DESPRE MUNCĂ
"Dacă mă gândesc bine, singura fericire pe care o cunosc este munca". Iată o frază care mi-a stăruit îndelung în minte înainte de a avea curajul s-o transcriu. Nu e, de altfel, prima oară când descopăr cât curaj cere mărturisirea adevărurilor din cărţile de şcoală. Nimic nu e mai greu de demonstrat decât axiomele. Şi totuşi, iată: dacă mă gândesc bine. singura fericire pe care o cunosc este munca. Desigur, la prima vedere afirmaţia pare mai sigură de ea decât este într-adevăr. Aplombul ei îmbracă nu numai o reală convingere, ci şi o modestă nesiguranţă. Nu susţin că nu există alte feluri de fericiri, susţin doar că eu numai pe asta o cunosc. Nu susţin nici măcar că munca este o fericire, susţin doar că ea este singura idee despre fericire pe care mi-am putut-o eu face.
Mă întreb uneori ce-aş putea să-i opun? Nimic nu reuşeşte să-i ţină locul, în timp ce ea este în stare să compenseze orice.
Ce distracţii sau ce plăceri ar putea să mă stăpânească şi să mă obsedeze asemenea ei, prin ani şi prin decenii, fără ca zaţul împlinirii să blocheze mecanismele continuităţii, fără ca senzaţia plictiselii sau sentimentul zădărniciei să apese şi să usuce rădăcinile agăţate în timp? Ce petreceri sau ce vacanţe ar reuşi să mă pasioneze şi să mă umple de aceeaşi triumfătoare certitudine că totul are un sens, că nimic nu e în zadar? Ce desfătări sau ce amuzamente ar putea să mă vindece, asemenea ei, de orice suferinţă şi de orice singurătate, ca un universal şi miraculos medicament? Munca este pentru mine soluţia generală, leacul bun la orice, cheia tuturor uşilor, salvarea de toate necazurile. Ea este uitare dacă vreau să uit, tonic dacă mă simt slabă, regenerator dacă mă simt istovită, tovarăş dacă mă simt singură, calmant dacă mă simt tulburată, stimulent dacă mă simt apatică, soluţie dacă sunt deznădăjduită, scut dacă mi-e frică, armă dacă vreau să înving.
Citesc ce-am scris până aici şi îmi dau seama cu uimire şi cu intimidare - că sunt, probabil, un om fericit. Cineva care are la îndemână - sau i se pare că are, ceea ce, la urma urmei, este acelaşi lucru - un atât de universal remediu nu mai are dreptul de a se plânge de ceva. Citesc ce-am scris până aici şi realizez că libertatea de a-mi alege munca şi bucuria de a o face se numără printre primele, primordialele noroace ale destinului meu. Pentru că a împiedica omul să-şi iubească munca, a nu-l lăsa să se îndrepte spre ea liber şi responsabil, beneficiar al roadelor şi al sensului ei, înseamnă a-i răpi însuşi rostul existenţei lui specifice. Şi nu există argument mai elocvent şi mai caracterizant al unei istorii decât deducerea etimologică a muncii din chin.
SUB MUNŢI DE BARICADE
Singurul sentiment prin care poate fi cu adevărat comemorată uciderea unui poet este uluirea, înaintea tristeţii, mai puternică decât indignarea, mai debordantă decât revolta, uluirea este singura în stare să răscumpere monstruoasa posibilitate a crimei împotriva unui poet.
Cum a fost cu putinţă? - să ne întrebăm, şi să nu fim în stare să înţelegem, aşa cum n-am putea înţelege nişte plante crescând nu spre soare, ci spre centrul pământului. Cum a fost cu putinţă? - să ne întrebăm, fără a putea pătrunde sensurile unei lumi în care se poate întâmpla aşa ceva. L-au ucis neştiind că ucid un poet? Sau poate chiar neştiind ce înseamnă un poet? Sau, dimpotrivă, tocmai pentru că era un poet? Acestea sunt cele trei posibilităţi logice (dacă introducerea logicii în acest context nu este ea însăşi o nebunie), care sunt în acelaşi timp şi trei grade de intensitate a absurdităţii în stare să opună cuvintelor gloanţe. Dar, deosebite prin punerea accentului, cele trei posibile interpretări ale crimei sunt egale prin puterea de a ului. Căci e la fel de imposibil de înţeles că un mare poet poate fi ucis pentru că nu i-au fost citite versurile, ca şi, dimpotrivă, pentru că i-au fost citite.
Federico Garcia Lorca a fost un mare poet aşezat de o parte a baricadei care a împărţit fără milă secolul, nelăsând nimănui libertatea de a face abstracţie de ea, acordând fiecăruia cel mult dreptul de a-şi alege partea de care să lupie. De aceea sângele lui vărsat strigă nu numai împotriva ucigaşilor, ca în anticele tragedii, ci şi împotriva secolului însuşi, care nu a avut puterea să nu se lase împărţit. Sângele lui vărsat de prostia travestită în ură, justificată de ideologi şi înarmată cu gloanţe, sângele lui vărsat de forţa gregară şi agresivă care se simte ameninţată de orice rază a spiritului întunecă de cincizeci de ani conştiinţa istoriei moderne, ca un păcat de moarte de nejustificat, de neînţeles.
De aceea, singura formă de comemorare a crimei, singura formă de inocenţă şi de necomplicitate este uluirea în faţa ei, uluirea reală, sincera incapacitate, aproape infantilă, de a o înţelege. Dar noi suntem atât de bătrâni; noi am trăit, am văzut şi am auzit atâtea, încât cum ar putea să ne mai mire bietul trup, strivit sub munţii de baricade, al unui poet...
REACŢIA DE APĂRARE
Senzaţia de irealitate pe care o dau de cele mai multe ori amintirile provine, cred, d in secreta certitudine - absurdă, desigur, dar nu lipsită de o logică a ei - că ceea ce nu mai este, şi nu mai poate fi, n-a fost, cu siguranţă, niciodată. Raţiunea nu are nici un amestec. Degeaba îmi spun că silueta cu părul în vânt proiectată pe relieful fantastic al marelui canion este a mea, faptul - dovedit fotografic - continuă să mi se pară nu numai improbabil, ci şi neverosimil. Zadarnic ştiu că al meu e profilul dincolo de care rivalizează dungile albe şi negre ale Domului din Siena, pelicula impresionată de realitate nu reuşeşte să mă impresioneze la rândul ei destul pentru a mă convinge mai mult decât teoretic de adevărul imaginilor, între mine şi proiecţiile mele, idealizate de lumină în depărtare, timpul aşează un ecran izolator care pune sub semnul întrebării tot ce se află dincolo de sticla incasabilă. De mirare devine astfel nu faptul că uităm în bună parte ceea ce am trăit, ci că ne mai aducem totuşi câte ceva aminte. Ar fi şi curios să fie altminteri, din moment ce povestea spusă "de o străină gură" nu aparţine acestei realităţi, aceleiaşi realităţi, iar asemănarea - cât de discutabilă, de altfel - a personajului principal cu noi înşine nu constituie un argument suficient al continuităţii. Bătrânii care îşi amintesc atât de exact detaliile copilăriei nu infirmă violenta irealitate a acestora, ci îşi dovedesc doar hotărâta opţiune, între real şi ireal, pentru cel din urmă.
În această lumină, coerenţa unei biografii nu mai poate fi considerată pur şi simplu firească, ci - atunci când, rareori, există - un adevărat miracol al unităţii vârstelor şi al perseverenţei sufleteşti, iar faptul că, de exemplu, între tânărul ofiţer din armata austro-ungară şi ilustrul, chinuitul autor al "Gorilei" nu pare să fie nici o legătură devine mai degrabă filosofic decât anecdotic, îmi este atât de străină fiinţa căreia - ciudat că îmi amintesc, totuşi - i se făcea rău de emoţie înaintea examenelor, încât mi se pare inexact şi oarecum abuziv să mi se atribuie reacţiile şi replicile ei, să i se spună cu numele meu. Irealitatea timpului revolut este atât de evidentă, încât Nataşa Rostova, să zicem, despre care ştiu că n-a existat niciodată, mi se pare mai prezentă (pentru că există un prezent literar - chiar dacă necunoscut de gramatică - aşa cum există şi unul istoric) decât adolescenta care eu însămi am fost.
Această subiectivă negare a trecutului este, cred, reacţia de apărare a prezentului refuzând să accepte că este el însuşi în curs de a trece. Contestându-şi legăturile cu ceea ce nu mai este, are iluzia că exclude posibilitatea de a nu mai fi. Ceea ce nu împiedică să se întregească în eterna sa irealitate din succesivele, perisabilele realităţi nerecunoscându-se între ele.
Dostları ilə paylaş: |