Discografie: I. JaMes Brown I feel Good, NanCy SinAtRa Bang Bang >II. KeLis Milkshake
În jurul castronului de orez cu lapte
Yüklə 0,89 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Claustrofobia prostiei
În jurul castronului de orez cu lapte Desertul este momentul de maxim rafinament al mesei. Este unul din puţinele lucruri din viaţă pe care nu îl consumi, ci îl deguşti. Nu degeaba noţiunea s-a extins şi în alte spaţii ale vieţii, cum ar fi, de exemplu, patul. Americanii, popor mult mai puţin rafinat şi mai puţin cizelat de secolele de cultură a decadenţei leneşe, împrumută amorului valenţe sportive. The third base – este de aşteptat ca un popor guvernat de cultura fast food-ului cancerigen să nu acorde vârfului de excitare amoroasă decât un spaţiu temporal la fel de limitat ca intervalul în care o plasă de muşchi coordonată de o linguriţă de creier străbate distanţa între două petice ale unui teren de baseball. Este ca şi cum europenii ar spune că au ajuns la 11 metri. Ridicol. Pe cât de ridicol, pe atât de explicabil. America s-a născut ca naţie în mijlocul unei ere în care dezvoltarea tehnologiei sugruma orice urmă de sensibilitate amoroasă. Nu poţi să te aştepţi la o înţelegere a erotismului de la o naţie obişnuită cu băile de sânge, cu exterminarea băştinaşilor pentru victoria căilor ferate, cu oprimarea etniilor suverane pentru calmarea frustrărilor de marginali ai Europei. Este drept, Europa a avut perioade la fel de sângeroase, dacă nu şi mai adânc împurpurate de hematiile milioanelor de morţi, însă, în pauzele de descreierare belicoasă, erotismul, în unele epoci chiar erotismul decadent, a fost preocuparea exclusivă a elitelor acelor timpuri. Nimic din toate aceste consideraţiuni asupra importanţei desertului nu tulbură însă secvenţa monotonă de troace cu orez cu lapte care încheiau glorios şi uneori ermetic festinul oferit de spital locatarilor săi. Marcus devenise bulimic împotriva voinţei lui, consistenţa orezului întărit la suprafaţă, acoperit cu o crustă uleioasă de boabe îngheţate în uitarea bucătăreselor, şi lichefierea zemurilor alburii cu cocoloaşe maro din adâncul castronului îi provocau reflux intestinal imediat. Bandajatul din faţa lui mânca însă cu stoicism cocoloaşele de orez, ştergându-şi delicat, feminin, din când în când, zeama sidefie care i se scurgea în bărbie. În sala de mese nu se auzea decât pălăvrăgeala lingurilor care se izbeau de castroane Marcus asista mirat la această formă de muţenie de natură gastronomică şi molfăia plictisit o ultimă bucată de chiflă pe care o reperase în coşul de pâine. Aşteptă, deşi începuse să-şi piardă speranţa, ca Nas Crăpat din faţa lui să termine de ingerat licoarea de orez coagulat cu lapte ca să poată încerca măcar să iniţieze o formă de conversaţie. Se plictisise, iar efectul ierbii de mai devreme dispărea pe şest, lăsându-i creierii dezamăgiţi şi muşchii respectuos încolăciţi pe articulaţii într-o stare de abandon inert. Vroia să schimbe câteva vorbe cu cineva, fie ele nişte banalităţi, iar tânărul care se ghicea de după bandaje părea cel mai apropiat de el ca vârsta dintre toţi cei prezenţi şi poate singurul care nu ar fi aruncat în discuţie, mai devreme sau mai târziu, luptele de la Cotul Donului. — Daca vrei, îţi dau şi orezul meu. Oricum, dacă nu-l mănânci acum e posibil să îl primeşti şi mâine tot pe asta. Dacă vrei pot să-i fac un semn, să-i las un păr, ceva… ca semn de recunoaştere. Marcus se trezise vorbind. Preaplinul său social îl sabotase şi, în pofida autocontrolului conversaţional pe care încercase să şi-l impună până când avântul gargantuelic al vecinului său de masă s-ar fi poticnit în vreun grăunte de orez îmbibat cu lapte vechi, se trezise spunând tâmpenii despre păr şi lapte, noţiuni care, cel mai des, nu mergeau asociate atât de uşor în mijlocul unei mese. Însă nimic… Bandaj-man halea impasibil la vorbele lui de duh. Marcus începuse să creadă că omul este lipsit de organul intern al auzului. Tocmai se gândea serios să înceapă să spună măscări ca să-l testeze pe încucuiat. Marcus putea fi numit în multe feluri, dar în niciun caz un om pe care poţi să-l ignori. Doar dacă nu ai vreun handicap masiv care să te împiedice să fii receptiv la prezenţa sa. Tocmai îşi pregătea prima salvă de inepţii, când atenţia i-a fost atrasă de un filon de agitaţie nervoasă care străbătea secţia de la camera de gardă şi până în fundul bucătăriei, aburind de miasme sufocante. Pieile s-au înfiorat, guşile au vibrat, membrele descarnate s-au crispat, pungile de sub ochi s-au udat, pupilele s-au micşorat. « A murit ăla cu fata în America. Acum încearcă să-l învie cu aparatele. » Zvonul circula şiret printre bolnavi, ca un balerin şugubăţ care, într-o coregrafie macabră, atinge cu degetele răsfirate capetele spectatorilor săi, lăsându-i aruncaţi, pe rând, într-o perplexitate dementă în faţa talentelor sale. Orezul se înfiorase în castroanele cu lapte, neterminat, dezamăgit că va petrece încă o zi în oala uriaşă, frecându-se de celelalte boabe, simţindu-le putoarea de rânced, scufundându-se în mocirla laptelui bătut de plictiseală.
R.E.M. nu se gândea în mod cert la o brigadă de muribunzi atunci când îşi cântau astfel amocul, melodia fiind mai degrabă un substitut mai ieftin, cam cât costul unui cd, la pandemia de şedinţe psihologice care pretind că vindecă în fiecare oră America de depresii provocate de inactivitatea cerebrală şi de grăsimea neuronală, de psihoze date de copilării înţepenite în falusul unui tată care nu a avut parte de şedinţe de consiliere, de demenţă generalizată, născută din maleabilitate oligofrenă în faţa modelelor artificiale de viaţă, de buchete proaspete de complexe de inferioritate, de decăderi spectaculoase generate de supraponderabilitate şi de crize de panică date de grandomania naţiei. Sunt cele mai inspirate cuvinte adresate unei naţii dependente de Prozac. — A murit şi ţeapăn rămâne. Am scăpat de încă unul. Vocea era ataşată unui bătrân învelit în tuburi care-i ieşeau din burtă ca într-o creaţie suprarealistă biomecanică a lui Giger, o dialectică mobilă între om şi maşină, o creaţie onirică, în acelaşi timp, tulburătoare, dar şi sublimă. Ca un ultim detaliu, o sondă urinară se iţea dintre pantaloni şi halat aterizând graţios într-o ploscă atârnată sfidător pe umărul posesorului lichidelor din ea. Apariţia oscila între sinistru şi hazos, însă în condiţiile în care făcuse Marcus cunoștință cu ea nu putea decât să-l mire, şi, mai mult, să o încadreze într-un teatru extrem de real al absurdului. — Este ciudat cum bătrânii pot fi atât de cinici în privinţa morţii. Bandajatul purpuriu vorbea şi, surprinzător, părea chiar coerent. Marcus nu ştia dacă să acuze mai întâi şocul decesului mediatizat al bătrânului cu fata în America sau pe cel al dezinhibării verbale a interlocutorului său. Luca părea să fie apucat de un acces de incontinenţă verbală şi nu dădea semne că ar vrea să înceteze să cultive acest germene de conversaţie. — Uneori, bătrânii, pot depăşi chiar şi cinismul, devenind sfidători în faţa devitalizării totale. Pentru bătrâni, moartea şi-a pierdut chiar şi statutul privilegiat de eveniment. Perspectiva morţii a ajuns o necesitate implacabilă, o rezoluţie a destinului fără dată în calendar. Moartea se transforma într-o glumă care nu mai sperie pe nimeni şi la care nu mai râde nimeni, asemeni unei tăun rămasă fără venin. Dacă în anii tinereţii moartea sperie pentru că poartă în ea germenii infinitului necunoscut, la bătrânețe trecerea de pragul fiinţei se transformă într-un gag răsuflat, un oneman show fără spectatori. La zenitul existenţei, moartea îşi pierde caracterul de surpriză, cazând în derizoriul ameninţării monotone. Fiecare individ îşi are propria moarte. Ar fi stupid să crezi că moartea are atâtea braţe şi atâtea coase. Şi tocmai pentru că fiecare îşi poartă încă de la naştere moartea, moartea îmbătrânește odată cu el. La bătrâneţe moartea însăşi e bătrână, cu venele umflate şi dinţii gălbejiţi. Si pe cine mai sperie azi ceva bătrân, fie ea chiar moartea? When you’re sure you’ve had enough of this life, well hang on Don’t let yourself go, ‘cause everybody cries and everybody hurts sometimes Marcus era în stare de şoc. Nu se aştepta de la băieţaşul ăsta plăpând cu caractere sexuale secundare aproape feminine să fie atât de pertinent, înfricoşător de pertinent, însă nu mai puţin amuzant în încrâncenarea lui de băiat care se ia la trântă cu bărbații. Deşi subiectul era dintre cele mai serioase, Marcus nu a putut să nu schiţeze un zâmbet la vederea şi, mai ales, la auzul acestor reflecții asupra neființei. Începuse să-i fie recunoscător proaspătului decedat pentru că îl împiedicase prin eliberarea ultimului său oftat de la proliferarea de măscări la adresa orezului cu lapte. La cât de în serios părea să ia lucrurile tânărul craniu crăpat şi bandajat, cu siguranţă că o asemenea ieșire ar fi fost considerată impardonabilă. S-a reaşezat bucuros la masă, şi-a sprijinit bărbia în palme şi, ca un copil la circ, în faţa dresurii cu elefanţi, a aşteptat continuarea discursului. Luca se simțea obosit. Aşa se simţea de fiecare dată când încerca să înceteze să mai fie o victimă a propriei nesiguranțe. Îl deranjase remarca referitoare la orezul cu lapte a celui care îi crăcănase cu ușa rana de pe frunte. Avea impresia că în astfel de cazuri stigmatul său ieșea in relief şi că orice frază care i se adresa era o injurie adusă handicapului său. Avusese impresia că impertinentul din faţa sa considera că numai pentru că este poponar poate să simtă vreo plăcere degustând orezul cu lapte. Avusese o tresărire, numai o tresărire, de orgoliu, şi dorise să-l pună la punct pe golan. Era tânăr, la fel de tânăr ca el, şi părea lipsit de însemnele bolii sau ale traumatismului. Cu siguranţă fugea de armată, sau îşi cerşea vreun concediu mincinos. Nu numai ca era un impostor, dar era şi un impertinent care batjocorea poponarii, asemeni tuturor celorlalţi. Însă acum îşi epuizase rezervele de revoltă şi atacul nu fusese atât de puternic cum ar fi sperat el. Nu numai ca nu îl îndepărtase, dar nemernicul stătea rânjind la el cu capul prins în palme. Perspectiva unui nou eşec îl asuprea atat de tare, încât si-a simţit ochii urinând lacrimi fierbinți. Şi-a ascuns privirea în castronul gol. O înfrângere este mai puţin usturătoare când se produce în intimitate, chiar şi în intimitatea unui castron de orez cu lapte.
Luca era azvârlit cu brutalitate în ireal. Interlocutorul său îl surprindea şi îl lovea puternic cu fiecare tâmpenie pe care o debita. Se simțea neputincios. Nu găsea nici un argument pertinent ca să stăvilească revărsarea dementă de inepții. Așa că, uitând de frustrarea sa genetică, având ochii mari şi umezi ca ai lui Bambi, privea cum Marcus se plimba relaxat pe bulevardul inepțiilor totale, luminat de lampioanele cuvintelor pleznite în răspăr în conversație. — În plus, scuză-mă ca îţi spun, dar este o tâmpenie să spui că oamenii devin înţelepţi la bătrâneţe. Dimpotrivă, îşi accentuează defectele prin repetarea lor de-a lungul atâtor ani. Şi e cu atât mai idiot să susţii că la bătrâneţe îți găsești pacea. Ai circulat vreodată cu troleibuzul prin Bucureşti? Coate, sacoşe, mâini descărnate agăţate cu furie de scaune, injurii adresate celor mai tineri, ochii injectați de ură, demenţă generalizată la urcare, moliciune exagerată la coborâre. Asta este pace? Cât despre resemnare, este o nebunie să crezi că bătrânii sunt resemnați. În faţa dispariției, nimeni nu este resemnat, toți vor încă un răgaz, toți mai au treabă de făcut, oameni de întâlnit, locuri de văzut. Bătrânii sunt liniștiți în privința morții pentru că au impresia că, daca au ajuns să aibă tot felul de incontinenţe, palpitații şi alte patologii de uzură corporală li se cuvine să fie înţelepţi, chiar dacă toata viața lor de până la bătrâneţe au fost niște boi. Mizează pe dreptul primului venit ori, în cazul înțelepciunii, legea primului venit pe lume este irelevantă. În faţa morții nu poți decât să fi constant în atitudine, nu din cauza vreunei norme morale, ci pentru că este ceva mult peste înțelegerea ta, lucru care te obligă la constanţă în opinii. Nu poți jongla cu noțiuni pe care nu le înțelegi, așa că, fie că recunoști sau nu, în faţa morții nu poți avea decât o atitudine, oricare ar fi ea, de la început până la sfârșit. Numai că atunci când ești june ai senzația ca nu poți pretinde dreptul de a fi cinic şi calm în faţa morții şi atunci te frustrezi şi devii revoltat. Odată ce ai îmbătrânit şi corpul nu-ţi mai permite să te revolți, începi să crezi că ai fost investit cu dreptul de a fi înţelept şi ironic. Şi apoi mori… indiferent de cât de cinic ai fost. Cu cât ai fost mai înţelept, cu atât ai fost de fapt mai inapt fizic pentru revoltă. Moartea este consecința neputinței de a se revolta a individului. When you’re sure you’ve had enough of this life, well hang on Don’t let yourself go, ‘cause everybody cries and everybody hurts sometimes Luca se izbea de ceva ce nu mai întâlnise până atunci şi anume de un individ care îl combătea la nivel ideatic într-o încleștare semantică a intelectelor. Nu la fel se întâmplase până atunci cu alți interlocutori ai săi a căror ură se deversa mârşav nu atât contra ideilor sale, cât împotriva predilecției sale pentru anus. Dincolo de vârfurile de înalt idiotism, agresorul din baie părea sa știe ce gândește şi, mai mult decât atât, părea sa aibă un discurs argumentativ foarte coerent. When you’re sure you’ve had enough of this life, well hang on Don’t let yourself go, ‘cause everybody cries and everybody hurts sometimes Undeva, în interiorul camerei asistentelor, o asistentă era mustrată sever de șefa de secție pentru că trata cu superficialitate boala şi îşi agresa bolnavii cu muzica decadenta de pe VH1.
Marcus bănuia o slăbiciune în sistem. Asta îi arăta că orice sistem, oricât de bine înrădăcinat este la nivelul cutumelor şi al percepțiilor, este destinat unei inevitabile fisurări şi decăderi. În organismul, spitalelor românești, o asistentă, o simplă rotiţă nevolnică, a creat o breșă în chiar inima îndopată de peșcheșuri a sistemului sanitar, o breșă pe care Marcus o bănuia periculoasă tocmai prin faptul că se dezvoltase insidios precum cancerul, sincer şi dezinteresat, în sânul pleoștit de plenitudinea lacomă a plăților ilegale al acestei mari matroane, secția de terapie intensivă, șefă a acestui mare bordel, care este industria sănătăţii. De câteva zile televizorul salonului era programat cu încăpăţânare pe VH1. Lui Marcus îi plăcea felul brutal în care era azvârlit de “So 90’s” înapoi în timp, în perioada în care putea să fie fericit așa cum sunt copiii, cu pasiune. Fericirea copiilor este ca un tăvălug, nu ţine cont de nimic, strivește orice buruiană de perfidie şi nesinceritate. În plus, le ocupă tot timpul. Copiii au marele avantaj de a nu fi descoperit încă invidia celorlalți, mișelia prietenilor, duplicitatea sentimentelor şi, cel mai important… sexul. În momentul precis în care prima umbra de invidie atinge un copil, acesta este iremediabil pierdut. Invidia şi mișelia au marele dezavantaj de a funcționa pe principiul bulgărelui de zăpadă. Pornesc ca un sâmbure de răutate care se rostogolește repede din suflet în suflet, adăugându-şi câte un strat de ură de la fiecare spirit prin care trece. Omenirea este interconectată prin ură şi invidie, nicidecum prin dragoste. În sufletele noastre zac miliarde de bulgări murdari de noroiul mișeliei care, cu ajutorul gravitației, ne împiedică să ne ridicăm, ne țin prizonieri ai propriei răutăţi. Gravitația funcționează numai asupra celor impuri, asupra celor atașați de bolovanul nemerniciei. Dragostea veritabilă este indiferentă faţă de gravitație, îți înalţă spiritul şi te apropie de fericirea totală, aceea a copilului ocrotit de bulgărele urâțeniei sufletești. Se spune că sufletul omului cântăreşte 21 de grame. Marcus nu era de acord nici în ruptul capului cu această afirmație. Nici măcar în ruptul capului său. Sufletul nu cântăreşte nimic pentru că este de natura divină, ori divinitatea nu se supune legilor omeneşti, fie ele chiar şi ale gravitației. Cele 21 de grame sunt gramele bolovanului urii, lăcomiei, invidiei, mișeliei, prostiei. Atunci când mori niciuna din aceste fațete ale bolovanului nu-şi mai are vreo utilitate, pentru că niciun mort nu mai este capabil sa urască sau să fie prost. Astfel, cele 21 de grame se detașează de suflet şi îl lasă, din nou, pur, să se ridice către experiența universală. În cazul lui, Marcus bănuia că la declararea orei decesului, sufletul său se va ușura de mult mai multe grame (calculase şi bănuia că balastul avea vreo 310 grame), așa ca îşi aștepta sfârșitul ca pe o ușurare şi nicidecum ca pe o pedeapsă. Pedeapsa şi-o ispășea aici, trăind, mișcându-se printre medici idioți, printre asistente bășicate de grăsime, printre oameni de afaceri urâți şi proşti, printre maziliții umanității, printre șmenari si bișnițari cu imunitate parlamentară, printre zâmbete false descărnate de buze îmbibate cu silicon, printre danturi stricate şi flegme vorbite, printre miasmele halenelor fetide ale simulărilor artistice. Prostia era cea mai expansivă dintre cunoştinţele sale. Şi cea mai sociabilă. Prostia nu poate fi reținută în spaţii mici. Prostia se hrănește şi se împlinește doar atunci când este în văzul sau în auzul tuturor. Este ca o femeie frumoasă care se hrănește din complimente, care se hidratează din șușotelile libidinoase ale exteriorului, care trăieşte ca să fie devorată de dorințele celorlalți. La fel şi prostia, nu poate fi reţinută, se îndoapă din timpanele şi retinele acelor nefericiți care i-au ieșit în cale, se împlinește doar când este împărţită ca o curvă ieftină de limbile şi creierele audienţei. Prostia este claustrofobă. — De ce ești aici? Luca era curios să afle adevăratul motiv al prezenţei lui Marcus în acest spital. Deși crescuse câţiva centimetri în ochii lui, încă mai avea impresia că Marcus este un impostor care jignește prin prezenţa lui duplicitară întreaga gamă de patologii reale care îşi duceau zilele şi îşi dormeau nopțile în spital, sperând într-o posibilă vindecare. Sweet dreams are made of this Who am I to disagree? Travel the world and the seven seas Everybody’s looking for something Some of them want to use you Some of them want to get used by you Some of them want to abuse you Some of them want to be abused De la o fereastră, Eurythmics revărsa sonorităţi inspirate către banca unde se așezase Marcus. Iar el uitase complet de tânărul de lângă el. Bandajatul anonim se uita la el cu ochii mari şi curioși. Marcus şi-a coborât privirea instinctiv, cercetându-l minuțios. Omul stătea delicat picior peste picior, cu o mâna așezată grațios peste genunchi. Marcus avea impresia ca sta lângă o domnișoară, însă pomeții păroşi îl contraziceau autoritar. Întrebarea părea simplă, însa Marcus nu știa exact ce să răspundă şi cum să-şi motiveze prezenţa în acea curte de spital, pe acea bancă de unde se auzea Eurythmics. Nici măcăr lui însuși nu putea să-şi răspundă la o astfel de întrebare. Nu știa unde a început drumul lui către acest spital şi ce l-a cauzat sau ce l-a accelerat. Opt ani înseamnă mult atunci când înfuleci viciile şi deguști păcatele cu polonicul, când batjocorești convențiile şi fentezi din pelvis codurile de conduită. Pentru el, care nu credea în importanţa drumurilor, nu conta decât efectul călătoriei sale. Nu credea să fie cineva pe care să mai intereseze calea către pierzanie, însă personajul din faţa lui părea să dorească mai mult decât un punct de plecare pentru conversaţie. Se confesase deseori lui însuși în momentele în care greutatea propriilor vicii îi strivea tâmplele, obligându-l să se tăvălească urlând, împroşcând voma ca o arteziană gastrică, prin toalete şi prin scări de bloc, însă nu considerase niciodată necesar să împărtăşească altcuiva rețeta succesului în insucces. Așa că întrebarea l-a luat pe nepregătite pentru că nu avea antrenamentul confesiunilor spontane. Sweet dreams are made of this Who am I to disagree? Travel the world and the seven seas Everybody’s looking for something Some of them want to use you Some of them want to get used by you Some of them want to abuse you Some of them want to be abused Lucia avusese o zi de rahat. Şi atunci când se simțea prost asculta VH1. Astăzi, ca o dovada a existenţei proniei cerești şi ca o consolare conjuncturală, era zi dedicată anilor 90 şi Eurythmics se ciocnea de pereții goi ai vestiarului infirmierelor, înmuind realitatea în melasa dulceagă a amintirilor. Eurythmics era printre preferații ei. Crezuse că înnebunește de plăcere şi, dacă îşi amintea bine, fusese chiar în pragul orgasmului când auzise mix-ul de excepție al lui Steve Lawler după « Sweet Dreams ».Nu știe nici în ziua de azi dacă senzația de « aproape orgasm » era exclusiv de la Steve Lawler sau şi de la malacul care o călărea haiducește gâfâind Whisky cu Red Bull. Însă starea de amărăciune continua, în pofida muzicii, să o sâcâie şi în mod cert nu era de la ficat. Era sănătoasă, gustul amar avea cu siguranța o alta origine. Când era mică şi se juca cu păpuşile de-a doctorul, se imagina diferit la 26 de ani. În primul rând, se imagina doctor şi nu asistenta. Se vedea căsătorita şi posesoare a unui copil, după modelul mamei sale, nicidecum o căutătoare de falusuri dispuse la o pribeagă citadină fără posesie asupra propriului timp şi spațiu. Avea chef de o țigară, însă după scena de mai devreme, ezita serios să se ducă să ceară pauză asistentei șefe care o muștruluise cum nu se poate mai zdravăn şi mai ţopesc pentru că se încăpăţâna să le ofere bucuria ritmului tuturor epavelor care se zgâiau tălâmb la orice se mișcă la televizor, așteptând inert medicația ca pe un eveniment, reglându-şi metronomul ieșirilor fiziologice după orarul pauzelor publicitare. Nu se dădea bătută, deși niciodată nimeni nu reacționase în vreun fel la invazia muzicala la care îi supunea ea în fiecare dimineața. Nu-şi pierduse speranța şi astăzi parcă un cap se mișcase, o ureche se ciulise, un obraz se contractase atunci când Guns’n Roses se năpustise intempestiv într-unul din saloane. Se simțise împlinita şi aproape se convinsese că viața ei ar putea avea un sens, se înfumurase chiar că un general din antichitate după o campanie reușită, însă, la puțin timp după aceea, un duş murdar de invective o readusese acolo unde îi era locul. Lucia ghicea în spatele faldurilor de grăsime ale asistentei șefe un cadavru, cadavrul unui sâmbure de umanitate care, însă, murise sufocat de balega educației primite într-un apartament cu doua camere unde se înghesuise, copil fiind, cu încă şase fraţi şi cu una bucata tata, inițial bețiv violent, apoi decedat de la ciroză. Acest avorton de umanitate ieșea din când în când la suprafață datorită muşcării șuncilor puturoase care o mobilau baroc în pliuri şi dantele de transpirație acră, dar era repede ascuns ca un deșeu rușinos sub greutatea gușilor şi a pieilor buhăite ce tremurau ca smântâna în mixer la fiecare injurie pe care asistenta o profera la adresa subalternelor ei. La gâturile ei zornăiau nevricoase, ca şi stăpâna lor, câteva kilograme de aur fleșcăit de căldura bolnavă a cărnurilor ei. Lucia se gândea mereu, atunci când o vedea îmbrăcată în aur ca o regina egipteană, la acea poză în care, în faţa unei clinici de mărire a penisului, erau parcate numai mașini scumpe. Toți avem nevoie să compensăm defectele noastre interioare prin opulenţa exterioară. Asistenta șefa ar fi avut nevoie de o operație de mărire a sufletului sau, mai degrabă, de o liposucţie spirituală. Dacă era să aibă o urma de respect pentru ceva ce ținea de asistenta șefă, Lucia şi-ar fi ales coloana vertebrală. Ce greutate trebuia să suporte sărmana coloană! Pe lângă abundenta adipocitelor atârnate ca liliecii de musculatura asistentei, coloana sa trebuie să reziste şi la presiunea aurului atârnat de orice excrescenţă periferică a rotocolului de carne cu ruj. Doar așa se putea explica atitudinea atât de umilă a asistentei în faţa șefilor săi şi curbura exagerată a spinării sale în faţa nevoilor celor mai suspuși ca ea. Lucia o încadra în marea clasă de ariviști de partid care încă mai colcăia în subsolurile decenţei şi în topurile funcțiilor prin spitalele românești. Lucia începuse să nu mai zărească orizontul unei normalități a relațiilor sale cu lumea medicală şi asta nu din cauza lăţimii asistentei șefe, ci din cauza incapacităţii sale de a mai asista impasibilă la bălțile de ignoranţă în care se azvârlea Grăsimea Sa Asistenta șefă şi care împroșcau cu inepții întreg personalul secției.
miște bine şi avea o stăpânire desăvârşită asupra pelvisului, atât în ceea ce privea coregrafia, cât şi în ceea ce privea arcuirea erotică în timpul coitului. Doar avea nevoie de ambele. De prima se folosea că să ajungă la a doua. Astfel, golită de gânduri, mișcându-şi fesele provocator doar pentru mobilele vestiarului, se uita la cei doi bolnavi care se așezaseră pe banca din faţa ferestrei. Păreau atât de diferiți unul de celălalt, unul bandajat ca un luptător, dar cu un fizic de balerina, dând impresia unui evadat dintr-un thriller de categorie B, celalalt, calm şi blazat, în felul celor care au obosit să mai dovedească altora ceva şi s-au hotărât să-şi fie suficienți doar lor. În același timp, erau foarte de diferiți de cei pe care îi trata ea de obicei în saloanele mizere ale spitalului. Erau ca niște apariții supranaturale în mijlocul unui natural mult prea pervertit de obișnuinț ele stricate ale oamenilor. Unul dintre ei îşi aprinsese o țigară din care trăgea cu pofta şi, în acel moment, a simțit cum bronhiolele sale se revoltă şi încep să orăcăie, pichetând arborele bronşic în așteptarea nicotinei care să le calmeze. S-a repezit la vestiarul său, a smuls o țigară, s-a pipăit grăbită căutând o brichetă, nu a găsit, fără să-i pese s-a năpustit spre curte, savurând deja primul fum, cel mai spectaculos dintre toate.
|