Discografie: I. JaMes Brown I feel Good, NanCy SinAtRa Bang Bang >II. KeLis Milkshake

Bună dimîneața, soare!

În acea dimineață a fost trezită de razele de soare filtrate prin jaluzele, care îi transformau corpul într-un grilaj de lumini şi umbre. Se trezise cu senzația că totul este un miracol şi că nu trebuie să mai piardă nimic, pentru că nimic nu este repetabil. Un răsărit de soare, niște raze jucăuşe care se aleargă pe plapumă, un câmp cu flori, un munte îngropat de zăpadă, niște pisoi abia născuți, totul este unicat şi trebuie să-l tratăm ca atare şi să ne regăsim uimiți de infinitul variantelor în care ni se înfăţişează unicul, să ne impregnam sufletul cu minunări continue, cu explozii de efervescenţă şi de bucurie, cu recunoștință şi respect în faţa bunăvoinței naturii care ne face părtași la generozitatea sa creativă. A adulmecat mirosul cafelei proaspete şi s-a îndrăgostit de cafea, a mirosit cu nesaț aerul care, pentru prima dată, nu era poluat, şi s-a îndrăgostit de smogul Bucureștiului, a privit cu ochii îngustați de la lumină spre blocurile cenușii, castratoare tăcute ale sutelor de poveşti, de amoruri şi despărțiri, de bucurii şi nostalgii şi s-a îndrăgostit de ușile metalice grosolane, de ferestrele prost izolate, de termopanele chicioase. Timpanele i-au vibrat amplu la zgomotele mojiciei la volan şi sunetul i-a mângâiat encefalul şi s-a îndrăgostit de miile de mașini bulucite în intersecții, populate de șoferi neurastenizați de frustrare. I-a iubit pe toți pentru că erau unici, pentru că erau tot atâtea argumente în favoarea miracolului vieții. Le-a trimis bezele din balcon şi şi-a fluturat mâna către lumea întreagă. Niște muncitori care treceau pe sub balconul ei, cărând pâinea şi vodca cea de toate zilele, au înjurat-o grosolan şi au râs spart şi alienat. Ea i-a iubit pentru că erau singulari şi pentru că acel moment nu se va mai repeta, acea senzație va fi păstrata în inima ei până când preaplinul memoriei o va obliga să o atenueze, până în pragul dispariției.

Wake from your sleep,

The drying of your tears,
Today we escape, we escape.

S-a aplecat şi şi-a mirosit florile, a mângâiat crăciuniţa pe care o primise de la mama ei şi s-a emoționat până la lacrimi în faţa perfecțiunii naturale. Era fericită că poate să vadă, era uimită că poate să simtă, era umilită de măreția sentimentelor. A dat drumul la televizor şi, cu cafeaua în faţă şi țigara în mână, a început să asculte VH1. Astăzi era însă ceva special, parcă i se părea că toți artiștii din lume compuseseră pentru ea. Toate versurile i se potriveau. A plâns la Loosing my religion, s-a bucurat la 4 Non Blondes, a ras în hohote la Spin Doctors, s-a înduioșat la Neneh Chery, aproape s-a excitat la Salt’n Pepa. Şi a fumat. A fumat repede şi mult, iar ţigările i se topeau între degete, scrâșnind din tutunul uscat, umplându-i gura de arome pe care nu le mai gustase până atunci. A întrat în baie ca într-un templu al liniștii şi a simțit cum răcoarea gresiei i se urcă obraznic pe gambe, îi înconjoară coapsele, îi limpezește senzațiile pubiene, pentru ca în final să-i amorțească toracele şi să-i deștepte sânii. A dat drumul la apa fierbinte şi melanjul de senzații opuse i-a revoltat porii şi a aruncat-o într-o confuzie senzorială plăcută şi voluptoasă. Totul era o revelație, iar ea nu înceta să se minuneze de complexitatea impresiilor pe care i le genera universul pe care îl regăsea în fiecare picătură de apă, în fiecare pas pe care îl făcea, în fiecare răsuflare, în fiecare zbatere a inimii. A scotocit prin sertare în căutare de farduri, simțea nevoia să fie frumoasă, era modalitatea ei de a mulțumi universului pentru că e atât de darnic cu ea, că îi oferă posibilitatea să asiste la infinitul de miracole cotidiene care îi fuseseră ascunse de pâcla grijilor şi a blazării pe care şi-o azvârlise peste simțuri până acum. S-a machiat pastelat, așa cum se simțea şi ea, şi discret, așa cum îşi simțea fericirea că-i pune stăpânire pe corp. Puf, puf, puf. Trei ploi minuscule de parfum peste gâtul înfiorat de foamea de cochetărie, de feminitate. A ieșit în holul blocului, inundat de mirosuri gastronomice, care indicau o îndoielnică înclinație a locatarilor către nutriția sănătoasă şi fără colesterol. Şi-a îmbibat bronhiolele cu miasmele care altădată îi dădeau reflex de vomă şi a încercat să ghicească esențele care le compuneau, să le combine în complexe olfactive care să-i gâdile centrii foamei. A salutat cu curtoazie pe şeful de scară, un mitocan care nu saluta niciodată, însă îşi lingea de fiecare dată buzele libidinos când trecea pe lângă el. I s-a părut drăgălaş, chiar şi așa, bădăran şi pervertit de prostie cum era el. Şi-a mișcat crupa provocător, numai că să-l răsplătească pentru că şi el făcea parte din viața ei, care devenise brusc frumoasă. L-a auzit bolborosind niște măscări pe sub mustața slinoasă, însă la urechea ei sunetele au ajuns modificate, alterate de sensurile obscene inițiale, ca o cometă de gânduri bune şi urări de fericire. A trecut în fugă strada către stația de tramvai şi a mulțumit în gând pentru acest dar divin, interacțiunea cu oamenii. Un cor de înjurături şofereşti şi de claxoane erotice i-au însoţit trecerea de pe un trotuar pe celălalt. Un mitocan, care pe lângă lipsă de educație, poseda şi o mașină opulentă, a încercat chiar să o pişte de fund. Nu i se mai întâmplase să fie atât de atrăgătoare pentru masa de mârlani erectili. Oare era mai frumoasă? A evitat cu eleganţă gestul mojic şi a râs fericită că există. Că există şi că suscită nevoia de reciprocitate tactilă din partea lumii. Se simțea complice, aleasă printr-o conjunctură necunoscută ei, cu întregul univers. Lumea exista pentru că ea acum era dotată cu posibilitatea de a o vedea. Şi-a făcut loc în tramvaiul aglomerat geriatric, îndopat de oameni şi de mirosurile lor şi a început să privească, avidă de imagini, pe geamul murdar de noroi şi graffitti. Casele, casele erau superbe. Era pentru prima dată când descoperea frumusețea arhitectonică a acestui oraș scufundat în promiscuitate şi delăsare. Pereții scorojiți îşi spuneau povestea, iar ea acum putea să o asculte.

Pack and get dressed

Before your father hears us,
Before all hell breaks loose.

A coborât sprinten şi şi-a aruncat ochii în curtea spitalului. Din stația de tramvai putea să vadă panorama grădinii pătrăţoase a locului ei de muncă. Părea mai curată, părea strălucitoare, scăldată de soare, animată de bolnavii în halate care se plimbau molcom, rupți de restul lumii. A simțit duioșie pentru ei şi ar fi vrut să-i mângâie pe toți. A trecut acompaniată de același cor de înjurături şofereşti şi claxoane erotice de parcă aceiași oameni ar fi urmărit-o până aici. A privit atentă pe după parbrize şi a zâmbit fericită, erau alții. Așadar suscita interes. În spatele gardului l-a zărit pe Luca, la fel de bandajat, prăvălit pe băncuţa de lângă morgă cu capul în mâini. Știa ce trebuie să-i spună ca să-l facă să fie şi el fericit. Știa totul şi totul era clar acum. Totul se așezase în interiorul ei şi trebuia să-l facă şi pe el să vadă, să simtă, să înţeleagă ceea ce trăia ea. Luca a dispărut pentru o clipă. O targă împinsă de două infirmiere grase şi varicoase, care trăncăneau fără noimă, rânjind una la alta, i-a trecut prin faţă în drum către morgă. Un picior, doar unul ieșea de sub cearceaful ce se dorea păzitor al decenţei post mortem. Eticheta atârnata de degetul mare care se balansa în ritmul rugozităților asfaltului indica cu certitudine prognosticul şi evidenţa morții. Lucia însă a refuzat moartea şi şi-a aranjat părul înfiorat de vântul călduţ. Moartea nu era decât o eliberare, o ofrandă necesară adusă experienței universale, o îmbogăţire inevitabilă a cosmosului cu încă un miracol. Luca stătea nemișcat pe băncuţă şi chiar şi după ce targa mortuară l-a depășit nu s-a clintit nici un micron. Lucia a întrat în spital şi s-a repezit către camera asistentelor ca să se pregătească pentru o nouă zi de muncă. O zi minunată de muncă.

Breathe; keep breathing,

Don’t lose your nerve.
Breathe, keep breathing,

I can’t do this alone.

Luca se simțea mai bine. Ușurarea suferinței carnale influențează şi uşurinţa cu care spiritul se dezbăra de apăsarea neîmplinirilor. Şi-a căutat papucii, cu ochii încă închişi. Dorea să mai păstreze încă puțin aceasta senzație de imponderabilitate pe care știa că avea să o piardă atunci când contururile realității aveau să-i agreseze din nou centrii vederii. Şi-a deschis ochii încet, ca un motan puturos şi a căutat în sine dezamăgirea. Poate era de la iarbă, mai multă decât fumase în toata viața lui, însă senzația de plutire sufletească s-a păstrat intactă şi, mai mult decât atât, s-a accentuat la vederea verdeţii copacilor, la vederea cârdurilor de rândunici înfometate care ciuguleau din pâinile lăsate să se odihnească pe geamurile spitalului, la auzul vieții de dincolo de geam.

Şi-a căutat frica şi a găsit-o ascunsă într-un cotlon întunecat, insalubru, al sufletului său. Fricilor lui Luca începea să le fie frică de Luca. A simțit că-i e foame. Şi chiar îi era şi poftă. Nu mai simțise poftă de mâncare de mult. Mânca doar ca să nu moară. S-a grăbit să-şi facă toaleta atât cât îi permiteau bandajele şi s-a grăbit să ajungă la cantină, să ocupe aceeași masă că ieri şi să-i aștepte pe Marcus şi pe Lucia. Acum, că Marcus îi venise în minte, simţea că ar vrea să fumeze ceva. Se întreba dacă o să iasă ceva din povestea lor, era curios, era nerăbdător. A verificat toaletele în drumspre cantină şi a găsit doar dezolarea comună toaletelor spitalicești, sursă infinită de infecții nozocomiale în chiar inima sistemului sanitar. Însă nici urma de Marcus. Fie nu mai avea iarbă, fie nu îi mai era rău. S-a așezat cuminte în faţa castronului de orez cu lapte, veșnicul castron cu orez cu lapte, şi a început să amestece în farfurie urmele de gem şi de unt gălbejit care se doreau a fi un dejun sănătos. Încet, încet, cantina s-a populat cu aceleași feţe distorsionate de boală, colţurile camerei s-au conturat cu aceleași ecouri ale eternelor discuții despre tensiune, reumatism, angină şi al doilea război mondial. Oamenii îşi purtau istoriile după ei, preocupați să dea un sens, prin evocare continuă şi pisăloagă, vieții lor fără direcție. Pentru prima dată, lui Luca i s-a făcut milă şi de altcineva în afară de el însuși. A început să mănânce sperând ca astfel să treacă timpul până când va apărea mutra lui Marcus, pecetluită cu zâmbetul tâmp post iarbă.

— Aseară… A fost rău…

Un zvon stins răzbătea de la mesele unde se aglutinaseră cataloagele de patologii care îşi molfăiau cu ce le mai rămăsese din dantură orezul şi coltucul de pâine alocat. Luca şi-a continuat mișcările automate de îndesare în gâtlej a orezului cu lapte, lingură, după lingură. Până la urmă, într-un spital nu se prea pot întâmpla lucruri bune, doar este un templu al suferinței, oamenii vin aici ca să-şi prelungească agonia sau să moară, nicidecum să se distreze.

— A murit sidosu’… L-au luat azi dimineață…

Sing us a song

A song to keep us warm,
There’s such a chill, such a chill.

Lingura i-a căzut în castron şi i-a ciobit marginea. S-a repezit afară din cantină cu maţele gata să-i zboare pe gură. A fugit către băncuţa de lângă morgă. Trebuie să fie acolo, nu e într-atât de special, sunt mulți sidoşi în spital, nu are cum să fie el, tocmai el. Trebuie să fie pe băncuţă, fumând primul joint al noii zile, primul din cele şapte. Trebuie să fie dărâmat cerebral pe băncuţă, zâmbind ca un idiot, şi va râde de el atunci când îl va vedea desfigurat şi îi va spune din nou o tâmpenie, o enormitate şi îi va oferi din joint. Vor fuma din nou împreună şi iarăși o să-i spună cât e de bou că vrea să fie un clovn şi cum ar trebui să-şi etaleze curul de poponar în nasul tuturor. Trebuie să fie pe băncuţă, trebuie să fie pe băncuţă. Îl simte ca şi cum l-ar avea în faţa ochilor, cum stă pe băncuţă şi îşi umflă plămânii cu fumul năucitor, râzând de prostia lumii, de urâțenia vieții, de preaplinul vieții sale, de boala care îl macină, de el, de Lucia, de toți şi de toate, trebuie să fie pe băncuţă râzând şi bătându-şi joc de suprarealismul vremurilor, scuipând disprețuitor pe normele morale impuse de incompetenți eșuați în viață. În drumul către ieșire s-a lovit de o targă cărată de două infirmiere grase, murdare şi needucate. Le-a îmbrâncit şi a ignorat suduielile pe care grăsimile lor au început să le ejaculeze din străfundurile lipsei de educație. Trebuie să fie pe băncuţă, trebuie să fie pe băncuţă. Parcă simte mirosul înţepător al ierbii, aproape e ușurat de această promisiune pe care i-o fac celulele sale olfactive, trebuie să fie pe băncuţă, gândind ca un înţelept Pop Rock la nemurirea culturilor stradale, la perpetuarea viciului ca stil de viață, la greșelile sale, la experiențele altora, aiurea. Nu e.

Luca s-a prăbușit pe bancă, străjerul morgii, cu capul în mâini. Tot eșafodajul de speranțe se prăbușea în neant. Nu mai putea să-şi ridice capul şi să privească în jur, îi era imposibil să se smulgă din prăpastia în care simpla absenţă a lui Marcus îl aruncase, rupându-i corzile de siguranța, zdruncinându-i în speranță şi noua lui credință în oameni. Cele două infirmiere mojice l-au ajuns din urmă şi l-au privit cu ochi răi. Pe targă, un picior, doar unul, etichetat ca un cotlet de porc, se balansa fără voință, învinețit de sângele coagulat în vase, supus putrezirii.

— L-au găsit inundat în vomă şi sânge. A primit ce merita. Era un nenorocit, un drogat. Mai bine că a murit de SIDA, decât să mai nenorocească şi pe alții.

And you can laugh a spineless laugh
We hope your rules and wisdom choke you.

A văzut-o pe Lucia cum traversează strada şi nu a putut să ridice ochii. Era mai frumoasă azi. Părea fericită şi liniștită. Nu putea să se mai miște. Ce rost avea. Măcar așa, așezat cu capul în mâini pe băncuţa de lângă morgă, era aproape de el. I-a venit să se ridice şi să le doboare pe cele două dulapuri de osânză puturoasă, să le zdrobească feţele cu picioarele, să le spargă ţâţele bovine cu lovituri seci, să le înţepe cu furculiţa ochii porcini, să le târască până în stradă şi să le spânzure de poarta spitalului. Dar ce rost mai avea? Lucia a schițat un salut, însă el nu s-a simțit în stare să îşi ridice mâna. Apoi a dispărut în spital. Probabil că se duce să se pregătească de o nouă zi de muncă. Cea mai nenorocită zi de muncă.

Now we are one in everlasting peace

6. 
   Nu muriți! Sfântul Petru e în audienţă.
   

Asta este o zi plăcuta ca să fi externat. Gângurit de turturele, soare călduţ, vânt ușor, cer senin, miros de prospețime. Luca stătea în fund pe pat, mulțumit de cicatricile minuscule care îi populau faţa. Se aștepta să fie desfigurat, însă până la urmă semnele agresiunii barbare erau cantonate mai mult în suflet şi mai puțin pe faţă. Îşi bâţâia picioarele ca un copil nerăbdător, așteptând actele de externare. Se trezise de dimineață, mai de dimineață decât de obicei, se îmbrăcase, cochet, aşa cum îi plăcea lui. Avea niște pantaloni mulați, eleganți, cu talie joasă, un tricou la fel de mulat, scurt, pe care scria « Proud to be Gay » şi o bască roșie. Iar întregul era asezonat de accesorii atent selecționate, ochelarii Dolce and Gabbana, lanțul lung, cu medalion discret şi brăţările de la mâna dreaptă.

Would you know my name

If I saw you în heaven?
Would it be the same

If I saw you in heaven?

Se uita pe geam şi se bâțâia. Se simțea mai bine dacă se bâțâia. Asistenta care trebuia să ajungă cu hârtiile de externare probabil că se pierduse în labirintul de tentații pe care îl construia mulțimea de ciubucuri aflate doar la o întindere de mână, la o deschidere de buzunar, şi uitase să se mai grăbească cu ştampilele care i-ar fi redat libertatea. Ar fi vrut să se gândească la ceva ca să treacă mai repede timpul, însă în creierul său se instalase vidul, care îi sugea toate judecăţile într-o gaură neagră. Într-un final, sătul de așteptarea îndobitocită la care ne supune sistemul sanitar românesc ca măsură punitivă pentru impertinenţa de a suferi, s-a dat jos de pe pat şi a dat să-şi ia plasa în care avea cele câteva lucruri cu care venise la spital. A ezitat, mana i-a fost grea şi neascultătoare, degetele au refuzat să apuce mânerul plasei. Așa că le-a lăsat acolo, oricum nu-i plăcea să meargă cu plasă prin oraș. A întâlnit-o pe asistenta răspunzătoare de externarea lui, într-o mână ținea foile pentru el, iar în cealaltă ținea un plic pe care, fără tragere de inimă, de dragul algoritmilor mitei, încerca să-l repună în buzunarul unui bolnav. Acesta, prins în jocul de-a onestitatea, se făcea că nu înțelege, așa că asistenta, ca şi cum i-ar fi făcut un mare hatâr, într-un târziu, s-a decis să primească darul, ofranda adusă de popor micilor funcționari din spitale, în schimbul unui tratament nicidecum preferențial, ci normal. Luca şi-a strâns buzele disprețuitor şi din mers i-a smuls hârtiile preaonestei asistente, a mulțumit din vârful buzelor şi a ieșit pe ușa spitalului, a traversat curtea şi, privind o dată, doar o dată în urmă, spre băncuţa de lângă morgă, a ieșit în lume. La ieșirea din spital a fost izbit de o masă eterogenă de taxiuri şi de taximetriști care, mângâindu-și agale burțile uriașe, mestecau decerebrat semințe. Pe feţele lor se întipărise alienarea, ochii goi, iar nasurile late şi turtite pe obrajii buhăiţi nu mai reprezentau o trăsătură, o exprimare facială a spiritului, ci o componentă funcțională fără de care s-ar fi sufocat.

— Uite-l şi pe poponarul asta… Un taxi, domnișoară?

Vocea era îndeajuns de puternică, si adresa ei era clară. Era o voce spartă de alcool de proastă calitate, măcinată de lipsă de cuvinte, de vocabularul onomatopeic, o voce care era o prelungire a unui suflet schingiuit de prostie şi frustrare, de bădărănie, ce mai tura vura, o voce de taximetrist. Luca şi-a plecat ochii, şi-a strâns brațele la piept şi a dat să plece mai departe. La urma urmei, ce ar fi putut să spună unui taximetrist? Ce argument ar fi putut aduce pentru a convinge o moluscă în care fusese înfiptă o șiră a spinării şi care doar datorită acestui accident biologic avea statura bipedă, că toleranţa ridică sufletul, că înțelegerea ne conturează că indivizi, că spiritul ne definește că oameni? «Arată-ţi curul şi ordonă-le să te pupe în sfincter.» L-a simțit alături pe Marcus şi a primit privirea disprețuitoarea mitocanului în plină ceafă, astfel încă s-a surprins tresărind din cauza arsurii care îi încingea creierii.

— Să te duci la dracu, otreapă nenorocită!

Luca şi-a ridicat ochii şi, fiindcă privirea lui era incapabilă de ură, l-a privit pe taximetrist în ochi senin chiar usor mirat. Contrastul era evident şi bizar, astfel încât taximetristul burtos şi slinos s-a dat cu paşi mici înapoi către portiera maşinii galbene murdare şi neîngrijite pe măsură ce Luca se îndrepta către el.

— Mă faci pe mine poponar, însă tu ești un pederast patetic al sufletului. Ești sodomizat de mocirla în care te-ai născut, în care îți crești şi acum copiii şi în care îți bați nevasta. Stai şi îți dai cu părerea despre mine, mestecând semințe, lepră ordinară. Ar trebui să fiți izolați în bătăturile în care v-ați născut şi din care nu vreți să ieșiți, în care va complaceţi ca porcii în lături, în care vă tăvăliţi poftele animalice. Sufletul tău întreg este un cur pângărit repetat, cu violenţă şi batjocorit de umorile grețoase ale lipsei de repere, ale noroiului social. Să te duci la dracu, tu şi toți cei că tine, şi pupă-mi sfincterul dedat plăcerii. Măcar eu știu ce vreau şi știu să-mi caut plăcerea.

Luca a înmărmurit şi a așteptat cu ochii închişi pumnul devastator care să-l retrimită în salonul de unde abia plecase. Era bine că incidentul se petrecuse în faţa spitalului, așa, cel puțin, nu trebuia să se deplaseze prea mult. Însă în ciuda așteptării şi a abandonului său, nici un pumn nu i-a stricat arhitectura feţei, iar etajele faciale au rămas la locul lor. A deschis întâi un ochi, apoi pe celălalt, şi şi-a văzut victima, prima lui victimă, cum bolborosea ceva în barbă din spatele volanului. Între timp mașina a început să se deplaseze încet în marșarier şi în scurt timp s-a camuflat printre sutele de mașini care poluează fonic şi moral capitala.

— Unde mergi, băiatu’? i-ai zis bine… dă-l dreacu, că este un jegos. Acu l-a părăsit şi nevasta.

S-a uitat reflex către sursa de zgomot şi câmpul vizual i s-a dilatat într-atât încât să cuprindă întreg șirul de taximetre eșuate pe trotuarul spitalului. Un taximetrist sfrijit şi plin de cutele bătrâneţii premature se uita cu simpatie la el şi îl îmbia cu portiera deschisă la o călătorie spre oriunde. Era liber să meargă unde vroia el. În fine, era liber şi lumea îl lua ca atare, ca un poponar liber să facă ce vrea şi să se ducă unde vrea.

I must be strong

And carry on,
‘Cause I know I don’t belong
Here in heaven.

Cam în același timp în care Luca dădea replica taximetristului oligofren şi îşi câștiga dreptul de a privi oamenii în ochi, într-un cimitir bucureștean, pe obrazul unei asistente demisionare o lacrimă se zbătea. Au urmat apoi altele, însă ochii i s-au închis, iar ele s-au revărsat înăuntru, asupra sufletului. Şi așa urmau să curgă mereu de acum, pe amintirea lui, păstrând-o proaspătă şi înflorită. Era îmbrăcată într-un pardesiu negru şi avea ochii supți de vidul suferinței; cu toate astea avea un plan. A așezat două poze, una alb negru şi una color, în care se aflau trei fetițe atât de diferite una de cealaltă şi, totuși, atât de asemănătoare, pe statuia unui înger prăbușit pe o piatră, cu aripile încovoiate, care se odihnea la capătul unui mormânt proaspăt, mirosind încă a pământ afânat, unde fumegau nevricos sub bătaia inconstantă a vântului şapte candele. O ultima coincidenţă. Sau poate un semn. Lucia a deschis ochii, s-a întors şi a făcut un pas înapoi, apoi altul… apoi altul. Către ce, nici ea nu știa, însă cu siguranță către o viață lipsită de monotonie, spre linişte, spre Crăciunuri fericite, spre aniversări, spre mărţişoare colorate, spre priviri tandre, spre îmbrăţişări şi săruturi, spre o familie, spre un ponei, spre o casă cu gard alb, spre orice, spre mâine… Apoi a mai făcut un pas, apoi altul… apoi altul… până când îngerul prăbușit pe piatră nu a mai văzut-o.

I’ll find my way

Through night and day,
‘Cause I know I just can’t stay
Here in heaven.

Sfântul Petru era mulțumit. Raiul fusese renovat, totul mirosea a nou, avea un birou curat, mai mare şi mai frumos. Avusese o zi plină. Şi, în plus, reușise să între în audienţă ca să poată primi pe unul dintre cei pe care el îi numea « păcătoşii necesari ». Îl urmărea de mult pe acest individ şi îşi cam pierduse speranța în el. Tocmai de aceea nu-şi programase audienţa mai din timp. Însă într-o zi, într-o singură zi, timp de şapte jointuri, individul făcuse pasul decisiv. Nu era nici o clipă de pierdut. Era imperativ necesar să aibă dosarul semnat şi ştampilat. Nu-i plăcea să facă oamenii să aştepte atunci când îi băteau în poartă şi puştiul trebuia să ajungă din clipă în clipă. Așa că fusese nevoit să-şi ia dosarul în tolba celestă şi să solicite o audienţă de urgenţă. Audienţa fusese un succes, așa că Sfântul Petru era mulțumit. A apucat şi mai puternic dosarul de parcă ar fi existat posibilitatea ca cineva să i-l fure. S-a uitat în stânga şi în dreapta suspicios. Apoi a făcut discret un pas de dans. Dacă nu l-ai fi cunoscut ai fi fost tentat să zici că s-a împiedicat. Însă toată lumea ştie că Sfântul Petru nu se împiedică niciodată. Era clar, Sfântul Petru era mulţumit.

Beyond the door,

There’s peace I’m sure,
And I know there’ll be no more
Tears in heaven.

În fine, cineva putea să ruleze un joint ca lumea în Paradis.