Avocatul poporului



Yüklə 1,87 Mb.
səhifə7/32
tarix02.11.2017
ölçüsü1,87 Mb.
#27251
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   32

3. Dispoziţiile art. 159 alin. (3) din noul Cod penal, potrivit cărora ”Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei”.

Examinând critica de neconstituţionalitate a art. 159 alin. (3) din noul Cod penal, prin raportare la art. 16 alin. (1) şi art. 15 alin. (2) din Constituţie, am apreciat că aceasta sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi, adică faptelor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a noului Cod penal, în care s-a depăşit momentul procedural al citirii actului de sesizare a instanţei.

Prevederile art. 159 alin. (3) din noul Cod penal sunt de imediată aplicare şi afectează principiul aplicării legii penale mai favorabile şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii prin aceea că retroactivează, fiind aplicabile discriminator faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale, determinarea caracterului "mai favorabil" are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură răspunderea penală, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.483/2011).

Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la cauzele care înlătură răspunderea penală, în speţă, prin împăcarea părţilor.

În conformitate cu art. 5 alin. (1) din noul Codul penal, ”În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”. Unul din criteriile care se are în vedere la stabilirea în concret a legii penale aplicabile în situaţia succesiunii de legi în timp este acela a intervenţiei unui caz de înlăturare a răspunderii penale, împrejurare în care se va aprecia ca fiind mai blândă legea penală care permite înlăturarea răspunderii penale ca efect al împăcării părţilor.

Prin înlăturarea răspunderii penale, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, împăcarea părţilor apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei. Această cauză face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală şi a obligaţiei corespunzătoare.

De altfel, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1.483/2011, a decis că o dispoziţie penală este neconstituţională în măsura în care nu permite aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile". Prin urmare, Legea fundamentală a statuat că, ori de câte ori există norme mai favorabile, acestea vor fi aplicabile fie retroactivând, fie ultraactivând (Decizia nr. 1092/2012).

Având în vedere cele de mai sus, am considerat că prevederile art.159 alin. (3) din noul Cod penal sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi, adică faptelor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a noului Cod penal, în care s-a depăşit momentul procedural al citirii actului de sesizare a instanţei.

Prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu numărul 843 din data de 19 noiembrie 2014, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) şi a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare fusese depăşit.


4. Dispoziţiile art. II din Legea nr. 144/2012 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, potrivit căruia Tarifele de despăgubire prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 424/2002, cu modificările şi completările ulterioare, aplicate şi contestate în instanţă până la data intrării în vigoare a prezentei legi se anulează”.

Examinând critica de neconstituţionalitate adusă dispoziţiilor art. II din Legea nr. 144/2012, faţă de art. 16 din Constituţie, am constatat că aceasta poate fi reţinută, pentru motivele arătate în continuare:

Persoanele sancţionate, contravenienţii, - cei care au contestat în instanţă tariful de despăgubire şi cei care nu l-au contestat în instanţă până la data intrării în vigoare a Legii nr. 144/2012 – se află în situaţii juridice similare, astfel încât nu există nici o justificare obiectivă şi rezonabilă care să reclame o deosebire de tratament între cele două categorii de contravenienţi, diferenţa de tratament juridic fiind nejustificată şi nerezonabilă.

Instituirea unei asemenea soluţii legislative apare ca un privilegiu conferit de legiuitor unei anumite categorii de contravenienţi şi anume celor care până la data de 27 iulie 2012 au contestat în instanţă actul sancţionator şi ca un dezavantaj, nejustificat obiectiv sau raţional, în cazul celorlalţi contravenienţi, care din cauza necomunicării procesului-verbal în termenul legal de 30 de zile, nu au contestat în instanţă până la data intrării în vigoare a Legii nr. 144/2012. Aceeaşi situaţie se constată şi în cazul persoanelor cărora li se comunicase procesul verbal de contravenţie, şi se aflau în termenul de 15 zile în care aveau posibilitatea să îl conteste la instanţa competenta.

Or, principiului egalităţii în drepturi, înscris în art. 16 alin. (1) din Constituţia României, presupune egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Acest principiu impune statului asigurarea unui cadru legal menit să permită aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor fizice aflate în situaţii juridice similare, astfel încât acestea să fie egale în drepturi, fără privilegii şi fără discriminări.

În acelaşi sens, este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat în mod constant că „violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite". De asemenea, prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, numai atunci când autorităţile statale „introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe „ o justificare rezonabilă şi obiectivă”.

Ţinând seama de cele de mai sus, am considerat că dispoziţiile art. II din Legea nr. 144/2012, sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică şi celor cărora nu li s-a comunicat procesul-verbal de sancţionare în termen de 30 de zile de la data constatării contravenţiei sau celor care se aflau în termenul legal de 15 zile de contestare a procesului-verbal de contravenţie.

Până la data întocmirii prezentului Raport, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate.



5. Dispoziţiile punctului 51 din Anexa III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 101/2011 privind reglementarea condiţiilor pentru vânzarea unor imobile, proprietate privată a statului, aflate în administrarea Regiei Autonome "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", a imobilelor proprietatea Regiei Autonome "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile, pentru reglementarea cheltuielilor de cazare în unele situaţii speciale, precum şi pentru modificarea unor acte normative, potrivit cărora Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”, pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile, pentru reglementarea cheltuielilor de cazare în unele situaţii speciale, precum şi pentru modificarea unor acte normative, care are următorul cuprins: „Lista imobilelor din domeniul privat al statului, aflate în administrarea Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”, şi a imobilelor proprietate proprie, propuse în vederea vânzării: pct. 51 Complex agroindustrial „Apahida” din comuna Apahida, Str. Libertăţii nr. 1, judeţul Cluj, cu terenul aferent, compus din; grup social; atelier preparate carne; atelier pentru lactate; bloc cu 12 apartamente; grajd taurine nr. 3; grajd taurine nr. 4; hală creştere pui; grajd comun; grajd pentru porcine la îngrăşat; grajd maternitate scroafe + tineret; tabără vară pentru porcine; magazie cereale; bucătărie furaje; filtru sanitar; magazie cereale 1.000 t; centrală termică; fânar; pătule pentru porumb; siloz suprafaţă 2.000 mp; depozit îngrăşăminte; pătule circulare pentru porumb; remize maşini + tractoare; atelier mecanic; şopron îngrăşăminte chimice; platformă betonată; împrejmuire beton”.

Examinând critica de neconstituţionalitate adusă dispoziţiilor punctului 51 din anexa III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 101/2011, am constatat că aceasta poate fi reţinută, prin raportare la art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 101/2011 instituie posibilitatea ca acele imobile, proprietate privată a statului aflate în administrarea Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”, care au situaţia juridică clarificată şi nu sunt grevate de sarcini, să poată fi vândute. În acest sens, în anexa nr. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 101/2011 sunt prevăzute imobilele care urmează să fie vândute la licitaţie.

Potrivit art. 57 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, anexele fac parte integrantă din actul normativ, astfel încât acestea urmează a fi analizate.

Potrivit art. 44 din Constituţie, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Garantarea dreptului de proprietate impune reglementarea acelor măsuri care să îl apere pe titularul dreptului de proprietate de încălcările pe care le-ar putea suferi din partea statului, când acesta ar acţiona împotriva sa de pe poziţii de autoritate. Totodată, în raport şi cu art. 20 alin. (1) din Constituţie, textul trebuie interpretat extensiv, în acord cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, care foloseşte sintagma „respectarea bunurilor” aceasta putând acoperi atât „bunurile actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Aşa fiind, în domeniul protecţiei constituţionale, reglementate de art. 44, intră dreptul de proprietate indiferent de modul de dobândire (accesiune, uzucapiune, moştenire, hotărâre judecătorească etc.).

Or, având în vedere că autorilor excepţiei li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului prevăzut la poziţia 51 din anexa III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 101/2011, printr-o hotărâre judecătorească, considerăm că se încalcă dreptul de proprietate privată, prevăzut de art. 44 din Legea fundamentală.

Ţinând seama de cele de mai sus, am considerat că dispoziţiile punctului 51 din anexa III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 101/2011 sunt neconstituţionale, în măsura în care se constată că reclamanţilor li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra unui imobil iar acesta se regăseşte înscris pe lista celor propuse a fi scoase la vânzare în considerarea faptului că aparţin proprietăţii private a statului.
Până la data întocmirii prezentului Raport, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate.
6. Dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013 privind modificarea titularilor dreptului de administrare a unor imobile aflate în domeniul public şi privat al statului şi pentru modificarea unor acte normative.

Avocatul Poporului a apreciat că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013 aduce atingere art. 1 alin. (5) şi art. 115 alin. (4) din Constituţie.

Astfel cum rezultă din Nota de fundamentare care însoţeşte Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013, existenţa situaţiei extraordinare, de care textul constituţional condiţionează posibilitatea Guvernului de a recurge la această modalitate de delegare legislativă, este justificată, în primul rând, de „necesitatea stringentă a identificării şi transmiterii în administrarea Ministerului Apărării Naţionale a unui imobil, proprietate a statului, care să corespundă exigenţelor speciale ale cooperării internaţionale în domeniul militar”. Totodată, se mai arată că s-au luat în considerare şi „sprijinirea activităţii Bisericii Ortodoxe Române, instituţie fundamentală a statului român, cu un rol esenţial în apărarea identităţii naţionale a poporului român, cât şi necesitatea luării unor măsuri necesare pentru asigurarea desfăşurării în condiţii optime a activităţilor specifice ale Serviciului Român de Informaţii”.

În fine, se are în vedere şi faptul că „neadoptarea măsurilor propuse prin prezenta ordonanţă de urgenţă va genera efecte negative, concretizate în neîndeplinirea rolului şi funcţiilor unor instituţii de bază ale statului român”.

Astfel, aceste elemente cuprinse în nota de fundamentare nu sunt de natură să justifice adoptarea ordonanţei de urgenţă, în condiţiile stabilite de art. 115 alin. (4) teza întâi din Constituţie. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013 nu a fost motivată de necesitatea unei situaţii extraordinare a cărei reglementare nu putea fi amânată, ci a fost impusă de diverse situaţii privind îndeplinirea rolului şi funcţiilor unor instituţii de bază ale statului român. Aceste aspecte ce ţin de oportunitatea adoptării reglementării nu satisface exigenţele art. 115 alin. (4) din Constituţie, întrucât acesta este, prin definiţie de natură subiectivă, şi nu are, în mod necesar şi univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie şi unor factori subiectivi, de oportunitate. În acest sens, menţionăm că legiuitorul constituant derivat, prin folosirea sintagmei „situaţie extraordinară” a încercat „restrângerea domeniului în care Guvernul se poate substitui Parlamentului, adoptând norme primare în considerarea unor raţiuni pe care el însuşi este suveran să le determine”. Situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun, aspect întărit şi prin adăugarea sintagmei „a căror reglementare nu poate fi amânată”, consacrându se, astfel in terminis imperativul urgenţei reglementării. Or, considerăm că nu se constituie într o situaţie extraordinară cazurile privind sprijinirea activităţii Bisericii Ortodoxe Române sau asigurarea desfăşurării în condiţii optime a activităţilor specifice ale Serviciului Român de Informaţii, aceste aspecte ţinând de oportunitatea adoptării reglementării.

Aşadar, situaţia avută în vedere de Guvern nu poate fi calificată ca fiind una extraordinară, astfel încât, pe cale de consecinţă, nu se poate susţine nici existenţa unei urgenţe în adoptarea reglementării criticate. Din contră, motivele care au stat la baza adoptării ordonanţei de urgenţă sunt unele de oportunitate, care, în mod evident, nu pot fi invocate pentru adoptarea unei ordonanţe de urgenţă.

Având în vedere cele de mai sus, am considerat că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013 sunt neconstituţionale.

Până la data întocmirii prezentului Raport, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate.


7. Prevederile art. I pct. 39 şi art. II din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, cu modificările şi completările ulterioare, care dispun că:

Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71.

(1) Actele adiţionale încheiate şi semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformităţii contractelor cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 îşi produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreaţi între părţi.

(2) Actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Avocatul Poporului a apreciat că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale. Astfel, prin dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie se instituie o obligaţie generală, impusă tuturor subiectelor de drept, inclusiv puterii executive, care, în activitatea de legiferare, trebuie să respecte Legea fundamentală a ţării şi să asigure calitatea legislaţiei. Este evident că pentru a fi aplicat în înţelesul său, un act normativ trebuie să fie precis, previzibil şi totodată să asigure securitatea juridică a destinatarilor săi.

În acord cu principiul general al legalităţii, prevăzut şi de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în privinţa importanţei asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii, inclusiv sub aspectul stabilităţii acesteia, instituind şi o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le respecte pentru asigurarea acestor exigenţe (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Reckvenyi contra Ungariei, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 25 aprilie 2006, pronunţată în Cauza Dammann împotriva Elveţiei). Principiul previzibilităţii impune ca autorităţile publice să reglementeze relaţiile sociale prin adoptarea de acte normative care să intre în vigoare, în cazuri justificate, după trecerea unei perioade rezonabile de timp, astfel încât să permită oricărei persoane să poată recurge la consultanţă de specialitate în vederea adoptării unei atitudini potrivite. Lipsa unei asemenea exigenţe a normelor juridice determină o nesiguranţă a raporturilor juridice, care poate avea ca efect vătămarea drepturilor subiecţilor de drept vizaţi de ipoteza normei legale, mai ales că asigurarea securităţii juridice trebuie observată cu mai mare stricteţe în cazul regulilor cu implicaţii şi consecinţe financiare, încât cei vizaţi de acestea să cunoască precis întinderea obligaţiilor impuse.

Or, faptul că statul a emis mai întâi o ordonanţă de urgenţă care transpunea în mod corect Directiva 48/2008/CE, aceasta aplicându-se şi contractelor în derulare, iar ulterior prin Legea nr. 288/2010 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, s-a revenit precizând că dispoziţiile ordonanţei nu se aplică contractelor aflate în derulare, cu excepţia câtorva articole, este de natură a crea imprevizibilitate şi a deruta consumatorii, aceştia fiind supuşi unor noi presiuni din partea instituţiilor bancare de a adera la actele adiţionale în forma impusă de ele.

De asemenea, prevederile criticate pot fi considerate neconstituţionale în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât consumatorii care au contractele în curs de derulare la data intrării în vigoare a legii, nu au posibilitatea să prevadă că o reglementare ulterioară le va afecta însăşi executarea obligaţiei, prin faptul că, obligaţiile stabilite prin contractul de credit o să devină extrem de oneroase, situaţie pe care consumatorul nu avea cum să o prevadă la încheierea contractului.

Prevederile legale criticate au fost reţinute ca fiind neconstituţionale şi prin raportare la art. 16 din Legea fundamentală, întrucât discriminează aceeaşi categorie de persoane, şi anume debitorii din contractele de credit pentru consumatori, în curs de executare, faţă de cei care încheie contractele după adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010. Aceste contracte sunt contracte cu executare succesivă în timp, orice obligaţie executată (rată) şi-a produs efectele, în temeiul legii care a guvernat executarea ei, pentru toate celelalte obligaţii este aplicabilă legea în vigoare la acel moment. Aşadar, pentru ambele categorii de debitori trebuie să se aplice aceeaşi lege (tempus regit actum).

În preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 se invocă oportunitatea modificărilor în sensul de a se evita posibilitatea declanşării procedurii de infringement de către Comisia Europeană împotriva României, modificările fiind în conformitate cu art. 11, art. 20 şi art. 148 din Constituţie. Or, sub niciun aspect, nici chiar al oportunităţii, aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 nu reglementează raporturile juridice care presupun o mai bună organizare a sistemului de credit bancar în România, ci, dimpotrivă, este în defavoarea consumatorilor.

În aceste condiţii, art. I pct. 39 şi art. II din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.

Prin Decizia nr. 639 din 11.11.2014, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale.

8. Prevederile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2013 privind unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea unor acte normative.

În prezent, art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2013 este abrogat de art. 1, punctul 5 din Legea nr. 260/2013 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2013 privind unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea unor acte normative.



Având în vedere momentul ridicării excepţiei, am formulat punctul de vedere asupra prevederilor art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2013, care şi-au produs efectele faţă de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit principiului tempus regit actum.

În opinia Avocatului Poporului, fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni. Or, în cauza de faţă, cota de impozit pe venit este de 85% pentru veniturile reprezentând salarii/indemnizaţii/sume compensatorii acordate, în condiţiile legii, cu ocazia încetării contractului de muncă, raportului de serviciu sau mandatului, angajaţilor cu funcţii de conducere sau persoanelor care sunt numite în calitate de membru în consilii de administraţie şi consilii de conducere, în condiţiile în care cota de impozitare este de 16% pentru toate celelalte drepturi salariale. În acest fel se ajunge la situaţia ca sarcina fiscală (impozit pe venit este de 85% ) să nu fie nici rezonabilă şi nici echitabilă.

Prin urmare, legiuitorul trebuie să adopte soluţii identice, în materie fiscală fiind prevăzut la art. 56 alin. (2) că: ”sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”.

În plus, principiul egalităţii în drepturi, înscris în art. 16 alin. (1) din Constituţia României, presupune egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Acest principiu impune statului asigurarea unui cadru legal menit să permită aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor fizice aflate în situaţii juridice similare, astfel încât acestea să fie egale în drepturi, fără privilegii şi fără discriminări.

În acelaşi sens, este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat în mod constant că "violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite". De asemenea, prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, numai atunci când autorităţilor statale „introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe „o justificare rezonabilă şi obiectivă”.

În aceste condiţii, situaţia generată de prevederile legale criticate aduce atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, întrucât acestea instituie diferenţieri între persoanele cu funcţii de conducere şi care au drepturi salariale în baza unor raporturi de serviciu sau de mandat.

Ţinând seama de cele de mai sus, am considerat că dispoziţiile dispoziţiile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2013 sunt neconstituţionale.

Până la data întocmirii prezentului Raport, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate.


Yüklə 1,87 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin