Benedetta Craveri

Dacă legătura cu Bussy se dovedi repede incompatibilă cu spiritul neoplatonic, Marguerite nu încetă să aspire la întâlnirea cu sufletul-pereche, cu care să poată împărtăşi idealul amorului perfect. Aşteptarea nu i-a fost în zadar. In 1580, la douăzeci şi şapte de ani, se îndrăgosti până peste cap de prea frumosul Jacques Harlay, senior de Champvallon, aflat şi el în serviciul ducelui de Alencon. De această dată însă, ea fu cea care dictă regulile de comportare ce trebuiau respectate.

Spre deosebire de Bussy, Champvallon era delicat, discret, îndatoritor, gata să se supună vrerilor doamnei sale. Unele scrisori ale Margueritei care ne-au parvenit ne permit să sesizăm ecoul conversaţiilor lor şi ne furnizează un repertoar extraordinar de metafizică amoroasă. „Amorul nu este altceva decât dorinţa de frumuseţe”, scrie regina pe marginea tratatului Sopra Io Amor over Convito di Platane (Despre Amor sau Banchetul lui Plafon), pe care Marsilio Ficinoi îl dedicase lui Cosimo de Medici şi a cărui traducere franceză îi fusese închinată tocmai Margueritei, „şi întrucât amorul Domniei Voastre este absolut divin (născându-se din cer şi din frumuseţea mea), el a generat în mine un amor de aceeaşi natură, care, păstrându-se nealterat, şi-a aflat adăpost în sufletul meu, găsindu-l pregătit şi hotărât să-şi joace propriul rol, care este acela de a porunci cu raţiunea sa trupului şi de a fi ascultat de acesta”. Cu competenţă şi evidentă plăcere, Marguerite îşi iniţiază iubitul în subtilităţile filosofiei neoplatonice, demonstrându-i teoria celor două suflete, cel care rămâne legat de trup şi cel care se desparte de acesta pentru a se uni cu sufletul persoanei iubite: „Este atât de adevărat că cel iubit se preface în cel care iubeşte, încât nu mai pot fi stăpână pe mine decât prin Domnia Ta. Nu mai trăiesc decât prin Domnia Ta şi numai Domnia Ta îmi stăpâneşte sufletul”. In această viziune metafizică, departe de a fi o renunţare, castitatea este o condiţie esenţială a eresului, deoarece poftele trupului ar constitui un obstacol pentru plăcerile spiritului. Astfel, dacă ea sărută frumoasa gură a iubitului, o face numai en imagination.

E greu de crezut că pe întreaga durată a relaţiei sale cu Champvallon regina Navarrei s-a menţinut numai la plăcerea eterică a „armoniei dintre două suflete unite de aceeaşi voinţă”. Ca şi pe vremea lui Bussy, zvonul unei sarcini circula cu insistenţă în mediile curţii, în aşa măsură încât suscitară mânia lui Henric al III-lea. Astfel încât, constatând sfârşitul simbiozei sale amoroase cu „sufletul cel frumos”, nu putem să nu amintim propriile ei cuvinte: „Dacă vrei să pui capăt iubirii, trebuie să posezi obiectul acestui sentiment?”

Singurul care se încăpăţâna să rămână indiferent, cu sufletul şi cu trupul, la fascinaţia perlei familiei Valois, era soţul ei legitim. Oaspete împotriva voinţei sale la curtea Franţei, tânărul rege al Navarrei nu părea să acorde nici o atenţie aventurilor galante ale nevestei şi dacă se hotărâse, în faţa extinderii scandalului legăturii ei cu Bussy, să o concedieze pe doamna de companie care îi era complice, aceasta se întâmplă doar pentru că fusese constrâns de Henric al III-lea. Marguerite îşi manifestă indignarea refuzând zile întregi să mănânce şi izgonindu-şi soţul din pat: erau singurele două modalităţi la îndemână pentru a-şi revendica dreptul de a dispune cel puţin de propria persoană, întreruperea raporturilor conjugale avea să se dovedească însă o gravă eroare strategică: când, câteva luni mai târziu, în februarie 1576, la trei ani de la masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu, Henric reuşi în sfârşit să înşele stricta supraveghere căreia îi era supus şi să fugă la Paris, o făcu fără ştirea soţiei, abandonând-o ca pe ceva inutil şi incomod.

În următorii doi ani, ţinută ostatică de rudele ei şi folosită ca monedă de schimb în tratativele cu soţul ei, aflat acum în fruntea partidei protestante, Marguerite îşi dădu seama că singurul ei statut în stare s-o protejeze şi să-i confere autoritate era cel de regină a Navarrei.

În august 1578, după ce-i promisese lui Henric al III-lea că va continua să slujească interesele coroanei franceze şi să facă totul „pentru a-l determina pe soţul ei să se supună regelui”, Marguerite primi în sfârşit autorizaţia de a se alătura regelui Navarrei pe domeniile acestuia. Se pare că însăşi Caterina a fost aceea care a reîncredinţat-o pe Marguerite soţului ei. Scrisoarea unei doamne din suita reginei mame, scrisă în timpul călătoriei, ne-o arată pe Marguerite preocupată, după doi ani şi jumătate de separare, să se pregătească pentru recucerirea lui Henric: „De trei zile stă închisă în camera ei, singură cu trei cameriste, una înarmată cu un brici, cealaltă cu creme, a treia cu foc. E mereu cufundată în baie, albă ca un crin, parfumată toată, se şterge o dată şi încă o dată, înfăşurată într-un nor de tămâie, ca o vrăjitoare în vaporii alambicurilor şi, după câte spun intimii ei, susţine că face toate astea numai ca să se placă pe sine”. La început cel puţin, eforturile Margueritei părură să nu fie zadarnice: Henric îi rezervă o primire mai mult decât galantă şi, încă din seara sosirii sale, împărţi patul cu ea. Împăcarea conjugală însemna pentru tânăra femeie, aşa cum ea însăşi o recunoaşte, începutul perioadei celei mai fericite din viaţa ei. După o scurtă şi neplăcută şedere la Pau, în Pirinei, unde religia catolică era riguros interzisă, perechea regală se mută în mai tolerantul Nerac, şi aici Marguerite, eliberată de jugul familial şi cu deplina încuviinţare a soţului ei, putu să ducă o existenţă în armonie cu aspiraţiile ei cele mai profunde. Aşa cum a rezultat din studierea conturilor lor, soţii nu s-au uitat la bani ca să modernizeze şi să înfrumuseţeze bătrânul castel al ducilor d'Albret, împodobindu-l cu tapiserii, mobile, tablouri, obiecte preţioase şi transformând în acelaşi fel şi parcul. In această ambianţă, pregătită cu extremă pricepere, Marguerite se implică în proiectul, atât de multă vreme urmărit de Caterina, al unei regalităţi sub pecetea fastului, eleganţei şi armoniei. Şi nu în sălile Luvrului, ci în îndepărtata Gasconie, pentru câţiva ani utopia deveni realitate. „Curtea noastră, va nota ea cu satisfacţie, era atât de frumoasă şi plăcută, că nu o invidiam pe cea a Franţei. [In afară de rege], din ea făceau parte sora lui, principesa de Navarra, şi eu însămi, cu un mare număr de doamne şi domnişoare. Suita regelui, soţul meu, era compusă dintr-o adunare de seniori şi gentilomi nu mai puţin galanţi decât cei pe care-i văzusem la curtea [franceză]. Singurul reproş care li se putea aduce era acela că erau hughenoţi, dar despre această deosebire de religie nu se sufla o vorbă. Regele, soţul meu, şi principesa, sora lui, mergeau la predică, în vreme ce eu şi suita mea ne duceam la mesă într-o capelă din parc; la ieşire, ne regăseam ca să ne plimbăm împreună, fie într-o frumoasă grădină cu alei lungi, mărginite de dafini şi chiparoşi, fie în parcul conceput de mine, pe aleile care mărgineau râul. Restul zilei era dedicat mai multor tipuri de plăceri rafinate, iar după-amiaza şi seara erau rezervate dansului”. Pe urmele mecenatismului dinastiei Valois, graţie culturii şi inteligenţei sale, regina Navarrei dărui din nou micii ei curţi prestigiul pe care-l cunoscuse în vremea marii sale antecesoare, Marguerite d'Angouleme, făcând din ea un important centru cultural şi atrăgând acolo erudiţi, poeţi, artişti, muzicieni. Pentru a da măsura capacităţii ei de seducţie intelectuală, ar ajunge stima şi prietenia pe care i-o arăta un vecin ilustru, Michel de Montaigne, care, în urma conversaţiilor avute cu ea, îi dedică Apologia lui Raimond Sebond. In acest proiect al unei vieţi modelate de artă, al cărei prototip perfect fusese furnizat de Curteanul lui Baldasar Castiglione, prea puţin conta dacă Henric continua să-şi piardă capul pentru una sau alta dintre domnişoarele de onoare şi dacă Marguerite nu se hotăra să pună capăt legăturii ei cu Bussy d'Amboise. Incompatibilităţile conjugale se atenuau în climatul de erotism rafinat ce constituia trăsătura distinctivă a curţii de la Nerac, locul în care idealul neoplatonic al reginei Navarrei îşi găsi cea mai bună exemplificare. Ca în vremurile civilizaţiei curteneşti, austerii gentilomi hughenoţi celebrau cultul iubirii, întrecându-se în galanterie şi „servindu-şi” cu devotament doamnele, al căror merit, în schimb, consta în a ţine trează dorinţa masculină, amânând la nesfârşit clipa capitulării. Putem să ne facem o idee despre forţa de atracţie a curţii Margueritei mulţumită denigrării iritate venite din partea unui duşman implacabil, marele scriitor Agrippa d'Aubigne: „Compusă din nobili viteji şi doamne remarcabile, curtea Navarrei era atât de înfloritoare, încât, în privinţa oricărui ascendent, natural sau dobândit, nu se socotea deloc mai prejos decât o alta. Dar plăcerea aduse acolo viciile, precum căldura atrage şerpii. Regina de Navarra dădu frâu liber fanteziilor şi făcu armele să ruginească. II învăţă pe regele, soţul său, că un cavaler lipsit de iubire este un cavaler fără suflet; această iubire ea o practica deschis, dorind să dovedească prin asta că încuviinţarea publică era un semn de virtute şi că secretul era sinonim cu viciul. Se pare că însăşi Caterina a fost aceea care a reîncredinţat-o pe Marguerite soţului ei. Scrisoarea unei doamne din suita reginei mame, scrisă în timpul călătoriei, ne-o arată pe Marguerite preocupată, după doi ani şi jumătate de separare, să se pregătească pentru recucerirea lui Henric: „De trei zile stă închisă în camera ei, singură cu trei cameriste, una înarmată cu un brici, cealaltă cu creme, a treia cu foc. E mereu cufundată în baie, albă ca un crin, parfumată toată, se şterge o dată şi încă o dată, înfăşurată într-un nor de tămâie, ca o vrăjitoare în vaporii alambicurilor şi, după câte spun intimii ei, susţine că face toate astea numai ca să se placă pe sine„. La început cel puţin, eforturile Margueritei părură să nu fie zadarnice: Henric îi rezervă o primire mai mult decât galantă şi, încă din seara sosirii sale, împărţi patul cu ea. Împăcarea conjugală însemna pentru tânăra femeie, aşa cum ea însăşi o recunoaşte, începutul perioadei celei mai fericite din viaţa ei. După o scurtă şi neplăcută şedere la Pau, în Pirinei, unde religia catolică era riguros interzisă, perechea regală se mută în mai tolerantul Nerac, şi aici Marguerite, eliberată de jugul familial şi cu deplina încuviinţare a soţului ei, putu să ducă o existenţă în armonie cu aspiraţiile ei cele mai profunde. Aşa cum a rezultat din studierea conturilor lor, soţii nu s-au uitat la bani ca să modernizeze şi să înfrumuseţeze bătrânul castel al ducilor d'Albret, împodobindu-l cu tapiserii, mobile, tablouri, obiecte preţioase şi transformând în acelaşi fel şi parcul. In această ambianţă, pregătită cu extremă pricepere, Marguerite se implică în proiectul, atât de multă vreme urmărit de Caterina, al unei regalităţi sub pecetea fastului, eleganţei şi armoniei. Şi nu în sălile Luvrului, ci în îndepărtata Gasconie, pentru câţiva ani utopia deveni realitate. „Curtea noastră, va nota ea cu satisfacţie, era atât de frumoasă şi plăcută, că nu o invidiam pe cea a Franţei. [In afară de rege], din ea făceau parte sora lui, principesa de Navarra, şi eu însămi, cu un mare număr de doamne şi domnişoare. Suita regelui, soţul meu, era compusă dintr-o adunare de seniori şi gentilomi nu mai puţin galanţi decât cei pe care-i văzusem la curtea [franceză]. Singurul reproş care li se putea aduce era acela că erau hughenoţi, dar despre această deosebire de religie nu se sufla o vorbă. Regele, soţul meu, şi principesa, sora lui, mergeau la predică, în vreme ce eu şi suita mea ne duceam la mesă într-o capelă din parc; la ieşire, ne regăseam ca să ne plimbăm împreună, fie într-o frumoasă grădină cu alei lungi, mărginite de dafini şi chiparoşi, fie în parcul conceput de mine, pe aleile care mărgineau râul. Restul zilei era dedicat mai multor tipuri de plăceri rafinate, iar după-amiaza şi seara erau rezervate dansului„. Pe urmele mecenatismului dinastiei Valois, graţie culturii şi inteligenţei sale, regina Navarrei dărui din nou micii ei curţi prestigiul pe care-l cunoscuse în vremea marii sale antecesoare, Marguerite d'Angouleme, făcând din ea un important centru cultural şi atrăgând acolo erudiţi, poeţi, artişti, muzicieni. Pentru a da măsura capacităţii ei de seducţie intelectuală, ar ajunge stima şi prietenia pe care i-o arăta un vecin ilustru, Michel de Montaigne, care, în urma conversaţiilor avute cu ea, îi dedică Apologia lui Raimond Sebond. In acest proiect al unei vieţi modelate de artă, al cărei prototip perfect fusese furnizat de Curteanul lui Baldasar Castiglione, prea puţin conta dacă Henric continua să-şi piardă capul pentru una sau alta dintre domnişoarele de onoare şi dacă Marguerite nu se hotăra să pună capăt legăturii ei cu Bussy d'Amboise. Incompatibilităţile conjugale se atenuau în climatul de erotism rafinat ce constituia trăsătura distinctivă a curţii de la Nerac, locul în care idealul neoplatonic al reginei Navarrei îşi găsi cea mai bună exemplificare. Ca în vremurile civilizaţiei curteneşti, austerii gentilomi hughenoţi celebrau cultul iubirii, întrecându-se în galanterie şi „servindu-şi„ cu devotament doamnele, al căror merit, în schimb, consta în a ţine trează dorinţa masculină, amânând la nesfârşit clipa capitulării. Putem să ne facem o idee despre forţa de atracţie a curţii Margueritei mulţumită denigrării iritate venite din partea unui duşman implacabil, marele scriitor Agrippa d'Aubigne: „Compusă din nobili viteji şi doamne remarcabile, curtea Navarrei era atât de înfloritoare, încât, în privinţa oricărui ascendent, natural sau dobândit, nu se socotea deloc mai prejos decât o alta. Dar plăcerea aduse acolo viciile, precum căldura atrage şerpii. Regina de Navarra dădu frâu liber fanteziilor şi făcu armele să ruginească. II învăţă pe regele, soţul său, că un cavaler lipsit de iubire este un cavaler fără suflet; această iubire ea o practica deschis, dorind să dovedească prin asta că încuviinţarea publică era un semn de virtute şi că secretul era sinonim cu viciul. Principele, înclinat spre îngăduinţă, învăţă să fie amabil cu adoratorii soţiei lui, iar ea să fie amabilă cu amantele soţului ei”.

Experimentul Margueritei dură puţin, întrucât glasul armelor se făcu din nou auzit, însă amintirea acelui moment magic dispăru cu greu. Utopia unei curţi a iubirii, sub semnul frumuseţii şi armoniei, îi fascinase pe contemporani şi faima castelului de la Nerac depăşise hotarele. Un scriitor de dincolo de Canalul Mânecii avea să-i fixeze pentru totdeauna amintirea. Un deceniu mai târziu, plasând la curtea de Navarra acţiunea piesei Zadarnicele chinuri ale dragostei, Shakespeare îngăduia artei efemerului, cultivată de Marguerite, să se înscrie în marea durată a literaturii.

În 1582, când au reizbucnit ostilităţile între catolici şi hughenoţi, Henric al III-lea şi Caterina cu convins-o pe Marguerite să se întoarcă la Paris, în nădejdea că u vor putea atrage şi pe regele Navarrei. Această a doua perioadă de despărţire de soţ a însemnat pentru tânăra regină începutul unei îndelungi derive. Deveni repede limpede că ascendentul ei asupra lui Henric de Navarra era aproape inexistent, şi prin urmare prezenţa ei la curtea Franţei era nu numai inutilă, dar şi pernicioasă, din moment ce Marguerite acţiona deschis în favoarea ambiţiilor ducelui de Alencon şi, niciodată sătulă de a aţâţa discordia, constituia un nesecat izvor de scandaluri. Henric al III-lea luă drept pretext legătura ei cu Champvallon şi presupusa naştere a unui fiu ilegitim pentru a se debarasa de ea, gonind-o insultător de la curte, încă o dată, regele Navarrei dădu dovadă de o totală lipsă de prejudecăţi şi de o inteligenţă politică rapidă: după tratative extenuante, înghiţi afrontul şi îşi reprimi soţia, în schimbul plecării garnizoanelor franceze din trei fortăreţe hughenote de mare valoare strategică. Dar de această dată castelul Nerac rezervă reginei sale o primire glacială şi Henric însuşi nu numai că refuză să împartă patul cu ea, dar continuă să-i ignore prezenţa, petrecându-şi cea mai mare parte din timp în compania noii lui amante, frumoasa, cultivata şi imperioasa Diane d'Andois, zisă Corisande. Era evident că regele Navarrei se gândea să se despartă de soţie şi aştepta doar momentul potrivit ca s-o facă. In această situaţie umilitoare, moartea în 1584 a ducelui de Alencon o lipsi pe Marguerite de principalul ei aliat şi contribui la a-i face poziţia şi mai delicată, împingând-o la ultima şi definitiva eroare politică a vieţii ei. In loc să se substituie fratelui dispărut, ca punct de referinţă al partidei moderate, favorabile unei politici de conciliere între catolici şi protestanţi, şi să joace astfel un rol de mediere în noul război religios – cel de-al optulea – care-l contrapunea pe Henric de Navarra lui Henric al III-lea, Marguerite se distanţă de amândoi şi se alie cu duşmanii lor comuni, Spania şi Liga, punându-şi astfel grav în primejdie propriul viitor. La 19 martie 1585, cu un gest nemaipomenit pentru epoca ei, „abandonă” căminul conjugal şi se refugie la Agen, oraşul primit în dotă. Aflată astfel în conflict deschis cu soţul, mama şi fratele ei, începu să meargă din oraş în oraş, dintr-o aventură în alta, însoţită de un grup din ce în ce mai restrâns de credincioşi, lăsând în urmă cadavrele ultimilor ei amanţi şi o reputaţie făcută fărâme. Cursa se termină în octombrie 1586, când trebui să se predea oamenilor trimişi în urmărirea ei de Henric al III-lea şi de Caterina, şi fu închisă în castelul Usson.

În această fortăreaţă întunecată, aşezată pe buza prăpastiei, deasupra văii râului Issoire, în Auvergne, Marguerite îşi va petrece următorii douăzeci de ani – anii din mijlocul vieţii ei – întâi ca prizonieră, apoi în calitate de castelană, dând adevărata măsură a caracterului ei extraordinar. Nu o învăţase oare lectura lui Plutarh că adversităţile constituie piatra de încercare a sufletelor tari?

Singură în îndepărtatul ei castel, în vreme ce dinastia Valois ajungea, cu masacrarea familiei de Guise, la epilogul ei sângeros, regina în exil demonstra că ştia să-şi ajungă sieşi, rugându-se, citind, ascultând muzică şi încredinţând scrisului sarcina de a da vieţii sale unitate şi coerenţă. La Usson, Marguerite hotărî să-şi redacteze memoriile, făcând astfel un gest cu valoare dublu inaugurală: a fost prima femeie care a îndrăznit să-şi povestească viaţa şi, totodată, a deschis calea autobiografiilor moderne.

Ceea ce a determinat-o pe Marguerite să pună mâna pe pană, în primele luni ale lui 1594, a fost Discursul despre regina Franţei şi a Navarrei de Brantome. Panegiricul pe care i-l dedica vechiul său admirator, şi el căzut în dizgraţie şi retras pe domeniile lui, nu departe de Usson, o celebra în anii glorioşi ai tinereţii ei, dar nu era lipsit de erori şi mai ales nu ţinea seama de raţiunile profunde ale opţiunilor ei şi de imaginea despre sine căreia ea voise mereu să-i rămână credincioasă. Singură depozitară a adevărurilor care o priveau, Marguerite răspunse elogiului pe care i-l adresa Brantome dedicându-i, la rândul-i, propria versiune a faptelor – o versiune care devenise şi mai necesară din cauza acuzaţiilor infamante lansate împotriva ei de pamfletele timpului şi de conştiinţa că mariajul ei ajunsese la capăt. Rescriindu-şi viaţa în lumina nu a eşecurilor, ci a valorilor din care se inspirase întotdeauna – curajul, lealitatea, generozitatea, ura faţă de disimulare, fidelitatea faţă de credinţa catolică – Marguerite revendica vocaţia ei de principesă regală şi îşi lua revanşa asupra istoriei. Dar pentru ea nu sosise încă momentul ieşirii din scenă.

În 1593, la Chartres, după ce abjurase religia protestantă, Henric de Navarra fu consacrat ca rege al Franţei şi începu de îndată negocierile cu soţia sa pentru anularea căsătoriei. Nu e greu de închipuit cât de mare a putut să fie amărăciunea Margueritei când şi-a dat seama că pierduse marea ocazie a vieţii sale şi că plătise pentru dorinţa ei de libertate un preţ atât de ridicat. Deşi nu era sterilă, nu reuşise să îndeplinească prima misiune a unei regine, aceea de a asigura un moştenitor pentru tron, iar acum era prea bătrână pentru a o mai face. In plus, reputaţia ei scandaloasă apărea ca incompatibilă cu aura sacră necesară soţiei unui rege al Franţei. Şi totuşi, deşi conştientă că pierduse partida, ultima dintre Valois ştiu să închidă jocul în modul cel mai elegant.

Graţie talentului diplomatic şi tenacităţii ei, Marguerite nu numai că obţinu, în schimbul consimţământului pentru anularea căsătoriei, un apanaj considerabil, deplina reintegrare în toate posesiunile ei şi autorizaţia de a părăsi Usson păstrându-şi titlul de regină, dar îşi câştigă şi recunoştinţa şi prietenia lui Henric. „Sora mea – îi scria regele, dându-i ştirea anulării căsătoriei religioase – doresc să ştiţi că nu înţeleg, după cele întâmplate, să-mi fiţi mai puţin dragă şi să vă iubesc mai puţin decât înainte; vreau, dimpotrivă, să mă îngrijesc mai mult decât oricând de tot ceea ce vă priveşte şi să vă arăt cu oricare prilej că, de acum înainte, nu înţeleg să vă fiu frate numai cu numele, ci şi în faptă.” Marguerite, la rându-i, răspundea: „Monseniore, Maiestatea Voastră nu se mulţumeşte, după chipul şi asemănarea zeilor, să-şi copleşească creaturile cu bunuri şi favoruri, ci se milostiveşte să le privească şi să le consoleze în tristeţile lor. Această onoare, care dovedeşte bunăvoinţa Voastră, e atât de mare încât poate fi egalată doar de nemăsurata mea voinţă de a mă pune în slujba Voastră”.

În vara lui 1605, după mai bine de douăzeci de ani de absenţă, Marguerite se întoarse la Paris, unde fu primită cu toate onorurile de către Henric al IV-lea, noua lui soţie, Maria de Medici, şi micul Delfin. Trecută de cincizeci de ani, cu tendinţă spre obezitate, cu farduri, perucă şi îmbrăcăminte demodată, ultima Valois se pregătea, printr-o ultimă, extraordinară metamorfoză, să dea Franţei o lecţie de comportare cu adevărat regală. Locuind în magnificul Hotel de Sens, pe malurile Senei, cu noul apelativ de Regina Marguerite, inventat pentru a face faţă situaţiei cu totul inedite a unei regine repudiate cu reşedinţa oficială la Paris, reluă tradiţiile familiei şi, adunând în jurul ei, cum mai făcuse şi în trecut, poeţi, scriitori, erudiţi, filosofi, teologi, oameni de ştiinţă, muzicieni, transmise civilizaţiei mondene care se năştea un exemplu de mecenatism renascentist, „întrucât prânzurile şi cinele ei erau consacrate mai presus de orice hrănirii spiritului, aşa cum făcuse pe vremuri Părintele literelor, strămoşul ei Francisc I, Maiestatea Sa avea lângă sine patru bărbaţi cărora, aşezându-se la masă, le indica temele, ca ei să le dezvolte… Iar când acei bărbaţi docţi terminau de vorbit, pentru a nu dezminţi cu nimic măreţia ei regală, poruncea să vină o orchestră de violonişti, apoi o frumoasă muzică vocală şi în cele din urmă lăuta”.

Inspirate la modul ideal de Banchetul lui Platon, discuţiile filosofice care acompaniau până şi mesele Margueritei, nu aveau doar o finalitate speculativă, ci constituiau un prilej pentru a pune în valoare prestigiul regal, erau aşadar un fel de „teatru de curte”, destinat în egală măsură publicului de invitaţi – un ceremonial în centrul căruia se afla regina. Dar ea nu a contribuit la dezbaterile culturale ale vremii sale numai prin aceste conversaţii erudite.

Părăsind castelul Usson, orientată din nou către viitor, Marguerite şi-a întrerupt scrierea Memoriilor, dar nu a lăsat pana din mână. Al său Discours docte et subtil din 1614, adevărat manifest feminist, care teoretiza superioritatea femeilor asupra bărbaţilor, demonstrează că Marguerite se împăcase în sfârşit cu sexul ei, asumându-şi cu mândrie identitatea feminină, întrebarea care deschide acest Discours: „De ce oare le onorează atât de mult bărbaţii pe femei?” – era şi o chestiune crucială, la originile uneia din trăsăturile distinctive ale moralei nobiliare. Oare în virtutea forţei sau a slăbiciunii lor încă din vremurile civilizaţiei curteneşti, femeile deveniseră obiectul omagiului bărbătesc? Autoarea nu avea îndoieli şi demonstra cu claritate şi eleganţă că „infirmitatea şi slăbiciunea nu generează onoare, ci dispreţ şi milă… Şi nu datorită slăbiciunii, ci excelenţei ei, bărbatul onorează femeia”. De altfel, prezenţa, alături de Marguerite, în chip de bibliotecară, a domnişoarei de Gournay, care peste puţin timp avea să relanseze dezbaterile feministe, mutând accentul pe egalitate, nu putea fi mai emblematică pentru interesul nutrit în ultimii săi ani ca regină pentru acea querelle des femmes care străbătuse întregul secol.