Benedetta Craveri

În atmosfera efervescentă a saloanelor Capitalei de la sfârşitul Frondei, tânăra provincială dobândi deplina conştiinţă a vocaţiei sale mondene şi fu nevoită, totodată, să ia act de faptul că, lipsită de zestre cum era, nu avea altă posibilitate de a scăpa de tutela familiei Neuillan decât intrarea într-o mănăstire. Dar Francoise nu înţelegea să treacă de la o sclavie la alta şi voia cu orice preţ să fie stăpână pe viaţa ei. Şi astfel, la numai şaisprezece ani, prinse din zbor singurul prilej de evadare pe care soarta i-l oferea şi acceptă propunerea de căsătorie a lui Paul Scarron, un scriitor cu douăzeci şi cinci de ani mai mare ca ea, plin de datorii, libertin declarat şi paralizat de o artrită deformantă. Descrierea pe care el însuşi o făcea despre sine nu îngăduie nici o iluzie asupra înfăţişării sale: „Gambele şi coapsele formează… Un unghi ascuţit, coapsele şi trunchiul un altul, şi capul îmi stă aplecat asupra pântecelui, aşa că în ansamblu semăn cu litera Z. Am braţele, gambele şi mâinile chircite şi reprezint un compendiu al mizeriei umane”.

Pe lângă fizicul lui respingător, Scarron era irascibil, avea gustul provocării verbale şi, atât în viaţa obişnuită, cât şi în scris, recurgea adesea la un limbaj trivial şi la o revărsare de cuvinte obscene. In schimb, era strălucit, cult, amuzant şi întreg Parisul îşi dădea întâlnire la Hotel de l'Impecuniosite, cum îşi botezase el casa, pentru a-l admira pe le roi du burlescque în acţiune.

Dacă pentru Francoise căsătoria cu Scarron reprezenta o loterie şi pentru scriitor ea comporta riscuri. Fata asta drăguţă, care, atunci când se aplecase pentru prima dată asupra scaunului său de paralitic, nu-şi putuse stăpâni lacrimile, avea oare să-i aducă puţină mângâiere sau avea să-i sporească suferinţele înşelându-l şi acoperindu-l de ridicol? Era evident pentru oricine că scriitorul nu avea să fie în stare să consume căsătoria şi când, în momentul nunţii, preotul îi pusese problema, Scarron suscitase ilaritatea celor prezenţi declarând că „treaba asta îi privea în exclusivitate pe el şi pe doamna”.

Francoise îşi înfruntă cu o calmă determinare noua existenţă. Nu ştim dacă starea fizică a soţului ei o scutea cu adevărat de orice formă de intimitate conjugală sau dacă, aşa cum se bănuia, căsătoria ei „albă” tindea mai degrabă spre un cenuşiu murdar. E sigur însă că avea grijă de el fără să arate nici cel mai mic dezgust, că nu făcea caz de glumele şi de violenţele lui de limbaj şi că-i ţinea departe pe oaspeţii prea îndrăzneţi, refugiindu-se în spatele unei politeţi rezervate. Ea însăşi avea să mărturisească, la bătrâneţe, ce motivaţie imperioasă o îndemnase către o purtare atât de virtuoasă: pentru cineva ca şi ea, care suferise din fragedă copilărie tot felul de umilinţe nu era nimic mai important decât să-şi câştige respectul oamenilor, o „reputaţie frumoasă”, şi nu exista sacrificiu de care să nu se simtă în stare pentru a şi le asigura.

„Nu mă interesa de nici un fel bogăţia, va scrie Frangoise la bătrâneţe, dar voiam onoarea.” Şi pentru a-şi urma drumul n-ar fi putut alege un loc mai bun decât acel Hotel de l'Impecuniosite: „Casa lui Scarron, scrie Segrais, era locul de întâlnire a tot ce era mai educat la curte şi a tuturor talentelor celor mai strălucite ale Parisului”: în rue Neuve Saint-Louis, în Marais, boema literară se întâlnea cu scriitorii afirmaţi, ex-frondiştii cu slujitorii leali ai coroanei, înalta finanţa cu nobilimea de capă şi spadă; iar prezenţa lui Frangoise lângă paraliticul asupra căruia se aţinteau toate privirile nu putea trece neobservată. „In afară de faptul că era foarte frumoasă, de o frumuseţe care nu te oboseşte, îi scria cavalerul de Mere, arbiter elegantiarum al lumii bune pariziene, ducesei de Lesdiguieres, pe atunci autoritate indiscutabilă în materie de bune maniere, e blândă, recunoscătoare, rezervată, fidelă, modestă, inteligentă şi, culme a felului de a fi plăcut, se foloseşte de spiritul ei numai pentru a înveseli şi a se face iubită. Ceea ce apreciez la o persoană atât de tânără este că toţi admiratorii sunt bine primiţi, cu condiţia să fie persoane de calitate. Urmând această regulă, nu mi se pare că riscă mari pericole, cu toate că bărbaţii cu cea mai mare prestanţă şi cei mai puternici de la curte şi din lumea finanţelor o ţin sub asediu. Aşa cum o cunosc, vor fi numeroase asalturile la care va rezista înainte să capituleze. Iar faptul că pare atât de liberă şi că atrage atâţia curtezani nu trebuie să facă pe nimeni să spere că ar putea s-o dovedească: e numai un semn al siguranţei ei de sine şi al faptului că ştie perfect cum să se poarte. Ceea ce mă supără la ea, nu vi-o ascund, este că se arată prea devotată obligaţiilor ei.”

Rigoarea morală a tinerei doamnei Scarron nu avea aşadar nimic care să respingă şi era învăluită în toate graţiozităţile culturii „preţioase” pe atunci la modă. In deceniul următor Frondei (1652-1662) – anii căsătoriei lui Frangoise cu Scarron – Parisul cunoscu într-adevăr una din stagiunile sale mondene cele mai intense sub semnul galanteriei. Vechiul cod aristocratic al amorului curtenesc suferi o ultimă metamorfoză şi cedă locul unei dorinţe generalizate de a plăcea. Bărbaţii, nu mai puţin decât femeile, erau chemaţi şi ei să facă din ficţiunea amoroasă un joc colectiv menit să genereze armonie şi să consolideze coeziunea socială a unei societăţi în transformare. A captiva, a se face plăcuţi, a se face interpreţii dorinţelor altora erau imperative comune tuturor celor care se recunoşteau în morala mondenă a ceea ce se numeşte honnetete.

La doamna Scarron, perfecta adecvare la modelul galanteriei nu asculta numai de dorinţa de a obţine recunoaşterea socială, ci corespundea şi convingerilor ei de „preţioasă”: pentru prima dată în civilizaţia occidentală un grup de femei reflecta în chip sistematic asupra specificităţii condiţiei feminine şi, conştient de propriul „preţ”, adică de propria valoare specifică, revendica dreptul de a decide asupra propriei vieţi. Căsătoriilor impuse, naşterilor nedorite, unei educaţii cu mari carenţe, „preţioasele” le contrapuneau bucuriile caste, dar prin asta nu mai puţin intense, suscitate de ceea ce se numea amitie amoureuse şi de plăcerile reflecţiei intelectuale, invitându-i pe bărbaţi să le urmeze în asceza lor. Era vorba, desigur, despre aspiraţii incompatibile cu ordinea patriarhală şi, prin urmare, imposibil de realizat în interiorul familiei; sfera mondenă era deci cea în care „preţioasele”, sigure de poziţia privilegiată ce le fusese recunoscută de morala nobiliară, puteau să uite condiţia lor de inferioritate juridică, să pretindă respectul ce li se cuvenea, să corecteze trivialitatea vieţii cotidiene, printr-un limbaj epurat şi extrem de metaforic, să facă legea în materie de gust şi de bune maniere. Regenţa Anei de Austria şi influenţa exercitată atunci de un număr de mari doamne în sferele înalte ale puterii, precum şi locul pe care femeile erau pe cale să şi-l câştige în lumea literelor, au sfârşit prin a provoca iritare şi ostilitate faţă de „preţioase”, devenite ţinta unei campanii satirice virulente, începând cu geniala luare în derâdere din Preţioasele ridicole a lui Moliere. Apoi, la începutul domniei personale a lui Ludovic al XlV-lea, curtea întoarse definitiv spatele „sectei”, care se refugie într-o clandestinitate prudentă.

Apărută pe scena mondenă în momentul în care, mulţumită mai ales medierii unei scriitoare de excepţie precum domnişoara de Scudery, ideologia „preţioaselor” părea să poată coexista armonios, sau chiar să se identifice cu estetica galanteriei, Francoise avea să se recunoască, fatal, în programul „sectei”. Dar a fi sigură de sine, a nu ceda chemării simţurilor, a citi, a se cultiva, a se bucura de satisfacţiile curate ale vieţii intelectuale, a se impune admiraţiei pentru ceea ce valora efectiv, reprezenta pentru doamna Scarron un ideal de înţelepciune care, dincolo de cultura „preţioasă”, îşi avea rădăcinile în stoicismul eroic exaltat de teatrul lui Corneille şi în tradiţia epicureană scumpă gândirii libertine. Şi era de asemenea o disciplină în stare să-i asigure singura formă de autonomie la care putea efectiv aspira.

Adevărata libertate sosi pentru Frangoise în octombrie 1660, odată cu moartea soţului ei. Credincios sieşi până la sfârşit, în ciuda groaznicelor dureri care îl torturau, Scarron nu încetase niciodată să râdă şi se despărţise de viaţă cu un epitaf plin de graţie: Trecătorule, nu fă zgomot aici: /Ai grijă să nu-l trezeşti, /Căci iată prima noapte/In care bietul Scarron aţipeşte.”

Bătrânul libertin lăsa în urmă, printre numeroasele lui scrieri, o adevărată capodoperă, Le Roman Comique şi o mulţime de datorii. Imediat după moartea lui, soţia sa abandonă Hotel de l'Impecuniosite în mâinile creditorilor, luând cu sine doar câteva obiecte personale. La douăzeci şi cinci de ani, după ce petrecuse opt din ei ca să îngrijească un soţ invalid, Francoise se găsea în aceeaşi stare de mizerie dinaintea măritişului, dar de data aceasta ştia cum să se descurce şi condiţia de văduvă o elibera de orice dependenţă. Mai mult, acum cunoştea lumea şi era foarte frumoasă. Asupra acestui fapt, toate mărturiile sunt de acord: „Avea o înfăţişare încântătoare, era mai înaltă decât media şi bine proporţională, faţa de un oval frumos, o carnaţie frumoasă, deşi puţin închisă, cu un colorit fin, ochi mari negri, foarte frumoşi, părul şi el negru ca pana corbului, gura mai degrabă mare, de un roşu aprins şi cu dinţi frumoşi, nasul bine modelat, sâni frumoşi, braţe şi mâini frumoase… Pe scurt, o evlavioasă mai degrabă apetisantă”.

„Evlavia” lui Francoise era în primul rând o opţiune strategică. Vădura lui Scarron, care se gândise din timp să se pună sub protecţia partidei evlavioşilor, obţinu o pensie de la Ana de Austria, se dedică operelor de caritate şi, folosindu-şi capitalul de cunoştinţe dobândit la Hotel de l'Impecuniosite, îşi începu ascensiunea mondenă în înalta societate pariziană. Amabilă, disponibilă, spirituală, Francoise atrăgea bărbaţii cu frumuseţea şi le liniştea pe femei cu virtutea sa. Poseda în cel mai înalt grad arta de a plăcea fără a se compromite, de a fi extrem de sociabilă, rămânând totuşi de nepătruns. Toată lumea ştia că nu rămăsese insensibilă la curtea asiduă a frumosului marchiz de Villarceaux, dar nimeni n-ar fi putut spune care din cei doi, preţioasa ori libertinul, avusese ultimul cuvânt; singurul lucru sigur era că Francoise ştiuse să cucerească inima marchizei de Villarceaux. Şi nici măcar prietenia ei cu Lenclos, celebra curtezană care scandaliza atât de mult partidul cuvioşilor, deşi prilejuise unele întrebări asupra naturii relaţiilor nu-i umbrise reputaţia. Ninon declarase, se pare, lui Saint-Edmond: „Scarron era prietenul meu, nevastă-sa mi-a procurat mii de plăceri cu conversaţia ei, dar, cu timpul, am găsit-o prea stângace pentru amor”.

După ce câştigase bunăvoinţa ducilor de Richelieu şi d'Albret şi ale soţiilor acestora şi devenise prietenă intimă cu marchiza de Montchevreuil, Frangoise îşi văzu deschise toate uşile lumii bune pariziene. Mai târziu îşi va aminti de acele vremuri – când nu-şi dorea altceva decât „să fie un personaj frumos şi ca honnetes gens să-i dea încuviinţarea” – ca de cele mai bune din viaţa ei. În fiecare seară cina la marchiza de Sevigne, sau la doamna de Coulanges; cu acest prilej, conversa cu doamna de La Fayette şi cu La Rochefou-cauld, cu Guilleragues şi cu abatele Tetu şi era admirată pentru „spiritul ei amabil şi minunat de cinstit”, pentru capacitatea ei de a povesti, pentru marele tact cu care „ştia să aduleze”. Tocmai aceste calităţi îi vor asigura doamnei Scarron prietenia doamnei de Montespan încă înainte ca marchiza să devină amanta regelui.

Francoise şi Athenais se întâlniseră la Hotel d'Albret şi deveniseră prietene într-un echilibru precar între admiraţie şi rivalitate. Ceea ce le unea, peste diferenţa de condiţie socială, era pasiunea comună pentru duelul verbal practicat cu armele inteligenţei, fineţei, ironiei şi eleganţei: în văduva Scarron imbatabila Mortemart descoperise o adversară demnă de ea. Dorinţa de a străluci a Iui Francoise nu era probabil mai puţin intensă decât cea a lui Athenais, de vreme ce confesorul ei îi atrăgea atenţia: „Sunteţi obsedata de propria voastră inteligenţă. Dacă nu mi-ar fi milă de aceasta slăbiciune, ar trebui să vă poruncesc ca mâine, la Hotel Richelieu, s-o lăsaţi pe doamna de Montespan să strălucească singură, fără să-i ţineţi piept”. Niciuna dintre cele două doamne nu şi-ar fi putut închipui atunci că peste doar câţiva ani rivalitatea lor avea să se transforme într-o ură implacabilă.

În 1668, pentru a-şi consolida cumpătarea mondenă şi a se pune la adăpost de ispite, Francoise se încredinţase unui îndrumător spiritual: alegerea ei se orientase spre austerul abate Gobelin. Sincer credincioasă, devotată preceptelor Bisericii, nu reuşea totuşi să facă din credinţă centrul de greutate al vieţii sale şi, mai mult se temea de Dumnezeu decât să-L iubească.

Cu încuviinţarea lui Gobelin, Frangoise începu un nou capitol din viaţa ei, acceptând, în primele luni ale lui 1670, să se ocupe de copiii regelui şi ai doamnei de Montespan. Primul dintre aceştia, care văzuse lumina zilei în primăvara lui 1669 şi avea să moară la numai trei ani, fusese deja încredinţat unei doici, dar al doilea, ducele de Mâine, îi fu pus în braţe abia născut; tot aşa se întâmplă, într-un ritm aproape anual, cu contele de Vexin, cu domnişoara de Nantes şi domnişoara de Tours. Aşa cum am mai spus, de teama represaliilor din partea marchizului de Montespan, existenţa copiilor trebuia să fie ţinută ascunsă, aşa că între 1670 şi 1674 Franţoise avea să fie constrânsă să ducă o viaţă dublă: frecventa în continuare saloanele Capitalei, evitând întrebările stânjenitoare şi punând să i se ia sânge ca să nu roşească, dar îşi păstra cea mai mare parte din energie pentru a organiza viaţa micuţilor ei protejaţi, chinuiţi, între altele, de diferite probleme de sănătate. Ludovic al XlV-lea, care se preocupa mult mai mult decât Athenais de copii, obişnuia să facă incognito incursiuni în casa izolată de la periferia Parisului, unde fusese plasată acea nursery şi în cele din urmă începu să se intereseze şi de doică.

„La început, regele se simţi mai degrabă respins decât atras de doamna de Maintenon, avea să precizeze doamna de Caylus în Memoriile sale, dar această antipatie se datora unui fel de teamă faţă de talentul ei şi faptului că o bănuia de a fi pătrunsă de spiritul „preţios„ de la Hotel Rambouillet, pe care Hotel d'Albret şi Hotel Richelieu, unde ea strălucea, îl imitau şi îl continuau… Curtea lua în derâdere acele cercuri de oţioşi ocupaţi numai cu analizarea unui sentiment şi cu evaluarea unei opere literare. Şi doamna de Montespan, în ciuda plăcerii pe care o încercase în trecut de pe urma acelor conversaţii, le ridiculiza ca să-l amuze pe rege.”

Ceea ce avea să-i schimbe atitudinea a fost în primul rând devotamentul cu care doamna Scarron se ocupa de copiii lor. Francoise iubise întotdeauna copiii şi mai avusese şi înainte grijă de cei ai marchizei d'Heudicourt, una dintre doamnele de onoare ale Mariei Tereza, care, tocmai în temeiul experienţei sale personale, o recomandase lui Athenais. Tandreţea maternă pe care o arăta micilor creaturi, a căror deplină responsabilitate îi fusese încredinţată, era, în epocă, un sentiment destul de puţin răspândit în lumea aristocratică şi cu atât mai puţin în familiile regale. Dar suveranul care, dimpotrivă, încercase toate bucuriile acestui sentiment şi care o răsplătise pe Ana de Austria „cu o afecţiune mult mai mare decât cea pe care vlăstarele de rangul lui obişnuiau s-o nutrească pentru mamele lor”, rămase impresionat: „Ştie să iubească frumos; este plăcut să fii iubit de ea”, avea să observe regele.

II impresionase şi demnitatea, şi siguranţa calmă cu care guvernanta îi primea vizitele. Doamna Scarron nu făcea nimic ca să se pună pe ea în evidenţă: ceea ce o interesa era binele copiilor. In ciuda faimei ei de „preţioasă”, în conversaţiile pe care le avea cu suveranul nu încerca să fie spirituală, amuzantă, sclipitoare, afectată, ca Athenais; la ea, meşteşugul cuvântului se afla în slujba bunului simţ şi al cumpănirii şi era însoţit de o extremă discreţie. Aşadar, doamna Scarron apărea, probabil, regelui surprinzător de diferită faţă de celelalte femei, alături de care era obişnuit să trăiască. Nu era impulsivă şi capricioasă ca doamna de Montespan, nici docilă ca domnişoara de La Valliere, nici ambiţioasă şi gata să i se ofere precum numeroasele doamne de la curte, care se întreceau în a-i atrage atenţia. De aceea, el încerca o anumită curiozitate faţă de acea femeie singulară, care, nepoată a unui camarad de luptă al marelui său strămoş Henric al IV-lea şi soţie a unui scriitor libertin, după ce recoltase succese în lumea bună, se dedica acum copiilor lui ca unui sacerdoţiu. Dar impresia de blândeţe şi calm pe care o iradia fiinţa ei nu ascundea oare o voinţă de fier şi o mândrie ieşită din comun?

Şi totuşi, pentru că nu stătea în obiceiul suveranului să arate interes pentru o femeie fără a o dori, fie chiar şi în treacăt, iar frumuseţea brună a văduvei de treizeci şi patru de ani trebuie s-o fi făcut şi mai atrăgătoare, Ludovic nu făcuse un mister din poftele lui.

Era greu să rezişti fascinaţiei Regelui Soare şi ştim sigur că doamna Scarron era sensibilă la prestanţa lui fizică. Francoise fusese orbită de Ludovic al XlV-lea când, cu zece ani în urmă, de la o fereastră de pe rue Saint-Antoine, unde se găsea împreună cu biata Maria Mancini, a cărei prietenă era, îl văzuse intrând în Paris împreună cu soţia sa. „Nu cred să existe cineva mai frumos, îi scrisese ea marchizei de Villarceaux, şi aseară cred că regina s-a dus la culcare foarte mulţumită de soţul pe care şi l-a ales.”

Dar „a merge la culcare” era singurul aspect al dragostei pe care o adevărată „preţioasă” nu înţelegea să-l ia în consideraţie şi doamna Scarron, care era maestră în arta de a se sustrage fără a răni vanitatea adoratorilor ei, se expuse dificilei încercări de a-l convinge pe Ludovic să se limiteze doar la plăcerile conversaţiei. De data aceasta însă, fu silită să ia în seamă şi propria-i slăbiciune şi pentru a găsi puterea de a rezista aplică „cele două principii a căror eficacitate o experimentase deja: să privească dincolo de plăcerea imediată şi să aprecieze dacă ceea ce putea ea accepta se potrivea cu proiectele ei de viitor”. Corespondenţa cu abatele Gobelin dezvăluie totuşi tulburarea crescândă a lui Francoise, teama de a se lăsa copleşită de evenimente şi conştiinţa precarităţii condiţiei sale. Şi când, în decembrie 1673, Ludovic al XlV-lea îşi recunoscu odraslele făcute cu doamna de Montespan şi le chemă la curte, lăsă în seama confesorului ei să decidă dacă trebuia sau nu să-şi continue serviciul.

Era în 1674, anul în care domnişoara de La Valliere se retrăgea la mănăstirea Cârmei şi în care partida evlavioşilor îşi începea lupta pentru a-l readuce pe Ludovic al XlV-lea pe calea cea dreaptă: abatele Gobelin socoti aşadar nimerit ca o persoană de încredere precum doamna Scarron să supravegheze educaţia religioasă a micilor prinţi recunoscuţi; de aceea, hotărî să-şi supună penitenta la o încercare ce se anunţa pentru ea plină de primejdii.

La curte, Francoise trebui mai întâi să-şi măsoare puterile cu doamna de Montespan. De când recunoaşterea copiilor ei îi consolidase poziţia de favorită, Athenais le dădea o atenţie mai mare, ceea ce o făcu să intre repede în conflict cu guvernanta. Ciocnirile cele mai violente priveau sănătatea copiilor şi îndeosebi dificultăţile motorii ale ducelui de Mâine, ce suferea de o gravă deformare la şold. Doamna de Montespan, care nu suporta imperfecţiunile fizice, continua să-l supună la torturile inutile ale unor şarlatani, dar în cele din urmă Francoise câştigă şi, în octombrie 1675, după multe luni de tratament într-o staţiune termală din Pirinei, îşi făcu intrarea triumfală în camera regelui de la Saint-Germain-en-Laye ţinându-l de mână pe „Mignon”, în sfârşit capabil să meargă singur. Succesul călătoriei nu reduse tensiunea dintre amanta oficială şi guvernantă şi nu reuşi nici să „transforme inimile”, deoarece adevărata problemă era acum prietenia regelui pentru doamna Scarron. Nu numai că el avu grijă de independenţa ei economică printr-o serie de donaţii importante, dar o şi ridică la rangul de marchiză de Maintenon, după numele moşiei unde se afla castelul pe care ea îl cumpărase în apropiere de Paris. Dar îi cedase Frangoise cu adevărat regelui (aşa cum susţin unii biografi), chiar dacă în fugă în vara lui 1674? Desigur, Athenais avusese naivitatea să se încreadă prea mult în virtutea prietenei sale; cât despre aceasta, era mai mult decât conştientă de riscurile la care o expunea o eventuală cedare: a capitula însemna a coborî de pe piedestal, a se pune într-o poziţie de slăbiciune faţă de rivală şi, foarte probabil, a-şi pierde stima regelui. Doamna de Maintenon ştia că legătura lui Ludovic cu Athenais intrase într-o fază de oboseală; dar regele era un om comod şi, dincolo de faptul că era mama copiilor lui, marchiza constituia una din axele în jurul căreia se rotea complexul angrenaj al vieţii de la curte. Când, însă, în toamna lui 1678, cele două foste prietene au fost constrânse să facă front comun împotriva domnişoarei de Fontanges, diferenţa dintre reacţiile lor fu lămuritoare. In faţa fulminantei ascensiuni a noii venite, Athenais îşi pierdu capul, pe când Francoise se dovedi de un calm olimpian. In aprilie 1680, când regele decise să acorde domnişoarei de Fontanges titlul de ducesă, doamna de Sevigne, care lua totdeauna pulsul adevărat al situaţiilor, raporta fiicei ei din depărtare că „Montespan nu face altceva decât să plângă”, ultragiată, desigur de favoarea obţinută de fata cea blondă, dar şi mai mult de prietenia profundă pe care regele o arăta doamnei de Maintenon, împreună cu care petrecea după-amiezi întregi. E mai mult ca sigur, de altfel, că în vara precedentă, după opt ani de lupte şi incertitudini, „preţioasa” de patruzeci şi patru de ani se hotărâse să facă pasul cel mare, abandonându-se plăcerilor dragostei.

Cedând lui Ludovic al XlV-lea, doamna de Maintenon era perfect conştientă că făcea un păcat, şi totuşi nu voia să renunţe la a fi fericită cu singurul bărbat în stare să împace în ea aspiraţia către onoare şi idealul iubirii sublime. Reţinerea ei în a face publică favoarea regală, practicile religioase, operele de caritate – toate acestea erau menite să atenueze un scandal de a cărui gravitate îşi dădea seama cea dintâi. Faptul că devenise promotoarea reapropierii dintre Ludovic al XlV-lea şi Maria Tereza este o dovadă a dorinţei ei de a limita cât mai mult posibil efectele unei culpe căreia, de altfel, nu avea nici o intenţie să-i pună capăt. Prin urmare, îşi făcu o regulă „din a urma o conduită opusă celei pe care o văzuse la doamna de Montespan”. La rândul său, regele conta pe susţinerea psihologică şi morală a lui Francoise pentru a depăşi oroarea „afacerii otrăvurilor” şi pentru a-şi repune ordine în viaţă: mulţumită ei putea în sfârşit să-şi împace dorinţele cu propria-i conştiinţă.

Era aşadar un amor „profan” – între două persoane mature şi experte în ale vieţii, care îşi descoperiseră afinităţile şi capacitatea de a se face fericite reciproc – ceea ce doamna de Maintenon şi Regele Soare se pregăteau să trăiască împreună, repropunând formula clasică de amitie amoureuse pentru a se justifica în faţa lumii. Dar, în urma morţii neprevăzute a Mariei Tereza, la 30 iulie 1683, confesorii şi îndrumătorii spirituali aveau să hotărască altfel, iar raporturile dintre ei aveau să sufere prefaceri profunde.

După trei ani de stabilitate, situaţia lui Francoise devenise dintr-odată teribil de nesigură: odată cu dispariţia reginei dispărea şi paravanul care-i permisese doamnei de Maintenon să ascundă relaţia atât cât era necesar pentru a salva aparenţele. Dar Ludovic al IV-lea era prea tânăr ca să renunţe să aibă alături de sine o femeie şi Francoise era prea credincioasă ca să susţină public rolul de concubină. „In timpul călătoriei la Fontainebleau, îndată după moartea reginei, îşi va aminti doamna de Caylus, care avea atunci zece ani, am văzut-o pe doamna de Maintenon într-o asemenea stare de nelinişte, încât mai târziu, gândindu-mă din nou la asta, am înţeles că era pricinuită de o mare incertitudine în legătură cu statutul, cu gândurile, cu temerile, cu speranţele ei… In cele din urmă, către sfârşitul şederii la castel, calmul a înlocuit agitaţia.”