Benedetta Craveri

La drept vorbind, pentru a se mobiliza în favoarea marchizei de La Tournelle, regele nu avusese nevoie să fie rugat. O văzuse prima dată în 1740, acasă la ducele d'Antin, la Petit-Bourg, şi nu-şi putuse reţine exclamaţia: „Doamne… Cât e de frumoasă!”. „Acest lucru era atât de adevărat, preciza ducesa de Brâncaş în Memoriile ei, că părea să fie o simplă constatare, fără să arate vreun sentiment din partea regelui”, care, de altfel, mereu intimidat de femeile prea arătoase, „nu mai avea chef să recunoască de cine era atras”. Doi ani mai târziu, ducele de Richelieu avea să fie cel care îşi dădu osteneala să-i deschidă ochii asupra ei.

Născut în 1696, Louis-Francois-Armând du Plessis, duce de Richelieu şi stră-strănepot al unei surori a celebrului cardinal, trecea deja drept „cuceritorul secolului” şi avea să fie de asemenea maestrul întru libertinaj al lui Ludovic al XV-lea. Dacă ilustrul Don Juan urmărea de multă vreme, cu extrem interes, poveştile de alcov ale regelui, o făcea ca să se poată servi de ele, la momentul potrivit, pentru ambiţiile lui politice. Modestia nefiind trăsătura distinctivă a ducelui, acesta intenţiona, după exemplul ilustrului său strămoş, să devină ministru şi, eventual, chiar prim-ministru. In 1742, odată cu înrăutăţirea stării de sănătate a cardinalului Fleury şi cu sosirea la curte a frumoasei Marie-Anne, părea să fi sosit momentul oportun.

Scurta domnie a doamnei de Vintimille arătase în ce măsură putea fi influenţat Ludovic al XV-lea de o femeie: era deci de o importanţă capitală pentru Richelieu să se descotorosească de contesă care, dincolo de orice, nu avea încredere în el, şi să-i facă rost regelui de o nouă amantă, în stare să-i orienteze opţiunile. Văduvă, frumoasă, inteligentă şi cu o voinţă puternică, marchiza de La Tournelle era o candidată perfectă; nu rămânea decât să-l încurajeze pe rege să îndrăznească. Ducele mai avea şi motive rafinat-sentimentale de a se interesa de amorul lor: prima şi cea mai glorioasă ispravă din cariera lui de seducător nu era oare aceea de a fi înduioşat, la numai cincisprezece ani, inima ducesei de Borgogna, acea mamă despre care Ludovic nu păstra nici o amintire? Iar mama lui Marie-Anne nu se bătuse la timpul ei în duel pentru el cu doamna de Polignac?

Proiectul lui Richelieu nu era totuşi lipsit de obstacole şi primele dificultăţi veneau din partea doamnei de La Tournelle. Marchiza era îndrăgostită nebuneşte de un nepot al lui Richelieu, contele de Agenois, viitorul duce de Aiguillon, şi nu avea deloc de gând să se despartă de el ca să devină amanta regelui. Richelieu trebuise să facă în aşa fel încât Agenois să plece la armată, să se lase prins în mrejele unei intrigante şi să-i scrie acesteia scrisori compromiţătoare care să fie arătate lui Marie-Anne, pentru ca marchiza, rănită în orgoliul ei, să se decidă să-l părăsească. Nici când fusese convinsă să sprijine proiectul lui Richelieu, tânăra femeie nu se arătă mai maleabilă. Pentru că nu-l iubea pe rege şi pentru că ceea ce o mâna era numai ambiţia, era dispusă să-i cedeze numai cu anumite condiţii precise: cerea ca sora ei să plece de la Versailles, ca ea să fie recunoscută oficial drept favorită, să capete titlul de ducesă şi să se bucure de tratamentul rezervat odinioară doamnei de Montespan; cerea inclusiv angajamentul ca eventualii copii rezultaţi din această legătură să fie recunoscuţi ca legitimi. In primul rând, însă, trebuia ca regele să-i facă curte şi o declaraţie de dragoste în toată regula, căci n-ar fi acceptat pentru nimic în lume, aşa cum i se întâmplase surorii sale, doamnei de Mailly, umilinţa unei întâlniri clandestine lăsată în grija unui servitor. Pe de altă parte, dacă lui Richelieu îi fusese uşor să-l încurajeze pe Ludovic al XV-lea să se intereseze de doamna de La Tournelle şi să aprindă în el o violentă dorinţă de posesie, a-l face să acţioneze efectiv avea să se dovedească o treabă destul de anevoioasă.

Suveranul nu avusese niciodată nevoie să curteze femeile şi îi era deosebit de greu să înceapă s-o facă cu o zeiţă trufaşă, în faţa căreia se simţea şi mai timid şi mai încurcat decât de obicei. Nu o pictase oare Nattier, cu doi ani în urmă, rozalie şi strălucitoare ca zeiţa Aurora, cu un braţ întins în semn de autoritate şi ţinând în mână o torţă cu capul în jos, gata să incendieze inimile? Dar Richelieu aţâţa focul: „Doamna de La Tournelle, frumoasă ca Amorul însuşi, trebuie cucerită; şi nu generalii Voştri trebuie s-o cucerească pentru Voi; dacă nu o cuceriţi Voi înşivă, nu va fi cucerită de nici un fel… Pentru început, va trebui să-i spuneţi că sunteţi îndrăgostit de ea”.

Niciodată destul de explicite pentru a satisface exigenţele lui Marie-Anne, intenţiile lui Ludovic al XV-lea apăreau, dimpotrivă, ca prea evidente pentru întreaga curte, începând cu biata contesă de Mailly. Încă o dată, Louise îşi dăduse seama de greşeala pe care o făcuse din pricina naivităţii ei abia atunci când era deja prea târziu pentru a mai face ceva. Încă o dată, cu brutalitatea timizilor, amantul o anunţa: „V-am promis, doamnă, că am să vă vorbesc cu sinceritate; sunt îndrăgostit nebuneşte de doamna de La Tournelle; nu e încă a mea, dar o să fie”. Şi încă o dată era gata să îndure orice umilinţă, numai să nu-l piardă pentru totdeauna pe bărbatul iubit. Dar, spre deosebire de doamna de Vintimille, Marie-Anne nu era dispusă la coabitare şi nu cunoştea sentimentul de milă. Mai mult, cedându-i doamnei de Flavacourt demnitatea de doamnă a reginei pe care o deţinuse, Louise îşi tăiase craca de sub picioare şi de atunci înainte prezenţa ei la curte depindea exclusiv de bunăvoinţa regelui.

Rezistenţa disperată a doamnei de Mailly avea să se prelungească de la sfârşitul lunii septembrie 1742 până în prima săptămână din noiembrie, timp în care Parisul şi Versailles-ul urmăreau cu răsuflarea tăiată evoluţia situaţiei. Toată lumea, inclusiv cardinalul Fleury, cunoştea rolul jucat de Richelieu în această intrigă şi tot ducele a fost cel care avea s-o ducă la bun sfârşit. In faţa atitudinii hotărâte a Louisei, a amânărilor tot mai riscante ale lui Marie-Anne şi a nehotărârii regelui, „profesorul de nebunii” al lui Ludovic al XV-lea se hotărî să ia situaţia în mâinile lui: îi smulse doamnei de La Tournelle promisiunea unei întâlniri nocturne cu adoratorul ei şi se duse imediat s-o informeze pe doamna de Mailly despre asta. Spre deosebire de Ludovic, Richelieu ştia cum să vorbească cu femeile: „Nu ştiţi cât de mult îmi displace, îi spuse, de acum înainte trebuie să vă gândiţi numai la onoarea voastră. Eu nu m-am mai gândit la altceva, din moment ce pe rege nu mai puteţi să-l iubiţi. El merita prea puţin inima Voastră; trebuie să renunţaţi la rege, care vă neglijează. Am să vă duc la Paris atunci când veţi dori”. „Sacrificiile mele s-au terminat, îi spuse ea ducelui, din asta o să mi se tragă moartea. Dar în seara asta am să fiu la Paris”. Şi într-adevăr, în seara de 3 noiembrie, după o ultimă şi melancolică masă în compania lui Ludovic al XV-lea şi a marchizului de Meuse, doamna de Mailly părăsi pentru totdeauna Versailles-ul. Legătura ei cu regele durase nouă ani.

Louise nu era o evlavioasă şi în trecut făcuse tot ce-i stătuse în putere ca să încerce să-şi elibereze amantul de scrupulele lui religioase şi de teroarea infernului; dar în acea nefericită împrejurare fu impresionată de elocinţa părintelui Renaud, un predicator oratorian mult preţuit la Paris, care, devenit îndrumătorul ei spiritual, „aduse mângâierea în inima ei sfâşiată”. Din acel moment, ea avea să se dedice rugăciunii şi operelor de caritate, frecventând bisericile îmbrăcată modest şi strecurându-se printre oamenii simpli. Unui om care, văzând-o intrând în parohia Saint Roche, spusese cu voce tare: „Cât zgomot pentru o curvă!”, se mărgini să-i răspundă: „De vreme ce o cunoaşteţi… Rugaţi-vă pentru ea”.

Deşi austeritatea nu mai era la modă, convertirea Louisei produse un oarecare efect la curte şi pentru câteva luni cazul ei păru să-l amintească pe cel al domnişoarei de La Valliere; curând însă, peste numele ei se aşternu uitarea. Se mai vorbi în treacăt despre ea în primăvara lui 1751, în momentul morţii ei. Contesa îl desemna drept legatar universal pe fiul doamnei de Vintimille şi al lui Ludovic al XV-lea şi cerea să fie înmormântată în cimitirul Inocenţilor, printre săraci.

„Biata doamnă de Mailly a murit, fu epitaful doamnei de Pompadour, şi îmi pare foarte rău; era nefericită; regele este adânc mişcat de moartea ei.” Dar tocmai această nefericire îi redase Louisei demnitatea, îngăduindu-i să-şi regăsească credinţa pierdută.

După ce, învingătoare, se descotorosise de sora ei, doamna de La Tournelle îşi planifică luarea în stăpânire a inimii lui Ludovic al XV-lea cu o luciditate, un cinism şi un sânge rece care-l surprinseră până şi pe Richelieu. Adevărul este că în legătură cu inima aceea Marie-Anne nu-şi făcea nici o iluzie. Ştia că regele este ascuns, inconstant, egoist, tot aşa de bine cum ştia că este incapabil să-şi înfrâneze nerăbdarea simţurilor, se lăsa apoi copleşit de plictisul ce urma posesiunii. Exemplul celor două surori care o precedaseră era foarte instructiv pentru ea: ca să-l ţină legat de ea pe suveran, trebuia ori să mizeze pe puterea obişnuinţei, ori să-l subjuge sufleteşte.

La câteva zile după plecarea Louisei, Marie-Anne vru să-şi proclame triumful, impunându-i suveranului o excursie la Choisy în compania oaspeţilor obişnuiţi din Ies petits appartements, adică a celor mai buni prieteni ai surorii ei. Se putea crede că în schimbul acestei oficializări avea să-l primească în sfârşit pe rege în patul ei, dar n-a fost aşa. Ludovic „zgrepţănase” în zadar la uşa ei, nu fusese singurul indignat de refuz. Mustrărilor ducelui de Richelieu, enervat de reticenţele ei, marchiza le răspundea cu o insolenţă calmă: „Mânia voastră, mon cher oncle, nu mă miră. Mă aşteptam la asta, şi totuşi nu prea mi se pare justificată. Nu văd în ce constă greşeala de a refuza cu onestitate la petite visite. Singurul lucru care ar putea să mă facă să-mi pară rău este că aceasta îi va spori pofta”. Asemenea personajelor feminine pe care Crebillon-fiul le descria tocmai în acei ani în romanele sale, cea mai tânără dintre surorile Mailly-Nesle demonstra de minune că morala libertină nu era monopolul bărbaţilor şi că uneori îngăduia şi femeilor „să-şi răzbune sexul”.

Abia în cursul celei de-a treia călătorii la Choisy, pe 9 decembrie, marchiza se hotărî să cedeze dorinţelor monarhului îndrăgostit. In aşteptarea acelei clipe, Ludovic dăduse deja dovadă de hotărâre: ţinuse piept vitejeşte cardinalului Fleury care, făcând apel la sentimentele lui religioase şi la responsabilităţile lui de suveran, încercase să-l pună în gardă asupra gravităţii scandalului în care legătura sa cu o a treia soră Mailly-Nesle avea să arunce monarhia. La Paris circulau, într-adevăr, epigrame ca aceasta:

L'une est presque en oubli, l'autre presque en poussiere, La troisieme est en pied; la quatrieme attend

Pour faire place a la derniere.

Choisir une familie entiere, Est-ce etre infidele ou constant? 17

Anul 1742 se încheia cu victoria doamnei de La Tournelle; şi 1743 începea cu moartea cardinalului Fleury. In ciuda recentelor neînţelegeri, Ludovic al XV-lea plânse sincer la dispariţia celui ca-re-i ţinuse atâţia ani loc de tată şi, urmând exemplul lui Ludovic al XIV-lea, anunţă că nu avea să se mai slujească de ajutorul unui prim-ministru şi că va guverna singur, întrebarea era cine avea să-l guverneze pe el: mai mulţi dintre membrii cabinetului Consiliului – de la contele de Maurepas la contele d'Argenson şi la cardinalul Tencin – aspirau la acest rol, dar şi doamna de La Tournelle şi „dragul ei unchi” erau hotărâţi să acţioneze.

Pe tot parcursul anului 1743, Marie-Anne avea să rămână fidelă tacticii de a-şi ţine amantul în nesiguranţă. Cu o cochetărie desăvârşită, arătându-se când veselă, când melancolică, ea alterna momentele de răceală cu cele de tandreţe şi de abandon şi aţâţa gelozia lui Ludovic lăsându-l să creadă că mai era încă îndrăgostită de contele de Agenois; se abţinea de asemenea să-i amintească de promisiunile lui şi afişa un foarte mare dezinteres pentru intrigile de curte. Intre timp, se debarasa de mulţi dintre vechii frecventatori ai „micilor apartamente”, înlocuindu-i cu persoane agreate de ea, apoi îl izola pe rege de curte şi-l lega tot mai mult de ea. In sarcina de a-l întreţine pe Ludovic era ajutată de două surori: frumoasa marchiză de Flavacourt, supranumită afectuos la poule, care oferea garanţia unui bărbat foarte gelos, şi durdulia, vesela, joviala ducesă de Lauraguais, cu trei ani mai mare decât Marie-Anne, ce avea meritul că-l distra pe rege şi-l făcea să se simtă în largul lui. Cu prima e foarte probabil că Ludovic nu a avut niciodată raporturi intime, dar nu se poate spune acelaşi lucru despre ducesă, care exercita asupra suveranului o atracţie neîndoielnică. Dar pentru marchiza de La Tournelle era doar un detaliu fără importanţă, care nu punea sub semnul întrebării locul ei de favorită şi nu-i încurca de nici un fel proiectele.

La sfârşitul anului, Marie-Anne culegea roadele „iscusinţei ei feminine” printr-o dublă şi răsunătoare victorie: în octombrie, regele „renunţând la mască, fără reţinere şi fără să arate nici o remuşcare” o distinsese cu titlul de ducesă de Châteauroux, iar la 28 decembrie îi acorda ducelui de Richelieu demnitatea de prim gentilom al camerei sale.

Ducatul de Châteauroux, cu rentele aferente, nu rezolva numai încurcăturile financiare ale lui Marie-Anne, ci îi conferea şi „onorurile tabouret-ulm – dreptul de a se aşeza în prezenţa suveranilor – şi o investea oficial cu rolul de favorită. Ceremonia de prezentare avu loc la 22 octombrie în chip informai, apoi Marie-Anne merse să-şi ia în primire tabouret-ul de la regină. Maria Leszczyriska, ce învăţase de multă vreme să-şi ascundă indignarea, o felicită politicos pentru „privilegiul acordat de rege” şi o puse să se aşeze la stânga ei, alături de ducesa de Lauraguais. Ca să-şi desăvârşească triumful, Marie-Anne obţinu ca brevetul să-i fie redactat de nesuferitul conte de Maurepas, acelaşi văr care-o alungase din casa ducesei de Mazarin şi care răspândea la adresa ei cuplete defăimătoare.

Nu-i mai rămânea decât să se bucure de poziţiile câştigate şi să concureze vechea glorie a doamnei de Montespan. Avea frumuseţea, trufia, verva intelectuală, graţia aristocratică ale favoritei Regelui Soare; şi după două decenii de servitute sub dominaţia unui preot bătrân şi avar, Versailles avea nevoie mai mult ca oricând de o adevărată regină, în stare să redea curţii franceze eleganţa, fastul, animaţia de altădată. Pe măsură ce îşi realiza intenţia de a-i deveni necesară amantului ei, Marie-Anne descoperea şi laturile ascunse şi seducătoare ale personalităţii lui – solitudinea interioară, sensibilitatea acută, vulnerabilitatea afectivă, pudoarea – sfârşind prin a se îndrăgosti de el. Totul, aşadar, părea să prevestească o domnie Iunga şi liniştită pentru a treia dintre surorile Mailly-Nesle. Insă, fără ca ea să ştie, de luni şi luni de zile, într-un apartament parizian din rue Saint-Honore, o aventurieră genială, înzestrată cu o energie fără egal şi cu o inteligenţă vizionară, prevedea pentru ea o soartă diferită şi mult mai glorioasă.

În acel moment, celebra Claudine-Alexandrine de Tencin avea şaizeci de ani, reuşise să lase în urma ei un lung şir de scandaluri şi făcuse din salonul ei, frecventat de Fontenelle, Marivaux, Montes-quieu, Helvetius, centrul intelectual cel mai însemnat al capitalei. Dar ceea ce o preocupa în mod deosebit pe fosta stareţă era cariera fratelui ei, cardinalul Tencin, de care o lega o foarte puternică afecţiune. Protejat de Fleury şi admis, după o misiune strălucită la Roma, ca membru al Consiliului cu rang de ministru fără portofoliu, Tencin crezuse că va putea lua locul bătrânului cardinal. In realitate, nu numai că lucrurile nu se desfăşuraseră aşa, dar Ludovic al XV-lea nu-l aprecia deloc. In vreme ce Tencin părea dispus să se întoarcă în dioceza lui de la Lyon, sora lui nu se dăduse bătută şi pusese în mişcare o strategie complexă de alianţe. Se adresase ducelui de Richelieu, fostul ei amant şi vechi prieten, implorându-l să facă presiuni asupra favoritei, ca s-o convingă să uzeze de influenţa ei ca regele să-l accepte pe Tencin. Odată ajuns la putere, cardinalul avea să facă front comun cu protectoarea lui împotriva lui Maurepas şi avea să-i deschidă lui Richelieu uşile Consiliului.

Dar această ţesătură de ambiţii nu se baza numai pe interesele fiecăruia dintre membrii trioului, ci şi pe o preocupare comună: Franţa era o ţară lăsată de izbelişte, unde domnea nevolnicia, oportunismul, corupţia şi care risca să „să sară în aer”. Politica de susţinere a împăratului Carol al VII-lea de Bavaria, căruia Austria i-l contrapunea pe soţul Mariei Tereza, se îndrepta spre un eşec răsunător din cauza insuficientelor forţe desfăşurate şi a incapacităţii comandanţilor. „Ştirile care parvin din Bavaria sunt tot mai proaste”, îi scria doamna de Tencin lui Richelieu, care, la rândul său, îi spunea lui Marie-Anne: „După cum ştiţi, nu se fac decât prostii; şi eu cred că se vor face tot mai multe, până când, în cele din urmă, o să vină o răsturnare de situaţie. Se vorbeşte chiar că regele evită până şi să fie informat despre ceea ce se întâmplă şi că ar fi afirmat că e mai bine să nu ştii nimic decât să primeşti veşti neplăcute. Cât sânge rece!”. Cuvinte profetice, având în vedere că la 29 iunie 1743, în timpul operaţiunilor de retragere din Bavaria, neînţelegerile dintre generali şi indisciplina soldaţilor le-au îngăduit austriecilor să impună Franţei sângeroasa înfrângere de la Dettingen.

În ciuda neîncrederii ei iniţiale şi a reputaţiei dubioase a doamnei de Tencin, Marie-Anne se lăsase încetul cu încetul antrenată în jocul politic al celor doi complici, convinsă fiind că avea o misiune de îndeplinit: îi revenea ei sarcina să-l determine pe rege să pună capăt ezitărilor, să se impună în faţa miniştrilor săi, să ia energic în mână treburile statului şi să preia conducerea armatelor sale. Aşa cum făcuse la timpul ei sora Pauline, ducesa de Châteauroux începu să se intereseze de toate numirile şi să se amestece în negocierile care se purtau cu Prusia pentru campania militară din 1744 – în aşa măsură, încât primi de la Frederic al II-lea o scrisoare de mulţumiri pentru contribuţia ei la „strângerea legăturilor durabile ale unei alianţe eterne”. Nu-i dădea pace lui Ludovic al XV-lea, îndemnându-l zilnic la acţiune: „O să mă ucideţi, doamnă” se plângea regele, „întocmai, sire, trebuie ca un rege să moară ca să poată reînvia.”

În martie 1744, Franţa declara oficial război Angliei şi, o lună mai târziu, reginei Boemiei şi a Ungariei, iar la 3 mai 1744 Ludovic al XV-lea pleca să-şi asume comanda supremă a armatei, care avea ca prim obiectiv invadarea Flandrei catolice, ce aparţinea Mariei Tereza. Reginei, care, neîndrăznind să-i vorbească, îi ceruse în scris permisiunea de a-l urma, îi răspunse că din raţiuni de economie era preferabil ca ea să rămână la Versailles. Cât despre Delfin, ar fi fost deplasat să se expună unor riscuri înaintea căsătoriei sale, prevăzută pentru anul următor.

Campania începu sub cele mai bune auspicii: sosit la Lille în entuziasmul armatei şi al populaţiei, regele îi învinse imediat pe Wervik şi pe Menin şi dădu ordin mareşalului de Noailles să se îndrepte spre Ypres. La 8 iunie, când se întoarse la Lille, i se alăturară, spre nedumerirea generală, ducesa de Châteauroux şi sora acesteia, ducesa de Lauraguais.

Deşi toţi prietenii ei dezaprobaseră o asemenea iniţiativă, Ma-rie-Anne îi smulsese lui Ludovic al XV-lea permisiunea de a-l urma. Tot mai geloasă, suporta cu greu ideea unei lungi despărţiri şi se temea că-şi pierde ascendentul asupra lui. Şi-apoi, cum să reziste ispitei de a împărtăşi cu regele succesele unui război pe care ea îl dorise atât de tare şi ce ocazie mai bună avea de a mărturisi public forţa iubirii sale pentru suveran şi pentru Franţa? Gândul îi zbura probabil la campania militară pe care o dusese tot în acele locuri Ludovic al XlV-lea, având în suita lui trăsura în care se aflau regina şi doamnele de La Valliere şi de Montespan… Cu diferenţa că, de această dată, ea avea privilegiul de a fi singura care să-l însoţească pe rege.

Francezii, însă, se schimbaseră mult faţă de epoca Regelui Soare. Poveştile de alcov ale lui Ludovic al XV-lea cu surorile Mailly-Nesle scandalizau de multă vreme opinia publică şi soldaţii erau mândri să-şi rişte viaţa pentru un rege războinic, nu pentru un sultan înamorat. Primite cu o ostilitate ce se manifesta prin cuplete obscene şi comentarii insultătoare, cele două ducese se instalară într-un edificiu legat cu acest prilej printr-o galerie de palatul unde locuia suveranul. Pentru a evita să aţâţe şi mai mult nemulţumirea trupelor, regele plecase singur la Ypres şi tot singur vizitase principalele oraşe ale Flandrei. Apoi se deplasase în Alsacia, unde se deschisese un nou front, dar, de data aceasta Marie-Anne refuzase să se despartă de el. La fiecare etapă, suveranul şi amanta lui erau găzduiţi în edificii separate, comunicând între ele prin coridoare construite special, iar primirea era mereu aceeaşi: aplauze pentru rege şi insulte pentru favorită. La 4 august, perechea ajunsese la Metz; sătui să se ascundă mereu şi obişnuiţi deja cu antipatia populară, suveranul şi amanta lui lăsară deoparte orice prudenţă şi petrecură cea mai mare parte din timp împreună. Nu-şi puteau închipui că zilele dragostei lor erau numărate.

Duminică 9 august Ludovic al XV-lea se trezi cu febră şi cu o puternică durere de cap; în zilele următoare, cu toate luările de sânge, vomitivele şi purgaţiile, starea lui continuă să se înrăutăţească. Pe 11 seara, La Peyronie, primul chirurg al regelui, credincios favoritei, care până atunci minimalizase situaţia, crezu de datoria lui să-i spună lui Francois de Fitz-James, episcop de Soissons şi Mare Capelan al regelui, că era îngrijorat pentru viaţa suveranlui.

Încă de la începutul bolii, Marie-Anne şi sora ei rămăseseră neclintite la căpătâiul lui Ludovic şi, cu ajutorul lui Richelieu, tare pe poziţia lui de prim gentilom al camerei, interziseseră oricui să se apropie de suveran. Chiar şi principii de sânge şi marii ofiţeri ai coroanei nu puteau intra în camera bolnavului decât atunci când se oficia slujba religioasă.

Barajul era destinat să nu permită nimănui să-l informeze pe rege de pericolul în care se găsea, căci aceasta l-ar fi făcut să se spovedească şi, prin urmare, să se despartă de favorită.

În dimineaţa zilei de 12 august, la rugăminţile fierbinţi ale episcopului de Soissons, Ludovic refuză spovedania, spunând că se simţea prea slăbit şi confuz pentru aşa ceva. După-amiaza, totuşi, păru că-l cuprinde angoasa şi-i spuse, suspinând, doamnei de Châteauroux că poate ar fî bine să se despartă. Şi, întrucât starea bolnavului continua să se înrăutăţească, favorita şi Richelieu nu se mai putură împotrivi ca principii de sânge şi înalţii funcţionari din suită să intre liber în cameră. Venise în sfârşit momentul pentru Marele Capelan şi pentru episcopul de Metz să restabilească autoritatea Bisericii şi să-l determine pe rege să facă un act exemplar de pocăinţă.

În dimineaţa zilei de 13, Ludovic ceru Marelui Şambelan să-l cheme pe confesor. La sosirea părintelui Perusseau, ducesa de Châteauroux se retrase împreună cu sora ei într-o cameră de lângă cea a bolnavului, aşteptând neliniştită să-şi cunoască soarta. In cele din urmă, uşa se deschise larg şi episcopul de Soissons tună: „Doamnelor, regele vă ordonă să plecaţi neîntârziat”. Anunţată public, concedierea nu putea să fie mai umilitoare; şi totuşi, pentru favorită ce era mai rău încă nu se consumase.

Imediat după alungarea celor două surori, Marele Capelan dădu ordin să fie distrusă galeria care lega palatul unde stătea doamna de Châteauroux de cel al regelui; în zorii zilei următoare nu mai era nici urmă de galerie, „în aşa măsură, scria de Luynes, încât cei care-o văzuseră în ziua dinainte şi în cele precedente puteau să creadă că se înşelaseră”. Aflând că cele două ducese se mai aflau încă în oraş, Soissons se opuse ca regele să primească împărtăşania şi porunci ca toate tabernacolele din biserici să fie închise până când concubina nu dispărea de-acolo. Regele îi puse în vedere lui Marie-Anne să părăsească imediat oraşul. Dar nici plecarea nu avea să se dovedească uşor de realizat.