l-a simțit dezagregat în particule de bilă şi de enzime care i-au otrăvit toracele. A avut impresia că îşi simte coastele ieșindu-i prin epidermă atunci când s-a arcuit nevropat sub ciocanul care îi zdrobea vertebrele una câte una. Ochii i s-au injectat şi şi-a simțit sângele lipicios cum i se scurge hipnotizant din colţul pleoapelor spre nas ca să se contopească cu șuvoiul de hematii moarte, de limfocite decăzute, de cheaguri împuţite care îi agresau nările, împiedicându-l să răsufle, lipsindu-i creierul de oxigen, omorându-i sinapsele. Stoooooopp!!! Pongo, ogarul afgan, face pipi pe covor. Avionul. Cursuri la anatomie. Femei. Curve. Cururi pătrunse cu febrilitate. Violet. Mult violet. Violet şi roșu. Unde e soarele? Jack Daniel’s. Spuneți doar Jack. Reflectoare. Galben Soare? Nuuuuuu… Unde e soarele? Opriți motoarele. Învârtiţi ruleta. Les jeux sont fait. Rien ne va plus. Cocaină şi pastile. Munți de cocaină. Nu e zăpadă. E cocaină. Sau e zăpada. Pastile, ascundeți pastilele. Poliţie. Fugiiiiii. Şi-a simțit mădularul târându-se beteag în urma corpului său, şi-a acoperit scrotul care se umflase violaceu, aruncându-i sulițe de suferință până în ochi. Soarele? Unde este soarele? Măşti. Clovni grotești. Vise. Operație. Meci. 11 metri. Ieși la el!!!! Fără fault. Frigider. Corpuri decapitate, capete spânzurate. Cocaină. Ia, nu îți face rău. Cluburi. Chiloți rupți, craci desperecheați. Mâini însângerate. Violet. Negru. Prea mult negru. Albastru. Neon. Tatuaje şi dragoni. Vodcă cu suc de roșii? Beție. Abandon. Alegeri. Plângi? De ce plângiiiiiii? Mi s-a terminat dragostea, copiii, zgomote. Clopote. Biserică. Unde este soarele? S-a abandonat vomelor, scurgerilor sangvinolente, eliminării deșeurilor şi dejecțiilor uitate de corp în interiorul său. Calificare. Film. Al Pacino. Urcă pe munte. Suferință. Iubire. Alegeri. Pas cu pas. Ţipă. AAAAAAAAAAA!!!!! Negare. Ură. Prea multă ură. Durere. Alegeri. Soare. Nisip. Parfum. Mirosuri. Femei frumoase. Acceptare. Unde este soarele? LSD. Insula. IBIZA. Distracție. Zâmbete. Dinți albi. Negru, prea mult negru. Albastru. Mai bine. Păduri şi iarbă. Alb. Avem nevoie de alb. Îngeri şi zâne. AAAAAAAA!!!!! Alb. Alb. Alb. Alb. Alb. Alb.

Nimic.

Liniște. Plutire. Alb. Răcoare. Marcus s-a regăsit uluit de bruschețea cu care se liniștise. Şi-a șters gura de resturile de vomă şi sânge coagulat. Ochii îl dureau şi nu putea să ghiceasca nimic din obiectele camerei. Vedea contururi tulburi în atâta alb. Însă dintr-o dată suferința îl părăsise şi se simțea obosit, epuizat, însă ușurat. Simțea că, dacă ar vrea, ar putea să zboare. Uitase cum e să nu suferi, iar acum descoperea că te reobişnuieşti repede cu binele corporal. Aproape că a zâmbit, bineînțeles, tâmp, așa cum numai el putea zâmbi. S-a așezat mai comod şi a savurat cu ochii închişi senzația de confort fizic, frecându-se încet de pe o parte pe alta. Alb.

— Ora decesului: trei şi trei minute.

« Oare cine o fi murit », s-a gândit oarecum intrigat. Din câte știa el, era singur în salon. Poate au înghesuit pe încă cineva la el în camera. În spitalele românești se întâmplă frecvent. Ar fi fumat ceva.

Goodbye my lover.

Goodbye my friend.
You have been the one.

You have been the one for me.

Totuși, cine o fi murit?

6.