Benedetta Craveri

Totul decurse potrivit aşteptărilor: regele o remarcă pe Jeanne şi, aflând de la Le Bel că era vorba despre o tânără care contractase o căsătorie „în alb”, ceru s-o cunoască. Perfect potrivită cu canoanele estetice ale epocii, frumuseţea ei excepţională trebuie să-i fi făcut regelui o impresie cu totul deosebită: „E înaltă, bine făcută, cu părul blond încântător, va nota principele de Ligne, are fruntea înaltă, ochi frumoşi, sprâncene armonioase, faţa ovală, cu mici gropiţe în obraji, care o fac nemaipomenit de provocatoare; gura gata să râdă, pielea fină şi bustul care înfrânge orice concurenţă…” Dar pentru suveran adevărata revelaţie se produse în momentul primei lor întâlniri: urmând instrucţiunile primite de la du Barry, „îngerul” nu se lăsă intimidat de regalul său client şi se purtă cu neruşinata siguranţă a unei profesioniste a amorului, decisă să se folosească de toate secretele meseriei, începând cu celebrul ei bapteme d'ambre (obiceiul de a-şi parfuma sexul), care nu dădea niciodată greş.

În ciuda bogatei lui practici amoroase, Ludovic al XV-lea nu avusese niciodată de-a face cu o adevărată curtezană; nici doamnele din lumea bună, gata să-şi lase pudoarea deoparte, nici tinerele chiriaşe de la Parc-aux-cerfs, cele mai multe la prima lor experienţă, nu-i procuraseră senzaţii asemănătoare celor pe care le încerca acum, în pragul bătrâneţii, cu noua venită. „Cu o sinceritate de care alţii n-ar fi fost în stare”, ducele de Noailles, căruia regele îi mărturisise stupoarea lui extatică, îi răspunsese: „Majestatea Voastră n-a fost niciodată într-un bordel”. Asta nu schimba însă lucrurile: Ludovic găsise în Jeanne „o femeie care poseda arta de a-i reanima dorinţele; şi se văzu transportat într-o lume necunoscută.”

Când, spre marea lui consternare, ceea ce trebuia să fie doar o întâlnire fără viitor se transformă într-o legătură stabilă, Le Bel fu constrâns să-l informeze pe Ludovic al XV-lea despre adevărata identitate a „îngerului”. Suveranul nici nu vru să audă: trecutul fetei nu-l interesa şi pentru a o face respectabilă ajungea să i se găsească un soţ-paravan. Neputându-se propune pe el însuşi, du Barry îl aduse repede drept candidat pe fratele lui burlac, care, la 23 iulie 1768, în schimbul unei mari sume de bani, o duse pe Jeanne la altar, pentru a se întoarce imediat după aceea în Languedoc. In aceeaşi toamnă, regele o instala pe tânăra femeie, care primise între timp titlul de contesă du Barry, la Versailles, în apartamentul lăsat liber de Le Bel: credinciosul valet de chambre murise în urma unei crize hepatice – după spusa multora, pentru că nu reuşise să-şi împiedice stăpânul să se expună batjocurii generale.

Scandalul n-ar fi fost poate atât de trivial dacă ministrul în care de mulţi ani regele îşi pusese toată încrederea nu s-ar fi străduit din răsputeri să-i dea acest caracter, încă de la început, ducele de Choiseul îi arătase doamnei du Barry o ostilitate implacabilă şi, folosindu-se de puterea pe care i-o dădea postul lui, ceruse poliţiei să cerceteze „scăpările” din viaţa „îngerului” şi ale protectorului ei, grăbindu-se apoi să le facă publice. Nu numai doamna du Deffand, prietenă intimă cu Choiseul, vorbea despre doamna du Barry ca despre „o nimfă provenită din cele mai faimoase mănăstiri ale Cytherei şi Afroditei”: curtea şi oraşul erau hrănite deopotrivă cu o nesecată bogăţie de amănunte picante despre isprăvile adevărate sau presupuse ale „îngerului”.

Cea care îl asmuţise pe Choiseul împotriva favoritei era sora acestuia, aroganta şi autoritara ducesă de Gramont, care, de când murise doamna de Pompadour, nutrea speranţa să-i urmeze marchizei în funcţia de amantă oficială a regelui: apariţia doamnei du Barry venea să-i încurce periculos de mult proiectele. Orbită de ură, doamna de Gramont îşi incitase fratele să-i declare război intrusei, susţinută fiind atât de amanta, cât şi de soţia ducelui. Ceea ce le unea pe cele trei doamne, care de altfel se detestau între ele, era convingerea că refuzul de a face compromisuri cu „îngerul” avea să sporească gloria ministrului. Dinspre partea lui, acesta avea ocazia să sfideze autoritatea monarhului în numele onoarei aristocratice şi totodată, să etaleze o indignare morală în realitate foarte puţin potrivită cu propria-i comportare: nu era oare el însuşi un libertin incorigibil care, aşa cum arătau duşmanii lui, se folosise de favorurile unei alte „târfe” regale pentru a face carieră şi al cărui ataşament pentru sora lui părea să fie de natură incestuoasă?

Campania denigratoare a clanului Choiseul avea drept scop să-l constrângă pe rege să ia act de abjecţia amantei lui şi să-l determine să se descotorosească de ea, mizând pe sentimentul lui de ruşine. Orbit însă de prezumţia că era indispensabil suveranului, ducele dovedea o memorie cam scurtă: metodele la care recurgea el erau, într-adevăr, cele folosite, la timpul său, de contele de Maure-pas împotriva doamnei de Pompadour; cu toate că acuzele împotriva doamnei du Barry erau mult mai grave şi de data aceasta ministrul fu cel care pierdu partida. Atacurile pornite împotriva tinerei femei reuşiră pentru început să legitimeze prezenţa ei la Versailles şi să-l facă pe rege să-i vină în ajutor. Ludovic detesta să trebuiască să dea explicaţii, dar în cazul „îngerului” fu explicit: „E frumoasă, îmi place şi asta ajunge; când am să vreau, o să fie toţi la picioarele ei”, îi scrise el lui Choiseul. Avertismentul era clar, şi totuşi ducele îşi permise să nu ţină seama de el.

Pasul următor a fost prezentarea doamnei du Barry la curte: indignarea pe care o suscitase, cu douăzeci şi patru de ani înainte, sosirea unei favorite burgheze la Versailles nu fusese nimic pe lângă consternarea nobilimii franceze, constrânsă să primească în rândurile ei o prostituată. Până în ultimul moment complotul organizat de clanul Choiseul încercă să împiedice această supremă decădere, dar, după un an de euforie erotică, regele nu se mai putea lipsi de Jeanne şi o voia alături de el în fiecare clipă a zilei. Du Barry dădu din nou dovadă de inventivitate, producând dovezi prestigioase de nobleţe, iar Richelieu reuşi să descopere o bătrână contesă scăpătată dispusa să servească drept naşă în schimbul banilor, în sfârşit, după multe amânări, la 22 aprilie 1769, sosi şi ziua cea mare. Niciuna dintre marile doamne de la curte nu era prezentă, dar palatul era plin până la refuz de persoane cărora nu le venea să creadă, regele era vizibil nervos şi ceremonia riscă să fie amânată pentru a nu ştiu câta oară. Favorita sosi cu o întârziere enormă, ca să permită celebrului coafor Legros să-i desăvârşească pieptănătura. Ea ştia că singura recunoaştere pe care o putea pretinde era cea a frumuseţii şi când venise momentul să se arate în faţa unei mulţimi ostile, se hotărâse să nu facă economie de efecte. Apariţia ei lăsă pe toată lumea fără suflare: splendidă în veşmântul de ceremonie ce-i fusese sugerat de Richelieu, cu o pieptănătură extraordinară din bucle naturale montate în piramidă şi împodobite cu dantele, pene şi flori proaspete, etalând diamantele coroanei, tânăra contesă depăşi cu maximă naturaleţe etapele unui ceremonial complicat, care cerea zile întregi de pregătire. Proba cea mai dificilă era aceea a celor trei reverenţe pe care trebuia să le facă mergând cu spatele, riscând să se împiedice în trena grea a rochiei de ceremonie: „îngerul” se descurcă de minune, dând la o parte poalele rochiei cu o singură şi hotărâtă lovitură de toc, ca şi când n-ar fi făcut altceva toată viaţa.

Dar nici măcar noua poziţie de amantă oficială a regelui nu o pusese pe doamna du Barry la adăpost de provocările insultătoare ale clanului Choiseul şi cu timpul tânăra femeie, deşi nu dorea decât să se bucure de incredibilul noroc care-i fusese sortit, fu constrânsă să reacţioneze. Deşi era total lipsită de ambiţii politice, „îngerul” deveni în chip inevitabil, în virtutea ostilităţii pe care i-o arăta Choiseul, punctul de referinţă al duşmanilor ducelui: de la marchizul de Richelieu, care spera, graţie ei, să acceadă în sfârşit la cabinetul Consiliului, la ducele d'Aiguillon şi chiar la partida evlavioşi-lor, care nu socotea nepotrivit să se slujească de o păcătoasă notorie pentru a se răzbuna pe ministrul care-i expulzase pe iezuiţi din ţară. Şi dacă soarta lui Choiseul a fost până la urmă decisă de raţiuni eminamente politice (pe de o parte, ducele sprijinea în secret opoziţia parlamentară în vederea unei reforme a monarhiei pe model englez, pe de alta voia să arunce Franţa într-un alt război cu Anglia), comportarea lui insolentă faţă de doamna du Barry – şi prin reflex şi faţă de rege – a contribuit cu siguranţă la slăbirea poziţiei lui şi la pierderea favorurilor lui Ludovic al XV-lea. Ordinul de exil care-l lovi în ajunul Crăciunului din 1770, îi îngădui, totuşi, să sfideze pentru ultima oară autoritatea regală, transformându-şi dizgraţia într-un autentic triumf. La 26 decembrie circulaţia în Capitală era blocată de interminabilele şiruri de trăsuri care se îndreptau spre Hotel de Choiseul; şi nu numai înalta societate pariziană voia să-şi demonstreze solidaritatea cu ministrul demis: mii de persoane se înşiraseră în semn de omagiu de-a lungul drumului pe care ducele trebuia să-l parcurgă ca să ajungă la proprietatea sa de la Chanteloup. Trebuie să ne întoarcem cu mult timp în urmă, la 30 octombrie 1632, când la Toulouse, la ordinul cardinalului Richelieu, securea călăului se abătuse asupra ducelui de Montmorency, vinovat de a se fi ridicat împotriva tiraniei cardinalului ministru, pentru a mai găsi o demonstraţie de indignare generală şi de ostilitate faţă de stăpânire comparabilă cu aceea provocată de vestea exilului lui Choiseul. Era o hotărâre, susţineau public prietenii ministrului în exil, dictată de simplul capriciu al unei târfe.

De la instalarea ei la Versailles, doamna du Barry devenise ţinta preferată a tuturor celor care aveau ceva de reproşat politicii lui Ludovic al XV-lea. Legătura regelui cu o femeie de moravuri uşoare, care concentra în sine viciile tipice ale profesiei ei, precum desfrâul, aviditatea, vulgaritatea, ignoranţa, nu era oare dovada cea mai evidentă a cinismului şi a corupţiei „Preaiubitului” rege? Iar degradarea morală a suveranului nu era oare reflexul degradării morale a monarhiei înseşi?

Acestea sunt întrebările sau, mai bine zis, capetele de acuzare formulate de Anecdotes sur Mme la comtesse du Barry, a doua clasată între cărţile interzise care circulau nestingherit sous le manteau pe sub nasul cenzorilor şi poliţiştilor în Franţa secolului al XVIII-lea. Apărute sub anonimat în 1775, Anecdotele reprezentau tot ceea ce se spusese sau se scrisese în decursul anilor împotriva favoritei şi, punând laolaltă pornografia şi politica, îşi câştigară un public extrem de larg.

Timp de secole, francezii fuseseră mândri de performanţele amoroase ale suveranilor lor. Opinia publică se putea dezlănţui împotriva uneia sau alteia dintre favorite, dar, aşa cum scria Robert Darnton, „a te ocupa de sexualitatea regelui nu era în sine un lucru subversiv. Amantele lui Francisc I, Henric al IV-lea şi Ludovic al XlV-lea (cu excepţia doamnei de Maintenon) erau salutate drept cuceriri, aproape ca trofee de război. Ele demonstrau virilitatea suveranului căruia îi dădeau prilejul să desfăşoare o nobilă „activitate sportivă„, fiind ele însele nobile, doamne din aristocraţie de tipul celor omagiate încă de pe vremea trubadurilor”. In secolul Luminilor însă, lucrurile se schimbaseră. De când, în Lettres Persanes, Montesquieu se folosise de romanul de serai pentru a ilustra despotismul asiatic, sexul devenise o metaforă politică la modă şi literatura clandestină de scandal avea să recurgă tot mai des la aceasta pentru a-l pune sub acuzare pe Ludovic al XV-lea. Încă de la începutul carierei sale amoroase, exigenţele lui erotice fuseseră denunţate ca dovezi, nu de vigoare, ci de slăbiciune. Precum sultanii asiatici, Regele Preacreştin se lăsa dominat de pasiuni, îşi neglija responsabilităţile şi, părăsind orice decenţă, se înzestra, prin Parc-aux-cerfs, chiar cu un autentic serai. Alunecarea progresivă a stilului său de guvernare de la absolutismul monarhic la „despotismul ministerial” se reflecta şi în treptata degradare a gustului său în alegerea partenerelor: de la aroganţa aristocratică a surorilor Mailly-Nesle regele trecuse la pretenţiile burgheze ale doamnei Poisson, ca să se arunce apoi, după lungul şir de petites maâtresses, în braţele unei prostituate ieşite din drojdia societăţii.

Prin aventurile sexuale ale antieroinei lor, între bârfe şi cânticele, Anecdotele aduceau un mesaj de o nemaipomenită violenţă, care ataca înseşi bazele legitimităţii monarhiei bourbone. Desacralizarea regelui atingea culmea cu o parodie la Tatăl nostru: „Tatăl nostru carele eşti la Versailles. Fie blestemat numele tău. Ruinează-ţi-se domnia ta. Să nu se mai facă voia ta, nici în cer, nici pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, pe care ne-ai furat-o, dă-ne-o nouă înapoi…” Bătrânul rege depravat, impotent, încovoiat, pe care du Barry îl prefăcuse într-un obiect de batjocură, nu mai putea să fie considerat de francezi nici „ca un tată, nici ca o figură divină. Pierduse acum şi ultimele rămăşiţe de legitimitate”.

Şi totuşi, în perioada de după exilarea lui Choiseul, departe de a renunţa la responsabilităţile lui de suveran, Ludovic al XV-lea avea să guverneze Franţa cu o energie neobişnuită, schimbând în chip radical politica pe care o dusese în ultimele două decenii. Cancelarul Maupeou dădu o adevărată lovitură de stat suprimând tribunalele şi punând bazele unui nou sistem judiciar; ministrul de Finanţe, abatele Terray, inaugura o politică dură de rigoare fiscală şi administrativă, în vreme ce ministrul de Externe, ducele de Aiguillon, urmă o politică hotărâtă în favoarea păcii. Era, în ansamblu, un program coerent de reforme, niciodată practicat înainte în timpul domniei suveranului, şi care ar fi putut avea rezultate benefice pentru monarhia franceză dacă moartea lui Ludovic al XV-lea nu i-ar fi pus capăt mult prea repede.

Cât despre doamna du Barry, mărturiile celor ce o cunoscuseră sau care strânseseră informaţii directe despre ea, concordă în a o descrie ca pe o persoană încântătoare: de la principele de Ligne la Talleyrand, de la marchizul de Belleval la contele Dufort de Cheverny, de la Senac de Meilhan la doamna Vigee Le Brun, toţi pun accentul pe generozitatea ei, pe gentileţea şi marea ei bunătate. „Viaţa infamă” ce-i fusese impusă de du Barry nici nu o degradase, nici nu o înăsprise, şi capacitatea ei de a iubi supravieţuise murdăriilor meseriei. Toţi îi recunosc acestei fiice a poporului o eleganţă naturală şi un fel aristocratic de a se purta, în perfectă armonie cu frumuseţea ei delicată. Extrem de grăitoare în acest sens este comparaţia făcută de Talleyrand în Memoriile sale între ea şi cea care o precedase în rolul de favorită: „Deşi crescuse şi trăise în lumea finanţelor din Paris, care era în acele timpuri mai degrabă distinsă, doamna de Pompadour nu avea maniere frumoase şi vorbea într-un mod vulgar, pe care nu reuşise să-l corecteze nici măcar la Versailles. Era cu totul diferită de doamna du Barry, care, mai puţin educată, folosea o limbă mai degrabă curată… Îi plăcea să vorbească şi învăţase arta de a povesti cu vivacitate”. Desigur, nu putem şti ce vocabular folosea „îngerul” în intimitatea cu amantul ei şi dacă într-adevăr, aşa cum spuneau cronicile de scandal, suveranului îi plăcea „să se destrăbăleze” în compania ei, dar în public favorita a vorbit totdeauna cu el şi despre el cu infinit respect.

De când devenise maâtresse en titre, singura slăbiciune a contesei, care putea efectiv să o facă vulnerabilă la critici, era pasiunea ei pentru lux – acea dragoste pentru îmbrăcăminte, pentru bijuterii, pentru case frumoase, care, precum Manon Lescaut a abatelui Prevost, o făcuse să se vândă fără remuşcări unor bărbaţi bogaţi, în stare să-i garanteze un nivel de trai conform cu aspiraţiile ei şi pe care acum putea s-o satisfacă din plin. Iar suveranul, care în trecut nu strălucise niciodată prin generozitatea faţă de favoritele lui, se arăta gata să-şi bage mâinile până la cot în tezaurul public pentru a satisface dorinţele iubitei.

În ultimii ani ai domniei sale, de altfel, Ludovic al XV-lea avea să mizeze pe fast şi măreţie ca strategie politică, răspunzând nemulţumirii suscitate de reformele lui cu o imagine triumfală a monarhiei. Serbările organizate cu prilejul căsătoriilor celor trei nepoţi ai săi – a Delfinului cu Maria Antoaneta de Austria în 1770, a contelui de Provenţa în 1771 şi a contelui de Artois în 1773 – aveau să readucă Versailles-ul la vechea splendoare de pe vremea Regelui Soare. In acele grandioase puneri în scenă ale regalităţii, suveranul dorea ca tocmai favorita lui, atât de aspru criticată, să deţină întâietatea în frumuseţe şi eleganţă.

Doamna du Barry se arătă la înălţimea aşteptărilor regelui, demonstrând că are un gust sigur şi un neîndoielnic simţ estetic. Graţie calităţii alegerilor făcute, imensele sume de bani cheltuite de ea nu aveau să se volatilizeze fără să lase urme, ci dimpotrivă, aveau să impulsioneze unul din momentele de graţie ale artei franceze din secolul al XVIII-lea, aşa-numitul stil „du Barry”: un stil eclectic, o oglindă fidelă a itinerarului parcurs de „înger”, „excepţional tocmai pentru că se situează la încrucişarea mai multor medii sociale. Erau arta de curte şi cea a cetăţii puse în slujba amorului venal”.

Pe planul modei feminine, contesa era o inovatoare şi miza pe o simplitate rafinată. Bazându-se pe perfecţiunea ei fizică, ce nu avea nevoie de expediente ca să fie pusă în valoare, îşi lega cu nonşalanţă splendidele ei bucle blonde, renunţă la orice formă de machiaj şi de ruj, abandonă întăriturile, corsetele şi amploarea nemăsurată a jupoanelor bufante de la veşmintele de gală, favorizând liniile moi şi fluctuante care puneau în valoare formele naturale ale trupului. Ii plăceau mătăsurile deschise la culoare, brodate cu flori şi lansă moda dungilor, atât de caracteristică pentru epocă, ca să treacă apoi, după ce părăsise curtea, la ţesături de bumbac şi de muselină albă. Jeanne anticipa, aşadar, cu circa un deceniu idealul de frumuseţe feminină, naturală şi rafinată, senzuală şi inocentă, care va găsi în doamna Vigee Le Brun pe reprezentanta ei cea mai importantă. Nu întâmplător pictoriţa avea să-i facă portretul de trei ori, reabilitând-o de asemenea în Memoriile sale.

În cei cinci ani pe care i-a petrecut la Versailles, doamna du Barry n-a avut timp să influenţeze, ca doamna de Pompadour, evoluţia gustului, dar a încurajat prin mecenatismul ei diferitele forme ale creaţiei artistice contemporane, de la arhitectură la pictură şi sculptură, de la ebenisterie la porţelan, de la decoraţiunile interioare la artizanatul de lux. Contesa nu se mărgini doar să acumuleze ceea ce produceau mai de calitate artiştii reputaţi, ci deveni o îndrăzneaţă promotoare a noului. Avea s-o demonstreze în frumoasa ei proprietate de la Louveciennes, primită în uzufruct de la rege, încredinţând proiectul pavilionului din parc nu deja celebrului Gabriel, ci unui arhitect mai puţin cunoscut, de treizeci şi trei de ani, Claude-Nicolas Ledoux, care imagină o minunată construcţie cu un peristil cu trei coloane, ce anunţa arta neoclasică. Acest pavilion, „capodoperă a spiritului novator unde principalii artişti ai timpului vor putea aduce cele mai bune idei ale lor… Va fi un fel de templu al dragostei, destinat nu să trăiască, ci să-l învăluiască pe regele cel mai rafinat din lume; este una dintre cele mai frumoase nebunii câmpeneşti din epocă, un „sanctuar al voluptăţii„, cum notează Pidansat de Mairobert”.

Apreciind picturile executate de Fragonard pentru pavilion ca fiind de un gust depăşit („a la Boucher”), doamna du Barry decise să le înlocuiască, comandând lui Joseph-Marie Vien, un promotor al întoarcerii la antichitate, compoziţii de un stil mai academic. Astăzi, la Frick Collection din New York, cele patru mari panouri ale lui Fragonard demonstrează că uneori pasiunea pentru modernitate impune sacrificii de o mare cruzime.

Dar „îngerul” îşi încheie cariera de favorită nu la Louveciennes, ci la Petit-Trianon, splendida construcţie a lui Gabriel comandată de doamna de Pompadour în parcul de la Versailles. Aici le plăcea amanţilor să se întâlnească în intimitate, lăsând deoparte, măcar pentru câteva ore, constrângerile vieţii de curte şi tot aici, la 27 aprilie 1774, Ludovic al XV-lea s-a simţit rău. Adus în mare grabă înapoi la palat, unde a fost luat în primire de medici şi pus sub strictă observaţie, suveranul păru că-şi revine; dar în ziua de 29 starea lui se agrava din nou şi apărură primele semne de variolă. Vegheat ziua de fiicele lui şi noaptea de amantă, regelui nu i se spuse nimic despre natura bolii sale, de teamă că divulgarea gravităţii pericolului care-l ameninţa îi putea grăbi sfârşitul. Ducele de Richelieu îi făcu suveranului un ultim serviciu, încercând să-l protejeze de „ororile ceremonialului” religios. De trei ori se opuse arhiepiscopului de Paris bătrânul libertin neînfricat, împiedicându-l să se apropie de patul bolnavului. „Dacă vreţi cu tot dinadinsul să spovediţi pe cineva, îi spuse sfidător, veniţi aici într-un colţ. Vă asigur că spovedania mea o să vă distreze nu mai puţin decât cea a regelui.” Intre timp, în faţa camerei monarhului muribund, aşteptând cu sufletul la gură buletinele medicale, curtea neliniştită, împărţită în facţiuni, se distanţa de favorită.

La 4 mai, privindu-şi mâinile acoperite de pustule, Ludovic al XV-lea înţelese că avea variolă şi seara îşi luă rămas bun de la amantă: „Acum, că ştiu ce am, îi spuse, nu trebuie să se mai repete scandalul de la Metz. Dacă aş fi ştiut ceea ce ştiu acum, nu v-aş fi lăsat să intraţi. De-acum trebuie să mă dedic numai lui Dumnezeu şi poporului meu. Aşadar, mâine trebuie să vă retrageţi. Spuneţi-i lui Aiguillon să vină la mine la ora zece”. In ziua următoare, la ordinul regelui, „îngerul” părăsi pentru totdeauna Versailles-ul şi plecă la Rueil, castelul ducelui de Aiguillon. Îngrijindu-se să-şi plaseze amanta în siguranţă, în casa unui prieten, Ludovic al XV-lea nu ţinuse seama de intransigenţa Bisericii şi de înverşunarea familiei lui. Printre condiţiile ce-i fuseseră impuse pentru a obţine iertarea păcatelor sale şi împăcarea cu Dumnezeu, în a cărui îndurare nu încetase niciodată să spere, se găsea, într-adevăr, şi aceea ca el să dispună trimiterea favoritei la mănăstire. La două zile după moartea lui, la 12 mai, lettre de cachet20 semnată de Ludovic al XV-lea o deporta pe doamna du Barry la mănăstirea Pont-aux-Dames, la multe mile de Paris, cu ordinul de a nu i se permite nici un contact cu lumea exterioară. Maria Antoaneta, care încă de la sosirea ei în Franţa încercase pentru ea o profundă aversiune, se grăbea să comunice vestea mamei sale: „Regele s-a mărginit să o trimită pe creatură la mănăstire şi să izgonească de la curte pe oricine purta acest nume scandalos!”. Tânăra regină nu putea să-şi închipuie ce ameninţări ascundea pentru ea adjectivul „scandalos” şi nici că, doar peste câţiva ani, la originea scandalului avea să fie ea însăşi.

Închisă într-o celulă dintr-un lugubru edificiu în ruină, unde era tratată ca o criminală, doamna du Barry demonstra întreaga ei forţă de caracter. După ce se arătase generoasă şi blândă în clipele de triumf, după ce sfidase moartea asistându-l pe regele bolnav, „îngerul” înfrunta cu demnitate şi curaj dizgraţia. După un prim moment de disperare, se adapta vieţii de mănăstire, căutând consolarea în practicile religioase şi reuşi să se facă iubită de maici.

Dar brutalitatea tratamentului care-i era rezervat, deşi dictat din raţiuni de discreţie, suscită indignarea prietenilor care n-o uitaseră. Unul dintre cei mai mari seniori ai timpului, principele de Ligne, care nutrea pentru fosta favorită admiraţie şi prietenie, avea să intervină pe lângă Maria Antoaneta. „Ce frumoasă misiune v-aţi luat!”, observă Ludovic al XVI-lea, informat de iniţiativa lui; principele răspunse că fusese constrâns la asta „deoarece nimeni altul nu avusese curajul să o facă”.

În primăvara anului 1775, doamna du Barry fu autorizată să părăsească mănăstirea cu condiţia să locuiască la nu mai puţin de zece mile de Versailles şi de Paris şi numai în toamna anului următor Ludovic al XVI-lea îi restitui libertatea deplină şi îi recunoscu dreptul de a rămâne în posesia bunurilor şi bijuteriilor ei şi de a continua să se bucure de renta viageră.