Bine ati venit în Moldova !



Yüklə 0,82 Mb.
səhifə15/27
tarix29.10.2017
ölçüsü0,82 Mb.
#20648
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   27

CAPITOLUL 35

Într-o seară, Anna, Marisha şi cu mine ne plimbam pe lângă clădirea Sovietului Suprem. Deşi era târziu, se vedeau lumini aprinse la un şir de ferestre. Anna era veselă:


A: “Întotdeauna e lumina aprinsă la ferestrele acelea”.
Prezenţa securităţii nu era vizibilă în Transnistria, cel puţin nu prin camere video. Marea Britanie deţine 20% din camerele video cu circuit închis din întreaga lume, aşa că această constatare mi s-a părut bizară. Procentul amintit tinde să crească în Marea Britanie, întrucât din ce în ce mai mulţi oameni doresc din ce în ce mai multe camere video. Iar noi trebuie să-i facem să se simtă în siguranţă. Eram tot pe bulevardul 25 octombrie, când un trecător s-a apucat să glumească cu Anna spunând că dacă strada asta ar fi fost în occident, plăcuţa cu numele ei ar fi fost probabil vandalizată.
Aflată în faţa clădirii Sovietului Suprem, statuia lui Lenin era luminată de spoturi. Când a fost întrebat despre asta în cadrul seriei de reportaje de televiziune din 2005 “Locuri care nu există”, ghidul oficial a spus că statuia e un element de atracţie. Aşa că de ce să o demoleze? Acesta a fost mesajul ei. Statuia era parte din trecutul oamenilor de acolo.
A: “Preşedintelui nostru îi plac aceste simboluri din epoca sovietică.”
În vocea Annei se citea mândria. Mulţi ruşi simţeau că revoluţia fusese a lor, sau ar trebui să fie. Pentru mulţi dintre ei, revoluţia însemnase îndeplinirea aspiraţiilor lor personale, pentru că ei au fost cei care i-au învins pe nazişti, şi ei au construit o superputere cu mâinile lor. În multe dintre satele de acolo, viaţa a continuat să-şi urmeze cursul ei firesc, dar oamenii erau mai plini de mândrie. Întotdeauna şi oriunde ar locui ei, oamenii simt nevoia de a înţelege, explica, poate chiar de a justifica trecerea de la trecut la prezent. Acest lucru e important pentru sănătatea şi pentru progresul lor. Istoria este importantă şi nu trebuie negată sau disimulată. În Marea Britanie există documentare care relatează deschis şi cinstit episoade din trecutul nostru, chiar unele mai întunecate, de genul comerţului cu sclavi, de pildă. O revistă pe internet pro-transnistreană descria recent modul în care preşedintele şi tatăl său fuseseră persecutaţi de către autorităţile sovietice pentru convingerile lor politice. Domnul Smirnov pare a fi un rebel înnăscut dar dedicat trup şi suflet compatrioţilor săi.
La câţiva metri mai departe de Palat, există o clădire micuţă, cu un etaj. Am văzut chiar sub acoperiş o conductă de scurgere de care erau prinse trei steaguri, iar pe perete, din dreptul acestora şi aproape până la nivelul trotuarului, o pată mare, care arăta groaznic. Această clădire era sediul partidului de extremă-dreapta a lui Jirinovski, situată vizavi şi în diagonală faţă de clădirea joasă ale cărei ferestre aveau nevoie de reparaţii urgente. M-a surprins teribil de tare faptul că fusese ignorat tot simbolismul oribilei pete de pe perete aflată chiar lângă steagurile naţionaliste. Dacă imaginea aceasta uluitoare ar fi fost descrisă într-un roman, ar fi fost neconvingătoare.
O parte din cei care au reuşit să respingă cu succes forţele poliţieneşti şi forţele armate moldoveneşti în 1990-1992 erau extremişti – echipe de miliţie, conform modului în care înţelegem noi termenul. Au fost oameni care şi-au riscat viaţa şi unii chiar au plătit preţul suprem. Am o bănuială… că dacă va fi vorba în viitor ca o armată să invadeze Transnistria, ei şi urmaşii lor vor fi primii care vor ieşi în stradă, la luptă. Aşadar au un cuvânt de spus în cadrul regimului. Acţiunile pe lângă conducerea politică din 1990 au demonstrat forţa pe care o au aceşti oameni.
Nu e o situaţie prea sănătoasă şi din nou mie mi se părea că o parte a acestei probleme era de natură morală. Toată lumea e de acord că statul acesta are o problemă cu unii dintre ofiţerii vamali şi personalul militar care păzeşte graniţele. Şi alte state din Europa de est au probleme similare. Dar în Transnistria situaţia e mai delicată, pentru că cea mai mare parte a statelor pun sub semnul întrebării justificarea existenţei acestor oficiali vamali.
Gândul mi-a zburat la ceea ce păţise Leif Pettersen când încercase să iasă din Transnistria printr-un punct de vamă minuscul, într-o maşină cu numere româneşti. Avea maşina aceea pentru că locuise în România un an de zile. Câteva zile mai târziu, în apartamentul Marishei, Leif a povestit ce a păţit atunci. Eram acolo împreună cu Părintele Bill Haymaker, cu Zina şi cu Ted - un student din Suedia care locuia în Chişinău.
L: (enervat) “Am fost oprit la un baraj format din patru puncte de verificare.”
Tuturor ne-a plăcut stilul său dramatic de a povesti. Auzindu-l cum pronunţa cuvântul baraj “bayraj”, am zâmbit şi am vizualizat imaginea unor bombe explodând.
L: “Erau vreo 12 gărzi cu câte o AK 47 fiecare. Ne-au verificat actele şi aproape ne-au dezmembrat complet maşina la fiecare punct. Dar cel mai tare m-a impresionat doamna care mă însoţea – era ghid şi interpret de limbă rusă. În ciuda provocărilor, şi-a păstrat complet calmul.”
În ultima ediţie a ghidului Lonely Planet în România şi Moldova, Leif spune:
“Au apus vremurile fericite, presărate cu păţanii benigne a la Kafka la graniţă …”
Acum regimul are nevoie ca oamenii cei mai buni, mai inteligenţi şi mai disciplinaţi să lucreze la punctele de trecere a frontierei, inclusiv femei. Trebuie ca ei să poarte uniforme adecvate. Şi aş mai sugera şi să le fie acordate salarii mari şi alte bonusuri pentru îndeplinirea corectă a sarcinilor într-un mediu competitiv. Ar putea fi organizate şi inspecţii neanunţate, făcute de superiorii lor incognito, şi de asemenea treceri-test peste graniţă.
În ultima noastră dimineaţă acolo, Marisha şi cu mine ne-am luat rămas-bun de la Anna. Alexandru era de serviciu. Am urcat în autobuz în Tiraspol pentru a ne reîntoarce la Chişinău.
Chiar acum, în momentul în care scriu aceste rânduri, citesc pe internet că un ministru din guvernul Republicii Moldova şi-a făcut apariţia într-o cavalcadă de maşini la graniţa cu Transnistria, şi a fost întors de la graniţă. Pe autobuz, povestisem cu Marisha chiar despre asta. Ea mi-a răspuns cu fermitate:
M: “Transnistrenii n-o să permită nimănui să le invadeze ţara.”
Eu cred că acest gen de acţiuni sunt lipsite de sens şi sunt provocări care nu ajută la nimic. Şi asta pentru că oricând un gest politic poate degenera şi se poate transforma într-o situaţie neplăcută.
Înainte de a ajunge în Tighina, doi ofiţeri de securitate au urcat în autobuz. Da, da, era clar, nu încăpea nici o urmă de îndoială. Stăteau chiar lângă noi şi aveau ecusoane care îi scoteau în mod clar în evidenţă. Marisha nu a dorit să poarte o discuţie cu privire la acest subiect. Păreau relaxaţi. Ajungând la Tighina, au coborât şi au început să facă glume şi să râdă cu un om care vindea ceva pe stradă. Nimeni nu îi băga în seamă, nici măcar funcţionarul transnistrean care a urcat să ne verifice documentele.
Pe pod era un camion blindat care avea o plasă de camuflaj, dar care nu era desfăşurată. Ne-am apropiat de graniţă şi am trecut pe lângă câteva grupuri de soldaţi. Toţi aveau mitraliere Kalaşnikov. Am trecut repede graniţa şi în faţa noastră, de partea moldovenească era un singur soldat îmbrăcat cu o haină lungă a Armatei ruseşti şi înarmat cu un Kalaşnikov.
Aşadar…care era atitudinea mea vizavi de Transnistria? Ei bine, aproape de la început am fost de părere că statul ar trebui să aibă cel puţin un guvern descentralizat (principiul devoluţiei). Orice altceva ar fi fost mai puţin de atât ar fi fost total greşit.

Un guvern descentralizat ale cărui atribuţiuni să acopere toate sferele, mai puţin apărarea şi politica externă. Dar elementul cheie, atunci şi mereu ar fi relaţia sa cu Rusia. Relaţiile autorizate ale statului descentralizat cu marile puteri străine necesită o analiză extrem de atentă. În general, viziunea dominantă britanică şi occidentală se pronunţă pentru o delegare completă a autorităţii (devoluţie). Scoţia şi Ţara Galilor au primit recent guverne descentralizate. În Scoţia, în urma alegerilor parlamentare din mai 2007, Partidul Naţional Scoţian a primit cel mai mare număr de locuri. Mandatul său este de a face din Scoţia o ţară independentă. Liderul Partidului Naţional Scoţian (PNS), Alex Salmond e acum prim ministru al Scoţiei. Manifestul cu care PNS a intrat în alegeri include un referendum organizat pentru votarea independenţei totale a Scoţiei. Dacă până la urmă scoţienii votează pentru independenţă, Marea Britanie sau Regatul Unit nu vor mai exista. Scoţia va deveni o naţiune suverană complet independentă. Desigur, noi privim cu îngrijorare această alternativă. Dar depinde de noi englezii să îi facem pe scoţieni să simtă că au un viitor mai bun dacă rămân cu noi.


Guvernul Republicii Moldova trebuie să elaboreze şi facă publică o propunere complexă, cu costuri clar evaluate, vizând existenţa unui stat transnistrean complet descentralizat. Apoi, în ambele state ar trebui organizat un proces de consultare şi discuţii publice. Chiar dacă propunerea de devoluţie nu va fi niciodată votată de Parlament, tot ar fi un exerciţiu valoros. Dacă s-ar desfăşura bine, ar trebui să pună un sfârşit situaţiei aceasteia în coadă de peşte.
Când eram acolo, Anna mi-a spus care e poziţia oficială a Transnistriei vizavi de Kosovo şi de posibila sa independenţă. Dar independenţa totală? Ei bine, e foarte puţin probabil să se întâmple. Trebuie să recunosc că mă simt ataşat mai degrabă de statele mici. Cred că e o preferinţă tipic britanică. Transnistria îmi pare a avea un caracter atât de diferit faţă de Moldova. Bănuiesc că dacă şi-ar câştiga independenţa, Transnistria ar deveni un mare prieten al Moldovei. În termeni economici, Transnistria ar trebui să devină un stat client al Moldovei, un stat care e deja obişnuit să primească instrucţiuni de la Chişinău. Pentru a ajunge la un rezultat şi la o schimbare de atitudine, imaginaţi-vă “ce ar fi dacă…”, transpuneţi-vă pe dumneavoastră înşivă câţiva ani mai târziu şi priviţi puţin înapoi. La zece ani de la câştigarea independenţei de către Transnistria, are să mai zică oare moldoveanul tipic: “şi totuşi, era mai bine în 2007”? În spatele paradoxului se ascunde adevărul. Adevărul nu e altceva decât o înţelegere a modului în care se poate ajunge la un respect reciproc. Acest adevăr trebuie înţeles, transpus într-o propunere de devoluţie (descentralizare) iar apoi trebuiesc făcute eforturi pentru ca lucrurile să meargă. E de datoria politicienilor aleşi să se zbată, să facă muncă asiduă de diplomaţie. E nevoie de multă muncă, de curaj, altruism şi perseverenţă…şi în final, se va dovedi că merită. Recentul acord de pace la care s-a ajuns în Irlanda de Nord n-a fost altceva decât împlinirea unui vis ce părea imposibil.
La mai puţin de un kilometru distanţă de graniţă, ofiţerii moldoveni de securitate au oprit autobuzul ca să coboare. Păreau să fie într-o dispoziţie bună. Au luat-o pe un drum îngust de ţară, iar imaginea lor mergând pe drum n-a făcut altceva decât să încheie în mintea mea ciclul de întâmplări din această ultimă oră în Transnistria, atât de palpitantă, dar totodată absurdă şi plăcută. Nu eram bucuros să plec din Transnistria. Eram chiar trist, dar mă apuca o jale şi mai mare la gândul că aveam să părăsesc Moldova opt zile mai târziu.



Yüklə 0,82 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   27




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin