Benedetta Craveri

— Pentru a le trimite lui Ludovic al XlII-lea şi lui Richelieu drept dovadă a vinovăţiei reginei, Buckingham dădu ordin ca toate porturile engleze să fie închise pentru două zile şi făcu să-i parvină Anei copiile exacte ale cataramelor furate, executate în timp record de bijutierul său. La Rochefoucauld este singurul care se referă la această aventură, dar ar fi putut avea informaţia de la doamna de Chevreuse, cu care avusese o legătură. Sigur este că în inventarul de bijuterii alcătuit la moartea Anei de Austria figurau şase catarame cu diamante, în valoare totală de 7000 de lire.

Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns atâta nechibzuinţă, Buckingham îşi convinse guvernul să armeze o falimentară expediţie împotriva Franţei, trimiţând flota engleză în ajutorul protestanţilor francezi rebeli ţinuţi sub asediu la La Rochelle. Şi pentru ca adevăratul motiv care-l împinsese spre această acţiune să fie destul de limpede, se îngriji să transforme salonul navei-amiral într-un fel de capelă votivă, aşezând portretul Anei pe un altar luminat de o mulţime de lumânări. Ducele nu ignora desigur că indiscreţia lui putea să aibă consecinţe funeste pentru femeia iubită, dar la el vanitatea prevala asupra oricărui alt sentiment. La ce bun să slujească cea mai minunată dintre regine dacă nu se putea lăuda cu asta?

Oricât de nevinovată – „cel puţin de la brâu în jos”, cum se şoptea la curte – Ana avea oricum la activ o serie de grave frivolităţi prin care încălcase prudenţa ce se cerea unei regine a Franţei. Iar aceasta avea s-o lipsească pentru totdeauna de stima unui soţ răzbunător, obişnuit să sacrifice totul demnităţii sale de suveran şi care „dintr-un îndrăgostit nu avea decât gelozia”.

Tratată cu o răceală distantă de Ludovic al XlII-lea, lipsită de persoanele ce-i erau credincioase, controlată ca o spioană, persecutată de Richelieu, ameninţată cu repudierea pentru că nu reuşise să dea regelui un moştenitor, Ana de Austria continuă să comită imprudenţe peste imprudenţe, lăsându-se implicată, mai mult sau mai puţin deschis, în diferite tentative de complot – toate iremediabil menite eşecului – împotriva cardinalului ministru. Dar încercarea de departe cea mai grea trebui s-o înfrunte în 1637 – şi de data aceasta vinovăţia ei a fost de netăgăduit.

Singura consolare rămasă Anei erau legăturile epistolare cu familia ei, neîntrerupte nici măcar când, în mai 1635, Franţa şi Spania intraseră oficial în război, întrucât era vorba despre un război dorit de un ministru pe care-l ura şi care diviza lumea catolică, regina nu ezită să furnizeze spaniolilor informaţii utile. Ştiindu-se supravegheată, Ana îşi scria scrisorile la Val-de-Grace, mănăstirea pe care o întemeiase în 1621 şi unde obişnuia să meargă să se roage. Misivele treceau apoi în mâinile credinciosului La Porte, care le transcria în cifru cu cerneală simpatică şi le trimitea la destinaţie slujindu-se de oameni de încredere. Cu toate aceste precauţii, spionii lui Richelieu descoperiseră repede existenţa corespondenţei şi interceptaseră multe scrisori, dar cardinalul se hotărî să activeze capcana doar în 1637. Pe când ieşea din Luvru cu o scrisoare pentru doamna de Chevreuse – pe atunci exilată la moşiile ei, din ordinul regelui – La Porte fu arestat şi dus la Bastilia, unde fu supus unor interogatorii foarte dure şi ameninţat cu cele mai atroce torturi. La percheziţionarea apartamentului său nu apărură decât câteva scrisori ale doamnei de Chevreuse, iar zbirii nu găsiră nici cheia codului şi nici sigiliul reginei, care erau bine ascunse într-o ascunzătoare din perete. Şi descinderile de la Val-de-Grace se dovediseră infructuoase, deoarece se loviseră de tăcerea absolută a călugăriţelor. Toate acestea însă La Porte n-avea de unde să le ştie. Deşi înarmat cu un curaj într-adevăr extraordinar şi hotărât să reziste oricărei intimidări, se temea totuşi ca strategia lui de a nega până la capăt să nu vină în contradicţie cu ceea ce ar fi putut mărturisi regina. Într-adevăr, şi Ana de Austria fusese pusă sub acuzare şi apăruse sigură de sine, până când îi fusese arătată copia unei scrisori pe care o trimisese unchiului ei, cardinalul infant; din acel moment fusese constrânsă să recunoască unele lucruri. Dar cum putea fi informat La Porte, închis într-o celulă inaccesibilă, de ceea ce trebuia să spună ca să nu-şi dezmintă stăpâna şi astfel să o ducă definitiv la pierzanie? In ajutorul prietenilor Anei de Austria veni fantezia, care o transformă pe regină într-o eroină de roman. Pe firul Memoriilor lui La Porte, putem reconstitui desfăşurarea incredibilei aventuri.

Travestită în cameristă, frumoasa Marie d'Hautefort, care preferase prietenia reginei şi nu curtea lui Ludovic al XIII-lea, se prezentă la Bastilia şi ceru să vorbească cu comandantul Jars, ajuns în închisoare pentru a fi conspirat împotriva lui Richelieu. Pus la curent cu situaţia, comandantul se declară gata să moară pentru regină şi, după ce făcu o gaură în podea, intră în legătură cu prizonierul din celula de dedesubt şi coborî un bilet care să-i parvină, prin acelaşi sistem, lui La Porte, închis într-o altă celulă, de pe etajul inferior. In acest fel, instruit despre tot ceea ce trebuia să spună, servitorul Anei îşi juca de minune rolul şi, după ce lăsă să treacă ceva timp ca să nu stârnească suspiciuni, se limită să mărturisească ceea ce anchetatorii lui ştiau deja.

În ciuda acestor dovezi de generozitate şi curaj, Ana fu constrânsă să capituleze într-un mod puţin spus umilitor. A fost interogată ca o criminală şi pusă să jure strâmb; cancelarul Seguier, afirmă La Porte, îndrăzni chiar să pună mâna pe ea ca să vadă dacă nu ascundea în corsaj documente compromiţătoare; soţul ei pretinse, în schimbul iertării, o mărturisire scrisă, care se încheia cu promisiunea „să nu mai cadă niciodată în asemenea greşeli şi să trăiască împreună cu regele… ca o femeie ce nu are alte interese decât pe cele ale persoanei lui şi ale statului”. Mai mult, trebui să se angajeze „să urmeze cu sfinţenie” regulile de comportare pe care Ludovic al XlII-lea i le fixase în scris.

Dar dacă regina înfrântă era prizoniera soţului ei, şi Ludovic era prizonierul unei situaţii fără ieşire. In mod obiectiv avea numeroase motive să se simtă trădat şi ofensat de o soţie care îi era ostilă şi care nici măcar nu reuşise să-i dea un moştenitor şi probabil că niciodată mai mult decât în momentul descoperirii corespondenţei ei secrete în dauna statului nu luase în considerare posibilitatea de a o repudia. Era însă prea religios ca să adopte o soluţie care l-ar fi constrâns să-şi calce pe conştiinţă şi se resemna să-şi ducă mai departe trista lui viaţă conjugală, procedând însă în aşa fel încât soţia lui să nu mai fie în măsură să nu-i dea ascultare, să conspire şi să facă rău. Dinspre partea ei, Ana crezuse că era pierdută şi această amară reconciliere depăşea aşteptările ei cele mai roze. Cum să-şi închipuie că peste numai câteva luni viaţa ei avea să se schimbe în mod radical? La începutul lui 1638, aproape la patruzeci de ani, regina îşi dădu seama că era însărcinată şi pe 5 decembrie, după o graviditate fără incidente, dădu naştere, la castelul Saint-Germain-en-Laye, unui băiat ce fu numit Louis-Dieudonne, Ludovic-darul-lui-Dumnezeu.

De douăzeci şi trei de ani, de când părăsise Spania, Ana de Austria nu mai fusese atât de fericită. Acel fiu nesperat nu era doar salvarea ei, despăgubind-o pentru toate suferinţele, ci venea să umple ca prin miracol nevoia ei de afecţiune. Într-o epocă în care sentimentul matern era încă incert şi se confunda cu interese genealogice, Ana descoperi bucuria de a iubi mai mult decât orice acea fiinţă pe care, după atâtea rugăciuni, Dumnezeu i-o trimisese. Naşterea lui Filip, duce de Anjou, doi ani mai târziu, o ridică în culmea fericirii, dar marea dragoste pe care o nutrea pentru al doilea născut nu avea să întreacă niciodată veneraţia pe care o avea pentru Delfin.

Dacă naşterea copiilor nu atenuase neîncrederea regelui faţă de soţie, comportamentul reginei se schimbase semnificativ. Deoarece continua să fie tratată cu răceală şi suspiciune, era ţinută departe de treburile publice, nu era consultată nici măcar în privinţa hotărârilor referitoare la educaţia micilor prinţi şi trăia cu spaima că ar fi putut fi despărţită de ei, Ana devenise împăciuitoare, prudentă, circumspectă; se menţinu riguros în afara noilor conjuraţii ţesute împotriva lui Richelieu, arătând cardinalului ministru cea mai mare deferentă, ajungând chiar să-l roage să intervină în favoarea ei pe lângă rege. In acest fel, Ana nu se limita numai la un joc de apărare, ci privea şi spre viitor. Totul lăsa să se presupună că atât Ludovic al XlII-lea, cât şi Richelieu – amândoi serios bolnavi – nu aveau să mai trăiască multă vreme, iar o regenţă apărea ca inevitabilă. Trebuia însă văzut care din ei avea să moară primul.

Richelieu a fost acela care plecă, în decembrie 1642, după ce înăbuşise în sânge ultima conjuraţie împotriva lui şi-l pedepsise pe rege, care o încurajase în secret, constrângându-l să trimită pe eşafod pe ultimul lui favorit, preafrumosul marchiz de Cinq-Mars. Confesorului care, pe patul de moarte, îl implora să-şi ierte duşmanii, Richelieu îi răspunse că duşmanii lui erau duşmanii statului. Plecă urât de toată lumea, începând cu regele pe care-l servise atâta vreme, dar cu mândria de a fi rămas credincios intenţiilor pe care le formulase cu douăzeci de ani înainte, la începuturile ministeriatului său: „înfrângerea partidei hughenote, umilirea orgoliului marilor seniori, constrângerea tuturor supuşilor să-şi facă datoria, impunerea numelui regelui respectului statelor străine”. La timpul potrivit, Ana avea să-şi amintească programul celui mai mare duşman al ei şi avea să facă totul ca să-l urmeze.

Ludovic al XlII-lea a mai avut doar şase luni la dispoziţie pentru a gusta plăcerea de a domni singur, eliberat în sfârşit de tirania ministrului său. La 14 mai 1643 veni şi rândul lui să iasă din scenă. Susţinut de o mare credinţă, suveranul părea să-şi ia rămas bun fără regrete de la o viaţă chinuită şi săracă în bucurii, dar vizibil angoasat de problema succesiunii. Potrivit precedentelor create de Ca-terina de Medici şi Maria de Medici, ştia că nu o putea împiedica pe soţia lui să-şi asume regenţa şi se temea ca Ana, pentru care încerca cel mai mare dispreţ, să nu profite de situaţie pentru a încheia pacea cu Spania şi a zădărnici succesele politicii lui Richelieu. Dispuse aşadar ca reginei să-i fie alăturaţi ducele de Orleans şi prinţul de Conde, precum şi patru miniştri aleşi de el şi inamovibili: ceea ce echivala cu a o pune sub tutelă. Ana jură să se supună voinţei soţului şi îl asistă cu abnegaţie în timpul lungii lui agonii, veghind şi rugându-se la căpătâiul lui. Ea însăşi avea să mărturisească doamnei de Motteville că nu şi-ar fi închipuit că moartea soţului său ar fi putut să-i producă o durere atât de profundă şi că „atunci când l-a văzut dându-şi suflarea de pe urmă a crezut că i se smulge inima din piept”. La urma urmei, fuseseră tineri şi nefericiţi împreună, victime ale aceloraşi tirani, şi nu le fusese dat să cunoască altă viaţă decât cea petrecută unul lângă altul.

De îndată ce Ludovic îşi dădu obştescul sfârşit, cu o reacţie opusă celei a Mariei de Medici cu patruzeci şi trei de ani înainte, Ana „se duse la micul Delfin, sau mai bine zis la rege, îl salută şi-l îmbrăţişa cu lacrimi în ochi, ca pe regele şi fiul său deopotrivă”. Franţa întorcea pagina şi Ana de Austria se schimba odată cu ea.

Nici o altă regină franceză, cu excepţia Mariei Antoaneta, nu avea să cunoască o metamorfoză analoagă celei a văduvei lui Ludovic al XlII-lea. Dar, în timp ce nefericita principesă austriacă devenise conştientă de responsabilităţile sale de regină doar în momentul când coroana îi era smulsă de pe cap, infanta spaniolă deveni franţuzoaică pentru a o apăra pe cea a fiului său.

Fidelitate faţă de ţara de origine, resentimente, prejudecăţi, legături de prietenie, datorii de recunoştinţă – totul a fost sacrificat pentru interesele tronului al cărei garantă devenise ea însăşi. Cu o determinare şi o inteligenţă politică de nebănuit, Ana se grăbi, în acord cu principii de sânge şi cu Parlamentul, să anuleze testamentul soţului său şi să îndepărteze pe toţi miniştri, în afară de unul singur – un cardinal italian de puţin timp membru al Consiliului, pe care însuşi Richelieu îl indicase lui Ludovic al XlII-lea ca succesor al său.

Alegerea lui Giulio Mazarino (Jules Mazarin) surprinse pe toată lumea. Probabil Ana avusese încredere în clarviziunea politică şi în cunoaşterea oamenilor lui Richelieu. In afară de aceasta, în ultimele luni de viaţă ale soţului ei regina avusese posibilitatea să aprecieze tactul şi diplomaţia noului ministru, căruia i se făcuse onoarea deosebită de a-l ţine în braţe la botez pe Delfin. Totul o făcea să spere că, lipsit de protecţia precedentului său protector şi sosit în Franţa de prea puţin timp pentru a-şi fi stabilit relaţii de interese, avea să depindă întru totul de ea şi avea să-i aparţină pe de-a-ntregul. A fost o alegere inteligentă, căreia Ana avea să-i rămână credincioasă peste ani.

Primul semn evident al metamorfozei sale regina îl dădu evitând să profite de ocazia oferită de strălucitele victorii repurtate asupra armatelor spaniole de către ducele d' Enghien – cel ce avea să devină Marele Conde – pentru a pune capăt războiului cu ţara ei de origine. Deşi dorea în primul rând pacea, nu voia ca tratativele să înceapă decât într-o situaţie de net avantaj pentru Franţa. Erau departe vremurile când Ana conspira în favoarea Spaniei. De altfel, politica spre care o orienta Mazarin relua punct cu punct programul lui Richelieu. Curând, apăru limpede că noul prim-ministru intenţiona să o izoleze de toată lumea şi să exercite asupra ei o suavă tiranie. Cei care o iubeau, care îi fuseseră credincioşi la nevoie, care înduraseră pentru ea închisoarea sau exilul – de la doamna de Chevreuse la doamna de Hautefort, de la ducele de Beaufort la La Rochefoucauld, de la doamna de Motteville la La Porte – se simţiră trădaţi. „Voinţa ei – avea să scrie cu amărăciune doamna de Motteville – a fost întotdeauna supusă celei a ministrului… Simţul echităţii şi al dreptăţii îşi pierdeau la ea forţa îndată ce apăreau ca judecători pasiunea sau interesul celui care o sfătuia. Şi, spre nefericirea noastră, când se întâmpla ca părerea ei să fie în contradicţie cu cea a ministrului, stima pe care o simţea pentru acesta şi lipsa de încredere în ea însăşi o făceau să renunţe la opiniile ei şi o conduceau spre supunere.”

Deşi Mazarin nu era răzbunător şi nu se servea, pentru realizarea intenţiilor sale, de securea călăului, ci mai degrabă de extraordinara lui capacitate de a trata, de a disimula şi de a corupe, principii de sânge, marii seniori, înalţii funcţionari ai administraţiei regale, Parlamentul, reprezentanţii poporului trebuiră să se încline în faţa evidenţei: în ciuda slăbiciunii care caracteriza puterea regală în timpul minoratului suveranului, în ciuda nevoii cronice de bani, aşadar de noi impozite, pricinuită de război, Mazarin era hotărât să evite ca „buna regenţă” să submineze autoritatea statului şi ca interesele particulare să prevaleze asupra celor ale ţării.

Rebeliunile Frondei aveau să arate în ce măsură Ana de Austria împărtăşea strategiile ministrului său. Timp de cinci ani, între 1648 şi 1652, numai ca să nu-l concedieze şi să nu-i trădeze politica, regina suportă umilinţe, insulte, neplăceri, pericole şi rătăci cu copiii ei printr-o Franţă în plin război, demonstrând o rezistenţă, un curaj, o capacitate de disimulare într-adevăr excepţionale, încrederea pe care i-o inspira Mazarin îi dădea oare atâta putere? Într-o oarecare măsură, da, dar nu era vorba despre o încredere oarbă, aşa cum susţinea doamna de Motteville. Ana urma înainte de toate drumul care i se păruse cel mai bun pentru a apăra interesele fiului său şi pentru a atinge acest obiectiv era gata să înfrunte orice încercare. In ianuarie 1651, condamnat prin decret la exil, cardinalul se refugie la Brühl, în apropiere de Köln, unde rămase aproape doi ani, perioada cea mai dramatică din întreaga Frondă, în timp ce regina rămânea să înfrunte singură o situaţie haotică şi în continuă schimbare. Corespondenţa cifrată dintre cei doi arată felul în care Mazarin o ghida de la distanţă, dar şi măsura în care ministrul se temea de a fi abandonat propriului său destin. Însă Ana nu cedă şi, la 3 februarie 1653, după ce Fronda fusese domolită, Mazarin îşi făcea intrarea triumfală în Paris, era reintegrat în funcţiile sale şi relua conducerea statului. In 1659, pacea din Pirinei – rod al excepţionalei sale abilităţi diplomatice – puse capăt, după douăzeci şi trei de ani, războiului cu Spania şi făcu din Franţa acul balanţei în politica marilor puteri. Nesuferitul italian, acuzat de toate ticăloşiile posibile, împotriva căruia se coalizaseră forţele din întreaga ţară, avea să se străduiască până la moarte pentru a asigura tânărului suveran o domnie glorioasă asupra celei mai splendide monarhii din Europa.

„Nu e nimic mai înduioşător decât felul în care mă asiguraţi de prietenia Voastră şi, în lipsa încurajărilor pe care le-am primit în această privinţă, de mult aş fi disperat de soarta mea”, îi scria Mazarin reginei, către sfârşitul exilului său. La ce fel de prietenie făcea aluzie? La o legătură întemeiată pe stimă, admiraţie, respect? La una dintre acele amities amoureuses a căror modă era lansată tocmai în cei ani de către „Preţioase”? Sau la o legătură autentică de dragoste care îi aruncase pe unul în braţele celuilalt, cel puţin pentru o scurtă clipă? Biografii Anei de Austria au păreri foarte diferite în materie.

Prezentându-şi protejatul Anei de Austria, Richelieu avusese oare într-adevăr insolenţa de a-i spune: „Doamnă, o să vă placă, seamănă cu Buckingham”? Afirmaţia nu era lipsită de temei. Cu zece luni mai tânăr ca regina, Mazarin avea într-adevăr un aspect foarte plăcut: ca şi ducele, avea o faţă prelungă, încadrată de o barbă ascuţită, mustăţi lungi şi subţiri, întoarse la capete, de un castaniu închis, ca şi părul; trăsăturile îi erau regulate şi ochii mari căprui nu erau lipsiţi de un anume magnetism. Dar asemănările sfârşeau aici. Mazarin era politicos, prudent, persuasiv; avea capacitatea de a o încuraja, de a explica toate opţiunile şi de a-i da Anei senzaţia că ea era cea care decidea ceea ce în realitate el decisese deja în numele ei. Nu i se cunoşteau legături de dragoste şi unele indicii ar putea să inducă părerea că înclina mai degrabă spre „viciul italian”. Era trup şi suflet omul reginei, îi devenise de îndată indispensabil, avea totala ei încredere şi răspundea numai în faţa ei de acţiunile sale.

Prima campanie denigratoare violentă împotriva lui Mazarin a fost axată tocmai pe denunţarea unei legături între regentă şi ministru. Acuzaţia era în aşa măsură ultragioasă că nu putea să n-o atingă pe Ana şi La Porte, care-l detesta pe Mazarin, merse până-ntr-acolo încât lăsă pe patul stăpânei sale o scrisoare anonimă cu lista bârfelor care circulau pe seama ei. Dar duşmanii lui Mazarin nu ţinuseră cont de orgoliul Anei şi de gustul ei pentru provocare. Josnicia şi netemeinicia insinuărilor, în loc să o intimideze, produseră rezultatul contrar – o legară şi mai mult de ministru şi o căliră împotriva avalanşei de infamii a căror ţintă avea să fie pe toată durata Frondei. Deşi toţi erau ostili lui Mazarin, niciunul dintre memorialiştii timpului, de la Retz la La Rochefoucauld şi la domnişoara de Montpensier, de la doamna de Motteville la La Porte, nu va prelua aceste zvonuri.

Nimic nu ne împiedică totuşi să credem că, sub impactul evenimentelor, legătura de stimă dintre regentă şi ministru s-ar fi putut transforma într-un raport mai intim. Susţinătorii tezei prieteniei platonice avansează însă argumente greu de ignorat, începând cu religiozitatea extremă, plină de respect pentru forme şi caracterizată prin spaima de păcat pe care regina o datora educaţiei spaniole. Cum ar fi putut, timp de ani şi ani de zile, să se spovedească, să se împărtăşească, să frecventeze mănăstiri, să participe la un număr nesfârşit de ritualuri religioase, dacă ar fi perseverat zi după zi într-un păcat atât de grav? A fost avansată şi ipoteza unei căsătorii secrete: Mazarin nu îndeplinise decât riturile minore şi căsătoria i-ar fi fost îngăduită; pentru aceasta ar fi trebuit însă să renunţe la purpura de cardinal, ceea ce nu s-a întâmplat. Mai mult, oricât n-am vrea să ţinem seama de mândria dinastică şi de orgoliul ei de regină, greu compatibile cu dragostea pentru un bărbat cu origini umile precum Mazarin, este imposibil să nu ne întrebăm dacă idolatria ei pentru Delfin ar fi putut să lase loc unui sentiment ce ar fi riscat să suscite gelozia şi dezaprobarea fiului.

Şi totuşi, pe lângă corespondenţa oficială dintre Ana şi ministrul ei, mai există una cifrată, din vremea separaţiei lor, în care cel care vorbeşte este neîndoielnic limbajul pasiunii. Există în scrisorile lui Mazarin fraze precum: „Gândiţi-vă, rogu-Vă, la ceea ce se va întâmpla când 22 [el] o va vedea pe 26 [ea]. N-am să Vă spun mai mult, deoarece ştiţi restul din pricina lui § şi lui *, care, în pofida a tot ceea ce a fost făcut ca să-i despartă, sunt mari prieteni”. Sau: „Aş vrea să vă spun mii de lucruri despre sentimentele Mării [el] faţă de 22 [ea]; dar cred că e mai bine s-o fac prin viu grai”. Există, îndeosebi, „unsprezece preţioase scrisori autografe ale reginei, a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială”. Ne mărginim să cităm un pasaj din cea scrisă pe 22 ianuarie 1652, cu puţine zile înainte de întoarcerea lui Mazarin: „Nu mai ştiu când mă pot aştepta la reîntoarcerea Voastră, deoarece în fiecare zi apar piedici în calea ei. Tot ceea ce Vă pot spune este că acestea îmi provoacă o mare neplăcere şi că îndur aceste amânări cu multă nerăbdare, iar dacă 16 [Mazarin] ar şti cât suferă 15 [ea] din pricina asta, sunt sigură că ar fi profund emoţionat. Astfel sunt eu în această clipă încât nu am puterea să scriu mai mult şi nici nu ştiu prea bine ceea ce spun”.

Chiar dacă am vrea să considerăm aceste cuvinte ca pasibile de interpretări diferite, subliniază doamna Dulong, nu acelaşi lucru se poate spune despre limbajul simbolurilor. Examinând scrisorile secrete ale regentei către Mazarin, cercetătoarea a observat că sigiliul imprimat pe ceara care închidea plicul este diferit de cel cu stemele Franţei şi Spaniei folosit de obicei de regină. Acesta prezintă un „cifru enigmatic”, format din nouă litere înlănţuite; doi A, un I, un C, doi M, doi E, un H, ce constituie iniţialele unui enunţ care nu are nevoie de comentarii: Hoc Est Emblema Idei Anna de Austria letl Idei Jules Cardinal Mazarin. In susţinerea ideii apar cei doi M alăturaţi, care în emblematica timpului echivalează cu îndemnul de a iubi. Şi aceasta nu e totul. In jurul acestei întreţeseri de litere există patru S baraţi de o linie oblică, un semn criptic, la modă în Spania, care fac aluzie la patru cerinţe ale dragostei – sabio, solo, solicita, secreto. Cu aceste litere S închise, Ana a iscălit şi două dintre scrisorile trimise corespondentului ei.

Nu vom şti niciodată dacă suverana şi ministrul său au împărţit şi patul, dar sigiliul lor mărturiseşte despre solemnitatea angajamentului care i-a unit în chip indisolubil şi despre voinţa de a-i apăra secretul.

La sfârşitul Frondei, Ana de Austria avea cincizeci şi doi de ani; după ce depăşise teribila încercare, ea hotărî să se întoarcă la vechile obiceiuri. Puse să i se renoveze apartamentele – la moartea lui Ludovic al XIII-lea părăsise Luvrul şi se mutase la Palais Royal, splendida reşedinţă pe care Richelieu o lăsase moştenire Coroanei – reluă activitatea cercului, reanimă viaţa de curte organizând spectacole, baluri, concerte; în rest, petrecea cât mai mult timp posibil cu băieţii ei. Regenţa ei se încheiase oficial la 7 septembrie 1651, în plin război civil, când, în vârstă de treisprezece ani, Ludovic al XlV-lea fusese declarat major. Tânărul suveran, care în iunie 1654 fusese uns rege la Reims, continuă să se arate afectuos faţă de mama sa, căreia încă i se supunea. Totuşi, o seamă de îngrijorări şi necazuri aveau să năvălească în curând în viaţa Anei de Austria, umplându-i de amărăciune ultimii ani de viaţă.

Odată cu restabilirea păcii, regina, îi lăsă lui Mazarin sarcina guvernării. Nu-i plăcuse niciodată politica şi avea o încredere absolută în ministru. Şi totuşi, faptul că Mazarin devenea tot mai evident şi ministrul tânărului rege nu putea să nu o rănească. Nu era vorba, ca în cazul Mariei de Medici, de o problemă de ambiţie şi de putere, ci de neplăcerea de a constata că simbioza dintre ea, cardinal şi fiul ei ajunsese la capăt şi că treptat între Ludovic al XlV-lea şi primul ministru se stabilea un raport de colaborare şi complicitate din care ea era în chip fatal exclusă. Pe de o parte, cardinalul se dedica îndrumării lui Ludovic către „meseria” de rege, pe de altă parte era strivit de o muncă imensă – sarcina de a readuce ţara la normalitate se împletea cu problemele războiului cu Spania, încă în curs de desfăşurare, şi cu cele ale unei sănătăţi tot mai precare – iar pentru regină avea din ce în ce mai puţin timp. Iar faptul că încerca să găsească mângâiere în religie se dovedi o armă cu două tăişuri. Ana fusese întotdeauna profund religioasă şi, cu trecerea anilor, evlavia ei se accentuase. Mazarin însă, ostil în chip deschis oricărei ingerinţe a Bisericii în stat, dezaproba sprijinul pe care ea îl dădea partidei evlavioşilor, ca şi unei noi organizaţii secrete, Compania Sfântului Sacrament, care număra adepţi puternici şi-şi propunea o campanie de moralizare a ţării. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, cardinalul îi comunică lui Ludovic rezervele sale.