Discografie: I. JaMes Brown I feel Good, NanCy SinAtRa Bang Bang >II. KeLis Milkshake

Misterele adânci ale Evei

Lucia l-a petrecut cu privirea pe cel ce dezerta tăcut din lumea sporovăielii lor în care el fusese dictator al cuvântului, tiran al povestirii. Se auto invitase la vernisajul expoziției amintirilor lui, iar acum se simțea abandonată pustiului devastator al propriilor amintiri. Avea nevoie de asistenţa cuiva ca să poată visa, iar Marcus fusese un pitpalac care o purtase prin lumile fantastice ale nesfârșitei fantezii. Acum, pitpalacul se retrăgea cu aripa frânta de alicele reci, metalice ale bolii. Evocarea amintirilor fumătorului îi făcuse poftă de memorie. Şi-a privit ceasul iar secundele o trăgeau cu lehamite, egale, monotone către procesul plicticos al distribuirii medicamentelor. Nu suporta să poarte ceas, însă era obligată să îl afișeze la mână pe toată durata programului, ca să nu aibă nicio scuză în cazul vreunei întârzieri. S-ar fi supus cu plăcere riscurilor unui timp inegal, unei scurgeri neregulate a celulelor temporale care să pigmenteze cu misterul neprevăzutului o lume parcelată de canoane şi algoritme, în unităţi egale, cuantificate şi cuantificabile. Ar fi vrut să evadeze din existenţa lui precis în universul lui poate. Şi-ar fi dorit să nu poată să-şi determine anii sau greutatea decât aproximativ şi în fiecare zi să aibă o altă vârstă, imposibil de fixat între parametri vreunei nomenclaturi şi o altă greutate supusă unei gravitații diferite. Visa să trăiască într-o lume unde unitățile de măsura să nu se cunoască, ci să se simtă. Tic Tac Tic Tac. Ceasul indica târşâitul secundelor încolonate disciplinat pe pavajul cadranelor tuturor ceasurilor din lume, iar ea se pregătea de turneul maladiilor traduse în medicații şi în rețete.

I’ve been biding my time

Been so subtly kind,
I’ve got to think so selfishly

‘Cos you’re the face inside of me

S-a ridicat de la masă şi, cu sufletul scârbit, s-a pregătit de tortura remarcilor libidinoase, a privirilor scârbavnice, a gesturilor obscene ale bolnavilor. În repetate rânduri dorise să satisfacă la întâmplare dorințele băloase puțind de testosteron statut ale vreunui pacient. Se văzuse eliberându-se de chiloți sub privirile înmărmurite ale salonului, abolind limitarea mişcărilor prin suflecarea înceată a poalelor, divulgând triunghiului plăcerilor şi şanţul fesier astupat de mușchi încordați, adulmecând cu nările mărite, gustând cu limba scoasă provocator picăturile lipicioase de transpirație pe care le împrăştiau porii îmbibați de feromoni ai suferinzilor, mângâindu-și zonele declanșatoare de extaz, dezgolindu-și sfârcurile rozalii, făcându-le să se întărească sub impactul scuipatului aruncat ghiduș de vârful limbii excitate, încălecând carcasa plină de dorințe nevolnice a beteagului, coborându-şi pletele despletite către pubisul asediat de dorințe al nemernicului bălos, gustându-i șarpele ochios cu poftă, mângâindu-i sacul fără fund al umorilor cu vârful unghiilor, depărtându-şi straturile ocrotitoare ale punctului plăcerii, oferindu-și intrarea încălzită spre invadare, mișcându-şi circular oasele coxale pentru a face loc bietei vietăţi în intimitatea vaginului, gustând cu papilele hedonismului total secrețiile instantanee ale sărmanului excitat şi apoi părăsind șăgalnic salonul sufocat de dorințe neîmplinite transformate în incitare la onanism. Știa cu siguranță că asta ar fi fost totuna cu instigarea la crimă. Bieții nefericiți care ar fi asistat la scenă, l-ar fi sufocat cu siguranță noaptea în somn pe fericitul receptor al mângâierilor sale. A zâmbit gândindu-se ce putere nemăsurată, aproape divină, zace între picioarele sale.

I’ve been biding my days

You see,

Evidently it pays,
I’ve been a friend with unbiased views

And then secretly lust after you

— Pot să-ţi țin companie? Nu știu ce să fac singur. Şi poate îl căutăm pe Marcus. Părea că suferă atunci când a plecat.

Luca refuza să rămână singur cu bandajele sale. Apropierea de Marcus era un argument ca să nu se lase şi să continue să caute nufărul toleranţei în toată mlaștina plină de verzeală împuţită, de lichid chefalo-rahidian statut, de falsitate a convingerilor. Era hotărât să continue să înoate printre leșurile sensibilității şi printre cadavrele decapitate ale umanităţii în căutarea nufărului pur, nepătat de noroi, protejat de murdărie prin haloul diafan al îngăduinței fata de vecinii de viețuire. Nu vedea nici un motiv pentru care nu ar fi început cu Lucia căutarea purităţii florale în inima putrezita a mizeriei umane. Lucia l-a privit şi pentru o clipă a crezut că a făcut o greșeală de neiertat cramponându-se de prezenţa ei. Avea ochii goliți de cromatica vieții interioare, iar zbaterile pieptului nu reparau deloc senzația iminentă a decesului, ba dimpotrivă, făceau tabloul chiar mai înfricoşător. Lucia însă şi-a revenit repede şi a încuviințat zâmbind blajin. Luca s-a bucurat mai mult de revenirea la viață a Luciei decât de dreptul de a o escorta.

— De când lucrezi aici? Ţi-ai dorit să fii asistentă sau…? Eu de mic am visat să fiu avocat. De fapt, cred că am împrumutat visele familiei mele, le-am adoptat şi le-am crescut şi educat ca şi cum ar fi fost ale mele. Ulterior s-a dovedit că nimeni nu vrea să fie apărat de un avocat care plânge de fiecare dată când vede « Sweet November ». Ar trebui ca cinematografia să adauge un nou gen, filmul care te poate demite. « Sweet November » este filmul care mi-a provocat demisia. După terminarea facultăţii, am lucrat timp de sase luni într-un mare cabinet de avocatură. Păream să fiu o revelație din punct de vedere al competenţei şi eram tratat de colegi cu toată aprecierea cuvenită potențialului meu viitor. Lumea îşi dorea să fie în compania mea nu pentru că eram mai strălucit şi mai educat decât sunt acum, dar pentru că de obicei oamenii au nevoie de modele pe care să le paraziteze, cărora să le sugă ideile şi identitatea şi în care să se regăsească pe ei, iar eu eram învestit cu statutul de model prin încrederea șefilor mei în abilităţile mele profesionale. Chiar dacă acum chipul îmi este ascuns de cicatrici, cusături şi echimoze, la aceea vreme eram considerat un bărbat frumos. Deși aveam trăsături excesiv de feminine, contrastul dintre atletismul ținutei şi delicatețea atitudinii părea atrăgător pentru multe dintre colegele mele. În plus, traseul ascendent al viitoarei mele cariere mă transfigura într-un potențial factor de echilibru familial şi un teren fertil (fertil nu înseamnă plin de bălegar drept îngrăşământ) pe care să înflorească înstînctele materne ale domnișoarelor. Să nu mă înțelegi greșit. Nu cred că femeile sunt mai profitoare decât bărbaţii, ba dimpotrivă, bărbaţii îşi folosesc toate atuurile pentru a profita de îngăduința femeilor. Poate pentru că bărbaţii greșesc mai mult sau, dacă nu mai mult, în mod sigur mai evident. Bărbaţii nu stăpânesc deloc știința disimulării. Așadar femeile zăreau în mine rezolvarea nevoilor lor viitoare mai mult decât o nevoie fizică sau spirituală de apropiere imediată. Trebuie să recunosc că femeia ca obiect al aspirațiilor şi ca subiect al inspirațiilor este o creatură care instinctiv știe să-şi folosească instrumentele de convingere. Dumnezeu a creat femeia în mod voit mai armonioasă decât bărbatul. Pentru EL, femeia a fost un joc, o ironie subtilă care să supună la infinit fizica (puterea, dimensiunile) artei (formele, curbele, inspirația, umplerea carnala a configurațiilor spațiale). Şi ca o ultimă manifestare a geniului total al divinității, a înarmat opera de artă şi a legat-o pentru eternitate de inspirație. De aceea, în box, unde ai nevoie de forță şi de o manifestare extremă a bărbăţiei, inspirația este insignifiantă că pondere în obținerea succesului, iar în pictură, muzică sau literatură atingerea supraomenească a inspirației este vitală. Așadar femeia este manifestarea cea mai subtilă a geniului divin, iar inspirația este expresia armei letale a ironiei celeste. Bărbatul, oricât de armonios ar fi constituit, este plin de iregularităţi hazoase pentru plastica şi ergonomia mişcării şi a posturii. În schimb, femeia este estetica alternării fericirii formelor, este o replică telurică redusă la scară a arhitecturii universale. Bărbatul, prin constituția sa, oferă răspunsuri şi certitudini, în timp ce femeia este compusă din întrebări şi împrăştie misterul, fiind, deci, cu mult mai atrăgătoare decât bărbatul. Femeia ar putea să-şi fie suficientă sieşi. Şi totuși eu iubesc bărbatul. De ce? Pentru că, printr-o ultimă intervenție a divinului, o imixtiune care demonstrează umorul Creatorului, EL oferă echitabilitatea universală şi creează necesitatea bărbatului prin obligativitatea copulării (copulaţiei) pentru perpetuarea speciei. Femeia, această creatură totală, are nevoie, pentru a-şi îndeplini actul de suprema creație, şi de germenele vieții pe care îl posedă încastrat în viscere bărbatul. Astfel, în algoritmul genezei, unicul act creativ care poarta sămânţa universalului, bărbatul şi femeia se încolăcesc într-o armonie circulară, într-un dans al distribuirii ancestralului, al îmbogăţirii prezentului cu impresiunea trecutului. Bărbatul şi femeia se conțin unul pe celălalt pentru că se regăsesc în genele primordiale ale nașterii. Din extreme ale aceluiași univers, bărbatul şi femeia se transformă în algoritme de ființare interconectate prin rezultatul interacțiunii lor, precum otrava şi antidotul care, prin alternanţa superiorității, asigură normalitatea. Nu degeaba, atat bărbatul, cât şi femeia, se oferă în egală măsura drept zestre genetică noului născut. Pentru ca niciunul dintre ei să nu-şi piardă motivația de a exista prin urmași. Şi totuși, eu iubesc bărbatul… însă colegele mele de atunci nu știau acest lucru şi nici nu-l bănuiau şi, nefiindu-și suficiente pentru a-şi asigura continuitatea existenţei, aveau nevoie de o jumătate gametică convenabilă. Eu. Așadar, eram deseori ținta avansurilor fetelor din firmă, însă reușeam de obicei să le deturnez atenția de la preocupările erotice astfel că, timp de şase luni, am menținut un raport neutru cu toată populația feminină a biroului. Până când, într-o seară, am fost invitat să vizionez « Sweet November » alături de toata populația feminină a biroului. Şi am plâns. Când Charlize Theron îşi ia la revedere de la Keanu Reeves şi ceaţa groasă a toamnei îi învăluie în mister dispariția, lacrimile mi-au gâlgâit pe obraji ca șuvoaiele de apă din Niagara, iar corpul mi s-a zguduit neconsolat sub efectul tragediei celor doi. O femeie pe care o refuzi este un adversar etern, însă un batalion de femei refuzate aflate în același loc, având aceeași țintă sunt un pluton de execuție malefic imposibil de evitat… Inutil să spun ce a urmat.

So now you feel rusty you’re bored and bemused
You wanna do someone else

So you should be by yourself
Instead of here with me

Secretly

Lucia terminase de împărţit pastile, fiole şi injecții în saloanele pe care le deservea cât timp Luca vorbise că apucatul, iar acum începea să filtreze prin creier informațiile pe care i le azvârlise bandajatul. Nu credea că un poponar ar fi putut vorbi atât de frumos despre femei. Deși argumentele lui erau cât se poate de convingătoare, rutina viețuirii alături de încă trei dobitoace într-un apartament mult prea mic pentru atâta neghiobie o făcea să fie foarte sceptică faţă de menirea atât de nobilă a femeii şi faţă de caracterul atât de subtil al existenţei ei. Probabil că, Luca fiind aplecat către eros homosexual, nu cunoscuse prea multe femei în intimitate şi de aceea era atât de exaltat. Lucia avea o percepție complet diferita faţă de acest subiect şi ca întotdeauna când nu era de acord cu ceva, vorbele se nășteau fără voia ei şi se buluceau involburat într-o cascadă argumentativă care nu seca decât atunci când discursul ei împroșcă cu stropii logosului pe cel căruia ii era adresată, udându-l din cap până în picioare cu litere, cuvinte şi fraze. Îi plăcea duelul verbal pe care i-l propunea bandajatul şi vroia să-l continue încrucişând armele nobile ale schimbului de idei cât timp l-ar fi căutat pe Marcus.

— Tu ai trăit vreodată lângă o femeie? Nu contează… Eu trăiesc lângă trei. Şi toate trei au simțurile vandalizate de iminenţa împreunărilor întâmplătoare, au buzunarele atrofiate de cheltuielile nemăsurate pe tratamente cosmetice inutile în cazul ritmului nictmeral inversat pe care îl au, seara au creierii internați în sanatoriul pentru vindecarea de cretinism televizat pentru ca dimineața pacientul cerebral să recidiveze în oligofrenie transmisă în direct. Fiecare dintre ele se consideră de trei ori femeie, iar asta pe mine mă face să conviețuiesc practic cu nouă femei. Parcă trăiesc cu o echipă de cheer leaders; toate nouă se îmbracă la fel, îşi împrumută gusturile şi se ghidează exclusiv după ceea ce li se spune, fără să aibă niciodată loc în creierele lor de mărimea unui toc înalt pentru întrebarea izvorâtă din simțul ridicolului « Dar oare îmi vine bine? » Vorbești de arhitectura corporală? Dacă nu s-ar fi inventat tavanul fals, cu siguranță că ele l-ar fi brevetat. Bureți în sutien, liposucţii pe coapse, buze injectate cu virus botulinic, ochii migdalați de bisturiu. Astea sunt tavanele false ale arhitecturii femeilor lângă care stau. Toate sunt femei cosmo, citesc reviste despre cum să-ţi seduci bărbatul, fac teste de compatibilitate, primesc ponturi că să-şi găsească omul potrivit şi şi-o trag grăbit cu primul venit, cu orice handralău cu proeminenţa pubiană îndeajuns de promițătoare pentru a le asigura fricțiunea băloasă internă. Crede-mă, niciodată nu şi-au pus problema moștenirii genetice. Nici măcar atunci când beau licori scumpe fără să le simtă gustul şi îşi plâng, tăvălite deasupra toaletei, foștii iubiți învestiți de aburii etilici cu rangul de mare pagubă amoroasă care se zbânţuie barbar prin ce le-a mai rămas din creieri. Cât despre celebra inspirație erudită, la ele toate cunoştinţele ancestrale se concretizează în a nu-şi uita șnurul de la tampon la vedere când pleacă în club la agăţat de parteneri de coit insalubru prin toaletele barurilor sau banchetele taxiurilor. Şi că expresie a elevației spirituale stăpânesc diferite trucuri scârbavnice de a atrage masculi între coapsele lor antrenate să se despartă la prima umezire a chiloților atunci când natura ciclică a existentei lor vaginale ruginește calendarul cu eliberarea lunară a gametului nefecundat. Contracepția este invenția aruncata de diavol în mijlocul păsăricilor isterice împotriva abstinenţei, iar colegele mele de apartament abuzează de inhibitoarele de geneză contorizând mădulare în toate mucoasele interioarelor lor deschise experimentelor erotice. Bărbaţii sunt porci pentru că s-au obișnuit să se tăvălească în noroi cu niște scroafe care îşi grohăie extazul şi sunt boi pentru că întâlnesc doar vaci care îşi mugesc nevoia de pace hormonală rumegându-şi simandicos, în outfit-uri care le sugrumă rotunjimile, salatele dietetice prescrise de revistele de spălat creiere şi de stors orice urmă de demnitate. Compari femeile cu niște unicorni prin puritatea înfăţişării şi prin naturalețea bunătăţii sufletului. Te invidiez că ești poponar. Astfel cu siguranță ai scăpat de foarfeca limbută a bârfei postcoitale în care performaţele din cearceaf sunt măsurate în lungime şi în grosime, harta zonelor invadate este desenată în detalii deşănţate iar topul crăcirilor este actualizat în funcție de necuviința pozițiilor. Viața colocatarelor mele se măsoară în ediții de povestiri adevărate, sensibilitatea lor este cuantificata în lacrimi smulse de dramele sud-americane expulzate de tubul catodic, moralitatea în refuzul de a degusta de la prima întâlnire sulița plăcerilor pe care le-o prezintă spre atentă examinare vaginală iubiții lor de-o oră. De fapt, în asta constă arta dragostei la ele, în știința de a smulge o a doua întâlnire celor ce se încăpăţânează să le treacă esofagele pe harta traseelor zemurilor lor. Nici măcar în nerușinare nu sunt originale, iar curajul se măsoară în unităţi de auto-discreditare, ca de exemplu atunci când, în mijlocul unei petreceri, datorită lipsei de spațiu, una dintre ele s-a ușurat de lichidele filtrate de rinichi în balcon şi excitată de posibilitatea dezvăluirii inițiativei chiar a avut un orgasm minuscul, însă de ajuns ca să o propulseze cu cracii despărţiţi în dormitor străpunsă de turlele erosului a trei necunoscuți. Fetele pot să breveteze o nouă ordine a bunelor maniere în care tradiționala strângere de mână este înlocuită atunci când cunoști pe cineva de strângerea de falus.

Lucia vorbea la fel cum mergea, grăbită. Îl căuta pe Marcus, iar ochii scanau coridoarele întunecate ale spitalului al căror întuneric era speriat la răstimpuri de lumina stroboscopică a vreuna neon stricat. S-a reorientat brusc către una dintre toalete şi, cu brutalitate, a împins ușa care se sprijinea doar într-o singură balama, agresând liniștea după-amiezii spitalicești cu scrâșnetul lemnului târât pe gresie.

Trying hard to think pure

Bloody hard when I’m raw
You talking out so sexually

About boys in girls

And your friggin’ dreams

— După ce ai halit o tonă de ciuperci, cel mai bine e să te caci ascultând Skunk Anansie.

Marcus stătea cocoțat pe pervazul toaletei, pe singura porțiune care nu era mânjită de insalubritatea accentuata a camerei care se presupunea a fi de o curăţenie exemplară. Râdea din nou tâmp, iar în faţa lui aruncat pe jos ca o pată de diversitate între multiplele mucuri de țigară standard trona restul de carton al unui joint fumegându-şi ultimele firicele de viață, un alt cartuș de volubilitate pe care Marcus şi-l împușcase în creier.

6. 
   Lungul drum al vieții către moarte
   

Atunci când îşi părăsise noii parteneri de conversație, Marcus nu știa unde avea să se ducă, dar nevoia de muguri plini de sevă era singura certitudine pe care o avea. O gheară de durere îi smulgea viscerele şi i le stârcea că pe niște gândaci suculenți, golindu-i arterele de sânge, descoperindu-i albul ochilor în detrimentul irisului micșorat până la dispariție. Erau momente în care Marcus era rupt de scenografia exteriorului şi aruncat într-o negura lăptoasă, în care imagini demult uitate în praful cocainei îi zguduiau cortexul în căutare de fisuri prin care să explodeze şi să-i umple ceaţa cu imagini ireale acum, provenite dintr-o realitate uitată de amintiri. A căutat pe pipăite drumul spre cea mai apropiată toaletă. Simțea gheara cum i se plimba prin torace şi îi sugruma plămânii care se zbârceau neputincioși, cum îi zgârie inima cu unghiile neîngrijite şi îi înnoadă coronarele împiedicându-l să mai gândească. Vintrele i-au urlat de durere atunci când gheara s-a făcut pumn şi a lovit ficatul cu ură refuzându-i dreptul la enzime. Cu corpul golit de reacții a simțit cum gheara s-a făcut greblă şi a adunat toate durerile într-un singur punct în dreptul inimii şi a simțit cum durerea cumulată îi mănâncă ţesuturile şi îi izbucnește în exterior prin gaura făcută în carne. Şi-a verificat pieptul în oglinda toaletei ca să vadă gaura fumegând sângeriu însă toate păreau la locul lor. S-a simțit apucat de tâmple de către chingile descărnate ale ghearei şi trântit cu capul de dușumea. A simțit cum durerea encefalului îi modelează postura într-o replică a cocoşului de pușcă şi şi-a înfipt mâinile în ceafa unde lichidul cefalo-rahidian presa asupra creierului împingându-i-l până în ochii în care îşi vedea circumvoluţiunile vineții cum dansau după ritmul accelerat al pulsului. S-a abandonat furiei stomacului care, pleznit de gheara nenorocită, şi-a scuipat fluidele în exterior şi şi-a văzut imaginea baleiată de valurile de vomă azvârlite pe oglindă. Şi-a spălat faţa de urmele ravagiului intern şi a început cu mâinile tremurând să-şi ruleze drumul către liniște. A scăpat primul mugure, acela pe care îl bănuia că fiind cel mai zemos şi l-a văzut scufundându-se în urmele digestiei care zăceau aruncate în toată toaleta. Cu ochii crispați de valurile succesive de durere care îi umpleau treptat capul de focare de moarte şi-a scufundat mâna în propriile maţe, aruncate pe gresie şi a capturat mugurele dezertor.

Hell is gone and heaven’s here

There’s nothing left for you to fear
Shake your arse come over here

Now scream

Cu ultimele forţe, degetele s-au mişcat atent şi au modelat cel de-al patrulea joint al zilei, chiar dacă Marcus era aproape inconştient, sleit de voința, supunându-se bovin ordinelor pe care i le dădea gheara viscerală a bolii. Flacăra brichetei a înfiorat firicelele de tutun care au transmis apoi semnalul aprinderii întregului joint şi Marcus a zăbovit pentru o clipă cu capul plecat ca să savureze înfrângerea chinului apoi, grăbit, s-a lăsat supt de inspirația mătrăgunei. S-a refugiat în singurul loc al toaletei care nu fusese atins de exteriorizarea stomacului său şi anume pervazul ferestrei plin de praf, e drept, însă uscat şi aproape de o sursă de aer. S-a cocoțat pe pervaz folosindu-se doar de una din mâini, în cealaltă ținând jointul fumegând ca pe un stindard al libertăţii. A golit jointul de încă un fum şi s-a lăsat pe spate mândru de victoria asupra durerii, a clipit de câteva ori ca să-şi umezească atat cât se mai putea ochii deshidratați de THC şi a arborat la pupa același zâmbet cretin al abolirii autocontrolului. Ultima oară când fusese nevoit să se cațere peste tot felul de lucruri ca să scape de perspectiva iminenţei durerii fusese în urmă cu câţiva ani. Atunci când fumezi extrem de mult, pe lângă încurcarea ițelor cerebrale, afișarea permanentă a unui zâmbet tâmp şi aplecarea excesivă către detalii (afișe, oameni, case, clipuri, emisiuni pe Discovery, Teo pe Pro TV, vremea cu Romică Jurcă) simți nevoia de a-ţi exprima dezinhibiția post cucută în cele mai trăsnite feluri. Iar atunci când găsești un tovarăș cu care să împarţi haosul cerebral şi care să fie deschis la inovațiile pe care le propui, lucrurile au tendința invariabil de a scăpa de sub control. Atunci, ideea fusese să-şi împartă sămânţa în lumea desfrânată a amorului cuantificat în bani. În acel moment, sub opresiunea autoritară a vrăjitoarei verzi, satisfacerea poftelor de carne cu vreo câteva curve părea soluția ideală de a-şi petrece timpul. Înainte de a parca, Marcus şi-a administrat « o bombiță » (ecstasy pisat într-o foiţă care îşi face efectul după ce foiţa a fost digerată de sucurile gastrice, brusc şi foarte puternic) şi a pătruns pe o poartă dărăpănată în lumea deliciilor erotice. Curtea era îngropată în zoaie şi noroi, iar pe geamurile scorojite de verzeala mucegaiului zăceau la aerisit cearceafuri pătate de umorile scârbavnice ale erosului de vânzare. Marcus a evitat în ultimul moment un copil care se deplasa pe o tricicletă orăcăind într-o limba neinteligibilă prin curte. Prezenţa l-a smuls pentru o clipă din euforie şi l-a aruncat în nedumerire. Nu îşi închipuise că un lăcaş în care se comercializa extaz la bucată şi se aruncă în galantarele negocierii carne aburind de plăceri grăbite în schimbul bancnotelor azvârlite în celalalt taler putea fi un mediu propice pentru creșterea unui copil. În plus, nu credea că este o mutare inspirată din punct de vedere comercial, universul familial fiind exact ceea ce oamenii care ajungeau aici se chinuiau să uite. O fetiță de vreo treisprezece ani îl pândea dintr-un copac cu crăcile amputate nesigur şi care îşi împrăştia așchiile răşchirate, atârnate de trunchi într-o postură de disperare botanică. Marcus a simțit cum îşi pierde apetitul pentru amor atunci când fetița l-a întrebat cu voce subțire dacă o vrea pentru o oră de plăcere. A refuzat îngreţoşat, nu atât de perspectiva decăderii fără perspective a curtezanei fără buletin, ci din cauza propriei decăderi a cărei viziune se ivea clară în mintea lui acum, când îşi dădea seama că ajunsese atât de ieftin încât să fie pus în situația de refuza o copilă care i se oferea pentru îndeplinirea planului zilnic de falusuri înghițite într-un bordel insalubru. Nu că o refuza îl scârbea cel mai tare, ci că urma să plătească celor ce o puneau pe copilă în situația de a fi refuzată şi asta îl făcea complice la pierderea acestui suflet. Marcus nu știa dacă poate să trăiască cu acest tip de încarnare a conștiinței. Era singurul responsabil pentru pierderea propriului suflet şi îşi asuma în totalitate vina pentru asta, însă nu dorea să fie implicat în rătăcirea altor suflete în smârcurile promiscuităţii. A dat să se retragă, însă era prea târziu, sărmana musculiță de oțet se prinsese deja în pânza monstrului cu șapte picioare, câte unul pentru fiecare păcat, al comerțului cu carne. O șleahtă de burtoși, îmbrăcaţi în maieuri murdare de sosuri şi vaselină, ceea ce indica dubla lor specializare (pești şi mecanici auto), l-au îndesat aproape cu forța în anticamera iluziilor pierdute, magazinul unde aveai ultima șansă de a refuza păcatul cel mai josnic dacă nu aveai egoismul de a profita de neputința cuiva pentru a-ti satisface o hachiță mârșavă. Într-o paradă a modei grotescă, apocaliptică, i s-au perindat prin faţă pe un catwalk improvizat dintr-un covor în care îşi lăsaseră amprentele dentare câteva generații de șoareci, câteva feţe ofilite, machiate strident de o mână tremurătoare şi inegală în culoare, cu trăsăturile ascunse de pudra ieftină care se crăpase în dreptul ridurilor timpurii şi păstra urmele balelor transpirației ultimei reprezentații de amor. Prin faţa sa se perindau toalete sexy prin ale căror găuri şi cusături se ofereau privirii formele plăcerilor, pantofi cu toc scâlciați de călcătura grea a picioarelor neobișnuite să suporte gravitația, fiind cel mai des aruncate în sus la bunul plac al vreunui posesor de mădular, podoabe coclite de zemurile corpurilor epuizate de senzații mustind însă de umori, coafuri tocite de cearceafurile slinoase, cu excentricităţi înțepenite în fixativ de proasta calitate care-şi lăsă urmele lipicioase pe şuviţele încărcate de praful insalubru al cotloanelor prin care fusese târât. Marcus se afla captiv într-un expresionism extrem în care faciesurile grotești, trăsăturile feţelor contorsionate de promiscuitate, dinții galbeni şi mustățile împuţite ale peștilor formau o scenă apocaliptică a decadenţei primare, animalice, degradante, lipsite de sclipirea inteligenţei. Un radio spart gâjâia într-un colţ al camerei pe ai cărui pereți se afișau răpiri din serai în culori intense, a căror continuitate era întreruptă doar de zonele deșirate ale ţesăturii. Robbie Williams se auzea distorsionat, sincopat şi neclar ca un strigăt venit de departe, din lumea civilizată, care să-l smulgă pe Marcus acestui spectacol al depravării ieftine. Marcus a dat să se ridice de pe fotoliul slinos, lucios din cauza grăsimilor celor care se succedaseră drept judecători ai sufletelor în curu’ gol care defilau şi prin a cărui ţesătură răsfirată ieșeau la iveală secretele interiorului său de arcuri şi burete. Însă bombița se detonase în sângele sau sub influenţa enzimelor digestive.

I’m a burning effigy

Of everything I used to be
You’re my rock of empathy, my dear

Tâmplele i s-au izbit de creier, ochii i s-au înfipt în sutele de schije cerebrale ale exploziei encefalice, articulațiile s-au topit şi corpul i s-a alterat în cauciuc încins de arderile accelerate. Pereții murdari, îmbibați cu nicotină şi aburii păcatului scos la mezat s-au revoltat. Scheletul de fier şi beton a început să se scurgă inversând gravitația, picurii de podea se izbeau de tavan şi rămâneau pietrificați într-o inversiune continuă, în timp ce tavanul se schimonosea în sute de vârtejuri de var şi metal care se zdrobeau în jurul său împroşcând cu materie încinsă, care încremenea ancorată în viscerele casei. Cerul se căsca deasupra sa cu cheaguri de nori violeți. La linia orizontului norii se spărgeau în colţurile pământului şi prin rănile atmosferice ieşeau târâindu-şi burțile, sinusoidal, șerpi şi varani veninoși, cu halena puțind a putreziciune, iar el trebuia să se ferească de dinții în care colcăia moartea, ghemuindu-se în fotoliul dezmembrat, făcându-se totuna cu grăsimea, cu decrepitudinea şi cu găurile lui pline de arcuri dezacordate şi burete ciugulit de gândaci. Fotoliul se dezmembra mugindu-şi durerea şi se împrăştia în inversiunea camerei care acum părea o creație a lui Echer, iar în locul celor două « Drawing Hands » se aflau pereții şi mobilele camerei desfrâului, care se prelungeau una în alta şi se contorsionau într-o ambiguitate arhitecturală isterică. S-a văzut făcând parte din fotoliu, a simțit cum se desprinde în bucăţi disparate cu voință independentă, ciopârțit artistic, un Corpus Hypercubicus în mijlocul ambiguității demente, a promiscuității sufletelor împinsă în promiscuitatea materiei. A simțit durerea inumană, sfâșietoare prin simplitate, durerea răscumpărării păcatelor, durerea care vindecă metehnele şi care face tabula rasa din sufletul universal al omenirii. Sub ploaia roșie, rezultatul evaporării infamiei bordelului, Marcus şi-a privit mâinile anchilozate într-o priză contorsionată şi şi-a văzut sângele difuzând prin carnea tumefiată depărtată de oase. A simțit cum se cască stigma şi găurile din mâini l-au ars. A urlat, însă picurii roșii ai ploii apocaliptice i-au inundat ochii, iar acolo unde ploaia purpurie îşi așternea umezeala, faţa sa era străpunsă din interior de coroana de oase a propriului cap, si sângele i se contopea cu apa într-o horă lichidă care-i înconjura nările sufocându-l. A plâns cu spumă de lacrimi atunci când picioarele au fost străpunse de arcurile ruginite ale scaunului şi când sângele i s-a scurs treptat prin deschizăturile picioarelor în covorul peticit, care-şi arunca zdrențele multicolore, îmbibate cu sacrificiul său, către văzduh, că dovadă, mustind a om, a răscumpărării. A căzut apoi leșinat, spânzurat , disparat, plutind stingher, atașat de pământ doar de brațul de lemn al fotoliului slinos care-i străpunsese coastele, rănindu-l pentru ultima oară, smulgându-i sufletul care s-a scurs leneș prin gaura intercostală. Când şi-a revenit, zăcea dezbrăcat undeva pe un câmp la marginea orașului. Mai avea chiloții Calvin Klein şi adidașii, iar ca expresie extremă a omeniei, fusese învelit cu o pătură de care s-a şi folosit de altfel ca să ajungă acasă fără să fie arestat pentru atac la pudoare. Îşi pierduse toți banii şi, mai grav, 2 grame de cocaină. Primul lucru pe care l-a făcut când a ajuns acasă a fost să se cace şi să asculte Skunk Anansie.

So come on let me entertain you
Let me entertain you

Luca privea la amestecul de vomă şi gresie din toaletă, precum şi la această apariție aproape supraomenească cocoțată pe pervazul ferestrei, așezată în lumină şi, poate, tocmai de aceea, cu corpul afundat în întuneric. Era un paradox ce reflecta întreaga lui viață de până atunci. Se străduise atât de mult să se așeze în lumină, încât uitase că astfel va fi mereu cufundat în întuneric pentru cei ce îl privesc. Nu se gândise niciodată să se lase luminat, astfel încât să poată fi văzut așa cum este.

— E ciudat cât de refractar este omul la lumină. Oricât de mare este intensitatea luminii pe care o porți în spate, faţa ta va rămâne veșnic în semiobscuritate. Iar dacă te întorci cu faţa spre lumină, ochii iți vor fi răniţi, astfel încât cei din jur nu vor vedea decât o schimonoseală ridicolă, o caricatură a personalității tale. Cred că oamenii, şi eu mai mult ca oricine, sunt incapabili să primească lumina așa cum se cuvine. Toată viața am făcut ceea ce se aștepta de la mine şi, cu toate astea, lumea întotdeauna a văzut doar un poponar. De obicei oamenii îşi doresc câte ceva (copil, prieten, amant) care să fie altcineva decât ceea ce sunt eu. De exemplu, părinţii mei… Mama şi-a dorit să aibă un copil că oricine altcineva, însă niciodată ca acela pe care îl avea deja… eu. Știu asta pentru că, în repetate rânduri, mi s-a confesat asupra acestui subiect, de parcă eu aş fi putut să schimb ceva, să întocmesc un act de adopție retroactivă. Pe la 15 ani şi-a dorit un copil ca al vecinilor de lângă noi, care era foarte bun la matematică şi incapabil de orice altceva care nu includea măcar o ecuație. Apoi, după ce mi-am serbat majoratul, şi-ar fi dorit cu ardoare un copil care să semene cu toți studenții în anul întâi la drept, care lucrau prin vreun cabinet. Cunoșteam doi şi amândoi au fost excluși din cabinetele respective pentru nereguli grave sau incompetenţă, dar nu cred că pentru mama a contat. Apoi şi-ar fi dorit din tot sufletul să fi avut un copil că progenitura celei mai bune prietene ale ei, un coate goale care emigrase şi parazita străinătatea profitând de femeile care, la răstimpuri, îi erau soții. Însă pentru mama cel mai important era că, atunci când telefona, se arăta foarte afectuos cu părinţii săi. Că îi aducea în pragul falimentului cu cererile absurde nu părea să cântărească atât de mult în aprecierea caracterului sau. Apoi, chiar după ce am absolvit al doilea din promoție facultatea, mama, săraca mama, şi-ar fi dorit un copil ca acela care a absolvit primul facultatea. Ulterior, s-a dovedit că băiatul unui influent om de afaceri cu importante lacune educaționale trebuia să fie şef de promoție ca să ridice blazonul familiei de la rangul de familia gestionarului la statusul de familia sefului de promotie. Mărturisesc că îmi e milă de mama. A adunat în acești ani atâtea dorințe neîmplinite, încât cred că sufletul ei este literalmente sfâşiat de cicatricile atâtor deziluzii. Toate provocate de mine. Nu știu dacă vreodată a luat în considerare varianta adopției, însă o văd şi astăzi dorind, probabil, un copil care să fie altfel decât cel pe care îl are.

Luca s-a oprit brusc sub privirile mirate ale Luciei. Marcus rămăsese tolănit pe pervaz cu același zâmbet tembel şi îşi frământa cu degetele folia care conținea iarba. Expresia Luciei indică nedumerirea, în timp ce figura absentă a lui Marcus era imposibil de interpretat, fiind înghețată într-o contractură musculară fantezistă care îi modifică trăsăturile, deformându-i proporțiile. Luca şi-a plecat ochii, rușinat de ieșirea necontrolată de mai devreme, cu atât mai condamnabilă cu cât conjunctura nu permitea abaterea de la logica întâlnirii. Evidenţa deraierii de la parcursul normal al conversației i-a pălmuit obrajii, care s-au umplut de pete stacojii ce au împreunat într-o unitate cromatică focarele de sânge coagulat de pe faţă.

Life’s too short for you to die

So grab yourself an alibi
Heaven knows your mother lied

Marcus şi-a lăsat locul privilegiat de pe pervaz şi a sărit între cei doi. A ridicat punguţa cu iarbă până în dreptul ochilor şi a privit prin fanta organului ocular, transformat în lame care tăiau materia, încercând să pătrundă luciferic în adâncurile esențelor. A agitat amestecul de muguri şi seva ca un degustător, a inspirat căutând cu nările căscate aroma metalizată a cucutei, apoi, cu un gest brusc, şi-a îndesat săculețul în buzunar. Lucia îl privea curioasă cum executa acest ritual pe care nu îl înțelegea, dar care o pironea în mijlocul acestei încăperi destinate evacuării dejecțiilor umane, în mijlocul miasmelor, fără să poată să i se opună. Nu știa dacă Marcus avea această putere hipnotică de a o subjuga, de a o văduvi de voință, de a o obliga să graviteze în jurul lui, sau povestea care îl definea ca om, care îi modela postura prin mâinile atotputernice ale destinului îi sponsoriza siguranța, ca şi neliniștile.

— Cineva trebuie să fie blamat pentru toate păcatele imaginate de omenire… Iar nucleul universului tău

personal este mărginit de educația pe care ai primit-o şi de familia care ţi-a oferit-o. Poți să consideri că

omenirea este reprezentată de indivizii cu care te-ai înconjurat, independent de voința ta, în cazul

familiei, şi cu bună știință, în cazul celorlalți. Ei sunt exponenții întregului univers, pentru că ei sunt cei care se cuprind cel mai bine în înțelegerea ta. Ţi-ar fi imposibil să cuprinzi între limitele rațiunii întreaga omenire cu tot ceea ce presupune ea, experiențe, istorii personale, vise şi dezamăgiri, aspirații

şi decăderi. Ai înnebuni. Așa că ești nevoit să accepți dezaprobarea acestui univers. Poți să aștepți

pietrele cu capul plecat sau poți să încerci să fii la înălţimea disprețului care îți este administrat. Ieși cu demnitate în întâmpinarea oprobriului, lasă-ţi faţa arsă de vitriolul intoleranţei, așteaptă drept securea

mânjită de zoaiele prostiei, pentru că doar astfel, la final, vei fi curat, neatins de noroiul compromisului

cu tine însuţi, capul tău va fi imposibil de retezat pentru că va conține atelele indestructibile ale libertăţii

alese şi nu impuse. Remușcarea este otrava pe care ţi-o administrează cei din jur că să-ţi reteze avântul,

astfel că te trezești, la un moment dat, bătrân, cu sufletul intoxicat de remușcări, pentru care nu există

spălări stomacale, sau lavaje spirituale, cu necrologul cuprins de lista regretelor, îngropat de granițe

trasate de dobitoci fără busolă spirituală, aruncat fără prohod în sicriul translucid al falselor valori în care

ţi se vor bate cuiele lungi şi ruginite ale sentințelor pronunțate de pleava omenirii. Transformă-ţi

remușcările impuse în opțiuni valide de viețuire în armonie cu tine însuţi. Eu sunt un măscărici şi îmi asum părul albastru ciufulit cu pălărioara atașată, nasul roșu borcănat, ochii mânjiți strident, gura pictată cu vopsea stridenta, care râde independent de suferința mea personală, pantofii largi în care mă împiedic de fiecare dată când vreau să fac un pas înainte, nădragii peticiți. Lumea mea așa m-a priponit pe scara valorilor ei, iar eu mă străduiesc să le arunc în ochi exact ceea ce sunt, fără niciun compromis, nu vreau să le dezamăgesc disprețul şi să îmi uit pierzania. Ăsta e rostul meu, de receptacul al disprețului prostesc, rezultat din lipsă de înțelegere a caracterului meu. Eu îmi hrănesc masca pe care mi-au azvârlit-o ei, o dezvolt, mi-o înfig în adevăratul eu şi o educ ca pe propriul copil. Ăsta e singurul mod de a rămâne egal cu mine însumi, de a fi veritabil în faţa propriei judecăți. Ei bine, da, sunt mândru de a fi un clovn. Sunt clovnul cel mai trist din lume, cu machiajul scurs până în bărbie de umezeala lacrimilor, cu salopeta

murdară de noroiul promiscuității, cu mănușile rupte de pietrișul peregrinărilor mele prin grohotișurile

viciilor, singurul clovn scos la pensie din viață pentru că sperie copiii, pentru că le apare ca purtător al

viitorului lor, singurul clovn ale cărui glume oripilează părinţii, singurul clovn al cărui chip adună în

dezordinea machiajului toate urâțeniile pământului pe care acești părinţi le poartă în ungherele

propriilor caractere şi de care vor să scape, aruncându-le în nasul roșu, spart de cocaină, al măscăriciului,

pictându-i chipul înăsprit cu vopseaua prostiei, îmbibată cu toate metehnele pe care refuza să le

recunoască în ei înşişi. Eu sunt oglinda nemerniciei lor ascunse. De aceea sunt disprețuit, pentru că imi

port la vedere, pe chip, în pantofii scâlciați, în trucurile ieftine, în pupilele mărite nenatural, în urechile

clăpăuge, toate defectele pe care ei le țin ascunse sub o plapumă de respectabilitate, de morală şi de civism, alterate de limitele intelectului lor, transformate în parodii de civilizație, aruncate cu morgă idioată drept sentința socială definitivă în faţa măscăricilor care îşi țin zestrea neajunsurilor la vedere. Măscăricii nu poartă remușcări atârnate de suflet, pentru că sunt autentici, iar adevărul este mai presus de regret.

Lucia s-a apropiat de Marcus, l-a cuprins pe după umeri şi l-a ținut câteva sutimi de secundă într-o îmbrăţişare forțată. Marcus s-a oprit descumpănit din tirada în care se lansase. Apoi i-a cuprins capul în mâini şi s-a uitat atent, curios, în ochii ei care şi-au tulburat verdele sub greutatea norilor grei ai privirii lui. Privirea aceea sfredelitoare ca un tirbușon o făcea să se simtă dezgolită de carne, cu sufletul despuiat, la cheremul oricui dorea să-l privească. Marcus s-a depărtat de ea fără să spună nimic, însă privirea lui îi țintuia în continuare globii oculari care păreau acum interconectați cu creierul lui prin fibre de transmisie de înaltă fidelitate, care îi goleau memoria de informații, lăsând-o, din nou, virgină, ca a unui copil. Simțea cum sufletul îi redevine virgin şi era pentru prima dată când se simţea invadată atât de abuziv în intimitatea gândurilor şi, cu toate astea, nu se simțea violată ci, dimpotrivă, purificată, eliberată de o povară.

Mon cher

Separate your right from wrongs
Come and sing a different song
The kettle’s on so don’t be long

Mon cher

Lucia nu putea să fie onestă cu ea însăşi şi de aceea viața ei avea drept unitate de măsura remușcarea. Totul, în trecutul ei, se cântarea în regrete, în lacrimi sufocate de zbateri inutile ale pieptului opresat de strânsoarea neputinței, în neîmpliniri şi alternative neexplorate. Mai mult decât atât, Lucia se atașase de remușcările sale, le cocoloșea, le îngrijea şi, de fiecare dată când exista perspectiva diluării vreuneia dintre ele, le readucea cu promptitudine în actualitate, prin evocări repetate. Neavând împliniri şi succese, credea cu tărie că se definește prin regrete, astfel încât nu dorea cu niciun chip să-şi piardă unicitatea prin obliterarea canalelor care îi legau prezentul de nereușitele trecutului. Aerul stătut din toaletă îi amorțise instinctul de conservare, astfel încât se simțea gata să-şi lase precauțiile deoparte şi să-şi evoce prin viu grai decepția care îi modificase codul de simțire pentru totdeauna. Simțea că, dacă ecoul vorbelor sale se va izbi de pereții clădirii în care îşi consuma cotidianul, amploarea experienței sale va atinge cote de universalitate, iar dacă amintirea poveştii sale va persista în vibrația ulterioară a timpanelor interlocutorilor săi, pustiul său sufletesc va fi crestat şi cutat de reacțiile celorlalți, de judecăţile lor şi, prin urmare, ea va fi mai puțin singură şi mai puțin supusă uitării.

— Sunt incapabilă să renunț la remușcări. Ele îmi petrec gândurile înainte să mă culc şi mă deșteaptă dimineața. Dacă nu aş avea regrete as simți că nu am trăit, că nu mi-am exercitat dreptul de a alege. Sunt femeie şi, poate, ca orice femeie, sunt inconstantă în alegeri, ceea ce mă împinge invariabil către decepție şi remușcare. Nu consider că e un lucru rău. Regretele îmi potenţează amintirile şi le fac mai palpabile, pentru că dau naștere la scenarii alternative. « Dacă aş fi făcut altfel » îmi leagănă incertitudinea lui « De ce am făcut așa ? », o face mai suportabilă , o umanizează, tocmai pentru că îi oferă posibilitatea de a se redresa, fie şi numai în interiorul imaginației mele. Dacă nu ai remușcări, înseamnă că nu ai iubit. Numai iubirea veritabilă, aceea pe care o porți în pântec încă de la naștere şi care îți încolțește în stomac, atunci când îți cunoști complementul, te labilizează şi te face susceptibil de dezechilibru, ceea ce, automat, te împinge către nesiguranță şi, deci, către greșeală. E greu să-ţi descoperi complementul într-o lume preocupată exclusiv de echilibrarea hormonală şi de ostentația amoroasă obișnuită. Eu am avut norocul pe care acum însă îl regret de a mă izbi puternic, fără amortizoare, fără air bag-urile precauției, de cel care îmi era prelungire a spiritului şi a cărui prelungire sufletească eram eu. L-am cunoscut într-o gară în care mă aflam din întâmplare, așteptând un tren care nu mai venea. Am stat şi am vorbit ca doi străini care nu se vor mai vedea niciodată, cu sinceritatea celor care știu că îşi vor redeveni străini de îndată ce imaginea celuilalt i se va șterge de pe retină. El era arhitect, eu eram studentă. Ne-am prezentat fără să ne divulgam identitatea, pentru că identitatea era cea mai uzuală convenție pentru a delapida un om de adevărata unicitate, aceea a sensibilității sale. Ne-am sedus, că apoi să ne respingem, ne-am jucat, că apoi să devenim serioși, am râs, ca apoi să ne emoționăm şi să ne ascundem lacrimile între buzele celuilalt, ne-am privit în ochii plini de candoare şi în privirile noastre sufletele ni s-au împreunat, apoi ne-am plecat ochii rușinați şi pe gene ni s-a scurs esența celuilalt. Am împărţit totul fără să fie nevoie să ne dispensăm de nimic. Ne-am sărutat târziu, în noapte, când ultimul vagon al trenului pe care îl pierdeam deliberat ne făcea cu ochiul prin ultimul său geam. Ne-am mângâiat trupurile îmbrăcate, că apoi să ne rușinăm în faţa goliciunii care contura necesitatea unirii corporale prin contopirea senzațiilor sufletești. Ne-am degustat trupurile tremurând de pofta de a savura esențele interiorului celuilalt, apoi am zăcut în liniște, sporovăind cu degetele prin părul celuilalt. Ne-am despărțit fără să ne luam rămas bun, pentru că, de fapt, ne-am păstrat unul pe celalalt în plastilina conștiinței eliberate din menghina convențiilor. Povestea noastră s-a răspândit în seara aceea în întreaga lume prin ecoul pașilor noștri care ne lungeau legătura că o guma de mestecat, până când firele ei au devenit atât de subțiri, încât s-au făcut invizibile, neînsemnând însă că au încetat să existe. Sora mea trăia însă după alte reguli şi a râs de mine când i-am povestit că mi-am întâlnit destinul. A fost ultima oară când am smuls din latenţă conglomeratul de senzații încremenite în memorie pentru a activa puterea de reacție a cuiva. Sora mea s-a logodit la puțin timp după aceea şi părea fericită în postura de viitoare mireasă. Însă eu i-am păstrat pică pentru lipsă de înţelegere astfel încât m-am arătat destul de dezinteresată de relația ei, pe care o consideram prea telurică pentru a fi veritabilă. Asta, până când s-a hotărât să-mi prezinte viitorul soț. Am fost nevoită să accept întâlnirea şi să-i aștept pe data stabilită în apartamentul în care stăteam cu chirie. Obișnuiau să facă autostopul pentru că, după spusele ei, în felul ăsta se simțeau liberi, fără constrângerile orelor fixe la care i-ar fi supus trenurile. Am așteptat, cu răbdare. Am așteptat cu îngrijorare. Am așteptat cu nervozitate. Am așteptat cu resemnare. Am așteptat cu somnolenţă. Am așteptat o zi întreagă. Apoi m-am culcat. M-a trezit telefonul prin a cărui galenă a invadat camera invitația la înmormântare. Se zdrobiseră în drum spre mine de un parapet. Sora mea murise pe loc, cu capul retezat, iar însoțitorul ei îi supraviețuise cu numai şase ore. Mi-au spus că ultimele cuvinte i-au fost adresate ei. Când am ajuns la biserică, mi s-a spus că vor fi înmormântaţi unul lângă altul, ca să poată împărţi eternitatea morții, dacă nu au putut să împartă permanentul vieții. Nu am vrut să-mi alterez imaginea surorii mele, așa că m-am ținut deoparte de chipul îmbălsămat al celor doi. Am urmat cortegiul până la buza celor două gropi care îşi așteptau trupurile cu un rânjet înfometat, edentat, mustind de viermi pregătiți să-şi înflorească dinastiile necrofiliace cu carnalitatea celor doi miri. De pe platforma unde încremeniseră sicriele mă privea cu ochi alb negru sora mea împietrită ca o școlăriţă într-o poză smulsă din vreun album al părinţilor. Alături de ea… era el… alesul, complementul spiritualității mele, prelungirea masculină a feminității mele, alegoria purităţii dragostei unice, chintesența trăirilor mele erotice. Am apucat să suspin şi prin aerul aburind al emoției legătura s-a rupt, iar boarea de vânt a eliberării lui pentru eternitate a smuls poza surorii mele şi a răsucit-o în aer până în adâncurile neființei lui, pe sicriul pe care se aruncau primele lopeți de pământ. Apoi, la chemarea miresei sale, a tovarășei sale de neființă, poza sa s-a desprins de terestru, de mine, de toate amintirile păstrate în toate albumele cerebrale ale tuturor femeilor din viața sa şi s-a alăturat în neant, alunecând sfios pe o frânghie de eter către sicriul surorii mele, pe care l-a învelit cu grijă, să nu deranjeze pământul care se acumula deasupra ei. Trăiesc cu regretul de a nu fi fost capabilă să regret dispariția celei ce îmi furase amintirile, nu înainte de a le falimenta prin neseriozitate. Mi-a furat amintirile, le-a devalorizat şi le-a însușit pe nimic, pentru a le transforma în martiriu, a le eterniza prin moarte. Remușcarea insensibilității mă macină şi îmi semnează condamnarea la turment veșnic.

Look me up in the yellow pages

I will be your rock of ages
Your see through fads and your crazy phrases yeah
Little Bo Peep has lost his sheep

De data asta, Marcus s-a apropiat de Lucia şi a încercat să o îmbrăţişeze. S-a răzgândit însă şi şi-a lăsat brațele să cada ostenite pe coapse. Elanul său însă s-a îndreptat asupra mâinii Luciei, pe care a strâns-o în mâna sa, cu putere, scuturând-o scurt şi repetat. Apoi şi-a luat cei doi tovarăși de discuție de câte un braț şi i-a îndemnat încet să părăsească împreună cu el toaleta.

— Aş fuma ceva…

6.