Benedetta Craveri

Regina îi spuse de îndată în spaniolă că dorea s-o întrebe pe regina infantă ce gândea despre acel necunoscut, la care regele, fratele ei, îi răspunse que no era tiempo de decirlo (că nu era timp ca s-o spună). „Şi când o va putea spune?”, îl întrebă regina în spaniolă. „Când o să treacă pragul uşii”, îi răspunse regele, fratele său. Atunci Monsieur şopti cu voce joasă tinerei regine: „Majestate, ce părere aveţi despre uşa aceea?”, la care ea răspunse, cu un aer înţelept şi râzând că: „Uşa aceea i se părea foarte frumoasă şi foarte bună”.”

Infanta avea să treacă pragul acelei uşi fatidice la 7 iunie, ziua următoare semnării păcii, după ce îngenunchease de trei ori în faţa regelui, tatăl său, pentru a-i primi binecuvântarea. Durerea amându-rora era atât de evidentă, încât Ana de Austria şi cei doi fii ai ei, veniţi s-o ia pe tânăra mireasă, îşi uniră lacrimile cu ale lor. In clipa despărţirii pentru totdeauna, copleşiţi de emoţie, familiile regale, spanioli şi francezi, se îmbrăţişară lăcrimând şi dând astfel glas vocii sângelui.

Ludovic şi Maria Tereza erau veri primari, atât pe partea mamelor, cât şi a taţilor, şi sentimentul de apartenenţă la aceeaşi familie avea să conteze enorm în căsătoria lor. Spre deosebire de ce se petrecuse cu patruzeci şi cinci de ani înainte cu Ana de Austria, infanta mergea în întâmpinarea noii ei vieţi sprijinindu-se pe afecţiunea unei soacre care o primise ca pe propria ei fiică şi pe o dragoste nemărginită pentru soţul său. O dragoste căreia i se ştia hărăzită încă din copilărie, singura la înălţimea naşterii sale, singura de conceput pentru ea. In rest, Maria Tereza era cu totul nepregătită pentru răspunderile care îi reveneau. Foarte timidă, indolentă, infantila în pofida celor douăzeci şi doi de ani ai săi – era de aceeaşi vârstă cu soţul ei – crescuse, orfană de mamă, în izolarea impusă infantelor de inflexibila etichetă a Curţii spaniole, iar absenţa culturii şi curiozităţii intelectuale, împreună cu o rigidă educaţie religioasă de factură contrareformistă, aveau s-o împiedice să se adapteze obiceiurilor din noua ei ţară, în a cărei limbă n-avea să înveţe niciodată să se exprime corect. Deşi avuseseră grijă s-o îmbrace după preceptele modei franceze, Maria Tereza continua să se comporte ca şi cum ar fi purtat încă acea guardinfante, imensa rochie cu cercuri care ţinea la distanţă pe oricine se apropia de ea. Chiar şi aspectul ei fizic era neobişnuit. Micuţă şi cam grăsulie, avea trăsăturile somatice tipice ale Habsburgilor – faţa alungită, obrajii căzuţi, buzele roşii şi cărnoase; atuurile ei principale erau pielea foarte albă, ochii de un albastru frumos şi viu, părul blond cenuşiu. Deşi ar fi vrut să-i laude aspectul agreabil, doamna de Motteville trebuia să recunoască faptul că nu era destul de înaltă şi că – lucru foarte obişnuit în epocă – avea dinţii stricaţi; la rându-i, doamna de La Fayette nu-i nega o anumită frumuseţe, dar nu o găsea „plăcută”.

Probabil faptul că acel mic idol colorat era cu totul diferit de toate celelalte femei nu-i displăcu lui Ludovic al XlV-lea, deoarece era semnul evident al apartenenţei ei la rasa celor mai mari monarhi din Europa, al unicităţii seminţiei ei, al legăturilor de sânge dintre ei. Incapacitatea Mariei Tereza de a urma exemplul soacrei sale şi de a deveni centrul vieţii de curte, făcând legea în materie de eleganţă şi de stil, avea desigur să-i producă o anumită amărăciune, dar aceasta urma să fie amplu compensată de calităţile ei de soţie inaccesibilă, fidelă etichetei, convinsă de sacralitatea atribuţiilor ei de regină. Dincolo de asta, Ludovic fusese extrem de sensibil la dragostea pasionată şi la totala supunere pe care i-o arătă infanta încă din prima zi.

Doamna de Motteville povesteşte că atunci când, în seara nunţii, regele declară că doreşte să meargă la culcare, „regina îi spuse reginei, mătuşa ei, cu lacrimi în ochi: Es muy temprano (E prea devreme). Acesta a fost, de când sosise, singurul moment în care păru contrariată, din pricina pudorii ei. Când îi spuseră că regele era deja dezbrăcat, se aşeză pe două perniţe în vârful patului ei, pentru a face acelaşi lucru, fără să mai adaste în pregătiri. Se dezbrăcă fără dificultate şi, când i se spuse că regele o aştepta, spuse aceste vorbe: „Presto, presto, que el Rey rne espera„ („Repede, repede, căci regele mă aşteaptă”).

Pentru prima oară, tânărul rege se putu abandona cu deplină libertate, fără riscul de a cădea în păcat, cu mireasa lui legitimă, acelei plăceri a simţurilor care avea să fie o exigenţă permanentă a vieţii sale viitoare. Satisfacţiei de a poseda fizic o femeie tânără, în întregime şi pentru totdeauna a sa, de care, mai mult chiar, era legat şi printr-un raport de rudenie, i se adăuga mulţumirea dominaţiei psihologice şi morale pe care suveranul descoperi că o exercita asupra soţiei sale. Când, imediat după căsătorie, o întrebă pe infantă dacă era de acord s-o retrimită în Spania pe doamna ei de onoare, întrucât în Franţa nu se obişnuia ca o funcţie atât de înaltă să fie atribuită unei străine, ea îi răspunse că „nu avea alte dorinţe decât pe ale lui şi că-şi părăsise tatăl, pe care-l iubea cu duioşie, şi ţara, şi tot ceea ce îi fusese dat, pentru a se oferi în întregime lui şi că făcuse aceasta din toată inima. Dar că îl implora să-i acorde, în semn de recompensă, graţia de a o ţine mereu alături de el şi de a nu-i cere niciodată să-l părăsească, deoarece aceasta ar fi pentru ea cea mai mare nenorocire care ar putea să i se întâmple. Regele îi împlini voia cu atâta bunăvoinţă, încât porunci imediat Marelui Mare şal însărcinat cu supraintendenţa să nu-i despartă niciodată, nici măcar în timpul călătoriilor, chiar dacă trebuia să fie cazaţi într-o casă prea mică”. Şi, într-adevăr, până la moartea soţiei lui, Ludovic al XlV-lea avea să-şi respecte promisiunea, continuând să împartă cu ea acelaşi pat şi îndeplinindu-şi obligaţiile conjugale, dar asta nu-l împiedică să o umilească în public şi să o facă profund neferi cită. Fusese silit să o sacrifice pe Maria Mancini raţiunii de stat, dar nu înţelegea să renunţe la căutarea plăcerii. Şi când după nouă luni de căsătorie îşi asumă, la moartea cardinalului Mazarin, conducerea guvernului, era hotărât să nu mai permită nimănui, nici măcar mamei sale, să intervină în viaţa lui. Cel mai adorat dintre fii se iubea în primul rând pe sine, „punea înaintea oricărui alt lucru propria lui voinţă” şi se pregătea să devină cel mai infidel dintre soţi şi cel mai arogant dintre amanţi.

Louise de la Valliere – „Acea mica violetă ce se ascundea în iarbă”

Cele trei regenţe feminine care s-au succedat în Franţa în răstimp de mai puţin de un veac i-au încurajat pe panegirişti şi pe oamenii Bisericii să dea un nou impuls modei cataloagelor de femei ilustre. Iezuiţi, precum Hilarion de Coste, Pierre Le Moyne şi Nicolas Caussin, franciscani ca Jacques Du Bosc sau scriitori laici ca Georges de Scudery şi Francois Du Soucy de Gerzan au dedicat reginelor „galerii de portrete” care, pornind de la Biblie sau de la mitologia clasică, treceau în revistă suveranele ce se distinseseră fie prin credinţă şi virtuţi morale, fie prin inteligenţă politică şi prin arta bunei guvernări. Dar, începând cu sfârşitul Frondei, reginele ieşiră din scenă şi o violentă campanie satirică ţintui la stâlpul infamiei, sub ambigua etichetă de „preţioase”, toate femeile care îndrăzneau să ameninţe autoritatea masculină pe tărâm intelectual, ca şi în jocurile subterane ale politicii. La moartea lui Mazarin, Ludovic al XlV-lea dădu exemplul, excluzându-şi mama de la reuniunile Consiliului şi exilând puterea sexului frumos pe tărâmul aurit al galanteriei. „Se porneşte la atacul inimii unui prinţ ca la atacul unei fortăreţe”, va scrie Ludovic al XlV-lea în Instrucţiunile sale către Delfin. „Abandonându-ne inima, adăuga, trebuie să rămânem stăpâni absoluţi ai minţii noastre… Dacă îngădui unei femei să-ţi vorbească despre lucruri importante, este cu neputinţă să nu te facă să cazi în eroare”.

În lunga domnie a Regelui Soare, aşadar, cele care aveau să atragă atenţia au fost doar amantele regale. Ca să le ridice în slăvi, poeţii de curte, de la Benserade la Moliere şi la însuşi La Fontaine, aveau să ocupe locul lăsat vacant de panegirişti, în vreme ce, sfidând rigorile legii, presa clandestină de scandal avea să facă deliciile cititorilor cu relatarea amănunţită a cuceririlor sentimentale ale neobositului suveran.

În ciuda diversităţii personalităţilor lor şi a poveştilor despre ele, favoritele regale par toate robite de aceleaşi pasiuni şi unite de aceleaşi obiective. De la ducesa d'Etampes, prima amantă oficială a unui rege al Franţei, până la biata ducesă du Barry, menită să-şi încheie cariera sub ghilotină, dragostea pentru suveran, dacă despre dragoste era vorba, nu este lipsită şi de alte scopuri: ambiţia, orgoliul, cupiditatea, voinţa de a domina care o hrănesc sunt, de altfel, arme indispensabile pentru depăşirea obstacolelor, incertitudinilor, amărăciunilor, umilinţelor care străjuiesc calea unei favorite, şi numai prin înăbuşirea pietăţii şi a conştiinţei se pot apăra poziţiile cucerite.

O singură figură feminină pare să se depărteze de acest şir de îndrăzneţe, viclene şi combative regine ale inimii: Louise de La Valliere, unica favorită regală care-şi va fi trăit iubirea ca o dăruire totală de sine şi va fi urmărit o coerentă căutare a absolutului. Domnişoara de La Valliere, scria Cocteau, a fost „până la urmă o biată victimă, prinsă în capcana şantajelor, a jocurilor de perspectivă, a teatrelor în aer liber şi în celelalte ticăloşii atroce ale curţii lui Ludovic al XlV-lea de la Versailles… Ea te duce cu gândul la un fazan urmărit, care şchioapătă şi sângerează dintr-o aripă în mijlocul gă-lăgiei voioase ale unei vânători regale”.

Faptul de a fi şchiopătat uşor nu micşora fascinaţia Louisei de La Valliere şi nu o împiedica să danseze ca o zeiţă. „Nu era – avea să scrie abatele de Choisy – una din acele frumuseţi perfecte care stârnesc un sentiment de admiraţie mai mult decât de iubire… Avea o carnaţie frumoasă, părul blond, un surâs plăcut, ochii albaştri şi o privire atât de gingaşă şi totodată atât de modestă, încât cucerea în acelaşi timp inima şi stima: nu avea o mare inteligenţă, dar o cultiva în fiecare zi cu lecturi asidue”.

Născută La Tours în 1644, Frangoise-Louise de La Baume Le Blanc de La Valliere aparţinea unei familii de mică nobilime provincială şi la moartea tatălui său îl urmase pe noul soţ al mamei, marchizul de Saint-Remy la castelul Blois, unde tatăl vitreg avea funcţia de prim majordom al lui Gaston d'Orleans, neastâmpăratul frate al lui Ludovic al XlV-lea. Timp de cinci ani, între 1655 şi 1661, Louise împărtăşise cu cele trei fete din a doua căsătorie a ducelui o viaţă lipsită de griji, într-o atmosferă cultă şi rafinată, beneficiind de lecţiile predate micilor prinţese şi învăţând să se mişte cu graţie, să facă reverenţe, să danseze, să cânte, să călărească, să scrie corect şi să se exprime cu eleganţă şi naturaleţe.

Apoi, la şaptesprezece ani – săracă, nevinovată, virtuoasă şi cu capul plin de vise, îşi făcuse intrarea la Curte ca domnişoară de onoare a Henriettei de Anglia, sortită atunci drept soţie lui Filip de Orleans, fratele lui Ludovic al XlV-lea.

Celebrată la 31 martie 1661, la zece luni după cea a Iui Ludovic, nunta celui de-al doilea născut cu sora regelui Angliei încununa ambiţiile dinastice ale reginei mame şi o ajutau probabil să facă faţă durerii pricinuite de dispariţia lui Mazarin, mort doar cu douăzeci de zile înainte de căsătoria pentru care dusese tratativele. Dar oare putea Ana de Austria să spere cu adevărat că acel fiu, care voise să apară cu orice preţ drept „efeminat” pentru a evita orice rivalitate cu fratele lui, avea să-şi găsească fericirea în căsătorie? Ţinut departe de câmpurile de luptă, unde s-ar fi putut distinge prin vitejia şi talentul lui militar, Monsieur fusese îndemnat să cultive ambiţii mai puţin virile şi se limita să se întreacă în frumuseţe şi eleganţă cu sexul frumos. Strâns într-un corset brodat, fardat, parfumat, plin de bijuterii, prinţul „nu înclina spre partea femeiască”, şi chiar irezistibila lui soţie avea să-şi dea seama curând că „nici o femeie nu ar fi putut să-i cucerească inima”. Toate acestea nu-l împiedicară, totuşi, pe Monsieur să-şi facă datoria conjugală şi să-şi asigure o descendenţă. In Vechiul Regim, homosexualitatea era considerată un viciu foarte grav şi era uneori pedepsită cu mare severitate, dar cei care o practicau nu se simţeau, pe plan psihologic şi social, nişte „diferiţi”; erau doar nişte libertini „pervertiţi” şi ambivalenţi, iar Monsieur, m ciuda tuturor favoriţilor lui, avea să reuşească să o lase însărcinată şi pe a doua lui soţie, Prinţesa Palatină, a cărei urâţenie ar fi putut descuraja şi pe cel mai focos dintre soţi.

Nimeni, şi mai ales Ana de Austria, care avusese această dureroasă experienţă, nu ignora faptul că legăturile matrimoniale princiare ascultau de alte reguli decât de înclinaţii şi sentimente şi că mariajul regelui şi cel al lui Monsieur nu făceau excepţie. Dar uniunile pe care regina mamă le contractase pentru fiii ei erau atât de prestigioase, ascendentul exercitat de ea era atât de puternic şi familia regală atât de unită, încât era raţional să se spere că la amândouă perechile aveau să prevaleze simţul răspunderii şi al datoriei.

Dar n-a fost aşa şi, abia săvârşită, splendida construcţie matrimonială realizată de Ana de Austria îşi dezvălui fragilitatea şi începu să se clatine din temelii. Indiferenţa lui Monsieur pentru soţia sa era mai puţin alarmantă decât interesul pe care Ludovic al XlV-lea începu să-l manifeste de îndată pentru cumnata lui. Acea verişoară cam slabă care se refugiase, împreună cu mama ei, la curtea franceză, atunci când tatăl ei, Carol I al Angliei, urca pe eşafod, suferise o impresionantă transformare. Roata norocului se învârtise în favoarea ei, fratele ei recâştigase tronul patern şi ea se întorsese triumfătoare în Franţa, întâmpinată de admiraţia generală. Deşi nu era de o frumuseţe lipsită de defecte, Henriette (devenită Madame) „poseda în cel mai înalt grad darul de a plăcea”. Şi, cum avea să scrie cu un dram de maliţie doamna de Motteville, „pentru a se consola de această neplăcere [de a nu fi putut deveni regină], Madame dorea să domnească asupra inimilor bărbaţilor oneşti (honnetes gens) şi să devină vestită graţie fascinaţiei exercitată de inteligenţa ei”. Calităţile care îi lipseau Mariei Tereza de Austria făceau aşadar din Henriette „podoaba Curţii”. Şi astfel, după doar un an de căsătorie, Ludovic al XlV-lea nu-şi făcu scrupule din a-şi lăsa soţia în tovărăşia căţeluşilor, piticelor şi cameristelor ei spaniole, pentru a-şi petrece cea mai mare parte din timp cu cumnata. „Şi, întrucât erau amândoi extrem de amabili, amândoi născuţi cu o mare înclinaţie către galanterie şi se vedeau în fiece zi în mijlocul plăcerilor şi distracţiilor, deveni limpede pentru toţi că încercau unul pentru celălalt acea atracţie care în general este preludiul marilor pasiuni.”

În faţa geloziei Mariei Tereza şi a iritării lui Monsieur, regina mamă se văzu nevoită să intervină, dar numai pentru a constata că nu avea nici un fel de influenţă asupra nurorii sale englezoaice şi cu atât mai puţin asupra regelui.

Ludovic avea douăzeci şi doi de ani, Henriette şaisprezece şi pofta lor de a se distra era împărtăşită de toţi cei din generaţia lor, care alcătuiau „tânăra curte”, în aşteptarea nerăbdătoare de a se descotorosi de „curtea bătrână” condusă de regina mamă. In ciuda lipsei lor de griji, nu erau însă dedaţi numai plăcerii, ci urmăreau de asemenea să ţeasă o nouă reţea de influenţe, construcţie care trecea, prin numirile în funcţiile de la curte şi, în primul rând, în acelea care presupuneau slujirea „caselor” regelui, ale reginei, ale lui Monsieur şi Madame, aşadar acelea care erau în strâns contact cu familia regală. Într-o societate în care totul depindea de bunăvoinţa regelui şi a celor care aveau şansa să-i placă, simpatia lui Ludovic al XlV-lea pentru Henriette făcea din Madame un personaj extrem de puternic şi prefăcea „casa” ei într-un focar de intrigi.

În această perioadă de tensiuni şi de manevre obscure a ajuns Louise de La Valliere în preajma Henriettei, în calitate de domnişoară de onoare, fără să bănuiască nici pe departe că acea lume strălucitoare de frumuseţe, de veselie şi de eleganţă ascundea o alta, cinică, nemiloasă şi gata oricând să o înghită. Cum ar fi putut gentila, candida, inexperta fetişcană venită din provincie să-şi închipuie că acea Madame, pe care „toţi o iubeau pentru că nici nu se gândeau că s-ar fi putut altminteri”, şi acel rege „amabil, tânăr, galant, magnific” complotau să pună capăt supărătoarelor reproşuri ale familiei (Ana de Austria ceruse şi ajutorul mamei Henriettei, regina Angliei), lăsând să se creadă că suveranul se interesa de ea, în realitate folosind-o drept paravan? Desigur, după Astree, în romanele de dragoste confuziile între personaje erau la ordinea zilei, dar faptul că cele două modele supreme de belle galanterie nu ezitau să expună scandalului o biată fată, fără alt capital decât propria-i reputaţie, jucându-se cu sentimentele ei şi înşelând-o cu bună ştiinţă, nu atestă oare mai degrabă că stilul „tinerei curţi” aluneca rapid spre cel mai desfrânat libertinaj?

Într-o primă fază, totuşi, inocenţa părea că triumfă: dacă domnişoara de La Valliere nu întârziase să se îndrăgostească de curtezanul ei regal, acesta se prinsese şi el în laţul propriului său joc.

De când el era Stăpânul şi putea dispune de sine şi de supuşii săi în deplină libertate, Ludovic al XlV-lea se arăta mereu mai înclinat să nu se lipsească nici de plăcerile simţurilor, nici de emoţiile inimii, încercările lui repetate de a pătrunde noaptea în apartamentele domnişoarelor de onoare ale soţiei sale eşuaseră doar graţie fermităţii ducesei de Noailles, care curând avea să plătească prin exil îndrăzneala de a-şi fi făcut datoria de supraintendentă, împiedicând cu grilaje şi zăvoare incursiunile amoroase ale tânărului suveran. Apetitul sexual ieşit din comun nu-l împiedica, pe de altă parte, pe Ludovic să fie extrem de sentimental şi să regrete exaltarea, palpitările, suspinele, avânturile, bucuriile delicate ale dragostei pe care le descoperise împreună cu Maria Mancini. Şi iată că întâmplarea îl ajuta să găsească printre fetele din suita Henriettei persoana ideală pentru a relua aventura întreruptă. Ce altă companie mai bună în explorarea Hărţii Tandrului (Carte du Tendre11) decât acea timidă, încântătoare fecioară de şaptesprezece ani, gata să sacrifice totul, fără să-i ceară nimic în schimb?

Mai mult decât pe rege, Louise de La Valliere iubea sentimentul pe care ştiuse să îl inspire Ludovic şi căruia i se consacrase de-îndată, ca unui sacerdoţiu. Dar, întrucât exaltarea ei nu era străină de un profund sentiment de vinovăţie pentru a se fi dăruit unui bărbat însurat şi pentru faptul că aceasta constituia un veşnic prilej de scandal, ea aspira numai la a-şi celebra cultul în taină, mulţumită cu atenţia pe care i-o acorda iubitul ei. Din păcate, însă, acesta era singurul lucru pe care suveranul nu i-l putea da: cum să nu înţelegi că Soarele este incompatibil cu umbra? Regele Franţei trăia în public şi amorurile sale nu puteau fi tăinuite prea mult timp. Obiceiul instituit de Francisc I, de a oficializa amantele regale şi de a le atribui titluri răsunătoare şi demnităţi la curte, se năştea înainte de toate din dorinţa suveranilor de a le avea zi de zi alături fără a se îndepărta de complicatele reguli ale etichetei. In ultimii cincizeci de ani, e adevărat, Curtea franceză se dezobişnuise de această insultă publică la adresa moralei, şi lui Ludovic al XlV-lea, prin natura sa rezervat şi timid, nu-i lipseau scrupulele religioase; dar, mai mult decât toate a contat convingerea de a fi mai presus de orice regulă şi gustul narcisist al unei ostentaţii de sine care sfârşea în exhibiţionism. Relaţia cu domnişoara de La Valliere îl ajută să-şi pună treptat la punct modalităţile ce aveau să definească ulterior stilul lui de sultan.

Aşadar, dincolo de voinţa ei şi fără să fie în nici un fel pregătită pentru ceea ce o aştepta, Louise a fost catapultată pe scena Curţii, expusă tuturor privirilor – obiect de admiraţie, precum şi de invidie şi ranchiună, victimă a unor intrigi continue. Ostilitatea pe care i-o arăta acum Madame, furioasă că se vedea retrogradată în inima cumnatului, era puţin lucru în comparaţie cu sentimentul de culpă pe care-l încerca atunci când trebuia să apară în faţa reginei; iar când descoperi că aştepta un copil, ruşinea a fost mai mare decât bucuria. Naşterile ulterioare nu aveau să-i micşoreze această apăsare şi, în toamna lui 1666, când, în aşteptarea celui de-al patrulea copil, a fost cuprinsă de dureri în timp ce se afla la castelul Vincen-nes, unde camera ei servea drept loc de trecere spre apartamentele regale, Louise se prefăcu a fi avut o colică intestinală. Nu numai că reuşi să-şi ascundă suferinţele, dar, la jumătate de oră după naştere, după ce ascunse copilul, primi mulţimea curtenilor la o cină. La prima graviditate fusese aproape silită să-şi părăsească postul de domnişoară de onoare, care conferea o aparenţă de legitimitate prezenţei sale la curte şi să consimtă ca regele să o mute într-o casă de lângă Palais-Royal, ca pe o vulgară ţiitoare.

Şi totuşi, această viaţă atât de contrară educaţiei şi principiilor sale, atât de diferită de ceea ce visase în fericiţii ani de inocenţă petrecuţi la Blois, se salva, se purifica, se sublima prin pasiunea pe care Louise o nutrea pentru rege şi prin dragostea pe care acesta i-o împărtăşea. Doar pentru el era frumoasă, dezinvoltă, elegantă, pentru el dansa, recita, cânta în faţa întregii curţi, îl urma la vânătoare, în mutările de la o reşedinţă la alta, în călătorii, în expediţiile militare, depăşind, cu zâmbetul pe buze, incomodităţile, neplăcerile, umilinţele, numai pentru că regele i-o cerea. Dinspre partea sa, în luna mai 1664, Ludovic al XlV-lea făcu din Louise inspiratoarea de taină a serbării Plaisirs de l' Isle enchantee (Plăcerile Insulei fermecate), cea mai memorabilă din lunga lui domnie. Timp de şapte zile grădinile de la Versailles, inaugurate cu puţin timp înainte, serviră drept decor pentru o suită de cortegii mascate, jocuri, balete, concerte, spectacole (printre acestea şi prima reprezentare a lui Tartuffe de Moliere). Firul conducător al serbării era Orlando furioso al lui Ariosto, şi prezenţa în defilarea inaugurală a fratelui Louisei, Jean-Frangois de La Valliere, alături de cei mai mari seniori ai regatului, era încă o mărturie de atenţie pentru ea. Dar ceea ce făcea ca omagierea favoritei să fie şi mai evidentă, era etalarea motto-ului emblemei regelui, Hocjuvat uri şi a versurilor însoţitoare scrise de Benserade:

Quelques beaux sentiments que la gloire nous donne, Quand on est amoureux au souverain degre, Mourir entre Ies bras d'une belle personne

Est de toutes Ies morts la plus douce a mon gre.12

Ne putem da seama de importanţa Louisei în viaţa lui Ludovic al XlV-lea şi din limbajul mai prozaic al diplomaţiei: „mai mult decât orice îşi are locul în graţia sa domnişoara de La Valliere, de a cărei virginitate s-a putut bucura”, scria trimisul Vaticanului, adăugând că regele o vizitează în fiecare zi şi că aceste vizite „n-o fac să fie arogantă”; în încheiere, observă că „prietenia cu amintita doamnă nu pare să-l fi obosit pe suveran, deşi „sunt trei ani de când durează”.

Această relaţie, pe care regele nu o ascundea, o făcea pe soţia lui să dispere şi provoca îndurerarea mamei sale. Pe cât fusese po sibil, se încercase ca tânăra regină să nu afle, mai ales că în acei primi ani de căsătorie era mereu însărcinată şi ducea o viaţă retrasă; dar contesa de Soissons, sufletul diabolic al „tinerei curţi”, avu grijă să-i aducă la cunoştinţă că persoana asupra căreia trebuie să-şi îndrepte gelozia nu mai era Madame, ci una dintre domnişoarele cumnatei ei. Doborâtă de durere, Maria Tereza se îmbolnăvi atât de grav că se iscară temeri pentru viaţa ei.

Deşi pe deplin conştientă că-şi pierduse orice autoritate asupra fiului său, Ana de Austria luă iniţiativa unei reconcilieri, făcând încă o dată apel la conştiinţa lui de creştin. „Ii spuse – va scrie doamna de Motteville, căreia regina i se mărturisise – tot ceea ce se putea spune ca să-l facă să-şi revină în fire şi pentru a-l obliga cel puţin să dorească să sfarme lanţurile ce-l ţineau legat de păcat”.