Benedetta Craveri

Curând însă pentru Domnişoara de Fontanges comedia se transformă în tragedie. La numai douăzeci de ani, la 18 iunie 1680, „martiră a plăcerilor regelui”, cum spunea Primi Visconti, „preafrumoasa” muri la naştere. Ludovic al XlV-lea încetase deja de câteva luni să se mai intereseze de ea şi numai stupiditatea o împiedicase pe biata fată să-şi dea seama de asta. Amintirea ei avea să fie încredinţată numelui unei pieptănături: „a la Fontanges”: într-o zi, pe când galopa în pădurea de la Fontainebleau, părul i se despletise la atingerea de ramurile pomilor şi, fără ca ea să-şi fi dat seama, panglica pe care o purta în păr alunecase în faţă, aşezându-i-se pe frunte; regele găsise treaba asta încântătoare şi capriciul întâmplării devenise modă.

Dar Athenais nu mai putea să-şi facă iluzii asupra viitorului. Ştia că legătura ei cu bărbatul cu care avusese şapte copii se încheiase iremediabil. Regele Soare se pregătea, de altfel, pentru o nouă metamorfoză, ultima din viaţa lui, de data aceasta nu sub efectul „spiritului Mortemat”, ci dus de mână de doamna de Maintenon. Însă la convingerea Regelui Soare asupra necesităţii de a întoarce definitiv pagina avea să contribuie într-o bună măsură aşa-zisa „afacere a otrăvurilor”.

Afacerea otrăvurilor.

La momentul 1680, după două decenii de domnie, Ludovic al XlV-lea putea să se considere, cu îndreptăţită mândrie, monarhul cel mai puternic din Europa. Supremaţia politică, militară, artistică şi lingvistică a Franţei era acum o realitate şi noul palat de la Versailles iradia o imagine a regalităţii fără egal. Şi totuşi, aflat în culmea gloriei, Regele Soare a fost nevoit să constate că Franţa risca şi un alt record, mult mai puţin de invidiat, acela al sacrilegiului, al superstiţiilor şi al crimei.

Ceea ce avea să rămână în istorie sub numele de „afacerea otrăvurilor” a fost descoperit din întâmplare, în cursul unei anchete care, plecând de la câteva personaje marginale din lumea fărădelegii, se extinsese treptat la toate straturile sociale. Dorinţa lui Ludovic al XlV-lea de a face lumină asupra întregii poveşti, crearea unui tribunal special, numeroasele arestări, rangul înalt al multora dintre persoanele implicate, durata procesului şi, nu în ultimul rând, întreruperea lui bruscă, aveau să contribuie la alimentarea scandalului, atât în Franţa, cât şi în străinătate. Revelaţiile rezultate din anchetă – se plângea doamna de Sevigne – au oripilat Europa şi „francez” a devenit sinonim cu „criminal”.

La drept vorbind, faptele ieşite la iveală încă din 1676 din procesul Brinvilliers ar fi trebuit să reprezinte un fel de clopoţel de alarmă pentru cei ce vegheau la păstrarea ordinii, dar crimele în chestiune erau atât de abominabile, încât păreau scoase din orice context. Fiică a unui înalt magistrat, soţie a unui ofiţer al regelui, marchiza de Brinvilliers – o fragilă şi foarte agreabilă doamnă de patruzeci şi şase de ani – fusese condamnată de Parlamentul din Paris, adică de Curtea de Justiţie, la pedeapsa capitală – tortură, decapitare şi ardere pe rug – pentru că îşi otrăvise, împinsă de sordide raţiuni de interes, tatăl şi pe cei doi fraţi, intenţionând să facă acelaşi lucru şi cu sora şi cumnatul ei. In afara crimelor, acuzata mărturisise şi excesele ei sexuale, printre care figura nici mai mult nici mai puţin decât incestul. Oribila întâmplare stârnise o mare vâlvă şi la executarea criminalei asistase o mulţime enormă. „Gata; femeia Brinvilliers se află în aerul pe care îl respirăm”, comenta doamna de Sevigne, cu umorul negru a cărui maestră era, şi împreună cu ea, întreaga Franţă răsuflă uşurată pentru a fi scăpat de un asemenea monstru. Nimeni nu-şi putea închipui atunci că acel monstru avea în spatele său o întreagă lume în care folosirea otrăvii era o practică răspândită. Şi totuşi, aceasta este realitatea care avea să apară, puţin câte puţin, după doar un an, cu ocazia unei noi anchete judiciare menite să arunce o umbră sinistră asupra splendidei curţi a Regelui Soare.

Totul a început în februarie 1677 prin arestarea Magdeleinei La Grange, o ghicitoare acuzată că înscenase, cu ajutorul unui preot, o falsă căsătorie cu un bătrân avocat în casa căruia ajunsese să locuiască şi că apoi îl otrăvise ca să-l moştenească. Era vorba despre un banal fapt divers, care n-ar fi suscitat atâta atenţie dacă inculpata n-ar fi cerut o întâlnire cu ministrul de Război, puternicul marchiz de Louvois, pretinzând că era la curent cu un complot ce urmărea uciderea regelui şi a Delfinului. Informat asupra acestui fapt, Ludovic al XlV-lea ordonă transferarea doamnei La Grange din închisoarea de la Vincennes la Bastilia, în general rezervată prizonierilor de stat, încredinţând ancheta unui om de încredere al lui Louvois, Nicolas Gabriel de La Reynie, de zece ani şeful poliţiei din Paris şi responsabil cu siguranţa Capitalei. In ciuda caracterului vag al revelaţiilor deţinutei, care semănau mai degrabă cu un subterfugiu pentru a câştiga timp, La Reynie se convinsese de existenţa unei vaste reţele criminale, ce ameninţa stabilitatea statului şi continuase ancheta fără a omite nici cel mai mic indiciu. Printre primii arestaţi figura cavalerul de Vanens care, deşi se lăuda că poseda secretul fabricării aurului, nu se dădea în lături de la a-şi câştiga existenţa otrăvind la comandă anumite persoane. Urmă apoi o grămadă de ghicitoare, de prezicătoare, de experte în chestiuni amoroase, care până atunci nu avuseseră treabă cu poliţia, dar care se dovediră implicate în activităţi dintre cele mai dubioase, precum vânzarea către clienţii lor de afrodisiace, preparate, elixiruri de dragoste şi, la nevoie, ajutarea clientelor pentru a se descotorosi de gravidităţi nedorite. In situaţii care necesitau soluţii mai drastice – soţi prea brutali, amanţi trădători, rivale de succes – ghicitoarele mai întreprinzătoare mergeau până la a sugera folosirea otrăvurilor.

Odată cu sporirea treptată a numărului persoanelor arestate, Ludovic al XlV-lea decise, la sfatul lui Louvois, instituirea unei comisii formate din paisprezece judecători aleşi dintre vârfurile magistraturii, cu sarcina de a instrui în paralel diferitele procese şi de a le oficia în cel mai mare secret: toate cazurile examinate aveau de-a face, într-un fel sau altul, cu folosirea dezinvoltă a otrăvii şi suveranul nu dorea ca populaţia să fie pusă la curent. Comisia, în care La Reynie avea funcţia de judecător, de procuror şi de coordonator al anchetelor, avea să capete numele de „Camera mortuară”, de la aspectul încăperii unde se întrunea – o sală de la Arsenal, în întregime drapată în negru şi luminată doar de flacăra torţelor.

Dacă, în ciuda înverşunării cu care persevera în cercetări şi a metodelor tendenţioase cu care dirija interogatoriile, şeful poliţiei nu reuşea să strângă probele necesare pentru a-şi ilustra teoria unui complot menit să lovească în suveran, aceasta nu însemna că informaţiile ce se acumulau erau mai puţin terifiante. De la o arestare la alta, de la un interogatoriu la altul, de la o mărturisire la alta, nume mereu noi se adăugau listei celor anchetaţi şi, ceea ce era şi mai rău, pe măsură ce rangul persoanelor implicate devenea mai înalt, crimele denunţate deveneau şi ele tot mai înfiorătoare.

În 1679, prin încarcerarea Mariei Bosse14, a Catherinei Monvoisin, zisă Voisin, şi a lui Adam Coeuret, care-şi luase numele de Lesage (înţeleptul), ancheta ajunse la un punct de cotitură. Noii sosiţi, două prezicătoare şi un magician, care lucraseră împreună şi care acum se acuzau fără milă unul pe altul, mărturisiră că ajutaseră un număr foarte mare de femei să avorteze, că otrăviseră la comandă diferite persoane, că practicaseră magia neagră, că organizaseră ritualuri satanice şi celebraseră liturghii nelegiuite în cursul cărora fuseseră sacrificaţi nou născuţi. Lesage îşi recruta clientele susţinând că se află în contact cu spiritele şi o dovedea folosind un truc foarte eficient. Ii punea pe clienţi să-i aducă o foaie de hârtie sigilată, cu lista dorinţelor lor şi o închidea, în prezenţa lor, într-o cutie de ceară pe care o arunca în foc, unde aceasta exploda. In realitate, înlocuia cutia cu o alta, plină cu salpetru, iar în ziua următoare restituia clientului uluit foaia intactă, nu înainte să fi citit ceea ce era scris pe ea. Nu numai că Lesage câştiga astfel deplina încredere a celor ce-i consultau, dar, fiind acum la curent cu aspiraţiile lor cele mai tainice, era în măsură să-i ţină sub un permanent şantaj. Multe din dorinţele înşirate pe acele foi erau, însă, departe de a fi nevinovate şi Lesage, Voisin şi Bosse, precum şi numeroşii lor complici, erau dispuşi să facă totul ca ele să se înfăptuiască. Dar revelaţiile cele mai neliniştitoare priveau identitatea clienţilor.

De pe vremea Caterinci de Medici teama de otravă, adesea alimentată de numărul mic al medicilor, nu încetase să tulbure imaginarul colectiv, şi chiar în anturajul regal moartea neaşteptată a Gabriellei d' Estrees, în 1599, precum şi, mai recent, aceea la fel de subită a Henriettei a Angliei, în 1670, generaseră nu puţine bănuieli. Cu toate acestea, totul făcea să se creadă că, în Franţa raţionalistă şi carteziană, aflată pe culmile clasicismului, superstiţiile, credinţa în magie, ritualurile satanice nu puteau să supravieţuiască decât în provinciile cele mai îndepărtate, ca rod al ignoranţei populare. Şi iată că anchetaţii puneau în cauză unele dintre persoanele cele mai de vază ale curţii. Printre cei dintâi, ajunse pentru multe luni la Bastilia mareşalul de Luxemburg, foarte apreciat de Ludovic al XlV-lea pentru capacităţile lui militare şi care îi ceruse lui Lesage să-l pună în legătură cu diavolul, pentru a-şi adjudeca gloria pe câmpurile de luptă şi pentru a scăpa de nevastă. Urma contesa de Soissons, nepoata lui Mazarin, sora mai mare a Mariei Mancini, iubirea de tinereţe a lui Ludovic şi supraintendentă a casei reginei, care îi împărtăşise femeii Voisin intenţia de a o otrăvi pe ducesa de La Valliere, care o izgonise din inima regelui. Probele împotriva ei trebuie că erau mai degrabă zdrobitoare, dacă Ludovic al XlV-lea o puse să aleagă între „a merge a doua zi la Bastilia supunându-se rigorilor închisorii şi procesului, sau a părăsi imediat Franţa”. După un consiliu de familie, contesa opta pentru a doua posibilitate şi fugi ascunsă într-o trăsură cu însemnele regale „pentru ca poporul să n-o vadă plecând şi să nu protesteze că nu se făcea dreptate”. Mai sigură de sine, sora ei, ducesa de Bouillon, şi ea apropiată suveranului, se descurcă în chip strălucit. Acuzată că voia să se dezbare de soţul său ca să se mărite cu tânărul ei amant, ducele de Vendome, văr cu regele, ducesa se prezentă la Arsenal la braţul soţului şi al amantului şi, escortată de un mare grup de prieteni, răspunse judecătorilor pe un ton semeţ, declarând că o consultase de două ori pe ghicitoare din pur amuzament şi plecă spunând că nu înţelegea cum oameni atât de inteligenţi puteau să pună întrebări atât de prosteşti.

Indignat de ideea că aceştia şi alţi intimi din cercul său puteau să constituie obiectul unor astfel de acuzaţii, Ludovic îi ordonă lui La Reynie să meargă mai departe cu ancheta fără a ţine seama de rangul nimănui. Lumea privilegiaţilor avea de ce să tremure şi totuşi, tocmai zelul neobosit cu care şeful poliţiei îşi continua cercetările determină împotmolirea anchetei.

În februarie 1680, moartea pe rug a vrăjitoarei Voisin dezlegă brusc limbile celorlalţi deţinuţi aflaţi în aşteptarea judecăţii, care cu toţii o puneau în cauză pe doamna de Montespan, la care Lesage se referise de mai multe ori. Ofensiva fu pornită de Marie-Marguerite Monvoisin, fata doamnei Voisin, care o acuză pe marchiză că se adresase mamei sale în trei împrejurări diferite: îi comandase elixiruri de dragoste ca să-l ţină pe rege legat de ea, cumpărase de la ea otravă în pulbere ca s-o asasineze pe domnişoara de Fontanges şi pe regele însuşi şi participase la liturghii negre. Declaraţiile acesteia, în aparenţă nedemne de crezare, fură confirmate punct cu punct de doamna Filastre, o altă prezicătoare expertă în magie neagră, căzută în plasa lui La Reynie. Potrivit depoziţiei doamnei Filastre, marchiza recursese deseori la meşteşugurile ei ca să-şi procure elixiruri şi poţiuni magice menite să-i păstreze dragostea suveranului. Obsedată de teama că va fi înlocuită de o rivală, doamna de Montespan participase de asemenea la liturghii negre, oficiate pe pântecele ei gol de un sinistru prior numit Guibourg şi însoţite de sacrificarea unui copil abia născut.

Pus la curent cu aceste acuzaţii oribile şi sfâşiat între dorinţa de a afla adevărul şi teama de a o compromite pe Athenais, regele dădu ordin să fie continuate interogatoriile, dar la 14 mai ceru ca dosarul privitor la doamna de Montespan să fie eliminat din actele procesuale, ceea ce îi împiedica, în fapt, pe judecători să-şi continue treaba. In 1709, la moartea lui La Reynie, Ludovic al XlV-lea puse să i se aducă documentele referitoare la marchiză şi le arse el însuşi, fără a şti că şeful poliţiei păstrase rezumatele interogatoriilor care o incriminau pe favorită.

Şi astfel, în 1682 „Camera mortuară” fu dizolvată din voinţa regelui. Vinovaţi sau nu, toţi cei al căror nume fusese pronunţat în legătură cu o posibilă implicare a doamnei de Montespan în „afacerea otrăvurilor” au fost condamnaţi fără proces la carceră pe viaţă şi închişi, în totală izolare, în închisorile cele mai inaccesibile din regat. Comisia se întrunise de 210 ori şi ordonase 319 arestări; aproximativ douăzeci de persoane reuşiseră să fugă şi 194 fuseseră încarcerate; dintre acestea, 34 fuseseră executate şi două muriseră sub tortură. Dar se putea oare afirma cu îndreptăţire că acea incursiune în străfundurile crimei dusese la aflarea adevărului? In ce măsură trebuia să se ţină seama de mărturisirile delincvenţilor fără scrupule, care foloseau orice mijloc pentru a prelungi un proces al cărui final comporta pentru ei o moarte atroce? Şi instituţia însăşi a „Camerei mortuare” nu contribuise oare la deformarea adevărului, aşa cum susţinuse Colbert când Ludovic al XlV-lea îl consultase, în momentul implicării doamnei de Montespan în anchetă? De altfel, intrarea în arenă a celebrului supraintendent, duşman jurat al lui Louvois, demonstrează limpede că „afacerea otrăvurilor” era şi una politică, un scandal folosit de ministrul de Război şi de omul său de încredere, La Reynie, pentru a slăbi grupurile de putere ostile lui, inclusiv pe cel al doamnei de Montespan, rudă şi prietenă a lui Colbert.

Nu ştim la ce concluzii a ajuns Ludovic al XlV-lea. I-a cerut explicaţii doamnei de Montespan? A fost aceasta înştiinţată de pericolul pe lângă care trecuse? Acuzaţiile formulate împotriva ei erau în cea mai mare parte neverosimile, dar putea regele să excludă faptul că, pentru a-l ţine legat de ea, favorita îl făcuse să înghită substanţe respingătoare şi nocive pentru sănătatea lui? Oricare ar fi fost convingerile sale intime, regele nu avea altă opţiune decât să apere reputaţia mamei copiilor săi şi să se protejeze pe sine şi curtea de un scandal de proporţii nemaiauzite.

Dacă „afacerea otrăvurilor” continuă să-i fascineze pe istorici, pe biografi şi pe romancieri, concluziile la care au ajuns cercetătorii rămân extraordinar de divergente. In privinţa rolului jucat de doamna de Montespan în această poveste, odată cu secolul al XlX-lea a apus epoca celor ce susţineau vinovăţia şi mai degrabă cei care-i susţineau nevinovăţia şi-au făcut auzită de atunci înainte vocea. Procesul, susţin aceştia din urmă, urmase dinamica tipică proceselor de vrăjitorie: anchetaţii erau obligaţi să mărturisească sub tortură ceea ce judecătorii se aşteptau să audă; pe de altă parte, acuzaţii aveau tot interesul să cheme în cauză personaje importante pentru a tulbura apele şi a prelungi fazele cercetării. In afară de asta, acuzaţiile împotriva doamnei de Montespan erau pline de incoerenţe, referirile cronologice erau adesea greşite şi îndeosebi faptele care i se imputau erau în substanţă absurde. Cum să crezi că o persoană mândră, inteligentă, cultă, cu solide convingeri religioase şi sigură de sine, aşa cum era favorita, ar fi conceput planuri atât de nebuneşti şi de scelerate? Şi chiar dacă ar fi fost aşa, cum ar fi putut ea, în poziţia în care se afla, să cultive relaţii atât de compromiţătoare fără a stârni bănuieli?

Oricum, nu se poate totuşi ignora faptul că doamna de Montespan ţinea mai mult decât la orice să-şi păstreze ascendentul asupra regelui, că practicile magice nu erau în mod necesar pe atunci incompatibile cu credinţa religioasă şi că nu i-ar fi fost deloc imposibil să menţină contacte secrete cu ghicitoarea Voisin şi cu complicii acesteia (aşa cum făcuseră rudele şi prietenii ei) deoarece se bucura de o indiscutabilă libertate de mişcare şi, la nevoie, putea foarte bine să se servească de intermediari. Şi-apoi, dacă multe dintre mărturiile împotriva lui Athenais nu par plauzibile, multe altele sunt confirmate de fapte. Cu siguranţă marchiza nu s-a gândit niciodată să-l otrăvească pe rege sau pe domnişoara de Fontanges, dar asta nu însemna că era pe de-a-ntregul nevinovată. „Nu există dubii, scrie Jean-Christian Petitfils trăgând concluziile anchetei sale că doamna de Montespan s-a aflat în legătură cu Voisin, cu Lesage, cu Mariette şi complicii lor, şi asta cu începere de la sfârşitul lui 1667 sau începutul lui 1668. Pentru a obţine favorurile regelui, exilarea (sau poate moartea) rivalei sale, a practicat farmece şi înscenări religioase şi a participat la botezuri simbolice de porumbei. Apoi, pentru a-şi păstra iubirea regelui, a recurs la magicieni, şarlatani, astrologi şi alţi impostori. A cumpărat de la ei pulberi afrodisiace, le-a cerut să facă vrăji, probabil pentru a-şi înlătura rivala de moment… Mai rămân liturghiile negre… Aceste delicte monstruoase nu sunt neverosimile. Priorul, Filastre, Monvoisin fiica – toţi au făcut în acest sens declaraţii în bună regulă. Dar în faţa unor asemenea orori nu poţi să nu şovăi.”

Chiar dacă am vrea să dăm drept sigur faptul că doamna de Montespan era străină de întreaga poveste, regele nu putea ignora că „afacerea otrăvurilor” nu ar fi putut să aibă loc fără complicitatea unei societăţi profund amorale, căreia, cel puţin în materie de libertinaj sexual, el însuşi îi slujise drept exemplu. Trebuia să-şi ia neîntârziat măsuri de apărare.

La patruzeci de ani Ludovic, al XlV-lea îşi schimbă viaţa şi găsi în doamna de Maintenon o amantă virtuoasă, în stare să-l împace cu Dumnezeu. Şi, în vreme ce revocarea edictului de la Nantes şi reluarea persecuţiilor la adresa hughenoţilor demonstrau intransigenţa regelui preacreştin în materie de dreaptă credinţă religioasă, Ver-sailles se îmbrăca în negru şi, supus voinţei suveranului, îşi asuma aparenţele virtuţii şi evlaviei. Trebuia să se mai aştepte încă treizeci şi cinci de ani şi perioada regenţei ducelui de Orleans, un libertin pasionat de alchimie, pentru ca în Franţa magii, prezicătorii, chiromanţii şi codoşii să-şi ofere din nou serviciile unei societăţi care reîncepea să trăiască fără teamă la lumina unui nou Soare.

Doamna de Maintenon – Institutoarea Franţei.

Când, în 1697, la zece ani după Secolul lui Ludovic cel Mare, Charles Perrault publica Cenuşăreasa, mulţi francezi trebuie să fi gândit că basmul venea cu o uşoară întârziere faţă de realitate. Ce putea fi mai extraordinar decât povestea lui Francoise d'Aubigne care, născută într-o închisoare, crescută în sărăcie, văduvă a unui scriitor paralitic, fusese primită cu braţele deschise în lumea bună a Parisului şi apoi, după ce-i fusese acordat titlul de marchiză de Maintenon, reuşise să cucerească şi inima regelui, devenindu-i în cele din urmă soţie de taină?

La drept vorbind, în 1697 nu se mai putea crede că perechea regală trăia, aşa cum se spune în basme, fericită şi mulţumită. De doisprezece ani, prin revocarea edictului de la Nantes, reîncepuse persecutarea hughenoţilor, Franţa era în război cu aproape toată Europa şi norocul începea să întoarcă spatele Regelui Soare, înfrângerile militare, calamităţile naturale, foametea, doliul familial aveau să-i însoţească ultimii şaptesprezece ani de domnie, iar basmul Cenuşăresei avea să fie înlocuit cu legenda neagră a unei teribile Maici Stareţe. Considerată falsă, ipocrită, bigotă, soţia morganatică a lui Ludovic al XlV-lea avea să fie privită ca instigatoarea în ascuns a politicii de intoleranţă religioasă şi a întunecatului conformism care oprima ţara. In acord cu Saint-Simon, janseniştii, protestanţii, libertinii şi filosofii aveau să jure amintirii ei o ură implacabilă, creând un stereotip foarte persistent.

Numai în aceste ultime decenii interesul pentru doamna de Maintenon a reapărut, eliminând numeroasele prejudecăţi cu care fusese întreţesută legenda ei. Cea mai bună cale pentru a-i face dreptate ar fi să i se dea din nou cuvântul, printr-o nouă ediţie critică a scrisorilor ei. Doamna de Maintenon este într-adevăr o excepţională autoare de scrisori şi ceea ce a rămas din corespondenţa ei – scrisorile şi indicaţiile adresate profesoarelor de la Saint-Cyr, scrisorile către fratele ei, d'Aubigne, cele adresate abatelui Gobelin, doamnei de Caylus şi doamnei Dangeau, prinţesei des Ursins, ducelui şi cardinalului de Noailles – constituie „unul din monumentele istorice cele mai importante ale secolului al XVII-lea”.

Şi totuşi, în ciuda dimensiunilor lui, epistolarul doamnei de Maintenon nu ne oferă informaţii despre multe dintre lucrurile pe care am vrea să le ştim despre ea: fie pentru că stilul marchizei este în general discret şi rezervat, fie pentru că ea însăşi avea să ardă scrisorile primite de la Ludovic al XlV-lea şi pe acelea privind viaţa ei privată: dorea să fie „o enigmă pentru posteritate” şi în mare parte avea să reuşească.

Frangoise d'Aubigne se născuse la 14 noiembrie 1635 în închisoarea de la Niorţ, unde tatăl ei, fiul degenerat al marelui scriitor hughenot Agrippa d'Aubigne, încăput mai demult pe mâinile justiţiei ca asasin, falsificator şi debitor insolvabil, ispăşea o condamnare pentru conspiraţie împotriva cardinalului Richelieu; soţia lui ceruse să împartă cu el detenţia. La trei ani, copila fu încredinţata mătuşii din partea tatălui, Louise-Arthemise d'Aubigne, care locuia, împreună cu soţul ei, Benjamin de Villette, locotenent al regelui, în provincia Poitou, şi cu cei patru copii, în vechiul conac al familiei de la Mursay, lângă Niorţ. In ciuda jenei financiare, soţii Villette îşi primiră nepoata cu braţele deschise; în această familie austeră şi afectuoasă, pătrunsă de credinţa protestantă, dar fără fanatism, Frangoise petrecu o copilărie fericită.

Din păcate, părinţii şi-o luară înapoi, când avea opt ani, târând-o, împreună cu ceilalţi doi copii, într-o smintită expediţie în Antile, unde d'Aubigne, care ieşise din închisoare, hotărâse că o să facă avere, şi unde, în cele din urmă, îşi părăsise familia. Când, în decembrie 1645, doamna d'Aubigne reuşi, după mari dificultăţi şi eforturi, să se întoarcă în Franţa cu copiii, avea să afle că între timp soţul ei murise, lăsând-o pradă unei sărăcii lucii.

După un alt an petrecut la Mursay, Francoise fu din nou lipsita de afecţiunea unchilor ei pentru a trece sub tutela contesei de Neuillan, Louise-Frangoise Tiraqueau, soţia guvernatorului oraşului Niorţ, a cărei fiică fusese naşa de botez a Francoisei. Avară, bigotă, fără inimă, contesa ceruse să-i fie încredinţată fata numai ca s-o împiedice să se convertească la protestantism sub influenţa soţilor Villette.

După ce experimentase mizeria şi cerşetoria, tânăra d'Aubigne îndură din partea familiei Neuillan toate umilinţele rezervate unei rude sărace: un tratament dispreţuitor, îmbrăcăminte uzată, munci de servitoare şi apelurile continue la recunoştinţa pe care o datora. „In casă purtam doar saboţi – va povesti ea însăşi – mi se dădeau pantofi numai când venea cineva, încă îmi amintesc că verişoara mea şi cu mine, care aveam cam aceeaşi vârstă, ne petreceam o bună parte din zi păzind curcanii mătuşii.” Insă Francoise încetase de mult să se încreadă în alţii; era singură şi săracă, dar şi înzestrată cu un ascuţit simţ al realităţii. Era inutil să se indigneze şi să protesteze; mai bine învăţa să-şi ascundă propriile stări sufleteşti, să-şi tezaurizeze toate experienţele şi să fie gata să folosească orice ocazie. Casa neprimitoare a familiei Neuillan avea să reprezinte pentru ea un prim şi util observator asupra uzanţelor şi obiceiurilor din înalta societate; avea să ajungă la Paris în suita severei ei protectoare.