Discografie: I. JaMes Brown I feel Good, NanCy SinAtRa Bang Bang >II. KeLis Milkshake

Dialectica viciului


— Tu fumezi ?

Marcus credea că așa începuse totul pentru el şi de aceea, instinctiv, s-a trezit punând această întrebare. În urmă cu opt ani ajunsese pe aeroport în București cu un rucsac în spate şi cu două cufere de speranțe. Se înscrisese la facultatea de medicina şi pentru el asta reprezenta kilometrul zero al unei călătorii fantastice. Se simțea mai deștept şi mai inspirat numai respirând aerul viitoarei lui vieți. Mergea spre ieșirea din aeroport cu pieptul înainte şi cu capul ţeapăn. Căuta privirile celorlalți, așteptând un grăunte de conversație numai pentru a pomeni cu aparentă nepăsare despre marele său proiect de încadrare în rândurile vârfurilor nației. Credea că este mai frumos şi că privirile tuturor îl căutau în curentul de aer pe care îl lăsă în spate cu nonşalanţă, şi asta numai pentru că un viitor guru se recunoaște de la o poştă. Zilele ce au urmat sosirii sale în România au fost inundate de efervescența îndeplinirii propriei meniri, au fost umplute de energia căutărilor elevate. Nu a contat nici că a fost jecmănit atunci când a închiriat o garsonieră, nici că i s-a furat portofelul în metrou, nici că toată lumea cu care intra în contact încercă să profite de pe urma ţării lui de proveniență. Tot ce conta era că fiecare ceas depășit îl apropia de scopul lui final, acela de a deveni parte din marea familie a academicienilor. Privind în urmă cu un ochi autocritic şi cu celălalt ochi numai critic, Marcus simțea cum se îngreţoşează de naivitatea nebunească şi de fericirea psihotică care îl învăluise atunci când acceptase chiar şi simulacrul de deschidere a anului universitar. Începutul experienței lui în sferele studiilor înalte românești fusese o batjocura mioritică, iar atunci când unele voci timide în faţa extazului său au încercat să-i semnaleze anormalitatea situației, el le-a retezat avântul critic printr-o simplă apăsare de tastă. A închis telefonul de prea multe ori, iar acum acele numere i-ar fi fost de mare ajutor, însă conexiunea se pierduse atunci când îşi sacrificase agenda telefonică pentru un ideal care s-a dovedit o autosugestie nătângă, un covrig mare, proaspăt, cu susan, aburind pe coada chelită de rabie a unui câine comunitar.

I want somebody to share

Share the rest of my life

Share my innermost thoughts

Know my intimate details

Someone who’ll stand by my side

And give me support
Ascultase Depeche Mode în mașină chiar înainte de a se prezenta la deschiderea primului an universitar din viața lui. Auzise că româncele sunt frumoase şi spera să găsească una care să-i fie alături şi să-l susțină pentru tot restul vieții lui. SperaS că românca potrivită se afla chiar printre viitoarele lui colege, pentru că sufletele care simt la fel şi sunt făcute să fie alături se regăsesc întotdeauna, iar el nu găsea un mediu mai potrivit pentru o poveste de dragoste decât mediul universitar de care nu credea că se va îndepărta vreodată. Vroia să dea naștere împreună cu viitoarea lui româncă frumoasă la o dinastie de genii care să aducă glorie sistemului şi, nu în ultimul rând, viitorilor părinți. Depeche Mode îl inspira în această direcție şi, ferchezuit, odihnit pentru că se culcase devreme cu o seara înainte, a păşit cu mândrie în aula facultăţii de medicină. A ignorat varietatea de cizme scâlciate, curcubeul de prost gust vestimentar, danturile îngălbenite, coafurile înțepenite de gel, mătreața mobilă de pe umerii gârboviți, nasurile azvârlite pe sus cu mucii târâți pe jos. Toate acestea le-a pus pe seama orientării exclusive a studenţilor către sferele preocupărilor intelectuale şi şi-a frecat neuronii de bucurie anticipând perspectiva unor conversații spumoase pe teme variate. S-a așezat cuminte într-o bancă, singura care mai rămăsese liberă sau care nu era ruptă şi a așteptat. A așteptat. A așteptat. A așteptat timp de 45 de minute începerea festivității. În jurul lui se discutau bagatele cotidiene, fete îmbrăcate peste vârsta lor emiteau păreri emancipate pe teme de mare importanţă pentru bunul curs al societăţii, cum ar fi gradul de porcenie al bărbaţilor, cum să-ţi ții în frâu iubitul sau care este iubitul perfect şi care este diferența dintre amorezul perfect şi șotul perfect.
I want somebody who cares

For me passionately

With every thought and

With every breath

Someone who’ll help me see things

In a different light
La un moment dat, fără nicio introducere, a apărut o creatură mai mult lată decât lungă, fără păr şi cu o mască chirurgicală care îi acoperea faţa mică şi negricioasă aproape în întregime. Marcus s-a gândit că un atac cu gaze lacrimogene zguduise buna funcționare a festivității, ipoteza care ar fi explicat în mare parte şi costumația personajului grotesc din faţa amfiteatrului. Însă creatura şi-a agitat energic mâinile, înfipte în niște mânuși chirurgicale pline de zoaie omenești, cerând atenția audienţei. Marcus şi-a scos carnețelul în care obișnuia să-şi noteze frazele memorabile pe care le auzea şi, cu sufletul deschis şi mintea crăcănata, şi-a oferit atenția necondiționată celui ce, în opinia lui, avea să inspire întregul parcurs universitar al celor prezenți. Şi creatura a grăit :

— Bine ați venit. Să puneți dracului mâna să învăţaţi, să nu ajungeți că ăştia din anul șase care stau pe holuri să-şi dea restanţele . 

Marcus a gândit că introducerea este abruptă, așa cum se cade unui discurs neconventional. S-a așezat mai comod în banca incomodă şi şi-a vidat mintea de orice gând care ar fi putut impurifica discursul omului mascat. La urma urmei, nu putea să-i reproșeze vorbitorului că a apărut în faţa tuturor ca o năLuca a lui Mengele. Şi Spiderman, şi Batman umblau mascați şi deseori mânușile lor purtau semnele exterminării elementelor sociale recalcitrante.

— La revedere! 

Marcus înțelesese că orice discurs are o introducere şi o încheiere, însă trăia cu impresia că între ele ar trebui să mai existe ceva. A bănuit o amestecare inspirată a elementelor unei cuvântări în scopul unei mai mari forţe de penetraţie a discursului. La urma urmei, odată ce ai scăpat de introducere şi de încheiere, ești liber să ții discursul fără presiunea algoritmului formei

Surpriza a fost atunci când omulețul lătăreţ şi plin de spaţii goale capilare a șters-o englezește, lăsând toată audienţa nedumerită. Însă termenul exact ar fi a șters-o româneşte, adică a plecat înainte să-şi fi terminat treaba.
I want somebody who cares

For me passionately…

Someone who’ll help me see things

In a different light
Marcus rămăsese cu avântul sau intelectual neterminat ca o nimfomană în faţa unei ejaculări precoce şi se ridicase descumpănit, acuzând încă şocul, primul şoc, al izbirii de indolenţa nepăsătoare a românilor.

— Tu fumezi?

Din bancă incomodă de lemn scorojit de unde stătea, Marcus a zărit o țeastă dezgolită de păr şi niște gingii care îmbrăcau sumar o dantură neregulată. Un lungan pătrat cu trei laturi de mușchi şi o latura cap se zgâia curios la el.

— Nu cred în exprimarea personalității cu ajutorul viciilor. Viciul este forma cea mai neplăcuta de exteriorizare a unei personalităţi labile şi nicidecum a unei unicităţi comportamentale. E ușor să fii vicios, e de ajuns să faci alegerile greșite, ceea ce, în loc să-ţi restrângă opțiunile, dimpotrivă, îți înmulţeşte posibilitățile. Nu este nici o glorie în alegerea unui drum greșit, pentru că în viața unui individ se află atât de multe cărări greșite şi numai un drum seren, virtuos, acceptat de societate ca fiind potrivit pentru împlinirea individuală şi câștigarea respectului general. Dacă o dată, o singură dată, te rătăceşti şi îți pierzi poteca, stigma celui fără busolă socială se va impregna în conștiința ta şi te va da de gol în faţa celorlalți, a celor sănătoşi spiritual şi te va izola, te va mâncă pe dinăuntru, transformându-te, în cele din urmă, într-un lepros civic, descărnat de moralitate, cu opțiunile de împlinire amputate de gangrena propriilor alegeri. Viciul, în orice formă s-ar manifesta el, te văduvește de controlul asupra propriului destin, te lasă inevitabil golit de personalitate. În faţa viciului te afli ca un ogar căruia i se aşează în faţa o halcă de carne sângerândă, iar el aleargă la infinit până la autoextincţie, încercând să muște din halcă, reușind doar să se împroaşte uneori, dacă are noroc, cu câţiva stropi de sânge azvârliți de balansul momelii. Viciul te aruncă în arbitrariu total şi îți conturează neputința prin inserarea în ecuația vieții a celei mai crunte variabile, norocul.

Luca turuia ca un apucat cuvinte ce îi veneau lesne la îndemână, ca şi cum ar fi spus o poezie repetată de un infinit de ori până atunci. Ceea ce nu era cazul, pentru că până atunci nimeni nu catadicsise să încerce să îl cunoască atât de mult încât să-l întrebe dacă fumează. Însă Luca găsise un prilej de a condamna ceea ce el considera a fi viciul lui. Marcus nici nu exista în conversație. El fusese doar catalizatorul autocriticii care presuriza psihicul lui Luca precum gazele toxice periclitează integritatea unei mine. Luca se condamna pe sine şi o făcea în cel mai crunt fel, în public. Vroia să se condamne în văzul tuturor. Marcus era toată lumea pentru că nimeni, în afara de Marcus, nu dorise să schimbe vreodată vreo părere cu el. Luca nu mai putea să reţină preaplinul de dispreț de sine şi îşi azvârlea cu ciudă în faţă noroiul împuţit al frustrării, fără să-i pese că stropii abjecți ai urii puteau împroşca şi pe altcineva în afară de el. Luca îşi oferea pentru prima dată luxul botezului auto-desființării morale şi profita de el înmuindu-şi fiecare părticică a corpului său dezonorat de nevoile sexuale inversate în balta puturoasă a disprețului de sine.

Someone who’ll help me see things

In a different light
All the things I detest

I will almost like
Marcus se obișnuise deja cu furiile necontrolate ale românilor, îngropați în privațiuni, pervertiți de sărăcie sau frustrați de cenușiul zilelor înşirate ca o obligație la viețuire. Până în urmă cu opt ani trăise cu senzația că sărăcia şi războiul trezesc sublimul uman ca să contrabalanseze echitabil deversarea de mișelie ascunsă de pretextul principiilor şi cauzelor nobile. Despre război nu putea să spună nimic nou, însă aflase pe pielea lui că sărăcia trezește cele mai groaznice complexe de răutate, găurește spiritul şi prin aceasta sită dezumanizată trece toate sentimentele. Cel mai rău strică tenul neconcordanţa între visele copilăriei şi realitățile maturității, iar cel mai rău se strică sufletul atunci când perspectiva lipsei de perspectivă se transformă din posibilitate probabilă în fapt dovedit cu certitudine. Marcus obișnuia, atunci când îşi zdrențuia creierii cu prafuri, fumuri şi pastile, să privească lumea pe care o întâlnea. Şi oamenii erau urâți, urâţiţi de imposibilitatea de a evada din negura austeră a grijii pentru prânzul de a doua zi, din cursa domoală a prânzului trecut prin colonul strâmtorat de abstinenţa. De fiecare dată când privea în jur, Marcus se regăsea cu constanţă în faţa unor rictusuri înghețate ale unor oameni care fac un efort supraomenesc. Pe faţa lor era impregnat efortul celor care se screm să iasă din nisipurile mişcătoare ale tranziției împietrite, fără să avanseze timp de o viață nici un milimetru spre oazele însorite ale vreunei forme de bunăstare. Viața lor rămăsese împietrită, nemișcata într-un timp paralel timpului universal, un timp care îi elibera doar după ce erau şterşi de pe lista ordinii naturale a echilibrului demografic. Așa că Marcus nu a fost surprins de cascada de moralitate încuiată sub lacătele urii, pe care Luca i-o împroșcase în țigară, însă s-a văzut prins pe picior greșit de furnizorul acestor invective tulburător de morale, indicatori specifici ai unei minți tulburate. Nu se aștepta de la o victimă, bandajele omniprezente o indicau cu claritate, la o atare putere de revoltă.

— Un « Nu, mulțumesc, nu fumez » era de ajuns. Tu nu prea ai avut cu cine să vorbești. Cât despre vicii, teoria ta, pe lângă că poartă în ea o valoare de sentință, lucru care o face să fie nulă în ochii mei, este unilaterală şi, deci, absurdă în ochii tuturor. Viciul este singurul instrument care garantează spectaculozitatea individului. Curve, pești, sodomiaci, dependenți de alcool, droguri sau jocuri de noroc, criminali, ei sunt cei care pigmentează panorama mondială cu ieșirile în decor, cu lipsa de preocupare pentru propriul viitor, prin periclitarea constantă a acestui viitor. Purtătorul viciului devine fascinant pentru că generează conflicte dramatice, sădeşte tensiunea între bine şi rău, spulberă lenea cerebrală a societăţii prin sinusoidele abisale ale propriului destin, inspiră energic reacția cetățenească prin sclipirea originalului, sperie gospodinele nevropate de lipsă de variație a preocupărilor prin inedit şi insolit. Purtătorul viciului, departe de a fi receptorul unei stigme generate de rațiuni inflexibile, este garantul noutății zilnice, detonatorul variabilelor motrice ale musculaturii destinului. Calea viciului nu este un drum înfundat, așa cum insinuează doctrina, dimpotrivă, este singurul drum către divinitate, în afară de cel al existenţei preacurate, care este o utopie. Păcătosul poate simți dumnezeirea pentru că poate să se căiască, poate simți umilința pentru că a decăzut atât de rău încât umilința este tot ce mai poate simți. Atotputernicul iubește păcătoşii pentru că, pe lângă că ii oferă ocazia de a fi bun şi de a-şi exercita dreptul de a ierta, îi oferă ceva mult mai important, varietate, diversitate, adrenalină cerească, îi confirmă geniul propriei creații prin infinitatea formelor de decădere ale acesteia. Eternitatea ar fi foarte plicticoasă, chiar şi pentru Sfântul Petru, dacă nu ar exista păcătoşi care să-i bată în poartă şi care să aibă ce să-i povestească. Iar pentru cel atotputernic ar fi insuportabil gândul unei creații lipsite de fantezie, monotone, plictisitoare, fără amploare. Şi că să-ţi dovedesc că Zeii nu te pedepsesc prompt ca învăţătoarea când greșești la botanică, am să-ţi povestesc o întâmplare cât se poate de reală. Știu asta pentru că mi s-a întâmplat chiar mie.

Marcus a făcut o pauza că să savureze impactul năucitor al discursului său asupra ansamblului de pansamente cu păreri etice din faţa sa. După răsuflarea întretăiată şi pupilele mărite, bănuia că tânărul era în pragul unei apoplexii cauzate de discursul sau scandalos, lucru care l-ar fi întristat, pentru că şi-ar fi pierdut singurul partener de conversație. Marcus a tras din țigară cum trage un înecat oxigenul şi a lăsat să-i scape un zâmbet tâmp. Așa făcea mereu când repurta o victorie mai presus de orice îndoială asupra vreunui încuiat.

— Sunt un tip leneș. Nu pot să îmi justific efortul necesar pentru a întreprinde ceva. Așa că nu întreprind niciodată nimic. Zac. Aștept că lucrurile să se întâmple în jurul meu, astfel încât să pot reacționa şi eu. Nici în privința femeilor nu sunt diferit, în toate relațiile mele de până acum, eu am jucat rolul musculiței de oțet prinse în mrejele luminii becului. M-am mulțumit să împrăştii feromoni, să eman sex ca un aparat de țânțari şi să aștept să fiu capturat de vreo femelă înfometată să simtă dragostea. Iar dacă nu era să fie dragoste, măcar să simtă cel mai apropiat lucru de dragoste: un mădular.
I want somebody who cares

For me passionately…

Someone who’ll help me see things

In a different light
— Să nu confunzi lipsă mea de inițiativă cu absenţa standardelor, dimpotrivă, am fost mereu grijuliu faţă de spectaculozitatea partenerei pe care mi-o implantam la braț şi uneori în falus. Lumina becului care urma să-mi aducă sfârșitul sentimental era întotdeauna fabuloasă. Damele cu care mi-am petrecut extazurile au fost mereu fatale. În chiar prima zi de carieră universitară am fost întrebat dacă fumez. Lângă mastodontul de mușchi care îmi adresase întrebarea se afla o uber-femelă fatidică, o vietate supranaturală, înconjurată de un halou de strălucire şi cu o trenă olfactiva de arome senzuale. Minunăția nu a ezitat să mai invite în seara următoare la o adunare a studențimii cu vederi largi asupra vieții, care urma să se desfășoare într-o casă părăsită din centrul orașului. Nici eu nu am ezitat să accept. În seara hotărâtă, mirosind că o reprezentantă Sephora, m-am prezentat însoţit de cele doua ţâţe şi perechea de fese apetisante în care se întrupase tânăra la petrecerea cu pricina. În interior, chill out până la limita uitării de sine. Într-o cameră, un grup de tineri care păreau să fie cunoștințe apropiate ale domnișoarei pe care o însoțeam stăteau atârnați în jurul unei mese şi trasau traiectorii fanteziste cu două jointuri uriașe. În capul mesei uriașul care avea bicepșii cât capul meu rula sârguincios o balena de joint. Toata lumea mi-a zâmbit ca şi cum tânăra de lângă mine era un pașaport care îmi permitea accesul în lumea lor fără vreo cercetare prealabilă a bagajelor mele sufletești şi raționale. M-am așezat protector alături de prima minune a lumii mele de atunci şi am încercat să mă încadrez în peisaj. Mi s-a îndesat unul din jointuri în gură şi am simțit cum gustul metalic, ușor înţepător, mi-a inflamat ochii şi mi-a gâdilat limba. Pardon. Cea care îmi gâdila limba s-a dovedit a fi însoțitoarea mea. Plămânii mei între timp sufereau blitzkrieg-ul halucinant al ierbii, iar encefalul meu, lovit mortal de aburii verdeţii, evacuau orice urmă de luciditate din ierarhiile neuronale responsabile de decenţa comportamentului şi relațiile publice cu realitatea. Hora îndrăcită a jointurilor de calibre diferite continua fără oprire şi, mai mult, ei i se alăturaseră ciuperci dintre cele mai halucinogene. Am înţeles că fuseseră aduse cu multe peripeţii chiar de la Amsterdam. M-am îndopat înfometat din platoul de ciuperci şi am sechestrat un bong cu ornamente arabe din care sugeam la răstimpuri amestecul de iarbă şi tutun aromat. Îmi plăcea zgomotul pe care îl făcea apa cuprinsă de frisoane atunci când fumul gros îi tulbura claritatea. Partenera mea se unduia ca o salcie sub vibrația drujbei în ritmul bolboroselii apei din bongul meu. Mi-a făcut un semn complice şi şi-a țuguiat buzele care promiteau prin forma şi amploarea lor plăceri dintre cele mai interzise. M-a ridicat de la masă şi şi-a încolăcit brațele şi un picior în jurul meu, apropiindu-și pelvisul de protuberanta plăcerii, într-o coregrafie îndrăcită care m-a adus în pragul imploziei. Simțeam cum particulele mi se îndepărtează una de cealaltă şi corpul mi se răspândeşte ștrengar impregnându-se în mobilă, în oameni, în iarba care mustea în buzunare, în resturile de ciuperci, în timp ce chintesența perfecțiunilor de dinainte-mi se insinua voluptos în materia mea, îmi viola corpul astral, aruncându-mă în abis, pentru ca apoi, cu mișcarea de şolduri imediat următoare, să mă ridice în cerurile extazului total.

Apoi m-am prăbușit pe pajiște şi mi-am lăsat porii să abuzeze de briza energetică. Am inspirat adânc vaporii săraţi şi mirosul de alge mi-a zgâlțâit simțurile şi mi-a revigorat continuitatea musculară. M-am ridicat pe coate pentru că albastrul spălăcit al cerului începuse să-mi rănească ochii şi am privit în jurul meu întinderea de pustiu verde al falezei care se termina abrupt în cromatica agitată a marii. Mi s-a făcut pofta de răcoarea lichidului sărat așa că m-am ridicat, mi-am scos tricoul şi am început să alerg la început încet, apoi din ce în ce mai repede până când am simțit cum fălcile mi se îndepărtează de craniu şi cum în vestibulul bucal aerul se încolăceşte în jurul arcadelor dentare. Am alergat până la marginea falezei şi, fără să mă uit, am simțit chemarea golului. Am privit în jos şi milioane de sori mi-au sclipit prietenos, în același timp, într-un cor cromatic cu sonorităţi eroice. M-am avântat în abis cu brațele deschise, cu ochii închişi, savurând cu fiecare milimetru pătrat de terminaţiuni nervoase biciuirea pulberii de scoici şi agresiunea voluptoasă a picăturilor de sare înecate în mare. Am simțit cum apa îmi delimitează granițele succesive ale scufundării. Prospețimea senzațiilor marine s-a contopit cu gâdilăturile bulelor de apă care purtau amprenta mea într-o unitate a materiei şi a senzațiilor în care m-am scufundat în ralenti, trecând prin toate gamele extazului senzorial. Am simțit cum lichidele amniotice ale universului îmi vibrează creator în interiorul nărilor, mi-am simțit ochii bălăcindu-se în senzații tulburi şi am țâșnit că un delfin cu pieptul zguduit de orgasme epitermale.

M-am trezit la spital cu ambele brațe fracturate, cu patru coaste rupte, cu pleura ruptă şi cu multiple leziuni craniene. De fapt, sărisem de pe acoperișul casei unde abuzasem atât de drastic de opulenţa halucinogena. Lângă casă se aflau niște sere iar eu plonjasem în ele. A fost nevoie să mă resusciteze chiar acolo, între roșii şi castraveți de casă, pentru că întrasem în stop cardio-respirator, apoi, am aflat ulterior, a fost nevoie să imi potolească convulsiile datorate şocului şi să mă împiedice să mă sufoc cu cheagurile de sânge care îmi izbucneau spontan din toate găurile pe care mi le făcuse sticla serelor. Iată însă că zeii nu m-au pedepsit atât de drastic pe cât cred că ai fi făcut-o tu, tinere moralist, şi asta nu pentru că aş fi fost eu special în vreun fel, ci pentru că ar fi avut mai mult de pierdut dacă mă pedepseau ireversibil. Nu ar mai fi avut ocazia niciodată să se amuze pe seama mea.

Marcus nu știa dacă este nevoie să cheme vreun medic că să-l scoată pe interlocutorul său din starea de prostrație soră cu alienarea în care îl aruncase povestirea lui, însă plănuia să mai aștepte timp de încă un minut şi apoi să alerteze cadrele medicale.

I want somebody who cares

For me passionately…

Someone who’ll help me see things

In a different light
— Ai un foc? Eu l-am uitat pe al meu.

Şocul lui Marcus a fost total şi amuțitor când şi-a mutat privirea de la bandajele omniprezente din faţa lui la sursa vocii ușor răsfăţate care îi solicita flama. O asistentă ravisantă îl privea aproape obraznic cu niște ochi verzi, clari şi odihniți.

6. 
   În Ganja Veritas
   

Obiectul dorinței este cel mai insignifiant aspect în economia mecanismelor aspirației. Pentru că, odată ce l-ai obținut, nu ţi-l mai poți dori. Ceea ce contează cu adevărat este fantezia care stârnește dorința. De aceea, indivizii cu fantezie sunt aceia care îşi doresc mai mult sau, mai bine zis, mai variat decât cei fără nicio urmă de extravaganţă imaginativă. Lucia îşi schimba deseori obiectul către care se canalizau aspirațiile sale afective şi materiale. Nici bărbaţii nu făceau excepție de la această regulă de comportament . Dacă ar fi fost obligată să se caracterizeze cu toată sinceritatea, nu ar fi putut să se erijeze într-un model de fidelitate şi constanţă amoroasă. Când se repezise în curtea spitalului cu țigara în mână şi cu nevoia de a inspira adânc gudroanele în plămâni, Lucia nu bănuia volta subită a necesităților sale imediate. În lipsa unei brichete sau a oricărei forme de flacăra, Lucia se hotărâse să perturbe discuția celor doi şi să apeleze la generozitatea celui care fuma cerându-i un foc. Dacă Prometeu oferise focul pământenilor cu consecințe mult mai devastatoare pentru viaţa sa ulterioară, nu vedea nici un motiv pentru care bolnavul fumigen ar fi putut să îi poarte pică pentru că îi solicita flacăra. « Eternitatea ar fi atât de plicticoasă chiar şi pentru Sfântul Petru dacă nu ar exista păcătoşi care să-i bată în poartă. » A auzit replica şi toate nevoile sale de potențial cancerigen pe baza de nicotină s-au reorientat către sfera noțiunilor abstracte. Şi-a încetinit pasul şi s-a postat ca o veritabila Mata Hari la o distanţa îndeajuns de mare încât să nu jeneze discursul celui care povestea înflăcărat, dar îndeajuns de mică ca să poată prinde clar toate nuanțele logosului fumătorului de pe bancă. La un moment dat, imaginația proprie a intervenit în realitatea amintirilor atât de elocvent revelate de fumător şi emisferele sale au început să amestece informațiile auditive cu reziduurile propriilor gânduri. Era de acord. Apariția neobișnuiților pigmentează serenitatea celestă şi oferă subiecte de discuție şi de polemici pentru locatarii spațiului ceresc. În mintea Luciei, zeitățile grecești s-au împreunat cu sfinții creștinătății într-un melanj de dogmă alterată şi mitologie filtrată, pentru a ilustra diversitatea şi singularitatea fiecărui grăunte de eternitate cerească modelată de presiunea cotidianului teluric.

Într-o dimineață, Sfântul Petru este trezit de un vacarm asurzitor care îl scoate din minți. De trei nopți nu mai poate să doarmă bine din cauza zgomotelor de ciocane, percutoare, drujbe şi alte ustensile folosite în construcții al căror nume nici nu-l cunoaşte. El e portar, nu e de competenţa lui să cunoască toate ingineriile astea moderne. Şi așa a fost nevoit să se instaleze temporar în același apartament cu cerberul, de la poalele Olimpului, pentru că Raiul e în renovare şi toată lumea se înghesuie acum cu mic cu mare în Olimp. Avea probleme cu coloana şi, oricum, pentru el e un deranj să nu doarmă pe norișorul lui pufos de acasă, de la poarta raiului, însă zgomotul ăsta enervant e prea de tot. Nu numai că îi provoaca dureri de cap care nu treceau nici măcar cu ambrozie, însă îi afectează chiar şi productivitatea. De câteva zile, rata de înmulțire cerească a scazut dramatic pentru că Sfântul Petru e urzus ca un bursuc care îşi păzește bușteanul şi nu mai lasă pe nimeni să intre. În plus, cerberul sforăie cu toate capetele şi, uneori, cu un cap sforăie, iar cu celelalte vorbeşte în somn, lucru care e cu atât mai grav cu cât spune numai măscări. Cum în ceruri nu exista noapte, Sfântul Petru e obligat să doarmă cu plapuma în cap, ceea ce ii lasă picioarele goale şi înghețate. A încercat să ignore zgomotele de afară, însă ar fi fost mai ușor să-şi bage capul în gura vecinului său de apartament atunci când ia prânzul şi să scape teafăr, decât să mai poată dormi în brambureala de afară. S-a sculat amețit din pat, s-a repezit în bucătărie şi şi-a turnat o ceașcă mare de ambrozie pe care a dat-o pe gât grăbit. E în întârziere şi are multe lucruri de făcut. A scos capul iritat pe fereastra de la bucătărie ca să vadă ce se întâmplă afară şi de unde vine zgomotul deșteptător. În curte, Hephaistos îl potcoveşte de zor pe cerber, care se gâdilă (este un lucru bine cunoscut că cerberul este un mare gâdilicios) şi se tăvăleşte de râs, ciocănindu-și capetele de atâta bună dispoziție. Hephaistos are prostul obicei de a cânta atunci când lucrează, mai precis răcneşte cu o falsitate divină tot felul de arii, obicei care se pare că ar fi fost adevăratul motiv al mazilirii sale din Olimp. S-a tot zvonit că însuși Zeus l-a luat de un picior şi l-a aruncat din Olimp pentru că se băga în treburile lui şi ale Herei, însă gurile rele spun că înclinațiile sale pentru vociferat l-ar fi expulzat de fapt din comunitatea olimpiană. Sfântul Petru se îndreaptă abătut că un Quasimodo lovit de soartă şi de ciomege către biroul său improvizat în centrul Olimpului, unde primea dosarele de admitere în Rai. În drum spre muncă, Sfântul Petru trebuie să treacă pe lângă stabilimentul respectabilei Afrodita, care s-a hotărât să devină o Mecena Supraumană ce ar urma să descopere tinere frumuseți cu potențial de curtezane. În templul plăcerilor, Afrodita a înfiinţat Academia de Curtezane unde se preda arta fanteziilor interzise, felaţia cu uleiuri aromate, sodomia adâncă, studii aprofundate de adulter şi multe alte cursuri practice de iubit. Bineînțeles că a fost nevoită să patroneze şi breasla marinarilor pentru că, stând atât de mult izolați pe mare, sunt subiecţii perfecți pentru testarea studentelor sale. Ajuns în dreptul respectabilei academii, Sfântul Petru e nevoit să-şi facă loc împărțind coate şi îmbrânceli printre mateloții adunați în faţa Universității Plăcerilor. E mai delicat să treacă de Jason şi argonauții săi pregătiți să cedeze lâna de aur în schimbul unor experiențe orgiace cu junele studente. Oamenii, sau mai bine zis, mateloții excitați nu ştiu de glumă şi îşi agita falusurile umflate de privațiunile aventurii lor ca pe niște măciuci cărnoase. Sfântul Petru se întreabă pe bună dreptate de ce nu fac argonauții aceștia hipererectili o descindere în campusurile studențești. Ar putea obține aceeași cantitate de plăceri decerebrante, gratis, şi astfel ar putea să-şi cumpere niște căi putere sănătoşi cu lâna de aur economisită, ca să nu mai umble brambura peste oceane cu piroga aia învechită şi bună de casat. Estimeaza că numai o părticică din lâna de aur, aceea mai despicată la vârfuri, ar fi de ajuns să răscumpere flota României. Sfântul Petru iese cam şifonat din îmbulzeala hormonală din faţa casei plăcerilor Afroditei şi speră că demenţa stradală se va liniști, însă nu mică îi e mirarea când, după un colţ de stradă cerească, se pomeneşte într-un talcioc de natură divină, unde zei şi sfinți marginali şi-au întins pe jos mărfuri pestrițe, pe care el le bănuieşte că fiind rodul unor descinderi ilicite în casele celeste ale raiului. Se uită curios pe păturile întinse de o parte şi de alta a străzii şi descoperă casetofoane de vehicul divin, telefoane mobile cu carcase din materie universală, șuruburi eterne, îmbrăcăminte de lux de la Versace Post Mortem şi alte nenumărate nimicuri şi ceva-uri. Zeii nu sunt oameni, asta știe, dar credea că sunt supraoameni şi, nicidecum, niște neguțători piperniciți care îşi vând ilegalitatea şi compromisurile pe străzile preacurate ale Olimpului. Instinctiv, Sfântul Petru îşi acoperă buzunarele cu mâinile şi, blindat astfel, se încumetă să plonjeze în ciorba de indivizi ce îşi scoseseră materia la mezat. Trece pe lângă dubioși care tranzacționează șmecherește porci zburători (după ce îi cumperi poți avea surpriza de a-i vedea zburând din ograda personală, transformați în taxe şi impozite), pe lângă bișnițari îmbrăcaţi în togi pretențioase, făcute să le ascundă simplitatea ancestrală, pe lângă burtoși cu coroane din frunze de dafin aurite, care îşi scoteau cocleala ieftină a materialului impur pe la articulații, pe lângă vânzători de recipiente vrăjite ce transforma vinul cumpărat în târg în poșircă îngurgitată acasă. Gaseste undeva, într-un colţ mai retras al talciocului celest, chiar şi niște neguțători de suflete care eliberau, contra unui peșcheș gras, vize de recoborâre pe pământ sub forme dintre cele mai variate, în funcție de buzunarul fiecăruia (de la bostan până la miliardar american). Gaseste chiar şi discografia piratată a lui Apollo care se vindea pe un preț de nimic. Deasupra acestui furnicar negustoresc, Sfântul Petru o zareste pe nimeni alta decât Atena, care patronează toate schimburile cu un ochi de bufniţă (pur şi simplu ținea un ochi de bufniţă într-o mână şi îl rotea la răstimpuri deasupra pieței). Abilitatea sa de a face afaceri e cunoscută tuturor, însă pentru Sfântul Petru e o surpriză să afle despre abilitatea ei de a face contrabandă. Sfântul Petru se pregăteşte să iasă din talciocul improvizat când, din senin, e izbit în plin de un malac umflat de steroizi. Uriașul se intoarce cu ochii dilatați de furie, cu nările izbindu-se de buza superioară care ajuta gura monstruoasă să profereze injurii decadente la adresa bietului Sfânt Petru. Îl recunoaşte pe Ares după lanțurile de aur masiv cu semnul dolarului celest drept pandantiv. Ares e fiul marii bulibaşe şi asta se vede după amploarea burții, după siguranța cu care înjura pe toată lumea şi după pantofii albi cu botul tăiat şi numeroase împletituri. Firește, la tot acest muzeu de bijuterii umflate ostentativ se adăuga şi gama variată de amenințări cu Ursarii şi Căldărarii Olimpului, ființe decăzute, cu moravuri abjecte, nomazi între Olimp şi tărâmurile lui Hades, care aprovizionează Olimpul cu lighene, tuciuri, tacâmuri şi bijuterii contrafăcute. Sfântul Petru se retrage vizibil iritat de atitudinea lui Ares şi părăseşte talciocul continuându-și drumul nervos. Ajuns în faţa biroului, Sfântul Petru are o revelație. Dacă Olimpul e plin de derivați de la norme, cine e el să interzică accesul într-o astfel de lume unor muritori care, prin construcție, poartă aplecarea către păcat şi care, prin urmare, nu fac decât să-şi îndeplinească destinul şi anume îndepărtarea de la învăţăturile sociale ale ordinii.
I don’t care if Monday’s blue

Tuesday’s grey and wednesday too

Thursday I don’t care about you

It’s friday I’m in love
Luca nu știa cum să-i mulțumească drăgălaşei asistente care întrerupsese revărsarea verbală a lui Marcus. Se simțea confuz şi rătăcea prin preeria pustiită de remușcări a propriei conștiințe, astfel încât să poată găsi o unitate de măsură pe care s-o folosească pentru a-l cântări pe individul din faţa lui. De fiecare dată când simțea cum neclaritatea propriilor convingeri îl făceau vulnerabil la convingerile celorlalți începea să-şi fredoneze The Cure. Cineva îi spusese cu câţiva ani în urmă că vinerea este ziua poponarilor. Individul era un imbecil, însă lui îi rămăsese iremediabil în minte acest paralelism stupid între ultima zi lucrătoare a săptămânii şi subiectul ultimei forme de intoleranţă descoperită de omenire. Astfel, se agăţase de această melodie ca de un reper invariabil la îndemână pentru a-şi regăsi echilibrul. « Friday I’m in love » se transformase în referința la care se întorcea inconștient ca să aibă un punct de plecare al gândurilor. Luca gândea în spirală şi, de fiecare dată, intențiile sale îşi găseau în the Cure spațiul de intersecție, unitatea şi originea. Gândurile sale erau ca un buchet dezlânat de flori bine legate la tulpină de o sfoară de armonii, care le împiedică să se desprindă şi să se disocieze de emiţătorul şi posesorul lor. Timpul a stat, s-a lungit ca o gumă de mestecat, cât timp Marcus a oferit cu nonşalanţă foc asistentei, după care, cu viteza sporita, şi-a reluat cadența implacabilă de scurgere ireversibilă, fiind măsurat de ritmicitatea pașilor asistentei care se depărta de banca lor, lăsând în urmă o boare de tutun.
Monday you can fall apart

Tuesday wednesday break my heart

Thursday doesn’t even start

It’s friday I’m in love
De mult încetase să mai acorde importanţă zilelor. Viața lui devenise o succesiune de zile fără personalitate, deosebite doar de intensitatea suferinței pe care i-o provocau cei din jur. Lunile încetaseră să se mai împartă în săptămâni şi zile. Acum se împărţeau în categorii de batjocură, în secvențe de lacrimi constipate de sughițuri discrete, în repetări pronosticate de insulte şi îmbrânceli verbalizate. În ziua aceea, însă, lucrurile stăteau diferit. Era ca şi cum ar fi fost 29 februarie. Era o zi pe care nu o mai întâlnise până atunci şi de care te lovești probabil o dată la patru ani. Se simțea ca şi cum ar fi descoperit a opta zi a săptămânii. Nu știa dacă e un lucru bun dar, cu siguranță, era inedit şi tocmai de aceea se simțea nesigur şi încurcat. Nu știa cum să înceapă şi să treacă printr-o zi în care nimeni şi nimic nu-l batjocoreşte si niciun râs de retardat nu-i împroaşcă nevoile sexuale cu disprețul datorat abjecţiei. De aceea prefera să atârne de cotidianul lui Marcus până când ar fi putut să se debaraseze de îndoieli şi de nesiguranța în legătura cu acea zi.

— Deci nu fumezi… Nimeni nu e perfect. Te provoc, însă, să-mi ții companie şi poate, cine știe… te conving să-ţi violezi creierii pentru prima dată. Nu-mi place să mă zdrobesc singur. Am nevoie de audienţă.

Marcus pipăia cu poftă mugurii care se lăfăiau în buzunarele sale. Primise un cadou şi era nerăbdător să-l încerce. Ezitase să facă o invitație atat de formală pansatului universal, însă iarba era un drog social şi, fără companie, dărâmarea cerebrală îşi pierdea din spectaculozitatea, pentru că inconvenientul major atunci când vorbești singur este că știi dinainte ce va spune interlocutorul tău. Nu se simțea pus în pericol nicidecum pentru că, la urma urmei, oricât de încărcat de complexe şi de frustrări era tinerelul cel oblojit, părea un tip incapabil de denunț. Era genul de om atât de preocupat de propriile nenorociri, fie ele reale sau inventate, încât era mult prea slăbit psihic ca să provoace altora neplăceri. Marcus ochise un loc potrivit pentru aprinderea verdeţii în parcul din spatele spitalului unde, în mijlocul neglijenţei îmbibate de ratați de câine vagabond, noroi şi straturi succesive de frunze putrezite, se înalţă falnic, ca un ultim strigăt al civilizației înghițite de proasta creștere şi delăsare, demn de milă, un foișor verde, scorojit, cu acoperișul îmbătrânit de găinațurile pasărilor. Marcus s-a îndreptat liniștit către locul ales pentru eliberararea stresului, simțind în urma lui papucii pansamentului uman pe care plănuia să-l relaxeze, târâţi într-un marș al resemnării lipsit de cadență. S-a așezat tacticos pe simulacrul de băncuţă al foișorului şi a început să ruleze sârguincios cel de-l doilea joint al zilei. Marcus era adeptul ruperii treptate, adică nu îşi zdrobea niciodată creierii drastic din primul joint al zilei. Prefera să amplifice cadența cotropirii cu THC pe măsura ce ziua îşi omora orele, astfel încât să poată savura toate treptele agresiunii cerebrale. Detesta să-şi tragă un polonic de verdeață în moalele capului, sec, fără rafinament, rapid, așa cum un șofer de tir drăgostește murdar în parcările de pe centură vreo minoră de vânzare. Ritualul fumării ierbii este la fel de important că fumatul ierbii în sine. Vrăjitoarea verde se prepară, se miroase, venirea ei în bronhiole urmează un canon specific, care te face să o dorești, să o poftești cu voluptate, să vrei să i te oferi, să te dezgolești de toate gândurile zilnice, să contorizezi cu nerăbdare secundele până la lansarea în haosul neuronal, să-ţi pregătești traseul pe pantele lunecoase ale acutizării invaziei corticale, să-ţi lingi pofticios buzele care vor primi sărutul indecent al aromelor dezinhibante ale mătrăgunei.

I don’t care if Monday’s black

Tuesday wednesday heart attack

Tuesday wednesday heart attack

Thursday never looking back
Luca s-a îndreptat către foișor cu inima strânsă în stomac, plin de remușcări mai vechi şi de temeri pe care de abia acum le descoperea. Nu știa dacă vroia să adauge stigmatului pe care deja îl purta în cromozomii x şi y o altă cicatrice, a unui alt viciu, lăsată în carnea aburindă a sufletului şi purtată la vedere pe post de scuipătoare pentru eunucii moralei. Însă Luca avea nevoie de un alt loc unde să-l scuipe lumea. Spațiul dezordinii sexuale pe care fusese atât de des flegma începuse să-l usture, să-l ardă, rana nepotrivirii erotice sângera şi usturimea era devalizantă. În plus, personajul pe care îl întâlnise îl făcea să fie curios așa cum nu fusese niciodată în viața lui, îl făcea să-şi descopere întrebări, chiar să găsească şi câteva răspunsuri, astfel încât nu vedea nici un inconvenient în a-l urma în foișorul părăginit care se ridică dintre noroaie şi scârnavii în spatele spitalului. S-a așezat atât cât îi permitea precaritatea băncilor din foișor şi a așteptat ca Marcus să-şi termine proba de măiestrie.

Cu o dexteritate pe care nu ai fi putut să o bănuiești, Marcus îşi mobilizase degetele şi fărâmiţa mugurii de iarbă pe o foiţă așezată cu grijă pe genunchi. Semăna cu un om preistoric eșuat în timp la mii de ani distanţă. Părea a fi dependent de simțuri pentru că, la răstimpuri, mirosea încântat iarba care se înşira pe foiţa de pe genunchi. Marcus părea intrat într-o formă de transă şamanică şi îşi coordona secvențele de mişcări cu un automatism decerebrat. Tutunul a început să murdărească verdele mugurilor, dezmembrat pe lungimea foiţei într-un du-te vino calculat milimetric. Luca l-a văzut pe individul din faţa lui căutând preocupat prin buzunare şi a observat grimasa nemulțumită atunci când obiectul căutărilor sale s-a încăpăţânat să nu se dea de gol. Marcus a smuls o aripioară a pachetului de ţigări şi a început să o modeleze nervos cu degetele, transformând-o într-un cilindru de hârtie pe care l-a așezat cu grijă la una din extremitățile foiţei îngrăşată de iarbă şi tutun. La răstimpuri, Marcus se uita bănuitor în stânga şi în dreapta, iar Luca a crezut că îi este frică. Apoi a înţeles că Marcus, de fapt, pândea vreo boare indiscretă de vânt care să-i spulbere amestecul şi să-l oblige la repetarea ritualului. Marcus şi-a trosnit degetele şi s-a apucat să ruleze foiţa. A apucat-o de extremităţi şi, cu mişcări fine, a transformat-o într-un cilindru încărnat de substanța interzisă a zburătăcirii minților. A lins întregul şi a sigilat țigara creată astfel. Flacăra brichetei a pârjolit filtrul făcut din aripioara pachetului de ţigări, după care Marcus a zâmbit mândru, uitându-se la proba dibăciei sale. S-a lăsat pe spate şi şi-a aprins cocktail-ul de iarbă şi tutun, a tras lacom din joint şi şi-a oprit ritmul pulmonar pentru câteva secunde, părând că rămâne suspendat în neantul propriului encefal. Lui Luca i s-a părut că sufletul îl părăsise şi că în fata lui stătea o carcasă umplută cu fum. Apoi, cu patos, a ejaculat resturile de fum înnebunitor şi a zâmbit molcom către Luca. Ochii i se desprinseseră de creier cu o voință proprie, bălăcindu-se veseli prin vasele de sânge care se umflate belicos. Marcus i-a întins prietenos jointul care fumega inegal. Şi-a lins degetul şi a aplicat salinitatea umedă a scuipatului peste capul înfierbântat al jointului ca să egaleze arderea. Luca s-a trezit că ia jointul şi că şi-l îndeasă între dinți. A smuls fumul năucitor din tubul de hârtie şi l-a transportat rapid prin arborele bronşic către terminusul ramificațiilor sale pulmonare. Secrețiile i-au întrat în reflux şi gura i s-a golit de umori. A simțit cum papilele gustative urlă după lichid, iar limba i s-a umflat cu indignare, cerându-şi dreptul la hidratare. A simțit răceala dezarmării sangvine cum îi pune stăpânire pe oasele occipitale şi îi îngheaţă centrii vorbirii într-un rictus tălâmb. Ochii i s-au vestejit sub aburul opresor al mătrăgunei, iar dendritele i s-au contractat într-un buchet încâlcit, generator nebunesc de senzații false şi închipuiri veritabile.

— Tu de ce ești aici ? Cum ai ajuns în situația care te-a trimis aici? Pentru că, de ce ești aici este evident după bandajele care te cocoloșesc.

Marcus vorbea calm şi zâmbea ca un imbecil. Luca s-a golit de cuvinte şi a încercat să-şi adune neuronii rămași întregi după asaltul ierbii. Din păcate, steagul alb, la fel ca fumul înecăcios al mătrăgunei, arborat în cetatea sa encefalică, îl puneau în imposibilitatea de a da un răspuns mincinos şi coerent. Așa că a râs simandicos şi sfios ca o domnișoară în faţa pețitorilor săi. Se simțea simultan murdar şi zeiesc. Resimțea acut umilința de a nu fi în stare să reziste tentațiilor celuilalt, se simțea mișel pentru că îşi nesocotea educația spartană, care ar fi trebuit să-l împiedice să-şi sacrifice atât de animalic autocontrolul şi, totodată, se simțea nepăsător şi sfidător în faţa oricărei forme de critică. Nu putea decât să-i râdă în faţă oricui ar fi vrut să schițeze măcar vreo formă de condamnare morală.

Monday you can hold your head

Tuesday wednesday stay in bed

Or thursday watch the walls instead

It’s friday I’m in love



— Pentru că sunt poponar. Am o tară care este inadmisibilă social. Şi plătesc pentru o vina pe care nu vreau să mi-o asum. Aceea de a fi diferit, fundamental diferit faţă de normele admise de societate. Sunt un nepotrivit, oriunde m-aş duce. Cei de care mă simt legat prin educație mă resping că pe un anormal, iar cei de care sunt legat prin gusturile erotice inversate nu imi corespund ca alonjă a spiritului, astfel încât punțile dintre noi sunt tăiate înainte de a fi fost măcar bătut primul pilon al apropierii sufletești. Îmi recunosc vina genetică în faţa lumii şi aștept în schimb clemenţa universului pentru o anomalie care nu este consecința unui viciu ci o manifestare a naturii inversate de natură. Un viciu condamnabil este acel obicei adoptat de individ cu buna știință, o sfidare conștientă a normalității. Ori, eu am ajuns în această ipostază blestemată fără voia mea, din simplul motiv că natura a decis asta pentru tine. Sunt o victimă, îmi accept neputința în fata capriciilor naturii, însă aștept din partea celor care sunt la fel de supuși hachițelor divine să imi recunoască nevinovăția şi să mă adopte ca pe o anomalie benignă, fără să se mai urmărească exterminarea mea, excizarea mea din sânul mecanismelor sociale. Nu sunt un diavol şi nu trebuie să fiu azvârlit în pucioasă pentru că nu acolo îmi e locul, sunt un arhanghel care a fost stricat înainte de a se fi fost născut. Doresc să mi se acorde aripile, fie ele chiar ciuntite, pentru că am dreptul la aripi la fel ca oricare alt arhanghel. Dacă e cineva care trebuie azvârlit în colţul murdar al infamiei, este chiar acela care m-a creat așa, pentru că vina este a lui. Suferința care apare nu că o consecință a unei greșeli, a unei alegeri, ci ca o stare de fapt independentă de interacțiunile umane, este imposibil de acceptat şi arată în tot grotescul ei nedreptatea naturii şi, prin aceasta, a Dumnezeului care este răspunzător de ea. Şi să nu mă înțelegi greșit, eu nu mă revolt împotriva nedreptății naturale, ar fi o prostie, ar însemna să mă revolt împotriva mea. Eu doar o constat şi previn asupra instabilității supremului.
And as sleek as a shriek

Spinning round and round

Always take a big bite

It’s such a gorgeous sight

To see you eat in the middle of the night
Luca îşi pierduse controlul asupra obrajilor şi buzelor care conturau propoziții şi concepte pe care nu îndrăznise să le reveleze nimănui până atunci de frica unei corecții morale şi, mai mult, decât atât îngrozit de perspectiva unei corecții corporale. Însă acum, independent de comenzile cu care încerca să-şi administreze discreția la care fusese obligat de anii lungi de singurătate, vorbele ținute atat de mult captive în sufletul sau schingiuit îi răbufneau în exterior cu forța, îşi simțea colţurile buzelor îndurerate şi mușchii sublinguali înfierbântaţi de efort.

— Fumatul este interzis în foișor. Pericol de incendiu.

Asistenta aflată în căutare de foc apăruse că din senin în mijlocul foișorului şi îi cerceta curioasă. Părea mai degrabă amuzată de feţele celor doi fumători decât reprezentanta unui sistem corupt şi inflexibil. Îşi pusese ostentativ mâinile în şolduri, iar soarele îi contura poziția de amforă explodând coloristic în milioane de palete cromatice, filtrându-le prin materia carnala şi textila a asistentei. Luca nu mai era în stare nici măcar de panică în faţa unei posibile condamnări, penale de data asta, pentru consum de droguri în incinta unui spital.

6.