Discografie: I. JaMes Brown I feel Good, NanCy SinAtRa Bang Bang >II. KeLis Milkshake

Estetica urâtului

Este oribil cum orice lucru, creat direct de natură, sau prin intermediul omului, îşi poate compromite atât de radical semantica existenţei, utilitatea şi efectul în funcţie de conjunctura în care se află. De exemplu, soarele. E greu de crezut cum un obiect al adulaţiei, vecine cu cretinismul, al atâtor generaţii de poeți mai mult sau mai puţin consacraţi şi mai puţin talentaţi, purtător al celor mai sacre simboluri religioase, premiu suprem vânat de minţi luminate, generator aristocratic al optimismului cromatic, sursă de clonare pentru fanteziile artistice ale ucenicilor celei de-a şaptea arte (numeroase filme de ficţiune înfăţişează planete cu doi sori), filon de inspiraţie voluptuos pentru legiuitorii fizicii optice, se poate usca şi decade atât de plumbuit dezamăgindu-şi publicul. Nu este deloc ciudat să vorbim despre un public, pentru că soarele este o stea atât la propriu, cât şi la figurat. Şi, ca orice stea contemporană fotografiei şi televiziunii, nu îşi mai aparţine în totalitate, fiind devorat chiar şi în singurătatea sa de ochiul malefic al mediei, fiind ciopârţit în fragmente de intimitate de curiozitatea celor pe care îi influenţează. Asemeni unei stele hollywood-iene, soarele trebuie să corespundă cererilor publicului său. Trebuie să se împace cu ideea că, în epoca modernă, publicul hotărăşte comportamentul celui pe care tot el îl ridică pe piedestal. Transparenţa economică furnizată de progresul tehnologiei a adus cel mai mare prejudiciu operaţiunilor de construire a valorilor, pentru că a creat maselor iluzia de control, oferindu-i dovada puterii sale, banul, pentru ca mai apoi să piardă controlul, lăsându-se la bunul plac al impulsului gregar. Publicul, masa decide cine ajunge în vârf, iar gloata poate fi cel mai mare monstru artistic din câţi există atunci când este lăsat fără botniţă. Toate sondajele care încearcă să justifice obedienţă industriilor creatoare de modele sunt nişte palide încercări de a muşamaliza regimul tiranic pe care publicul îl exercită asupra subiecţilor săi şi totala ascultare pe care creatorii de artă o dau păpuşarilor lor.

Publicul s-a transformat în diavol. Vedetele îşi vând sufletul acestui animal cu şase miliarde de capete în schimbul unei utopii. Primesc bani, case la Malibu, excursii în Emiratele Arabe, concerte pe stadioane aglomerate, emisiuni la tv şi trebuie să arunce în balanţă sufletul lor, cu cele mai intime unghere scoase la vedere ca buzunarele unui pantalon vechi şi să se lase pângăriţi şi mutilaţi de nevoile monstrului consumator. Odată pornit şantajul nu se încheie niciodată, pentru că frica de anonimatul economic şi popular este zgarda care îi păstrează cu botul pe labe, simpli câini de circ, în apropierea stăpânului malefic care la răstimpuri le aruncă crocheta unui nou succes, drept recompensă pentru ascultarea umilă prestată. Vedetele epocii moderne sunt nişte prizonieri ai propriei opulente, întemniţaţi de propriul succes, având drept paznic şi stăpân un monstru mai crunt decât o armată de cerberi înfometaţi, fanii, marele public. Principiul tiranic eu te-am făcut, eu te omor, transformat în imperativ zdrobitor generează anomalii artistice, random violence revărsat în artă şi transformat în random art killing. Aşadar, soarele, ca orice stea actuală, este dependent de cei care l-au adulat şi adus în hall of fame-ul universului şi este dator să satisfacă cerinţele fanilor săi, iar atunci când nu reuşeşte, decăderea sa este cu atât mai dramatică cu cât pe lângă insolvabilitate financiară se conturează şi în insolvabilitatea spirituală.

Pentru Luca, în acea dimineaţă soarele decăzuse pentru că nu reuşise să-i respecte dorinţa de a sta pitit pentru o zi, de a nu se arăta pentru 24 de ore cu aureola de intangibilitate a vedetelor care defilează însoţite de bodyguarzi pe covorul roşu. Vanitatea vedetei care uită cine îi este stăpân îl adusese în dizgraţie şi îl mazilise după bariera pleoapelor tumefiate ale lui Luca. În acea dimineaţă detesta cu toată fiinţa lumina care îi zgâria celulele cu bastonaşe şi pe cele cu conuri, făcându-le să se revolte dureros în interiorul craniului său plin de cusături ca o minge de fotbal interbelică. Şi-a pipăit gâlmele pansamentelor care îi acopereau scalpul îndurerat şi a simţit nevoia imperativă de se privi în oglindă. Aşa era el… credea în sfaturile oglinzii cu convingerea cu care un copil crede în Moş Crăciun. Oglinda era make-up artist - ul său personal ale cărui păreri le considera ca fiind nişte adevăruri universale indubitabile. Petrecea ore în şir în faţa oglinzii pentru că îi plăcea să se regăsească inversat, golit de sentimente, robotizat de partea cealaltă a ecranului de sticlă. Se putea considera fără îndoială un metrosexual. Când auzise prima dată noţiunea crezuse ca metrosexualul este cineva care face sex în metrou şi, deşi încercase procedeul de satisfacere frugală în mijloacele de transport în comun, nu putea sa pretindă o asemenea titulatură care în opinia lui indică o lărgime de spirit, cel puţin la fel de mare cu cea de anus. Ulterior a înţeles noţiunea şi s-a adoptat pe sine ca fiind metrosexual, însă în Bucureşti i se spunea doar poponar. Indiferent de contextul conversaţional, lui i se spunea poponar, diferenţa o făcea intonaţia care putea să adauge valenţe infinite acestui cuvânt, de la dispret si până la alintul său, sau, în cazurile cele mai rele, până la verbalizarea urii pentru adepţii amorului grecesc. Luca avusese numai de pierdut din cauza acestui centru inversat al rutului pe care el îl considera un defect ireparabil adus propriei persoane, o jignire umilitoare adusă familiei sale şi o ireparabilă greşeală a naturii care îl expusese astfel oprobriului social. Complexul tarei incomensurabile îl moştenise odată cu ceasul de buzunar de la bunicul său, fost mare avocat al Bucureştiului interbelic, care se presupunea că şi-ar fi oferit obştescul sfârşit din cauza şocului acuzat la aflarea orientării dorsale a nepotului său. Familia pusese lipsa prezenţei feminine atârnate de braţul adolescentin al lui Luca pe seama preocupărilor sale intelectuale, care - era clar şi pentru nişte conservatori ca ei - nu aduceau foarte multe puncte de popularitate în sânul populaţiei feminine. Tragedia însă s-a produs când, la o descindere inopinată în camera, lui Luca, familia a descoperit un budoar pentru destrăbălatul anal si pe copilul lor lucrându-şi de zor fesierii pe spinarea unui altui bărbat. Ruşinea devine insuportabilă doar atunci când o împărtăşeşti celorlalţi, când o treci prin sita judecăţii lor, astfel încât din acel moment Luca şi-a consumat zilele una după alta cu ochii plecaţi şi sufletul sfâşiat de reproşurile veninoase care îi fuseseră aruncate cu mărinimie de toţi membrii familiei sale numeroase. Spre deosebire de el, bunicul său, pe lângă o strălucită carieră de avocat, avusese şi un defect la prohab care astăzi se traducea prin patru copii ejectaţi la foc continuu de bunica. Educaţi cu stricteţe cazonă, cei patru au crescut cu personalitatea ciuntită de un tată prea autoritar şi de nişte reguli lipsite de briza vremurilor în schimbare. Comunismul presărat de sceleraţi ideologici le-a îngropat şi mai mult umanitatea, schingiuindu-le sufletele până la limita nebuniei. Lor a trebuit Luca să le facă faţă, rând pe rând, în chiar ziua înmormântării bunicului său. Atunci când eşti conştient de justeţea propriilor opinii, ciocnirea cu cei din jur, chiar şi în condiţiile unei inferiorităţi numerice evidente, este echilibrată de argumentaţia consolidata de încredere, însă atunci când sufletul zace dărăpănat sub greutatea propriilor învinuiri, eşti o victimă sigură. A trebuit să suporte tăcut, cu acea mină a omului exanguinat în bărbăţie, injuriile, veninul reproşurilor picurate marsav de niste amputaţi spiritual. Rând pe rând, au aruncat piatra infamiei, acea piatră pe care o păstrau pentru ei înşişi, dar pe care amânau s-o lanseze pentru a nu dărâma şi ultima urmă putredă de demnitate şi respect de sine. Cu bucurie s-au lepădat de propriul stigmat izbindu-i otrava de pereţii înțelegerii lui Luca. Sărmanul inaugurase astfel deschiderea unui sezon al propriei crucificări, un sezon care urma să dureze cât o viaţă. A fost constrâns de propria indisciplină spirituală şi de fisura vinovăţiei strecurate în chiar miezul credinţei sale să capituleze înainte de a începe războiul. A ascultat supus cum întreaga familie îşi exterioriza cele mai abjecte bănuieli privitoare la viaţa sa şi cele mai nedrepte invective privitoare la caracterul său. Oamenii mici, decăzuţi pe cea mai joasă dintre treptele mârşăviei, aceea în care eşti incapabil să-ţi asumi propriile fantasme scabroase şi să le dai demnitatea încercării, au obiceiul să mânjească pe cei atât de slabi încât să-i lase cu propriile gunoaie sufleteşti, să-i investească pe ceilalţi cu infamia propriilor gânduri.

Give me a reason to stay here… Tracy Chapman avea darul de a linişti în el şi cel mai devastator tumult sufletesc legumizându-l, transformându-l în lut, uşor de modelat de acordurile artistei. Doar atunci când asculta Tracy Chapman putea să-şi regăsească demnitatea şi să privească în ochi realitatea personală ca pe un fapt şi nicidecum ca pe o fatalitate. Muzica pentru el depăşise stadiul de stare, devenind mai mult decât atât, un personaj. Arta adevărată, sinceră, fără compromisuri are darul de a individualiza şi personaliza emoţia transmisă receptorului, de a genera un infinit de mesaje, toate acordate la sensibilitatea fiecăruia dintre cei care se cufundă în compoziţia ei. Arta, atunci când este explozie emoţională loială credinţelor autorului său, vorbeşte cu fiecare receptor în parte, se confundă cu oricine este dispus să-i accepte cameleonismul, se camuflează între straturile experienţei primitorului ei. Arta veritabilă il defineşte pe creatorul său, însă, cu mult mai important, defineşte personalizat pe fiecare primitor în parte. În faţa unei capodopere trebuie să te înfăţişezi dezgolit de emoţii, uitat de gânduri, naufragiat prin retrospecţie în adâncurile calmului placentar, pentru că ARTA are puterea să mobilizeze cele mai ascunse resurse ale sensibilităţii pentru a le transforma în impuls voliţional şi a le insera precis în trecutul cortical personal. Aşadar, contemplarea unei opere de artă se face la un nivel intim care depăşeşte dragostea terestră, apropiindu-se mai degrabă de formele de dragoste divină. În contemplarea artei te apropii de divinitate mai mult decât în conceperea ei. Nu poţi fi consumator de artă fără să fii ipocrit. Arta se consumă singură de sensuri şi simboluri pe mojarul sensibilităţii personale, impregnându-se ireversibil în epiderma astrală a sufletului. În faţa artei eşti sincer doar atunci când te laşi la bunul său plac. Luca se oferea muzicii lui Tracy cu sinceritatea şi candoarea cu care se oferă sugarul mângâierilor materne. Atunci când asculta sunetele lui Tracy, Luca se regăsea în universul placentar, legat de artistă printr-un cordon ombilical al stărilor sufleteşti şi deseori adopta poziţia fetală, împietrind aşa ore în şir, în timp ce din difuzoare cădea potopul emoţional în stropi fini de muzică. Apoi, udat până la viscere, cădea în balta tulbure a realităţii şi încerca până la următoarea audiţie să-şi ţină bărbia sus astfel încât murdăria cotidianului să nu-i intre în nas şi să-l sufoce.

Give me a reason to stay here… Un motiv ca să rămână, atât ceruse şi el, atunci când, aruncat în coşul de vechituri sentimentale ale familiei, se hotărâse să-şi ceară dreptul la clemenţa familială. Nu i se daduse nici un motiv ca să rămână, ba, dimpotrivă, cu diplomaţie rurală, fusese chiar îndemnat să părăsească sfera relaţiilor cu familia. Cu greutatea singurătăţii, a celei mai grele dintre singurătăţi, cea aglomerată, pe care o resimte emigrantul mexican când ajunge pentru prima data în centrul New York-ului, cu bocceluţa de amintiri la subraţ, Luca şi-a târâit gândurile către un alt cartier, către un alt cotidian, pictat mai vesel poate de această dată. De atunci a căutat în continuare câte un motiv ca să rămână pe acolo pe unde îl purtau paşii, dar de unde îl alunga batjocura celorlalţi, însă a fost nevoit să-şi mute singurătatea şi, odată cu ea, şi sursa ei, orientarea sexuală, după ritmul trist al metronomului anotimpurilor. Orice schimbare este tristă pentru că presupune moartea unei realităţi. În viaţa lui Luca se adunase un cimitir de realităţi pierdute, iar el se plimba pe aleile acestui cimitir luminat doar de razele palide ale vreunei aventuri, asemeni unui bătrân rămas fără soţia de o viaţă, fără prietenii copilăriei, suspendat într-un spaţiu nerevendicat de nimeni, viu printre morminte, mort printre oameni. În mediile bucureştene, în pofida declaraţiilor pline de bune intenţii, un gay timid era ca o grefă nepotrivită, era rejectat de organismul monden al metropolei, indiferent de localizarea grefei. Anticorpii moralităţii puteau să accepte prostul gust ridicat la rang de model de viaţă, stilul de viața putrezit, peticit de bani câştigaţi la nunţi şi botezuri, drept inspiraţie şi model de educaţie, sânii prelucraţi chirurgical drept repere de frumuseţe, gâjâielile stricate ale stricatelor de mahala, drept talent şi modestie, virusul botulinic purtat pe buze şi veninul abject al prostiei purtat pe limbă drept norme de spiritualitate şi bună creştere, sula în coaste drept declaraţie politică antologica, ouăle atrofiate ale unui cămătar de suflete drept unitate de măsură a bunăstării, însă curul unui poponar timid era pur şi simplu inacceptabil pentru organismul duhnind de sănătate morală, civică şi socială al capitalei cosmopolite. Ca să poţi pretinde clemenţă trebuie să te arăţi clement, astfel că Luca decisese să îşi ascundă toleranţa în spatele unei duşmănii mocnite, reprimate violent de educaţie, generatoare strălucita de noi frustrări care se adăugau în punga de gaz otrăvit a furiei.

Give me a reason to stay here… Doar când asculta Tracy se liniştea şi redevenea copil, inocent, plin de vise şi de încredere. Fără să ştie foarte multe despre ea, Luca simţea că se regăseşte în discografia cântăreţei, versurile ei înşirând bobiţă după bobita mărgelele propriilor lui amintiri. Era singurul moment în care se simţea special ştiindu-si viaţa acordată partiturilor de chitară şi însemnată în carneţelele de versuri. Oricât de urâtă şi fără perspective ar fi fost viaţa lui, convertită în versuri şi note, se transforma în model de martiriu, în pildă pentru următoarele generaţii. Deşi nu se pricepea la femei sau poate pentru că le pricepea pe femei prea bine o găsea frumoasă pe Tracy. Şi-ar fi dorit să fie dezmierdat de nişte degete care ciupesc atât de angelic corzile chitării, după cum şi-ar fi dorit să fie sărutat de buzele care modelează atât de natural sunetele amintirilor. Talentul şi spiritualitatea sunt cei mai măiaştri chirurgi esteticieni.

And clenching your fist for the ones like us
who are oppressed by the figures of beauty,
you fixed yourself, you said, "Well never mind,
we are ugly but we have the music."

Leonard Cohen îşi amintise astfel de noaptea sa de reverie amoroasă alături de Janis Joplin. Fără să aibă mijloacele artistice ale unui poet, Luca împrumutase aceasta declaraţie de independenţă faţă de canoanele de frumuseţe ale materiei, îmbrăţişând cu atâta pioşenie frumseţea universala a sufletului, încât transformase aceste versuri în slogan al propriei cruciade împotriva intoleranţei. Tocmai de aceea, în acea dimineaţă simţea nevoia să se regăsească faţă în faţă cu oglinda pentru a verifica prezenţa spiritului deasupra rănilor care îi îndurerau chipul, pentru a analiza uitându-se în proprii ochi urmele pagubelor lăsate de seara precedentă asupra sufletului.

A ieşit grăbit din salon şi s-a îndreptat spre toalete, acolo unde spera să găsească instrumentul care să-i reflecte cioburile sufleteşti. A rătăcit prin câteva toalete, însă fie nu a găsit loc, fie nu a găsit oglindă. Într-un final, s-a decis să îşi depună candidatura de unic stăpânitor pentru baia secţiei de terapie intensivă. La urma urmei, locatarii secţiei erau fie in comă, fie etichetaţi, ambalaţi şi în drum spre morgă. Prezenţa lui în baie nu i-ar fi afectat nicidecum. Exact când se pregătea sa intre în baie, spre marea lui surpriză a descoperit că şi muribunzii merg la toaletă si, nu numai atât, că mai şi ies de acolo. Uşa de la toaletele pentru bărbaţi l-a izbit sec în cap. Ameţit de lovitură şi preocupat de firicelul de sânge care i se scurgea pe nas a auzit vag scuzele agresorului involuntar, însă nu a răspuns nimic şi a intrat in toaleta meschina lăsând uşa să se trântească în urma sa.

4. 
   Cine nu se aseamănă uneori se adună
   

Iată una din întrebările care îl frământau pe Marcus: la intrarea în poliţie testul de competenţă este un test de prostie? Încă una din întrebările care nu-i dădeau pace privea paradoxul lumii medicale româneşti. De ce doctorii care au fost premianţi în facultate sunt complet oligofreni după ce o termină? Iată două şcoli care, deşi deservesc categorii profesionale vitale pentru buna funcţionare a unui stat eliberează în circuitul social regimente de cretini cărora le ataşează ca o palidă compensaţie pentru lipsa evidentă de creier nişte diplome cu valoare de atestat al valorii. E ca şi cum ai încorona un rahat diareic cu un diamant din bijuteriile coroanei. La fel se întâmpla şi cu diplomele, nu numai că nu reuşeşti să îi deştepţi în niciun fel pe tembelii pe care îi investeşti cu titlul de licenţiaţi dar, mai mult, depreciezi infinit motivaţia oricărui om sănătos la cap de a obţine buletinul de om scolit. De bine, de rău, în facultatea de medicină intri ca tânăr cu potenţial şi ieşi ca matur depersonalizat, banal chiar şi în prostie, infirm cortical uniform, cu centrul nervos al propriei opinii abolit de parcă în cei şase ani în care te agiţi ca virgina la vârful mădularului suferi multiple vasectomii cerebrale care te lasă fără direcţie, fără păreri personale, fără atitudine. În schimb, în poliţie nici măcar nu ţi se mai cere vreo urmă de inteligenţă la înrolare. Dimpotrivă, subiecţii care ar putea poseda şi cea mai vagă nuanţa de avânt intelectual trebuie respinşi ca fiind potenţiale elemente destabilizatoare. Marcus denumise aceste fenomene paradoxul studiilor înalte. Însă el avea o altă măsura după care judeca încărcătura cerebrală a indivizilor cu care intra în contact. Folosea un proverb drept sită ca să inventorieze, sa claseze şi, în cele din urmă, sa cearnă idioţii. Nu mai ştia exact unde îl auzise, nici măcar nu ştia dacă e corect, dar era mulţumit cu adaptarea pe care o făcuse. Pe vremea când avea prieteni obişnuia să-l spună ori de câte ori se ivea ocazia. Îl rostea cu o oarecare emfază care amuza teribil pe toată lumea. În timp, pe măsură ce boala îi scosese în cale din ce în ce mai mulţi dobitoci, proverbul se transformase din tic verbal în unitate de măsură a celorlalţi şi instinct de supravieţuire.

Cine ştie şi ştie că ştie e inţelept – urmează-l,

Cine ştie şi nu ştie că ştie e visător – trezeşte-l,

Cine nu ştie şi ştie că nu ştie e semidoct – învaţă-l,

Cine nu ştie şi nu ştie că nu ştie e îngâmfat– evită-l.

Marcus nu avusese niciodată norocul să întâlnească un înţelept. Cel mai de sus prag pe care îl atinseseră cunoștințele sale fusese cel de visător, sau, mai exact, de aproape visător. Se lovise în schimb cu frecvenţă de ultimele două, cele mai de jos, tipuri de bipede. Pentru Marcus lumea era plină de semidocţi şi îngâmfaţi. Iar, de curând, Marcus descoperise cea mai nemernică specie de retardaţi: semidoctul îngâmfat şi împotriva lui încă nu s-a descoperit vreun remediu. Până la el. Marcus găsise modalitatea optimă de neutralizare a acestei monstruozităţi conjugate de prostie şi îngâmfare.

Cine nu ştie şi crede că le ştie pe toate e un semidoct îngâmfat – omoară-l.

Medicul meloman se încadra în această nefericită ultimă categorie. Marcus tocmai aflase că nu-i ieşiseră bine analizele, aşa că trebuia să mai mototolească cearceafurile cârpite ale spitalului pentru câteva zile în care să i se facă investigaţii. Marcus nu s-a putut împiedica să nu îşi aducă aminte că este bolnav de SIDA. Cum dracu să ii iasă bine analizele dacă avea SIDA? În plus, simţea că, fiind vorba de o boală netratabilă, cam tot ce fusese de investigat se investigase când ii descoperiseră boala. Ce putea să mai descopere acest discipol al lui Hipocrat? Că are dublu SIDA? Ce putea fi mai rău decât o boala care e fatală şi care nu se tratează? Aşa că plănuia să-i propună un târg echitabil: fie îl face bine definitiv, şi atunci acceptă să mai rămână în spital, fie îl lasă dracului în pace să-şi vadă aşa cum ştie el de zilele care i-au mai rămas. Parcă pentru a-i adânci şi mai mult dilemele în şanţurile cortexului, la televizor se difuza o ştire : o femeie fusese înjunghiată în spate într-un şanţ dintr-un sat moldovean. Poliţia bănuia că este vorba de o crimă. A fost tentat să se întrebe dacă nu cumva medicul care bănuia ca e ceva în neregula cu el nu avea vreun frate în poliţie. Altfel nu îşi putea explica perspicacitatea şefului de post din satul respectiv. Bănuia că era legat prin vreun dublu helix de ADN de medicul meloman. Femeia ar fi putut fi o curvă care întreţinea relaţii sexuale cu un cuţit. Astfel, prezenţa cuţitului pervers s-ar fi putut explica prin nevoia acestuia de a o fecunda pe tipă între omoplaţi. Ar putea fi o moarte din dragoste, aşa cum crapă octogenarii, mustind de VIAGRA, doborâţi de apoplexie în mijlocul coitului cu vreo tinerică. Femeia ar putea fi vinovată de propria moarte pentru că s-a împreunat pe la spate cu un cuţit de vânătoare. Însă poliţistul cu ochiul antrenat a văzut ceea ce nimeni nu mai văzuse şi bănuia ceea ce nimeni nu ar fi putut bănui: o crimă. FANTASTIC. Fiind protejat de astfel de poliţai şi tratat de astfel de doctori, Marcus se simţea mult, mult, mult mai în siguranţă.

Take me down to the Paradise City

Where the grass is green

And the girls are pretty

O asistentă schimbase postul pe VH1 şi acum, din difuzoarele anemice ale televizorului bătrân si bolnav, au început să se izbească de timpane Guns’n Roses. Asta îşi dorea şi el… să scape odată şi să ajungă în Paradise City, unde iarba e verde şi gagicile sunt tari. Însă oameni ca doctorul meloman şi ca poliţistul perspicace îl împiedicau, îl reţineau din exces de zel şi penurie de creier să ajungă în nenorocitul ăla de Paradise City. Toată viaţa căutase Paradise City aşa cum eroii lui Umberto Eco, ceata lui Bodolino, căutau Potirul Sf. Graal, însă, la fel ca ei, în afara unor amintiri fabuloase, se întorcea în nefiinţă fără să găsească acest oraş al tuturor plăcerilor. Poliţişti, medici, vameşi, taximetrişti, securişti, oameni de afaceri, primari, preşedinţi, senatori şi deputaţi, colegi, prieteni şi alţii ca ei, dar îl încurcaseră, încetiniseră şi rătăciseră din drumul lui. Marcus era un tip curios. Oare poliţistul perspicace auzise de Guns’n Roses?

La urma urmei, părea să aibă cam aceeaşi vârstă cu el. Marcus bănuia nişte diferenţe semnificative între ei la nivelul trecutului şi, fără îndoială, şi la cel al viitorului. Învățase la cursurile de semiologie medicală să poată azvârli un diagnostic preliminar după simpla cercetare a unui individ. Împinsese şi mai departe această calitate şi acum putea să emită un diagnostic pertinent chiar şi în legătură cu sufletul subiecţilor cu care intra în contact. Uneori, la oamenii la care previzibilitatea trecutului se răsfrângea asupra viitorului, Marcus reuşea să judece şi amprentele timpului asupra amintirilor, dezlegând într-un mod admirabil misterele copilăriei şi adolescenţei interlocutorilor săi. De exemplu, faciesul turgescent în zona obrajilor şi a vârfului nasului poliţaiului indică o reală implicare cotidiană în creşterea cifrei de afaceri a birtului din sat. Timbrul uşor inconstant îl recomanda ca un debil ideatic aplecat mai degrabă către dosurile şi, mai precis, către sfincterele celor de la care ar fi putut obţine vreun profit decât către verticalitatea caracterului şi înălţimea spiritului. Omul părea genul de organ pios, enoriaş evlavios în biserica micii şmecherii patronată de sfântul profit. Să nu vă gândiţi la case la Antibes sau depozite în valută prin bănci elveţiene. Aceste tipuri de profit erau mult peste puterea lui de înţelegere şi deci inexistente în organul cerebral abilitat să construiască direcţiile viitoare de desfăşurare a gândurilor. Pentru el, un bon de masă era echivalentul unei zile folosite la maxim, iar o gâscă ameţită era măsura recunoaşterii meritelor sale în slujba ordinii şi liniştii cetăţenilor. Nu din nesimţire considera că totul i se cuvine, ci pentru că era incapabil de a se pune în chestiune pe sine. Pentru asta ar fi avut nevoie de o scară a valorilor şi de capacitatea analitică de a se situa obiectiv pe această scară. Iar singura scară pe care o avea el era scara pe care o folosea ca să se urce în pod să scoată fanul. Nu avea un ego grandoman, ci un ego inert. De aceea era nevoie să îl gâdili cu « o atenţie » pentru a reacţiona în vreun fel. Era genul de bărbat care considera că femeia trebuie pusă la punct pentru a şti cine este cocoşul în curte. De aceea, din când în când, inspirat de culoarea roşie a vinului prost făcut în grajdul din spatele casei, vedea negru în faţa ochilor şi îşi altoia darnic soţia şi copiii. La urma urmei, el reprezenta statul român în sat şi mai ales în curtea proprietate personală, iar cu statul român nu e de glumit. Bineînţeles, cu excepţia cazului când eşti o hoardă de mineri semianalfabeţi, abrutizaţi, plecaţi la vânătoare de bucureşteni si te preumbli bezmetic agitând bastoane, târnăcoape şi lopeţi peste spinările intelectualilor. În acest caz statul român este ciuca bătăilor de joc şi agentul rozaliu la obraji înțelesese convenția socială şi cu mult zel se alăturase cu bulanul său unsuros în mâna mişcării de reprimare a testelor luminate într-o zi de 13. Zi cu mult ghinion pentru studenţi dar extrem de profitabilă pentru animalele propuse de un conducător bicisnic pentru postul de grădinari naţionali în centrul Bucureştiului. În rest, poliţistul era un tip blajin, nu ar fi rănit un răufăcător în veci. În fiecare sâmbătă, după ce se termina etapa la televizor, beţivanii satului, mulţi dintre ei luaţi în evidenţa poliţiei pentru găinării şi cocoşării, se întâlneau la discoteca amenajată în fostul cămin cultural. Dacă creionul e instrumentul scriitorului, pensula cel al pictorului, atunci sticla de poşircă e instrumentul găinarului rural. După ore bune de etilizare, tinerii satului încep să vâneze graţiile domnişoarelor prezente într-un cadru furat parcă din La grenouille al lui Monet. Domnişoarele nu cedează, deşi îşi doresc să fie scotocite în punctele plăcerii de falusurile domnilor petrecăreţi. În cazul în care generosul romantic este prea beat ca să mai poată avea vreo putere de motivare asupra tuberozităţii de după pantaloni, domnişoarele se mulţumesc şi cu baletul desfrânat al degetelor unite în diversitate (cantitatea de pământ de sub unghii variază de la un deget la altul), introduse in corpore (in corpore are dublă valenţă, şi anume aceea că sunt introduse toate odată şi mai apoi aceea că sunt introduse în corpul tinerei, scuzați licenţa). Şi, pentru că întotdeauna se găsesc câte doi tolomaci care să se orienteze către aceeaşi domnişoară, iar conceptul de penetrare dublă este mult prea avangardist pentru centrii nervoşi de înţelegere a perversităţii, întotdeauna seara începută în note atât de optimiste de hăhăieli şi gâlgâieli se transformă într-o bătaie generală, pentru că în sat toată lumea are veri, fraţi, naşi, unchi sau taţi pe care îi cheamă în ajutor atunci când situaţia devine critică. Toată această încrengătură genealogică aşezată în cercuri concentrice te duce cu gândul la obiceiurile Bourbonilor şi te îndeamnă la clemenţă istorică pentru impulsurile incestuoase ale acelei vremi, impulsuri care măcar erau datorate unei rafinate înţelegeri a desfrâului. Inutil de spus ca multe familii din sat îşi au obârşia într-o sticlă de ţuica şi un viol sincopat în spatele căminului cultural. În condiţiile emancipării femeilor şi comercializării, chiar şi în magazinul universal al satului, de reviste pentru femei, tinerele agresate au în zilele noastre obiceiul de a reclama la poliţie dăunarea agresivă a himenului. După un weekend bine asezonat cu umori gelatinoase şi icnete promiscue poliţaiul se trezește în fiecare luni dimineaţa cu un teanc de plângeri scrise mai mult sau mai puţin corect gramatical. Normele morale ale legăturilor familiale îl împiedică pe organul ordinii să dea curs acestor reclamaţii subversive al căror unic scop este destabilizarea ierarhiilor. La urma urmei, cine îl poate învinui că nu vrea să-şi ancheteze membrii familiei? Cu mintea înceţoşată de amintirile neclare ale ospăţului bahic şi cu ficatul iritat de licorile din boască, poliţistul perspicace reuşeşte cu abilitate instinctuală să muşamalizeze orice strop de revoltă sătească punând violurile semiconştiente, fălcile fracturate, spinările cocoşate de lovituri, echimozele, juliturile, plăgile împunse, fracturile, urmele vaginale soioase ale fostelor virgine ale satului pe seama cursului implacabil al vieţii, pe seama circuitului sexual al naturii, pe seama drumului iniţiatic pe care suntem datori să-l parcurgem ca să devenim oameni mari şi nu în ultimul rând pe seama divinităţii atotputernice. Aşadar poliţaiul puturos găseşte vină până şi lui Dumnezeu mai degrabă decât finilor sau verilor săi care, în lumea lui, sunt mai presus de păcat şi prin urmare incapabili de greşeală. De obicei tactica dă roade şi sărmanele victime rurale îşi sufocă indignarea şi se retrag tăcute la muncile câmpului. Însă iată că într-una din sâmbete femeia înamorată de cuţit îi complică viaţa şi el trebuie să dea interviuri, să emită păreri şi asta în faţa a zeci de camere înfometate de imagini.

Take me down to the Paradise City

Where the grass is green

And the girls are pretty

Marcus se îndrepta deja spre sala de mese unde urma să mănânce terciul de orez şi găluşca de carne ce revenea fiecărui bolnav. Unele melodii însa erau foarte bine ancorate într-un trecut îndepărtat acum, dar atât de plăcut la amintire, încât devenea palpabil.

„ Ubi bene, ibi patria”. Marcus era un globtrotter trist, aflat într-o permanentă căutare a propriei patrii. Călătorise mult, însă nu fusese niciodată nici măcar aproape de ă găsi « binele » care să îl facă să recunoască vreun spaţiu ca fiindu-i patrie. Se află în ipostaza hazlie a unui individ aflat într-un spaţiu ambiguu ca delimitare şi funcţionalitate, simţindu-se ca acasă în multe locuri, însă neavând niciun loc care să-i fie casă. Se regăsise deseori în pielea personajului interpretat de Tom Hanks din « The Terminal », cu singura excepţie că el nu ştia ruseşte şi nu-i plăceau hamburgerii. În afară de asta, Marcus descoperise în sine un simţ alterat al realităţii, un germene de schizofrenie care îl împiedica să se adapteze exteriorului, întreaga lui preocupare fiind aţintită către explorarea activă şi intimă a universurilor personale. Avantajul vieţuirii în sine era ca procedeul îi satisfăcea nevoia schizofrenă de a fi altcineva şi îi uşura plictiseala şi uneori chiar dezgustul de sine. Marcus era un autoplictisit, lucru care, în lipsa dedublării interioare, i-ar fi pricinuit mari neplăceri. Aşa că, din punctul acesta de vedere, Marcus îşi descoperise patria – The Paradise City chiar în interiorul său. Nu se hotărâse încă dacă acesta era un avantaj, pentru că îl scutise de căutările în lumile externe sau un handicap, pentru că îi scăzuse motivaţia de adaptare la lume, însă în momentul de faţă nu credea că mai era prea mult de făcut. În plus, doar intr-o singura ţară se simţise confortabil, în siguranţă, protejat şi cu toate variabilele care transformă cotidianul într-o loterie a astrelor dozate în proporţii perfecte. Era ţara EU-lui fabricat într-un infinit de exemplare unice, în care de fiecare dată el era egal cu sine însuşi, iar universurile, indiferent de formula în care erau aşezate, se înşirau până la urmă în aceeaşi secvenţă de adevăruri. Nu este mai puţin adevărat că acest refugiu constant disponibil, această oază de calmitate interioară aflată în mijlocul calamităţii realităţii ar fi fost imposibil de realizat dacă nu ar fi apelat la nişte adjuvanți externi, care să dea o mână sau, mai bine zis, un fum de ajutor. Abuzase de droguri şi drogurile abuzaseră de el. Le câştigase încrederea şi ele îl lăsaseră să profite de ele, ca să-şi atingă patria interioară.

Take me down to the Paradise City

Where the grass is green

And the girls are pretty

Marcus ajunsese în sala de mese, meschină ca dimensiuni şi deprimantă ca înfăţişare, fredonând melodia. În faţa lui, pacienţii aglutinaţi într-un conglomerat de patologii, aşteptau să-şi satisfacă centrii hipotalamici ai foamei şi saţietăţii.

În colţul cel mai sumbru al încăperii, Marcus a văzut cu coada ochiului o formă de viaţă întunecată, prăvălită peste masa cu greutatea pe care ţi-o dă o mare nenorocire. După bandajele ruginite de hemoglobină a regăsit trăsăturile tânărului pe care îl izbise mai devreme cu uşa toaletei. Marcus era un tip sociabil selectiv, adică putea fi extrem de plăcut şi un causeur desăvârşit, însă numai în compania celor pe care îi considera potriviţi. Într-un fel ciudat, tânărul dărâmat pe masă părea să îi gâdile curiozitatea, aşa că s-a îndreptat cu paşi hotărâţi către conul de umbră al camerei unde zăcea bandajatul depresiv.

— Sunt Marcus. Iartă-mă pentru mai devreme. Nu am ştiut că e cineva după uşă.

5.