Discografie: I. JaMes Brown I feel Good, NanCy SinAtRa Bang Bang >II. KeLis Milkshake

Desculți în iarbă

Marcus era un pelerin aflat într-o permanentă căutare de locuri încărcate de contraste abisale, de cromatici spectaculoase, de peristaltism atmosferic, de spaţii născătoare de curente spirituale. Ca toți fumătorii înveterați, devenise claustrofob şi se simțea strivit de constrângerile pe care i le impuneau pereții atunci când, detașat de encefalul său terestru, se îndrepta țintit către atmosfera rarefiată ale fanteziilor extramundane. Memoria sa funcționa prin asocierea a două planuri, acela al fanteziilor generate de diferitele stupefiante pe care şi le administra, care se suprapunea întotdeauna peste planul imaginilor prin care îşi plimbase rătăcirile encefalice. Deseori priveliștile pe lângă care trecea îi redesenau traseul fracturilor sale trecute. Toate evocările sale începeau cu « Aici am fost eu odată praf ».

I want you to remember

A love so full it could send us all ways
I want you to surrender

All my feelings rose today

Îi plăcea să alterneze extremele priveliștilor şi, uneori, după o deschidere onirică, încerca să găsească o fundătură deplorabilă numai ca să testeze limitele alterării legăturii canalelor sale neuronale cu realitatea. Găsise un loc potrivit pentru cel de-al cincilea joint al zilei, un loc care îi oferea varietatea schimbătoare a peisajului, îi mobiliza la extrem simțurile prin contraste de formă şi de materie, îi dăruia generos panorama socială a zonei, printr-o deschidere uriașă către lumea externă şi, nu în ultimul rând, îi oferea discreția de care avea nevoie ca să-şi poată savura activitatea ilicită departe de ochii curioșilor, pentru că niciun om din interiorul spitalului nu ar fi venit cu bună știința să se izoleze în acea parte a spitalului. Marcus se hotărâse să-şi fumeze următorul joint şi să profite de compania noilor săi parteneri în apropierea morții, mai precis în apropierea urmelor morții, în vecinătatea sacilor epidermici de oase rămași debusolați într-o stare de paralizie putrescibilă după dezertarea spiritului. Marcus voia să-şi zboare mințile pe băncuţa de lângă morga spitalului. S-a așezat pe băncuţă şi le-a făcut semn interlocutorilor săi să-şi orienteze corpurile astfel încât nicio boare de vânt să nu-i tulbure încolăcirea jointului.

And I want you to remain

The power of children can amaze
I’ll try not to complain

I know that’s a pisser baby

Lucia nu se simțea niciodată în largul ei atunci când se regăsea în preajma carcaselor golite de sânge, egale în perisabilitate, fără personalitate întinse în aceeași postura pe mesele reci, aflate într-o competiție inconștientă în care cel ce are țesuturile mai puțin putrezite câștigă, stând obsceni fără secrete, cu degetele etichetate. În plus, întreg corpul medical care deservea morga era la fel de mort ca şi cei pe care îi decalotau şi aveau creierul cam tot atat de viu ca al acelora pe care îi fierăstruiau. Toți, fără excepție, nu pierdeau nici o ocazie pentru a declara cu voci îngroșate, astfel încât să fie auziți şi de cei ce nu doreau să-i asculte, că medicina legală este vocația lor. Lucia avea dubiile ei în această privință. Îi era imposibil să-şi imagineze cum absolut toți legiștii aveau aceasta tendință vocațională necrofilă, cum toți îşi doriseră de mici să se înconjoare de mirosul rece al decesului, cum, în loc să vrea să fie pompieri, cascadori, ei îşi doriseră să fie intimi cu neființa, cum, în loc să se joace de-a mama şi de-a tata, ei se ocupau cu deschiderea toracelui păpuşilor şi îmbălsămarea jucăriilor de pluş. Lucia îi considera ca fiind egocentrici până la stadiul de a-şi alege o meserie în care să nu fie obligați să asculte pe nimeni, să fie singurii care vorbesc. Lucia vedea medicina legală drept batalionul disciplinar al medicinii. Aceia prea nepregătiți că să fie chirurgi, aceia mult prea lipsiți de relații (ceea ce în sistemul medical românesc este totuna cu o crimă), aceia care ar fi putut deranja mezatul de cure şi remedii, erau expulzați în Siberia Medicală, la marginile respectabilității profesionale, la secțiile de medicină legală. Lucia îi considera niște maziliți patetici şi inutili pentru tagma medicală pentru că, teoretic, medicina ar trebui să se ocupe de vindecarea oamenilor şi nicidecum de profanarea cadavrelor lor după ce a fost incapabilă să-i salveze. Prin medicina legală, întreaga ramura medicală îşi recunoaște neputința în faţa destinului, micimea omenească, şi, mai mult decât atât, măcinată de frustrări, aduce o ofensă subiecților ei, ale căror resturi materiale le terfelește prin intermediul marginalilor profesiei, leprelor branșei, pe care îi lasă să-şi înfigă fierăstraiele, cleștii şi bisturiele în cărnurile cerate de moarte, sfârșind pergamentul epidermic post mortem, modificând obscen rigor mortisul prin ruperi de oase, şi smulgeri de articulații.

The chemicals between us

The walls that lie between us
Lyîng în this bed

The chemicals displaced
There is no lonelier state

Than lying in this bed

Luca se simţea mereu stingher în preajma mulţimilor. Poate pentru că, de fiecare dată, mulțimile îl blamaseră, îi aruncaseră în suflet amărăciunea nepotrivirii. Astfel încât, apropierea atât de periculoasă de granițele spitalului şi panorama vastă asupra exteriorului îi crea o senzație de disconfort care se accentua cu fiecare pas pe care îl făcea spre băncuţă, năucindu-i gândurile, împleticindu-i pașii, îngreunându-i respirația. S-a supus poruncii nerostite a lui Marcus şi a profitat de ea ca să se așeze cu spatele la agitația dezordonată a exteriorului.

— Ce trist sunt îmbrăcaţi oamenii. În România este o lume înveşmântată în alb, gri şi negru. Aici parcă toata lumea ţine doliu după propria viață, după moartea propriilor vise, după dispariția viselor celor dragi. Este o nație de văduvi şi văduve de idealuri.

Marcus îşi însuflețise jointul cu flacăra brichetei şi vorbea molcom, scoțând aburii reziduali ai fumului adânc pe care îl introdusese în plămâni. Broboane de sudoare îi îmbogăţeau fruntea, semn al agresiunii violente a ierbii asupra bronhiolelor lăsate pradă abandonului stupefiant. După modelul străbunilor, Marcus îşi otrăvea plămânii şi îşi pârjolea creierii ca să nu-i lase prizonieri la îndemâna bolii. Nu avea încă 27 de ani şi era foarte posibil să-şi vadă capătul traseului său terestru mai devreme de acest prag pe care şi-l stabilise ca să poată să-şi obţină acreditarea pentru Club 27, acest club select al dispăruților geniali (Jimmy Hendrix, Janis Joplin, Jim Morison, Kurt Kobain). Acum stătea pe băncuţa de lângă morgă şi îşi simţea moliciunea creierului cum se răspândeşte unduios prin întregul său corp, așternând plapuma liniștii, aducând amorțeala reflexelor.

— Oamenii, prin vestimentație, vor să-şi proclame apartenenţa la un grup, la o sferă ideatică aparte, vor să-şi exteriorizeze interiorul şi să-şi facă public credo-ul existenţei lor. Adolescenții de astăzi au uitat, sau poate nici nu au cunoscut extravaganţa vestimentară şi machiajul strident pentru că, spre deosebire de noi, au pierdut cultura punk care năştea adevăratele controverse. Ambiguitatea vestimentară reflecta echivocul spiritual, iar nația se îndreaptă prin acești tineri abrutizați de opulenţa analfabetă spre un haos general, în care stăpâni vor fi jumătăţile de măsura, naturalețea compromisurilor, pauperitatea aspirațiilor, schilodirea elitelor şi, în consecință, demonizarea voită a valorilor morale. Declinul a început deja şi îl regăsim în curcubeul vestimentației cotidiene, pigmentat de explozia de prost gust coloristic şi nefericirea asocierilor cromatice ale tinerilor emuli care îşi bestializează fondurile ca să se rupă de orice formă de unicitate, ca să se încoloneze fără urmă de originalitate în rândul sosiilor nereușite ale celebrităților, care sunt indicate în fiecare zi drept modele de cultură, de educație şi de gust. Preocuparea excesivă pentru ambalaj, care nu este dublată şi de aplecarea către originalitate, este un indicator acut al vidului de preocupări cu adevărat formatoare de caractere şi de inteligenţă. Prezenţe artistice veritabile (Nirvana, Tracy Chapman, Radiohead, Ozzy, Janis Joplin, Jimmy Hendrix sau Doors) sunt înlocuite cu surogate de efort creativ. Estetica urâtului este înlocuită cu spoiala minciunii. Ne aflăm în faţa unei invazii, al unui blitzkrieg al falselor celebrităţi, care inspiră la lene intelectuală, la simulacru de vivacitate a spiritului, la metisaje nefericite ale simțurilor. Suntem înconjuraţi de vedete care debitează inepții inimaginabile, îşi afişează expresionistă prostul gust, scuipă cu inteligenţă insesizabilă, colcăie pe ecrane cu urme de decenţă insignifiantă. Nu pot să înghit stelele băștinașe, ciuntite de colţuri prin chirurgie plastică, lipsite de amploarea dicției. Ar avea mijloacele financiare necesare pentru a angaja un logoped, din moment ce cheltuiesc sume monstruoase pe haine cu gust îndoielnic, pe liposucţii şi liftinguri extreme. Sunt femei atât de goale (nu numai pe scenă) spiritual, încât singurul argument al valorii este sânul îmbibat cu silicon, curul bronzat uniform şi buzele umflate până la a le obtura vederea. Nu au nici o armă împotriva degradării corporale, pentru că sunt născute cu sufletul deja compromis, astfel încât orice rid devine o tragedie care necesită flacoane de calmante şi câteva gâturi de tărie. Unele dintre ele ar fi în stare şi de lifting cerebral, înfricoșate că circumvoluțiunile ar putea dăuna aspectului. Fetelor, ridurile creierului indică gradul vostru de dezvoltare a intelectului. În plus, toate vorbesc cu buzele țuguiate, poate pentru că glandele lor salivare secretă lămâie ca să le împiedice să vomeze atunci când înghit cu gogâlţi deşănţați excrețiile seminale ale depravaților pe umerii cărora îşi înalţă carierele.

Lucia se uita la cei doi bărbaţi din faţa sa, atât de diferiți unul de celălalt, dar atât de egal dărâmaţi de incursiunile impetuoase ale ierbii prin tranșeele encefalice, încât aproape semănau, deși Luca era bine ascuns de grosimea pansamentelor şi de coloritul viu al echimozelor. Lucia îşi simțea feminitatea amenințată de canoanele impuse de bisturiu şi silicon. Îşi simțea inteligenţa jignită de mormanele de găinațuri cerebrale ale păsăricilor care ciripeau ca apucatele pe toate drumurile, povestindu-și experiențele tembele şi aspirațiile prostești. Toată această incursiune în înşelăciune, pe care le-o azvârlise Marcus drept temă de rupere a sinapselor, i-a trezit în minte povestea Buziței Roşii, replica aproximativă, şi mult mai bine priponită, în realitatea show biz-ului românesc, decât Scufița Roșie cea universală.

I want you to remember

Everything you said
Every driven word

Like a hammer, hell, to my head

Buzița Roşie era fetița imbecilă, prost crescută şi ușor analfabetă a unor bogați industriași specializaţi în delapidarea de fonduri şi vânzarea de carne stricată cu etichetă de delicatesă. Buziţa Roşie reușise să îşi termine liceul, după operațiunile de intimidare a corpului profesoral pe care le desfășurase burtosul său tată. Buziţa Roșie îşi dorea cel mai mult şi cel mai mult să devină vedetă. Ca o compensație a lipsei de neuroni îşi dorea să fie adulată pentru talentele ei artistice de excepție, să fie dorită pentru inteligenţa ei sclipitoare, să fie invidiată pentru succesul său fulminant. Astfel că, după terminarea studiilor obligatorii, a făcut ce fac toate tinerele idioate şi colcăind de bani care doresc să devină celebre: s-a cocoţat pe burta tatălui şi i-a mângâiat chelia pătată de ciroză, râgâindu-și dorințele de preamărire, ca o fetiță râzgâiată ce era. Tatăl, care era anchetat pentru multiple prejudicii aduse statului, avea altele pe cap, astfel încât a cedat repede rugăminților răgușite ale tinerei Buziţa. După câteva telefoane de amenințare şi vreo două cocktailuri Molotov aruncate de gorilele tatălui său în garajul unui producător, tânăra Buziţa s-a pregătit de audiţia care urma să-i deschidă porțile gloriei eterne, ale extazului adulației mulțimilor. Şi-a cumpărat doi sâni în formă de pară, așa cum se poartă, care i-au îngreunat pieptul cu vreo două kilograme, şi-a supt straturile adipoase de pe fese, subțiindu-și talia cu câteva numere, şi-a înfipt în buric un cercel drept stindard al spiritului său liber, şi-a alungit ochii în doi timpi şi trei bisturie, şi-a modelat bicepșii prin ședințe intensive de fitness, şi-a curăţat tenul de invazia piloasă printr-un genocid cu laser, şi, cel mai important, şi-a umflat buzele ca două sarmale, pe care şi le-a îmbrobodit în ruj strident. Astfel echipată pentru celebritate, Buziţa Roșie a plecat cu poșeta Luis Vuitton plină de farduri, pastiluţe de a doua zi, prezervative, telefoane mobile, însă fără niciun instrument de scris sau niciun suport pentru litere (o carte, o broșură, un pliant, orice) către stilistul care avea să-i îmbrace goliciunea prelucrată pe masa de operație cu veşmintele care s-o propulseze în topurile mondene. Stilistul cel destoinic era vestit pentru că ridiculizase prin ținutele sale o mulțime de adolescente care îşi explorau adâncurile sexualității pe canapele revoltate de cantitatea de promiscuitate care se tăvălea pe ele şi, din aceasta cauza, era şi foarte aferat. I-a administrat un tratament cu prost gust confundat cu excentricitatea, i-a dezvăluit secretele ridicolului absolut, i-a împărtăşit intensiv tainele combinațiilor anarhice de culori şi apoi a asmuțit-o asupra lumii. Buziţa Roșie s-a îndreptat apoi către producător, împiedicându-se în pantofii cu toc cu care înlocuise tălpile pline de crăpături care folosiseră drept încălţări generațiilor anterioare din familia ei, cocoșată de greutatea ţâţelor care nu puteau sfida gravitația, înfrigurată în decolteul larg cât canalul mânecii. Producătorul stătea întins gol, cu unic acoperământ ciorapii şi o pereche de chiloți negri inscripționați cu o inimioară roz din paiete şi cu o panoplie de jucării erotice deasupra capului. Buziţa Roșie a intrat în camera producătorului timidă, şi-a scotocit geanta de ruj pe care l-a aplicat grijuliu pe toată suprafața arabilă a buzelor sale uriașe.

L-a întrebat pe producător timidă: De ce ai chiloții așa de negri? Ca să nu reflecte lumina când îi dai jos, a răspuns grav producătorul erectil. Dar tu de ce ai sânii atât de mari?, a întrebat tremurând de dorință producătorul. Pentru că am creierul foarte mic, a răspuns Buziţa. Dar de ce ai degetele atât de groase? a întrebat curioasă Buziţa. Ca să pot să scotocesc în tine după talent?, a răspuns libidinos producătorul. Dar tu de ce ai fusta atât de scurtă?, a interogat băloșind lansatorul de talente. Ca să mi se vadă deschizătura plăcerii mai degrabă decât lipsa de voce, a răspuns sigură pe ea Buziţa. Dar de ce ai mădularul atât de fortificat? s-a mirat Buziţa. Ca să testez mobilitatea şi jocul scenic, a explicat gâtuit de dorințe sodomiace producătorul talentat. Dar buzele… Buzele, de ce sunt atât de mari?, a interogat grețos producătorul, bănuind plăcerile ce aveau să-i scuture corpul atunci când buzele Buziţei i se vor înfrupta din masculinitatea să covârșitoare. Ca să nu se vadă când fac play-back, a spus mândră de ingeniozitatea să Buziţa. Dar tu de ce mă întinzi goală pe pat, cu cracii răsfirați şi îmi stârnești revolta soluțiilor saline din sâni cu atingeri linguale, în timp ce mâna ta se pierde iscusit între pliurile ce-mi mărginesc depresiunea poftelor erotice?, a întrebat înfiorată Buziţa, gata să explodeze de dorință sub ploaia de atingeri jucăuşe ale producătorului. Ca să știu dacă ai trecut proba, a răspuns preocupat producătorul. După doua ore, Buziţa a ieșit ciufulita ca un arici cuprins de diaree, cu un gust ciudat în gură, cu chiloții de dantelă într-o mână şi cu primul album în cealaltă. Era, indubitabil, un mare talent.

We’re of the hollow men

We are the naked ones
We never meant you harm

Never meant you wrong
I’d like to thank

All of my lovers, lovers, lovers

Lucia a revenit brutal la realitate, fiind smulsă din reverie de claxoanele care indicau refluxul concitadinilor săi către casele unde îşi lingeau rănile frustrărilor de peste zi. Atât Marcus, cât şi Luca, stăteau tolăniți pe băncuţa de lângă morgă, tăcuţi, fără să fie deranjați câtuşi de puțin de agitația inutilă a șoferilor isterizați de cozile imense de la semafoare care îşi așteptau nevrozați dreptul de a circula. Amândoi afișau același zâmbet cretin de decerebrare extinsă. Pleoapele înserării se coborau mâhnite asupra zilei care nu fusese cu nimic mai bună decât precedenta şi cu nimic mai rea decât următoarea. Se apropia ora cinei şi Lucia s-a simțit obligată să le semnaleze necesitatea reintegrării lor în mijlocul colectivului de patologii al spitalului. Marcus s-a desprins cu greutate de pe banca pe care îl sudase dezordinea abruptă a lenei chinestezice, induse de zâna mătrăgună. Un bob de sânge întunecat i s-a prelins din nară către buza superioară, împărțindu-i etajul inferior al feţei în două spaţii simetrice, imobilizate de durere. Nu se mai face iarbă ca pe vremuri sau durerea e din ce în ce mai performantă, astfel încât efectul antalgic al verdeţii se diminua exponențial de la zi la zi, de la oră la oră, de la fum la fum. A frânt traiectoria ruginie a picăturii de sânge cu dosul mânecii, şi-a ferecat maxilarele într-o strânsoare brutală care i-a ciobit măselele, anulându-i temporar durerea viscerelor asaltate de boală, şi şi-a târât suferința către cantină, fiind urmat de privirile înfiorate ale Luciei şi de nedumerirea alienată a lui Luca.

The chemicals between us

The army of achievers
Lying in this bed

The chemicals displaced
There is no lonelier state

Than lying in this bed

6. 
   Cina publică de taină
   

Marcus se hotărâse să nu mai mănânce în acea seară. De fapt, stomacul său hotărâse pentru el prin eliberarea de limbi încinse de suc gastric către etajele superioare ale tractului digestiv. Însă începuse să considere prezenţa celor doi interlocutori drept stimulantă pentru intelectul sau părăginit, astfel încât se hotărâse să-i însoţească în misiunea lor imposibilă de a savura bucatele învechite ale cantinei. Dacă una din muncile lui Hercule ar fi fost îngurgitarea unei mese în cantina spitalului, cu siguranță mitologia greacă ar fi fost alta, cu un erou mai puțin. Se simțea obosit, cu viscerele sfâșiate de suferință, cu mintea împrăştiată în particulele de decadenţă şi exces ale memoriei, în monoliții topiți de intensitatea durerilor prezentului. Nu mai putea nici măcar să-şi sature foamea de imagini, de cuvinte şi de senzații pe care o încearcă omul care îşi simte sfârșitul apropiindu-se cu sute de căi durere. Așa că prezenţa celor doi era o perfuzie de noutate în lumea sa învechită, aflată în pragul dispariției premature.

You sure you want to be with me

I’ve nothing to give
Won’t lie and say this lovin’s best

Leave us in emotional peace
Take a walk, taste the rest

No, take a rest

Marcus îşi amintea de prima audiție Masisve Attack. Era adolescent şi, pentru el, vârsta de 30 de ani marca începutul bătrâneţii. Acum, când mai avea doar doi ani până la 30 de ierni geroase, acest număr era orizontul de dincolo de moarte. Nu avusese niciodată curajul să-şi socotească viața în reușite, în îndrăgostiri, în bucurii, în zâmbete sau în ochi luminați de fericire, așa că se mulțumise să rămână consecvent clasicului abac al anilor. Viața lui însuma 28 de ani şi atât. Restul era doar decădere. În timp ce-şi amesteca piureul din fulgi de cartofi înecați în apa clocotită, numai ca să dea o utilitate mâinilor, a privit către câinii comunitari care colonizaseră curtea spitalului, iar acum făceau încercări timide de a ocupa chiar şi cantina. Unul dintre ei, căpitanul lor, poate, se aventurase până în apropierea mesei la care stăteau ei, atras poate şi de bunăvoința bandajatului care îi flutura o bucată de zgârci îmbibat într-o zeama albicioasă, care părea să fie aportul de proteine al acelei mese. Era răpciugos dar avea cei mai expresivi ochi pe care îi întâlnise, poate ca să compenseze absenţa abilităților sale verbale. I s-a părut ciudat cum oamenii, cu cât sunt mai incapabili să comunice, cu atât au ochii mai bovini, mai goliți de vivacitatea spiritului ascuțit. În schimb, animalele îşi concentrează toate mesajele în arcuirea ingenioasă a sprâncenelor, în sclipirile vioaie ale ochilor sau în ritmul şi orientarea cozilor. Un om prost este, cu siguranță, infinit mai puțin expresiv decât un animal, fie el maidanez sau purtător de gene de campion şi, în consecința, o companie mult mai nefericită decât orice viețuitoare. Patrupedul îşi exprimă recunoștința în cele mai variate feluri, astfel încât era înduioşător să vezi cum acest animal lipsit de rațiune, lipsit de adăpost, supus cruzimilor gunoaielor bipede, purtând urmele bocancilor care i-au îndurerat coastele, hăituit de ura dobitocilor fără frontiere, putea să-şi recalculeze în permanenta scara valorilor ca să mai poată acorda încrederea sa necondiționată vreunui biped. Marcus se simțea rușinat de condiția sa de om în faţa acestei demonstrații de intuiție sublimă, şi de credință absolută în potențialul rasei umane de a fi bun, înţelegător şi dezinteresat. Este un lux pe care numai animalele şi-l pot permite şi prin care sunt mult mai aproape de divinitate decât orice humanoid, fie el şi cel mai sfânt dintre toți.

I see you digging a hole in your neighborhood

You’re crazy but you’re lazy
No need to live in a lean-to

Your troubles must be seen to

— O să-mi fie dor de toate astea.

Marcus ar fi vrut să ofteze, însă sufletul său nostalgic după plăcerea de a medita la superioritatea animalelor şi la câte altele, de a savura o iarbă de calitate, de a admira detașat o femeie frumoasă, chiar dacă e proastă, de a fi cinic şi blazat în faţa actualității, de a evada în lumea fantastică a propriei fantezii, de a-şi delecta limba cu aromele îmbătătoare ale jocurilor de cuvinte, şi-a aruncat afară regretul prin aceste vorbe imposibil de controlat pentru că se născuseră în chiar nucleul acelei voințe ascunse care te ţine viu, care îți dă rațiunea de a fi.

— Unde te duci ?

Luca a aruncat întrebarea la care știa deja răspunsul. Ca orice teamă devalizată şi ca orice judecată definitivă, întrebarea îi mai păstra candela speranței aprinsă pentru că, atunci când evidenţa inevitabilului va sufla asupra ultimelor urme veştejite de nădejde, bezna disparării să cuprindă şi mai puternic sufletul, lăsându-l inert, în stare de soc, leșinat în carcasa corporală, sufocat de neputință. Aștepta un miracol de la răspunsul lui Marcus, care să-i confirme natura prăpăstioasă a caracterului său, să-l facă să râdă în hohote în faţa fricilor infinite pe care le avea, să-l ușureze de povara de a împărtăşi ultimele ceasuri ale unui muribund. Timpul s-a transformat în metronom trândav al zbaterilor tâmplelor, al curgerii picăturii de sudoare tensionată pe suprafața neregulată a rănilor. A privit spre Lucia, care rămăsese încremenită, ca o statuie mortuară, cu mâinile zdrobite una în strângerea celeilalte, cu ochii goliți de volum, retrași în orbite ca să se protejeze de invazia lacrimilor care îi șicanau sacii lacrimali. O şuviţă insensibilă la tensiunea stăpânei i se zbătea asfixiată de o agrafă, încercând să-şi dea sfârșitul după urechea asistentei. Marcus, în schimb, privea senin înspre castronul profanat de afrontul gastronomic , apoi, aproape amuzat, i-a privit cu ochii clari, părăsiți de tulburarea boemă a ierbii.

Walking through the suburbs though not exactly lovers
you’re a couple, ‘specially when your body’s doubled
Duplicate, then you wait for the next kuwait

— Habar nu am. Dacă îi vei întreba pe imbecilii ăştia de aici, îți vor spune că mai am puțin de trăit. Eu cred că mai am mult de murit.

Sunt un om al extremelor şi un tip dedicat exceselor, așa că nu îmi place să îmi încrucișez existenţa sau neființa cu conceptul de puțin. Eu mi-am dorit mereu mult (asta nu înseamnă că şi bine), astfel încât nu pot decât să-mi aștept multa mea moarte cu sufletul înfiorat ca al unui copil care așteaptă cadourile lângă bradul de Crăciun şi să tratez cu cât mai multă superficialitate puținul de viață pe care îl mai am. Aş fi preferat să am încă mult de trăit, însă moartea este întotdeauna multă pentru că este eternă, iar viața se împuținează independent de voința noastră (Dumnezeu a ales așa pentru că eternitate are din plin, însă, din viață, are un stoc limitat), așa că, până la urmă, consecvent megalomaniei mele, tot moartea aş fi ales-o. Eu mi-am consumat repede timpul cu decepții, cu vicii extreme, cu decădere continuă, cu păcate colosale, cu răscumpărări uriașe, cu un șirag de suflete pierdute, pe care le-am înglobat în inima mea, cu strigăte de ajutor venite din negura halucinațiilor mele, cu promiscuitatea obiceiurilor, cu înălţimea spiritului, cu sicrie lăsate în urmă pe tărâmul overdose-urilor, cu felinare care veghează asupra prietenilor pierduți, cu lumânări care prohodesc pe cei pe care îi voi regăsi, cu sunete psihedelice, cu leșinuri şi cure de dezintoxicare, cu recăderi în patimă, cu vomă împroșcată pe pereți, cu rahat pavat pe gresia caselor anonime, cu pierderea trecutului prin abolirea memoriei, cu obscurantism erotic, cu dezgust faţă de sine, cu imprudenţe erotice senine, cu greșeli amoroase pedepsite prompt de echilibrul destinului, cu crize de nervi, cu violenţă şi apoi cu serenitate medicamentoasă. Nu sunt resemnat, însă mă vad nevoit să recunosc logica naturală divină ca fiind singura lege care are sens şi care nu e nedreaptă. Doar pe asta se bazează întreg sistemul nostru existențial, pe credința necondiționată că Dumnezeu are mereu dreptate, că Dumnezeu este infailibil. Așa că trebuie să-mi manifest acordul murind. Şi voi muri așa cum am trăit… în exces. În ochii omului sunt un depravat care primesc ceea ce merit, însă în ochii divinității sunt doar un grăbit care şi-a epuizat viața prea repede, din cauză că a fost prea entuziasmat de ea. Iubesc viața şi, tocmai de aceea, am profitat de ea până la epuizarea ei, ca să nu regret nimic când mă voi arunca în moarte. Judecata omului este inutilă şi este doar o pierdere de timp, şi tocmai de aceea scuip pe orice necrolog. Viața în sine îți este unic şi sincer necrolog. Îmi voi lua în moarte porţia mea de viață ca pe un album de gusturi, mirosuri şi imagini care să îmi legene amintirile la bătrâneţile timpurilor. Mă chircesc în anticamera durerilor şi răcnesc din rărunchii schimonosiți de patologii că nu regret, că totul a meritat, că fiecare minut de abuz a fost o binecuvântare divină pe care mi-o acordau spiritele atotputernice, tot atâtea jucării pulsând de seva cu care să-mi umplu existenţa. Îmi miros sângele împuţit atunci când se izbește de nări la ieșirea din nas şi râd dement. Lumea vede suferința, eu văd o balanță care îmi conturează prin contrast fiecare amintire a zilelor geniale de dezmăţ şi viciu, îi întăreşte impresiunea în memorie prin chinuri şi boală. Nu am prieteni, am doar martori la propria-mi viață. Nu am familie, am doar donatori de viaţă. Nu aparțin nimănui şi nu am pretenția ca cineva să-mi aparțină, pentru că viața este o experiență mult prea personală, astfel încât să-ţi împarţi găleata cu altcineva. Ne naștem în rahat, iod şi apă oxigenată, smulși de mâini străine din lichidul în care am levitat şi murim plini de rahat, îmbălsămaţi cu iod şi apă oxigenată, îndesați în sicriu de mâini străine. Ce facem între aceste patru mâini ne definește în amintirea noastră şi a celorlalți, ne singularizează existenţa, indiferent de timpul de care am avut nevoie ca să ajungem dintr-o pereche de mâini în cealaltă. Eu aștept atingerea ultimelor mâini, mulțumit de felia mea de viata, din care se ițesc alegerile mele, basculantele de iarbă fumate, butoaiele de cocaina inspirate, craci desperecheați de femei mai ușoare sau mai grele, suflete îndurerate, lăsate pradă decepțiilor, suflete salvate de la decepția vieții fără condiment, prieteni buni, prieteni imaginari care îmi vor plânge la căpătâi, haine scumpe, încălţări scâlciate de greutatea pașilor de dans, nopți pierdute în localuri infecte, zile câştigate la poker şi ruletă, nopți pierdute în spaţii orgiace, munți de bani îngropați sub mari de alcool, vise sfărâmate şi aspirații ruinate, drumuri întortocheate şi răspunsuri mincinoase, adevăruri descoperite care au durut mai mult decât minciunile rostite, spaţii vaste umplute de nemărginirea avânturilor adolescentine, vase scufundate în mări furioase, pânze întinse pe oceane liniștite, colibe opulente şi castele în ruine. Așa că, atent să nu-mi pierd preaplinul vieții, mă ofer suferinței, cu senzația optimistă că mai am atât de mult de murit.

Karmacoma, Jamaica and Roma

Marcus a amuțit epuizat de efort. Mâinile care zburaseră explicativ s-au așternut pe faţa de masă ruptă şi s-au strâns sfioase, negăsindu-și locul printre firimiturile întărite şi petele de mâncare inestetice. Luca mânca în linişte din terciul de cartofi, privind pe sub sprâncene la Marcus. Zgomotul furculiței care se izbea de porțelanul ieftin cu un sunet sec, spart, fără amploare, era singurul indiciu al activității de la masa lor. Stăteau cu toții nemișcați, Lucia, cu mâinile împreunate în poală, într-o rugă decăzută, cu ochii plecați, Luca avea capul plecat într-un unghi exagerat, de parcă urma să i se desprindă de trup, iar Marcus zăcea prăvălit pe speteaza scaunului, epuizat, cu obrajii despuiați de culoare, cu ochii îndesați în craniu şi cu cearcănele suferinței, stăpâne autoritare ale feţei. Lucia şi-a ridicat ochii şi, în ușa cantinei, a văzut silueta înfricoşătoare a lui King Kong. King Kong era doctorița de gardă în acea seară. Lucia îi spunea așa pentru că avea toate caracterele antropologice ale faimoasei maimuțe gigant. Fruntea teșită, buzele late şi subțiri, ochii răi şi plini de ură, părul, care acoperă 90 la sută din suprafața corporală, palmele bătătorite cu degete groase şi neîngrijite, picioarele scurte şi curbate indicau o primată scăpată şi apoi uitată în lumea oamenilor. Mai mult, sistemul medical românesc o propulsase chiar la rangul de chirurg. Un caz unicat în lume, o maimuță chirurg. Lucia s-a făcut mică în scaun, pentru că nu avea chef să-i suporte maimuței uriașe conversația onomatopeică şi gesticulația urangutanică în care, bătaia isterică din palme, mângâierea burții şi loviturile repetate ale frunții țineau loc de construcție a frazei şi semne de punctuație. În plus, Lucia avusese parte de experiența de coșmar de a îl cunoaște şi pe soţul King Kong-ului, un dolofan celulitic, aflat în andropauză înaintată (grăsimea şi lipsa de testosteron duseseră la apariția unor sâni largi, pleoștiți şi dezgustători). Lucia şi-a ascuns prezenţa în spatele siluetei prăvălite a lui Marcus şi a așteptat ca uriașa creatură să părăsească sala de mese. Luca îşi îndesă conștiincios în maţe fiertura care urma să-i simuleze sațietatea pentru noaptea următoare. Ar fi vrut să poată să spună ceva, însă simțea că inutilitatea se aciuase în cuvinte şi în gesturi, făcând neavenită orice urmă de îndrăzneală şi lipsită de modestie, de modestia celui ce va supraviețui în faţa celui care vede candelele cum se aprind pe rând în jurul existenţei lui, delimitându-i viața în cercul morții.

Karmacoma, Jamaica and Roma

6.