Benedetta Craveri

Abia începând din 1747 atacurile împotriva doamnei de Pompadour se mutară pe terenul moralei. Mulţi speraseră, după episodul Metz, că regele îşi va relua viaţa conjugală şi, în faţa instalării definitive la Versailles a noii favorite, dezamăgirea coalizase familia regală cu iezuiţii şi cu partida evlavioşilor. Primul care-i declarase război fusese Delfinul, care-o poreclise pe marchiză „târfa târfelor”. Astfel, în vreme ce confesorii încercau să-l recheme la ordine pe rege şi predicatorii tunau împotriva adulterului, Delfinul şi surorile lui refuzau să i se adreseze amantei tatălui lor şi un potop de satire, de versuri obscene, de cuplete – aşa-numitele poissonnades – asmuţeau opinia publică împotriva favoritei. Chemat la raport, şeful poliţiei din Paris se apăra declarând că nu era la curent cu ce se petrecea la Versailles. Era evident că multe detalii privitoare la viaţa intimă a marchizei nu puteau proveni decât de la curteni bine informaţi. Veni atunci rândul contelui de Maurepas, responsabil al Casei Regale, să trebuiască să dea explicaţii. Decan al miniştrilor, din 1718 secretar de Stat, contele o detesta pe Pompadour nu mai puţin decât o detestase pe Châteauroux şi nu suporta ca favoritele să se amestece în treburile publice. Extrem de spiritual şi versificator neobosit, el se folosea de verva lui satirică pentru a lovi în persoanele care-i stăteau în cale şi era suspectat pe drept de a fi fost la originea poissonade-elor. Aşa cum arată d'Argenson, la întrebarea marchizei: „In sfârşit, când o să aflaţi numele autorilor acestor cuplete?”, Maurepas răspunsese: „Când o să le aflu, doamnă, am să i le spun regelui”; iar la observaţia ei înţepată: „Dumneata, domnule, nu prea pui preţ pe amantele regelui”, replicase cu un ton insultător: „Doamnă, le-am respectat întotdeauna, de orice specie ar fi fost ele”.

Ministrul se considera de neatins, dar excesul de siguranţă şi gustul pentru provocări îl determinară să facă un pas greşit. La puţine zile după ciocnirea cu favorita, începu să circule la adresa ei, nu numai la Paris, ci chiar la Versailes, o nou catren infamant. Marchiza tocmai se restabilea după un avort – al treilea în câţiva ani – şi suferea de tulburări ginecologice; versurile nemiloase care făceau public un amănunt al vieţii sale intime, despre care puţini ştiau, făcând aluzie la „florile pure” pe care favorita le semăna în urma ei, nu puteau să fie decât ale lui Maurepas. Două zile mai târziu, o scrisoare a regelui îi cerea ministrului demisia şi îi poruncea să se retragă la moşiile lui; exilul lui avea să dureze douăzeci de ani.

Izgonirea lui Maurepas era prima demonstraţie incontestabilă a puterii câştigate de doamna de Pompadour: nici măcar ducesa de Châteruroux, pe valul dramei de la Metz, nu reuşise atât de mult. Provocată cu duritate, favorita lăsase de-o parte bonomia şi-şi scosese ghearele.

Nu se lăsa intimidată nici de regină. Reinette manifestase întotdeauna cel mai mare respect pentru Maria Leszczyriska şi încă de la sosirea ei la Versailles se străduise ca suveranul să fie mai gentil cu soţia lui. Obişnuită cu aroganţa surorilor Mailly-Nesle care, mândre de vechimea familiei lor, o tratau cu condescendenţă, regina îi fusese recunoscătoare noii favorite şi, singura din familia regală, se abţinuse să-i arate ostilitate. Dar, prea nerăbdătoare de a plăcea soţiei amantului ei şi nu încă perfect stăpână pe eticheta de la curte, marchiza se lansa în excese de zel nelalocul lor. Deoarece Mariei îi plăceau florile, doamna de Pompadour, neştiind că protocolul interzicea orice cadou pentru suverani, o copleşea cu omagii campestre, până-ntr-atât încât într-o zi îi dusese ea însăşi un coş mare cu trandafiri. Iritată de acest gest de o insultătoare intimitate, regina voise s-o pună la punct şi, fără a-i da timp să pună coşul jos, îi ceruse să-i dea o mostră din atât de apreciatele ei daruri de cântăreaţă. După o clipă de stânjeneală, Reinette intonase aria din Armida de Lully în care magiciana exulta pentru că-l prinsese pe Rinaldo în mrejele ei:

Enfin, ii est en ma puissance,;

Ce fatal ennemi, ce superbe vainqueur.19

După ce terminase de cântat, pusese florile jos şi plecase, făcând o reverenţă adâncă şi lăsând-o pe biata Maria albă ca varul.

Doamna de Pompadour nu avea, de altfel, nevoie de nici o încurajare pentru a-şi etala talentele artistice. Timp de cinci ani, între 1747 şi 1752, favorita avea să se ocupe de o treabă memorabilă, cunoscută sub numele de „theâtre des cabinets”. Cu intenţia de a-l distra pe rege, marchiza înjghebă o mini-companie de actori diletanţi, aleşi dintre curtenii cei mai fideli ei şi puse în scenă vreo patruzeci de spectacole – comedii, balete, opere – în care, nu numai că făcea treaba de impresar, dar figura şi ca actriţă şi cântăreaţă. Extraordinarul nivel al iniţiativei, harul ei interpretativ, frumuseţea şi avântul ei, valorificate cu rafinament de o alegere perfectă a rolurilor ce i se potriveau cel mai bine, au însemnat pentru marchiză o incontestabilă afirmare a talentelor ei personale, dar totodată au oferit duşmanilor un nou prilej de a se coaliza împotriva ei.

Numărul foarte limitat de persoane admise la reprezentaţiile teatrale o punea încă o dată pe doamna de Pompadour „în situaţia de a se erija în arbitră a favorurilor”, intensificând resentimentele curtenilor excluşi, iar proiectul marchizei de a construi o sală de spectacole mai mare se lovi de rezistenţele ducelui de Richelieu, răspunzător, în calitate de Intendant des Menus-Plaisirs et affaires de la Chambre du Roi (Intendent al Micilor Plăceri şi al treburilor Camerei Regelui), pentru tot ce privea serbările, balurile, concertele şi spectacolele Casei Regale. Neconsultat în alegerea noii favorite, plin de dispreţ pentru extracţia ei socială, ducele folosea orice prilej pentru a o umili public punând piedică cererilor ei. Ceea ce stârnea indignarea conformiştilor era însă chiar natura iniţiativei. Ostilitatea pe care autorităţile ecleziastice o nutreau dintotdeauna faţă de teatru găsea o confirmare răsunătoare în repertoriul ales de marchiză, în care adulterul, amorul, plăcerea ocupau locul de onoare. Punând cu neruşinare în scenă propriile atracţii fizice, declarând explicit voinţa de a-l distra pe rege, favorita arăta natura nefastă a ascendentului pe care-l exercita asupra acestuia. Nemulţumită să-l subjuge sexual, marchiza se arăta capabilă şi să-l distragă de la plictisul lui existenţial, condiţionându-l din punct de vedere psihologic şi obişnuindu-l să depindă de ea. Încă de pe timpul surorilor Mailly-Nesle presa clandestină îi reproşa lui Ludovic al XV-lea că se purta ca un sultan asiatic, iar acum acuzaţiile împotriva amantei Pompadour contribuiau la consolidarea imaginii unui suveran moale, indolent, dominat de femei, înclinat să guverneze Franţa ca un despot.

În realitate, nu atât exhibiţiile neruşinate ale favoritei, cât convingerile ei personale alarmau partida evlavioşilor. Cultura şi gusturile ei, interesele şi prieteniile ei, persoanele pe care le proteja, în frunte cu Voltaire, purtau amprenta timpurilor noi: celebrul pastel al lui Quentin de La Tour, expus la Luvru în august 1755, n-o arătau oare înconjurată de cărţi, printre care, foarte la vedere erau, Histoire naturelle a lui Buffon, poemul lui Voltaire, La Henriade, al treilea tom din L'Esprit des Lois al lui Montesquieu şi al patrulea tom din l'Encyclopediel.

Memoriile lui Marmontel descriu apariţiile doamnei de Pompa-dour în mezaninul situat deasupra apartamentului ocupat de ea la Versailles, unde locuia medicul şi confidentul ei, Frangois Quesnay, cel mai reputat fiziocrat al timpului: „Acolo se luau hotărâri în problemele păcii şi războiului, ale alegerii miniştrilor, iar noi, la mezanin, discutam despre agricultură, calculam produsul naţional brut şi câteodată stăteam veseli la masă cu Diderot, d'Alembert, Duclos, Helvetius, Turgot, Buffon; doamna de Pompadour, neputând să convingă tot acest grup de filosofi să coboare în salonul ei, venea ea însăşi să stea cu ei la masă şi să se întreţină cu ei”. Scriitorul nu ne spune care erau opiniile exprimate efectiv de marchiză în cursul acelor conversaţii, dar dispreţul ei pentru evlavioşi iese la iveală cu claritate într-o scrisoare către Diderot, care îi ceruse să intervină în sprijinul Enciclopediei, atacată, în februarie 1752, de cenzura regală. „Hotărârea de a condamna Enciclopedia, scria ea, a fost luată în baza caracterizărilor făcute de evlavioşi, care nu sunt totdeauna sinceri şi demni de încredere. Dacă această carte nu este cum o descriu ei, pot doar să vă plâng şi să blestem ipocrizia şi falsul zel, în speranţa că o să-mi daţi ocazia de a vă fi utilă.” De altfel, ea însăşi alesese drept piesă de debut pentru „theâtre des cabinets” tocmai Tartuffe, comedia în care Moliere ridiculiza ipocrizia bigoţilor.

Printre acuzaţiile aduse marchizei exista, într-un moment în care guvernul punea la punct un plan de însănătoşire a finanţelor şi aceea de a delapida vistieria regală, inventând în fiecare zi alte distracţii şi cultivând o pasiune deşănţată pentru case, tablouri, sculpturi, mobile, stofe, obiecte preţioase. Dar pentru doamna de Pompadour dragostea pentru lux şi pentru lucrurile frumoase nu era un viciu, ci un semn de civilizaţie şi de progres. Gusturile ei erau cele ale mediului în care crescuse; tocmai acest mediu orientase, încă din epoca regenţei, producţia artistică a ţării. Marii bancheri au fost cei care au pus să li se construiască la Paris locuinţele cele mai elegante, care au cumpărat colecţiile de artă cele mai bogate, care au reluat tradiţia princiară a mecenatului artistic. Ca şi ei, marchiza se pricepea să administreze şi avea simţul afacerilor şi dacă nu rezista tentaţiei de a cumpăra un număr impresionant de case – să amintim, printre acestea, cel puţin Palatul Elysee – ştia şi să le vândă avantajos pe cele de care voia să scape. Şi totuşi, deschiderea de mereu alte şantiere şi campania de defăimare orchestrată împotriva ei consolidară în opinia publică imaginea unei favorite lacome şi fără scrupule. Trebuie spus şi că pasiunea ei pentru arhitectură şi pentru decoraţiile interioare era pe deplin împărtăşită de suveran, făcând loc unei fericite, vesele colaborări între cei doi amanţi. O colaborare ale cărei scopuri mergeau mult mai departe de exclusiva lor plăcere.

Încurajarea pe care marchiza o arăta tuturor tinerelor talente ale epocii, sprijinul pe care-l acorda artelor minore şi diferitelor forme de artizanat de lux, participarea ei la alegerile mecenatismului regal, interesul ei pentru politica artistică a lui Lenormant de Tournehem şi a marchizului de Vandieres aveau să aducă o contribuţie de prim-plan la înflorirea civilizaţiei artistice din Franţa secolului al XVIII-lea. Ea va fi de pildă aceea care va determina manufactura de la Vincennes să-şi perfecţioneze tehnicile în aşa fel încât să poată concura cu porţelanurile de Meissen. Transferată la Sevres din voinţa explicită a marchizei, fabrica realizase culori – printre care celebrul „roz Pompadour” – şi motive decorative de o asemenea calitate şi eleganţă, încât se impusese admiraţiei întregii Europe. Şi tot ea, dorind s-o întreacă pe doamna de Maintenon cu o iniţiativă asemănătoare celei de la Saint-Cyr, înfiinţase Ecole Royale Militaire, un institut care avea să se ocupe de educaţia gratuită a cinci sute de tinere vlăstare ale nobilimii, destinate carierei armelor. Realizat de Gabriel, superbul complex arhitectonic pe care-l putem admira şi astăzi la capătul vastei pieţe Champ-de-Mars arată cât de bine ştia gustul doamnei de Pompadour să îmbine exigenţa utilului cu un ideal de eleganţă clasică.

Ambiţia, energia, tenacitatea nu erau însă suficiente ca s-o facă pe favorita regelui să uite obsesia precarităţii propriei sale poziţii. Pe de o parte, Ludovic al XV-lea suferea din pricina şantajului afectiv al Delfinului, al Delfinei şi al fiicelor sale, de care era foarte legat, şi continua să fie chinuit de scrupule religioase care transformau orice sărbătoare de Paşte într-o necunoscută; pe de altă parte, el reîncepea să se uite cu evident interes la alte femei, ceea ce o constrângea pe marchiză la o vigilenţă neobosită. Dacă la această stare de tensiune permanentă adăugăm şi corvoada cotidiană impusă de viaţa de curte, nu este surprinzător că atât sistemul nervos al marchizei, cât şi sănătatea ei extrem de delicată se resimţeau destul de tare, lăsând ca deprimarea să apară în prim-plan: „Viaţa pe care o duc e teribilă, îi scria ea în 1749 contesei de Lutzelbourg. „Găsesc cu greu un minut doar pentru mine: repetiţii, reprezentaţii şi veşnicele călătorii de două ori pe săptămână atât la micul castel, cât şi la La Muette etc. Îndatoriri dificile şi absolut obligatorii: regina, Delfinul, Delfina… Trei fete, doi băieţi – judecaţi şi dumneavoastră dacă e posibil să respiri; puteţi să-mi plângeţi de milă”.

Dar la această viaţă, oricât ar fi costat-o, doamna de Pompadour nu avea de gând să renunţe. E inutil să ne întrebăm dacă extraordinara ei determinare era dictată de o dragoste dezinteresată pentru rege sau de o exacerbată sete de putere: în situaţia ei, cele două sentimente erau greu de despărţit.

Şi totuşi, tocmai lucrul de care se temea atâta doamna de Pompadour – sfârşitul legăturii ei sexuale cu Ludovic al XV-lea – avea să-i consolideze definitiv poziţia şi să-i confere un rol politic fără precedent. In 1750, după numai cinci ani de la începutul relaţiei lor, doamna de Pompadour încetă să mai fie amanta suveranului; excitantele şi afrodisiacele se dovediseră ineficiente în faţa frigidităţii ei şi marchiza nu reuşise să împiedice cronicizarea tulburărilor ginecologice; de aceea, convenise cu regele să pună capăt legăturii lor fizice. In acel moment, Ludovic al XV-lea abia împlinise patruzeci de ani şi nu avea nici vârsta, nici temperamentul ca să considere încheiat anotimpul amorurilor; şi totuşi, se arătă hotărât să o păstreze pe favorită lângă el. Marchiza devenise parte integrantă din viaţa lui; ea ştia cum să combată crizele lui de descurajare, angoasele, ipohondria, îi cunoştea gusturile şi obiceiurile. Dar mai era – marfă rară la Versailles – şi o prietenă loială, afectuoasă şi tandră, ale cărei interese coincideau perfect cu ale lui.

Conştient de toate acestea, Ludovic îi permitea favoritei să înfăptuiască o dublă metamorfoză (cu consecinţe dezastruoase în timp pentru propria-i reputaţie, ca şi pentru cea a marchizei). Consecvent cu comportarea strămoşilor lui şi cu concepţia despre căsătoria aristocratică, după ce părăsise patul soţiei sale, regele sfârşise prin a-şi face publice trădările conjugale, lăsând Mariei rolul care-i revenea ca regină. Faţă de favorită, se purtă însă diferit: oficializând încetarea intimităţii sexuale, el dădu legăturii lor o nouă legitimitate şi, spre deosebire de felul cum procedase cu soţia, Ludovic al XV-lea avu grijă să nu arate lipsă de respect faţă de marchiză, afişând relaţii care ar fi putut să pună din nou în discuţie rolul ei. Un rol – acela de prietenă fidelă şi de complice devotată – cu totul inedit la curtea Franţei, incompatibil cu morala aristocratică şi destinat să provoace, prin însăşi incongruenţa lui, un lung lanţ de scandaluri.

A doua metamorfoză a doamnei de Pompadour era în schimb de natură publică. Nu numai că, începând din 1750, a fost evident pentru toţi că regele lua în consideraţie numai cererile curtenilor care îi parveneau prin intermediul favoritei, dar marchiza îşi extindea tot mai mult puterea în sfera politicului, de care, prin tradiţie, amantele fuseseră totdeauna ţinute deoparte. Era vorba de o ulterioară şi mai periculoasă infracţiune la ordinea societăţii patriarhale, iar doamna de Pompadour nu avea însuşirile necesare pentru a dezminţi vechile locuri comune misogine: catastrofa Războiului de Şapte Ani avea să arunce o lumină tragică asupra incapacităţii ei politice.

S-a observat că „la Versailles, Ludovic al XV-lea s-a servit de arhitectură pentru a-şi face cunoscute sentimentele lui de amant, de soţ şi mai ales de tată, instaurând o ierarhie potrivit căreia apropierea fizică era proporţională cu intimitatea afectivă”. In complexa strategie care funcţiona cu privire la atribuirea diferitelor apartamente ale palatului, chiar şi schimbarea locuinţei efectuată de doamna de Pompadour în 1751 căpăta o valoare simbolică precisă. Cu transferarea marchizei din apartamentul situat deasupra celui regal, ocupat mai înainte de doamna de Châteauroux, prima lui amantă declarată, în cel de dedesubt, la parter, unde locuise până atunci contesa de Toulouse, prietena şi confidenta lui din copilărie, regele, anunţând în acest fel curţii încheierea relaţiei sale amoroase cu favorita, îi dădea în acelaşi timp acesteia un atestat public de stimă, conferindu-i „o legitimare oficială a noului său statut oficios de consilier şi de ministru”. Gestul avea valoarea unei despăgubiri şi o investea public pe marchiză cu acea „putere feminină” care timp de secole operase din culise.

Doamna de Pompadour era gata să interpreteze noul ei rol. Îşi luase de multă vreme obiceiul de a se lăsa îndelung rugată înainte de a acorda audienţe, de a-şi primi vizitatorii şezând – prinţi, ambasadori, înalţi funcţionari, curteni – şi de a utiliza „pluralul majestăţii” pentru a sublinia şi mai apăsat simbioza ei cu regele. „Nu se mai vorbeşte despre altceva decât despre discursurile burgheze şi absurde ale marchizei, care se poartă de ca şi cum ar avea depline puteri şi ar fi primul ministru”, scria la 23 ianuarie 1751, orbit de ură, marchizul d'Argenson. „Unui ambasador care-şi ia rămas bun îi spune „Continuaţi tot aşa, sunt foarte mulţumită de dumneavoastră; ştiţi că sunt de mult prietena dumneavoastră„. Ea decide, dispune şi îi tratează pe miniştrii regelui de ca şi cum ar fi ai ei.” Mai concis, ducele de Croy nota în jurnalul său: „Doamna marchiză e mai despotică decât oricând, totul trece pe la ea”, iar anul următor constata din nou: „creditul ei nu face decât să crească” şi „nu numai chestiunile importante, ci şi cele de relevanţă infimă treceau prin mâinile ei”.

În ciuda siguranţei pe care o afişa, doamna de Pompadour continua să trăiască cu teroarea unei schimbări neprevăzute de atitudine a suveranului. In 1752 riscase să fie sacrificată ambiţiilor frumoasei contese de Choiseul-Beaupre şi reuşise să scape de rivală numai graţie intervenţiei contelui de Stainville, mai târziu duce de Choiseul. Ca să-i ceară iertare, Ludovic al XV-lea îi acordase titlul de ducesă, dar cu toate astea viitorul se anunţa încărcat de pericole. Şi, deoarece grijile doamnei de Pompadour nu ţineau atât de păcatele carnale ale regelui, cât de problemele lui de conştiinţă, mereu aduse cu meşteşug în prim-plan de confesori şi de membrii familiei, ea încercase să-şi legitimeze prezenţa la curte devenind cucernică. Din moment ce concubinajul ei cu Ludovic se încheiase şi relaţia lor era acum o prietenie perfect licită, de ce să nu-i îngăduie regelui să se reapropie de sfintele taine? Proiectul nu era lipsit de îndrăzneală şi avea în doamna de Maintenon – „pe care marchiza o imita de mult” – un precedent cu autoritate, iar prietena filosofilor se strădui să-l realizeze cu toate mijloacele aflate la dispoziţia ei. Sub îndrumarea părintelui Dominique de Sacy, ea începu să meargă regulat la mesă, sa ţină zilele de post, să se îmbrace mai sobru, să-şi intensifice operele de caritate: criza spirituală care urmă după moartea fiicei sale Alexandrine contribui să dea comportamentului său un caracter sincer. Şi pentru că unicul reproş care i se mai putea face era acela de a fi o femeie despărţită, ea chiar îi scrisese soţului ei, propunându-i o reconciliere – propunere pe care Domnul d'Etiolles o respinsese, spre marea ei uşurare.

În ianuarie 1756, după ce obţinuse demnitatea de doamnă de palat a reginei (ceea ce justifica prezenţa ei la palat), marchiza anunţă oficial „intrarea ei în devoţiune” şi „în marţea următoare îi primi pe ambasadori şezând nu în faţa mesei de toaletă, ci în faţa gherghefului”.

Climatul religios al epocii nu era înclinat spre indulgenţă: atacaţi de jansenişti şi de Parlament, care-i acuzau de liberalism, iezuiţii se postară pe linia intransigenţei, cerând celor doi ex-adulteri să facă un gest public de căinţă pentru un păcat care fusese într-adevăr un păcat. Pentru ca regele să poată primi iertarea şi să-i poată atinge din nou la sărbători pe bolnavi nu ajungea ca raporturile lor să nu mai fie vinovate: trebuia ca doamna de Pompadour să plece de la curte. Dar aceasta era unica eventualitate pe care marchiza nu era dispusă să o ia în consideraţie.

Atentatul comis de Damiens dădu încă o dată marchizei senzaţia de fragilitate a poziţiei sale. La 5 ianuarie 1757, către şase seara, în timp ce se pregătea să urce în trăsură, Ludovic al XV-lea fu înjunghiat cu pumnalul de către un fanatic care se strecurase printre persoanele din suită. Crezând că viaţa îi este în pericol, regele se spovedi, ceru iertare familiei, îi predă însemnele puterii Delfinului, apoi dădu ordin să-i fie închise perdelele patului şi timp de câteva zile, deşi medicii îl declaraseră în afara oricărui pericol, se închise în sine, sub pavăza unui mutism absolut. Era într-adevăr, aşa cum avea să susţină Choiseul, comportamentul unui ipohondru laş, pradă spaimei provocate de un „pericol imaginar”? Poate că dimpotrivă, în acele ore regele se gândise la episodul ruşinos de la Metz, la familia lui în lacrimi şi atât de dornică să şi-l recâştige, la şantajele al căror prizonier era din nou şi la „teama că purtarea lui privată îl făcuse să piardă prietenia poporului său”, la comportamentul pe care trebuia să-l aibă în viitor…

Intre timp, retrasă în apartamentul situat sub cel al suveranului, asistată de un mic grup de prieteni credincioşi, doamna de Pompadour trăia zile de angoasă. Nu numai că Ludovic al XV-lea părea s-o fi uitat, dar un complot condus de Delfin urmărea să o îndepărteze de el: familia regelui îl convinsese pe un protejat al marchizei, ministrul Marinei, Machault, să-i ordone ca, în numele suveranului, să părăsească Versailles-ul. Disperată, marchiza se pregătea deja să-şi facă bagajele, când doamna de Mirepoix, o intimă din cercul de la petits appartaments, o convinse să nu abandoneze lupta, înţeleaptă decizie, din moment ce la 13 ianuarie, scăpând de sub controlul Delfinului şi al surorilor acestuia, Ludovic cobora din nou scara ce lega apartamentul lui de cel al marchizei şi reîncepea să o viziteze ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. „Parcă era zeul din spectacolele de la Operă, coborât cu o maşinărie de teatru ca să calmeze toate îngrijorările ei. Marchiza fu atât de bucuroasă că îl vede, încât nu-i reproşa tăcerea, ba chiar îl făcu să se simtă în largul lui; iar el fu fericit să dea de linişte în locul avalanşei de reproşuri la care se aştepta şi din acel moment îşi reluă obiceiurile zilnice.”

Atât Machault cât şi ministrul de Război d'Argenson, vinovat pentru că o jignise pe marchiză, au fost sacrificaţi resentimentelor favoritei: în acest fel, regele se lipsi de doi dintre cei mai buni colaboratori ai săi tocmai în momentul în care i-ar fi fost mai necesari ca oricând. Într-adevăr, anul 1757 nu a fost numai anul în care gestul lui Damiens, instigat de campania defăimătoare dezlănţuită împotriva suveranului atât de cercurile parlamentare, cât şi de cele religioase, dădea măsura lipsei de comunicare instaurate între Ludovic al XV-lea şi poporul său, dar a fost şi anul în care s-au înregistrat primele insuccese răsunătoare ale Franţei, angajată din mai 1756 într-un conflict european ale cărui rezultate aveau să se dovedească fatale pentru prestigiul monarhiei.

Ţara abia trecuse peste războiul de Succesiune la tronul Austriei cu un sentiment de profundă frustrare. In ciuda unor sacrificii financiare semnificative şi a unor victorii militare importante, din pacea încheiată la Aix-la-Chapelle în 1748 Franţa ieşise cu mâinile goale şi cu conştiinţa că „lucrase pentru regele Prusiei”: o expresie devenită proverbială.

În ceea ce priveşte războiul de Şapte Ani, lucrurile au stat infinit mai rău. Găsindu-se de data aceasta alături de Austria şi de Rusia, împotriva Angliei şi a Prusiei, Franţa şi-a pierdut aproape în întregime imperiul colonial construit pe parcursul a mai bine de un secol de eforturi în America de Nord, în Africa şi în India. Bilanţul european n-a fost mai puţin dezastruos: costurile ultimului război fuseseră şi mai mari decât cele ale războiului precedent, acţiunea militară în ansamblu mai puţin strălucită, iar politica „răsturnării alianţelor” se dovedise a fi exclusiv în dezavantajul Franţei. Pe frontul advers, Anglia ieşea întărită din conflict, iar Prusia neatinsă, în vreme ce aliaţii, Austria şi Rusia o scoseseră la capăt aproape fără pierderi.