Biserica Ortodoxă şi sectele


Ghicitul în foc (Piromanţia)



Yüklə 0,74 Mb.
səhifə9/10
tarix18.11.2017
ölçüsü0,74 Mb.
#32102
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10

Ghicitul în foc (Piromanţia)

Descoperirea focului a reprezentat un moment unic pentru oamenii primitivi care, necunoscându-i cauzele, au ţesut o serie de legende în jurul acestui fenomen. Astfel, într-o legendă a vechilor greci se spune că Prometeu a furat focul lui Zeus şi 1-a dat oamenilor, fapt pentru care a fost pedepsit: a fost înlănţuit de o stâncă din Caucaz şi în fiecare zi un vultur venea şi îi sfâşia ficatul, care creştea la loc în timpul nopţii, pentru ca a doua zi chinul să se repete.253

Din cele mai vechi timpuri focul a fost considerat un element magic. Umbrele proiectate de el pe pereţii peşterilor au stârnit cele mai ciudate fantezii în mintea oamenilor primitivi. Se credea că acest fenomen reprezintă viaţa şi moartea. In mitologie se găsesc numeroase exemple care atribuiau focului dimensiuni primordiale. El e cel care alungă tenebrele, străluceşte şi încălzeşte; reprezintă o armă atât împotriva animalelor sălbatice, cât şi a spiritelor răufăcătoare. El poate fi lumină, prieten sau

inamic.254

Piromanţia se bazează pe observarea flăcărilor sau a jocului de lumini. In funcţie de direcţia şi forma flăcărilor vrăjitorul interpreta „viitorul” (cărbuni aprinşi, fumul şi sfârâitul focului dau şi ele indicii vrăjitorului.255 Focul avea şi rol purificator în ceremoniile divinatorii (fumigaţiile erau folosite ca băi magice). Trebuie menţionat faptul că de fapt pretinsele semne ale focului nu aveau nici o valoare pentru ghicitor, dacă nu-şi dădea seama ce dorea clientul (afla acest lucru prin întrebări discrete). Apoi făcea tălmăcirile în aşa fel încât să facă plăcere clientului său. Oricum, limbajul său era atât de ambiguu, încât această manevră îi reuşea.256

Legate de piromanţie sunt şi capnomanţia (se folosesc mai ales grăunţe de susan şi cricomanţia (boabe de orz). In ambele cazuri, tehnica folosită era aceeaşi. Grămăjoara de seminţe se arunca pe cărbunii aprinşi; în jocul fumului creat ghicitorul tălmăcea viitorul.

O altă formă de piromanţie era cephalomanţia, folosită doar pentru descoperirea unui răufăcător. „Pe jeraticul încins era aşezat în acest scop un cap de măgar şi ghicitorul începea să pronunţe formule magice, în care introducea numele persoanelor bănuite a fi făptaşele furtului, crimei, etc. Dacă falca încinsă pe foc trosnea în momentul în care se pronunţa un nume, exista credinţa că acel om era vinovat.”257

În credinţele poporului român poate fi observată ambivalenţa focului. Există, pe de o parte, un foc sacru, domesticit, care este tratat cu veneraţie (nu ai voie să scuipi în el, să-1 dai afară din casă, să laşi copiii să se joace cu el) şi pe de altă parte, există un foc neîmblânzit, trimis ca pedeapsă de stăpânii cerului sau ca răzbunare de cei ai pântecului pământului („bată-te focul să te bată", trimiterea în focul Gheenei)”.258



Geomanţia (Ghicitul în pământ)

Se bănuieşte a fi de origine persană şi s-a răspândit încă din Evul Mediu. Sunt aruncate pietre sau fructe uscate pe sol. Rezultă diferite figuri pe care se bazează ghicitorul în răspunsul dat clientului. Există 16 figuri: „1. aquisilis - simbolizând reuşita, creşterea; 2. albus - purificarea, seninătatea; 3. amissio - lipsa, pierderea; 4. caput draconis - pacea, izbucnirea creatoare a forţelor instinctive; 5. cauda draconis - discordia şi tot ce se opune lui caput; 6. carcer - restricţia, izolarea, închisoarea; 7. conjunctio - coordonarea, concordia, construcţia; 8. fortuna major - regalitatea, onorurile, victoria; 9. fortuna minor - reuşita obţinută pe căi lătularnice şi frauduloase; 10. laetitia - bucuria, binefacerea; 11. populus - mulţimea, acţiunea dezordonată; 12. puella - feminitatea, pacea, solicitudinea; 13. puer - virilitatea, generozitatea, adulterul; 14. rubeus - focul, sângele, pasiunea, războiul; 15. tristitia - angoasa, scrupulele, disperarea, eşecul; 16. via - încetineala, rătăcirea, contrarietatea”.259



Sepharomanţia (ghicitul în cenuşă) reprezintă o variantă a geomanţiei. Se presară cenuşă pe o suprafaţă plană, după care clientul rostea întrebările deasupra ei. In acest fel stratul de cenuşă era împrăştiat, formându-se diferite imagini, în funcţie de care se făceau interpretările.260

Aeromanţia

Această formă de ghicitorie se realizează prin interpretări ale unor manifestări atmosferice: vânt, curcubeu, nori, halouri solare sau lunare. Viziuni de genul acesta nu sunt decât produsul unor halucinaţii colective, care apar în momente de tensiune psihică. Un exemplu sugestiv poate fi următorul: pe frontul francez, în 1914, un grup de soldaţi irlandezi au văzut pe cer, la Mons. îngeri cu săbii în mână pornind împotriva frontului german. Această halucinaţie a fost analizată ştiinţific, deoarece în acel moment se făceau fotografii aeriene (norii aveau forme ciudate, dar erau totuşi nori adevăraţi).261

Chiromanţia

Chiromanţia reprezintă ghicirea destinului unei persoane prin cercetarea liniilor din palmă. Despre această tehnică avem informaţii de la caldeeni, asirieni, egipteni. Grecii şi romanii au folosit-o şi ei (împăratul Augustus a practicat chiromanţia). Ghicitul în palmă se face după o tehnică complicată şi foloseşte un limbaj asemănător celui folosit de astrologi. Astfel protuberanţele din palmă şi de la articulaţia degetelor li s-a dat denumiri de plante. Există peste 100 de cartografii chiromantice corespunzătoare diferitelor specii de mâini.262

Nu poate fi trecut cu vederea un fapt ştiinţific, anume că forma, volumul, direcţia liniilor, pot sugera vârsta, temperamentul, profesiunea sau starea de sănătate a unei persoane. Un ghicitor versat îşi poate da seama dacă persoana din faţa sa e artizan, muncitor sau intelectual.263

Cercetări moderne au demonstrat că ghicitul în palmă nu reprezintă o metodă ştiinţifică. „Următorul test efectuat poate fi edificator. Unui expert în chiromanţie i s-a remis mulajul palmei unei persoane pe care nu o cunoştea. Ghicitorul a studiat îndelung „harta” liniilor şi a dat în scris interpretările sale, prevestind - între altele - o viaţă lungă pentru posesorul palmei respective. Numai că mulajul fusese executat de experţii unui muzeu de medicină legală după mâna unui tânăr mort cu câtva timp înainte”.



Ornitomanţia

Se referă la ghicitul prin interpretarea comportamentului, mişcărilor şi aspectului păsărilor. Ea îşi are originea în străvechile credinţe magice. Populaţiile străvechi credeau că orice fiinţă gândeşte, vorbeşte şi se comportă uman. Treptat s-a ajuns la concluzia că animalele nu au o viaţă identică cu a omului, dar că ele fac mişcări ghidate de forţe enigmatice. Nu toate animalele au aceste calităţi, ci numai cele înzestrate cu puteri magice sau zeităţi transformate prin puterea vrăjilor. Se poate constata că indienii, egiptenii, chinezii, mesopotamienii, tracii, grecii, romanii, geto-dacii, vechii slavi, goţii, aveau cu toţii animale divinizate. La greci, zeii se metamorfozau în diferite animale şi acest lucru îl puteau face şi oamenii prin vrăji sau voinţa zeilor. în plus, fiecare zeu era reprezentat de câte o divinitate: Zeus-acvila, Apollo-cerbul, apoi uliul, Hestia-măgarul, Poseidon - calul, Demeter-cocoşul şi cocorul, Hera-barza, Asclipios-şarpele, Artemisa-cucuveaua, iar albinele erau ale muzelor. Cea mai mare cinste era acordată zburătoarelor, care erau considerate ca fiind cele mai aproape de zei, de la care aduceau mesaje pentru oameni.264

Exista credinţa în păsări-proroc, a cărei origine trebuie căutată în legătura pe care omul primitiv o făcea între păsările de pradă şi spirite. Acestea aveau ca atribute comune zborul şi modul de hrănire (sângele victimelor). Pentru antici, păsările reprezentau reîncarnări ale morţilor şi puteau fi determinate să dezvăluie viitorul, dacă li se dădea un amestec de carne şi sânge însoţit de incantaţii magice. Un rol important în acest amestec îl avea ficatul despre care se credea că era înzestrat cu însuşiri profetice. De aceea va exista şi o ghicitorie în ficat (hepatomanţia).265

Păsări aducătoare de noroc (fatidice) erau considerate: acvila, vulturul, corbul, cioara cenuşie şi lebăda (uneori). Printre păsările purtătoare de rău augur se afla cucuveaua, al cărei strigăt noaptea era semn de moarte sau boală.266

O formă târzie a ornitomanţiei o reprezintă augurii. „Augurii erau la romani preoţi interpreţi ai zeilor pe lângă oameni. Ei erau consultaţi înaintea oricărei acţiuni. Apreciau succesul acesteia în funcţie de zborul, de cântecul sau felul de a mânca al păsărilor”.267 In ceremoniile augurale, un rol deosebit de însemnat îl aveau puii sacri. Orice decizie în Senat sau armată putea fi luată numai după ce augurii observau felul cum ciuguleau ei grăunţele şi dădeau verdictul. Dacă puii se repezeau să mănânce, împrejurările erau favorabile, dacă nu, dimpotrivă. Însă aşa cum arată şi Cicero, augurii se ghidau după propriile lor interese, familiale sau de grup, putând să înfometeze sau să îmbuibe puii.268

Haruspiciile era o practică cunoscută de anumiţi preoţi ghicitori romani (practica mai era cunoscută şi de caldeeni, indieni, egipteni, vechii evrei) care pretindeau că pot prezice viitorul prin examinarea măruntaielor animalelor sacrificate. Ghicitorul examina ficatul, inima, intestinele, fierea, carnea. O inimă mică sau bolnavă, de exemplu, anunţa un dezastru. Dezastrul urma să fie şi mai mare dacă unul din aceste organe aluneca din mâna sacrificatorului. De asemenea, dacă fumul se înalţ cu repeziciune, era semn favorabil.269



Ghicitul în actele instinctive ale omului

„Rostirea fără voie a unor cuvinte (de unde „cuvinte fericite” şi „cuvinte fără noroc”), ca şi spasmele şi tresăririle involuntare (ochi, membre, trup) au avut şi ele vocaţie divinatorie. Ecouri ale aceste forme de ghicit se regăsesc în diferite superstiţii existente la poporul român. Se zicea, de pildă, că, dacă două persoane rosteau odată un cuvânt, „a pierit un drac” sau dacă cineva avea un frison nervos scurt „că a trecut moartea pe lângă el,” iar dacă ţiuia urechea „îl vorbea cineva”. „În divinaţia romană" strănutul era indiciu de boală, palpitaţiile de înşelăciune sau pagubă şi zgomotele în urechi vorbe „de bine” sau „de rău”.270

Tot la romani strănutul era un semn de bun augur. Se spunea că de fiecare dată când se naşte o fată frumoasă, zeul Cupidon strănuta. în zilele noastre, se spune „Să trăieşti” când strănută cineva deoarece în vechime se credea că omul care strănută va muri.271

Arithomanţia

Arithmomanţia este ghicitoria cu ajutorul numerelor. Este o invenţie antică şi a fost precedată de anumite practici magice legate de împărţirea hranei.272124 După cum se poate observa pe pereţii peşterilor paleoliticului, numărul exprima mâna (o mână de obiecte sau un pumn). Degetele vor ajunge să exprime numere: degetul arătător - unu, iar mijlociul doi (mai mulţi). Sistemul cu baza de numeraţie doi se află la temelia gândirii matematice. în forme rudimentare, matematica a fost cunoscută de egipteni, babilonieni, hitiţi, şi huriţi. Fenicienii foloseau sistemul zecimal şi sexazecimal. Evreii antici au început să vadă în număr o putere intrinsecă. Matematica indiană aduce şi ea ceva nou - introducerea lui zero (care va fi apoi răspândit de arabi). Matematica chineză antică va folosi denumiri monosilabice pentru primele 10 numere (există indicii că acestea au fost folosite cu sens magic încă din mezolitic), iar geometria lor e strâns legată de magie (ei au inventat primul pătrat magic). Şi numeraţia traco-getică este de origine magică (pare a fi cea mai veche din Europa). In matematica elenă se află punctul de plecare al Arithmosului, credinţa care conferea primelor 10 numere şi altora proprietăţi magice. Insă tot grecii au inventat şi calculele bazate pe idei ştiinţifice.273

Cu timpul fiecare număr va dobândi o semnificaţie magică: 1 - numărul unităţii, 3,4 - ofereau plăceri miraculoase, după cum afirma Pitagora, 7 - cunoscut de iniţiaţi şi magi, 12 - stă la baza unei numerotaţii magice (existau 12 munci ale lui Hercule, 12 semne ale Zodiacului), 13 - număr nefast, 19 - numărul lui Apollo sau al Cosmosului. La baza principiilor divinaţiei matematice se afla credinţa în proprietăţile speciale ale numerelor pare şi impare, adusă probabil în Grecia din Egipt de Pitagora.274

Numerele care constituiau baza de calcul pentru ghicitori, erau 3, 7, 9. Pentru ghicirea viitorului foloseau sistemul septenar. Ca urmare, anul corespunzător lui 7 sau multiplilor săi erau consideraţi „climaterici”. Anul 49, obţinut prin ridicarea la pătrat a numărului 7, era considerat ca moment al crizei maxime.275

Cu trei sute de ani înaintea erei noastre apare procedeul numit cabala, care a fost inventat de evrei şi constă în utilizarea literelor ca simbol pentru cifre, de exemplu: v(vav)-6; n(nun)-50; h(haf)-100; r(reş)-200 etc. acest procedeu va fi folosit şi de greci şi toţi ghicitorii. în Europa s-a răspândit prin semiţi (în special caldeeni) şi evrei.276

Metoda aritmetică a fost altă modalitate de divinaţie şi consta în a reprezenta în cifre numele celui care dorea să i se ghicească. Aceste numere se adunau iar suma era împărţită la 7 şi 9, până când rezulta un număr nedivizibil perfect în funcţie de care se făceau interpretările.277



Ghicitul în bobi (linte, mazăre, năut, porumb, etc.) este şi el o variantă a divinaţiei matematice. Cu privire la această practică Jaques Collin de Plancy arată: „Se ghiceşte în ziua de Anul Nou. Întotdeauna târnele viitorului sunt cercetate de cei săraci, într-o ţară prosperă lumea nu se gândeşte decât la plăceri, la cealaltă extremă, ea îşi caută speranţele. Se observă că oamenii de la ţară, mai săraci decât cei de la oraş, sunt mult mai preocupaţi de preziceri, şi aproape întotdeauna ei întreabă destinul despre traiul lor de zi cu zi. In mai multe zone din Nord, în ziua de Anul Nou, are loc o ceremonie ce trebuie să le arate cum vor trăi în anul care urmează. Ţăranii mai ales practică acest obicei: se adună în jurul unui foc mare, se înroşeşte în foc un fier de formă rotundă şi când e bine încins se pun peste el 12 boabe de grâu, pe 12 puncte marcate cu cretă, fiecare reprezentând o lună a anului.

Fiecare boabă care arde anunţă sărăcie şi scumpete în lunile pe care le desemnează şi dacă toate boabele dispar arse, este semn sigur că urmează un an de sărăcie.”278



Cartomanţia (Ghicitul în cărţi)

Jacques Collin de Plancy remarcă faptul că această practică şi-ar avea obârşia în jocul cu beţele al unui grec pe nume Alpha exilat în Spania, şi că acest joc trebuie să fi fost cunoscut în Spania din moment ce, în 1332, Alfons al Xl-lea îl interzicea.279

Gheorghe Brătescu, dimpotrivă, vorbeşte despre originea italiană a cartomanciei (de la cuvântul italian tarocchi - la sfârşitul secolului al XVII-lea se va fixa definitiv termenul de tarot) fapt atestat şi într-o lucrare a lui Francesco Marcolino Forli (1540). Originile îndepărtate ale taraţilor trebuie căutate în Antichitatea indiană, chineză şi egipteană, undele piesele de ghicit sunt făcute din plăcuţe de piatră sau foi de plută desenate cu semne sau figuri, grupate câte patru.280

Ghicitul se face prin interpretarea desenelor alegorice de pe cartonaşe. Cel mai vechi şi mai complet procedeu e „Oracolul femeilor” sau „Marele joc”, cu 78 cartonaşe. Imaginile şi denumirile taroţilor indică perioada apariţiei şi sursele care au stat la baza cartomanţiei. ”Desenele evocă arta Renaşterii, care descoperă natura şi viaţa, reinventând pe un plan original, imagistica romană constituită într-un spaţiu al superstiţiilor, monştrilor şi miracolelor de factură orientală. [...] Supranaturalismul este exprimat prin fiinţe înfricoşătoare sau ilare, care sugerează fondul antic asiatico-african şlefuit prin rafinamentul greco-roman”.

Desenele urmează o ordine inspirată din succesiunea diferitelor părţi, capitole şi paragrafe biblice, manieră explicabilă pentru perioada de bigotism creştin a secolelor XV-XVI în care a luat probabil naştere neocartomanţia. De asemenea sunt exprimate şi anumite aspecte ale sistemului social feudal: regi, regine, cavaleri, etc.281

În secolul al XlX-lea, ghicitorii francezi au inventat pasienţele („La reussite-passe-temps"). Numele acestora indică chiar scopul jocului: „trecerea sau pierderea timpului282.



Cafesomanţia (Ghicitul în cafea)

Cafesomanţia este un sistem recent de divinaţie bazat pe interpretarea semnelor lăsate de zaţ pe pereţii ceştii. Regiunea Kaffa din sudul Etiopiei este patria cafelei. Abia în Evul Mediu o vor folosi arabii şi prin ei s-a răspândit în Egipt şi Asia Mică (prin turci a ajuns în Europa). Pentru a-şi impresiona clienţii, ghicitorii recurg şi la un anumit ritual de preparare a cafelei, deţinând şi o tehnică de obţinere a zaţului, astfel încât să lase urme cât mai pronunţate pe pereţii ceştii. Interpretările diferă în funcţie de imaginaţia şi perspicacitatea fiecărui ghicitor, ceea ce demonstrează ridicolul acestei practici.283



Roata norocului

„Simbolismul roţii se identifică cu acela al cercului aflat într-o mişcare circulară, asociindu-se cu soarele, cu dinamica neîntreruptă a vieţii, cu ciclurile naturii, ale istoriei şi vieţii omului”.284

Roata este şi un simbol solar şi această semnificaţie a sa a dăinuit şi în ţara noastră, fiind cunoscut obiceiul de a rostogoli de pe deal o roată aprinsă în timpul sărbătorilor focului din apropierea solstiţiului de vară. Mircea Eliade arată că acest obicei îndeplineşte probabil” şi o funcţie magică de restaurare a forţelor solare. într-adevăr, mai cu seamă în ţările din nord, scurtarea progresivă a zilelor în scurgerea lor spre solstiţiul de iarnă inspiră temerea că soarele ar putea să se stingă.” Există şi credinţa că scânteile împrăştiate de aceste roţi solare ajută la fertilizarea solului.285

„Roata norocului semnifică alternanţele destinului uman, alcătuit din succese şi înfrângeri, urcări şi coborâri”.286



MAGIA NEAGRĂ

Ce este şi ce face vrăjitorul

„Magia neagră este înţeleasă în termeni consacraţi ca o activitate desfăşurată de anumite persoane, indiferent de sex şi vârstă, pentru înfăptuirea a ceva malefic, supranatural, apelând într-o astfel de acţiune la ajutorul unor genii ale răului (demoni) cu care s-ar afla în legătură secretă". In trecutul îndepărtat al omenirii nu se făcea distincţia între „bine” şi „rău” crezându-se că vrăjitorul dispune de forţe supranaturale în stare să provoace şi binele şi răul.287

Procedeul de a apela la demoni pentru a produce efecte răzbunătoare (magia neagră) apare cu claritate abia la asiro-caldeeni. Ei au inventat o practică, care va deveni clasică în vrăjitorie, şi anume transmiterea forţelor magice prin folosirea apei deşănţate. La asiro-caldeeni, care se considerau atinşi de vrăji, se scăldau în apele sacre ale Tigrului şi Eufratului, crezând că vraja, ca şi demonul la care apelase vrăjitorul vor rămâne în valuri. Mai credeau că, stropind locul „vrăjit” cu apă sacră, vor fugi toţi demonii de acolo. Şi pentru geto-daci apa era un element magic purificator. Fluviul Dunărea era cinstit ca sacru, apele sale fiind considerate purtătoare de fiinţe supranaturale care insuflau curaj, sănătate, tămăduire.288 De altfel, din cele mai vechi timpuri apele îndeplinesc o funcţie creatoare (din ape se nasc toate fiinţele existente), tămăduitoare (se ştie că apa neîncepută folosită în magie e considerată a avea numeroase puteri tămăduitoare), regeneratoare (ea conferă o „nouă naştere” printr-un ritual iniţiatic şi asigură o renaştere post mortem prin ritualuri funerare), şi o emblemă a fecundităţii (în insula Wakuta, un mit aminteşte cum o fecioară şi-a pierdut virginitatea pentru că şi-a lăsat trupul atins de ploaie).289

O altă practică care va fi foarte des folosită în vrăjitorie, substituţia persoanelor prin, Jigurine", a fost şi ea reimaginată de către asiro-chaldeeni, prin perfecţionarea unor tehnici primitive. Executată din lut, ceară, bitum, ea îl reprezenta pe cel căruia urma să i se facă un rău prin diferite manopere vrăjitoreşti. Tot ei mai cunoşteau practica de a face un nod la o sfoară, crezând că în acest fel puteau lega vrăjile, iar dacă acest nod era ars, semnifica faptul că incantaţiile inamicului erau distruse. Incantaţiile vizau evocarea tuturor demonilor şi solicitarea forţelor lor. Vrăjitorii îşi rosteau formulele magice pe înserat, pentru a fi ascultate de forţrlr întunericului.290 După Tibul, Orfeu avea puterea de a opri, prin versuri cadenţate şi cântece ritmate „fluviile din curgerea lor, vântul din zborul său şi împrumuta stejarilor o ureche pentru a le asculta”.291

La egipteni, pentru a se „apăra" de vrăji era utilizat frecvent procedeul imposturii. Persoana urmărită de vrăji se dădea drept alta. De exemplu, ea se adresa unui şarpe, care era considerat exponent al răului, zicând: „Nu ai nici o putere asupra mea, căci eu sunt zeul Horus!”. Un tratat primitiv de magie, cunoscut la egipteni numit Cartea lui Thot, cuprindea diferite formule pentru unirea părţilor unui om decapitat sau despărţirea în două a apelor unui lac sau fluviu.292175

Faţă de alte popoare antice, la greci şi romani, magia neagră va pătrunde destul de târziu. Ea va consta mai ales din acţiunea de provocare a metamorfozelor. Vechii greci au fost inventatorii filtrelor, capabile de efecte sancţionare şi de a schimba forme, şi ai vampirilor. Romanii le vor prelua şi le vor dezvolta şi extinde. După apariţia creştinismului, vrăjitorii nu mai apelează la duhuri sau genii ale răului, ci la diavol, cu care pactizează. Tot mai mulţi oameni vor apela la serviciile diavolului, convinşi că acesta le poate da imediat bogăţie, amor, sancţionarea inamicilor etc.



În Evul Mediu european erau trei categorii de invocatori ai diavolului. Din prima făceau parte toţi cei care se considerau persecutaţi de Dumnezeul creştin, în cultul diavolului exprimându-şi revolta lor. A doua categorie era cea a naivilor, a celor avizi de îmbogăţire, de putere, care se lăsau pradă ceremoniilor vrăjitoreşti, a vrăjilor, profanărilor de morminte, mergând uneori până la crimă. Din ultima categorie făceau parte ghicitorii, vânzătorii de amulete, sacrificatorii de găini negre, evocatorii si necromanţii, care-şi atrăgeau clienţii prin practici nocturne pline de mister.293

1 Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, p. 7.

2 Vezi Ibidem, p. 8-10.

3 Ibidem, p. 11-18.

4 Părintele Arsenie Vliangoftis, Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare – , trad. Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 91. Autorul mai vorbeşte şi despre „culte distrugătoare” sau „erezie ucigătoare de libertate”. Vezi Ibidem, p. 92.

5 Les sectes en France, Rapport fait au nom de la commission d’enquète sur les sectes, Président Alain Gest, Rapporteur Jacques Guyard, p. 12. Disponibil la adresa electronică: http://www.assemblee-nationale.fr/rap-enq/r2468.asp.

6 Ibidem, p. 8.

7 Henri Tincq, „Exacerbarea extremismelor religioase în lume”, în Jean Delumeau (ed.), Religiile lumii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 675-676.

8 Françoise Champion, „Spirit religios difuz, eclectism şi sincretisme”, în Ibidem, p. 700.

9 Ibidem, p. 718.

10 Ibidem, p. 725.

11 Ibidem, p. 726. Un exemplu de infiltrare a neo-păgânismului în societăți predominant creștine, cum e și cazul României, prin „răsturnarea” discursului religios la Radu Petre Mureşan, Alternative spirituale în România. Secolul XXI. Perspectivă ortodoxă, prefaţă Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Achimescu, Ed. Agnos, Sibiu, 2011, p. 92-96. Recomandăm cartea și pentru alte exemple oferite pentru a demonstra caracterul profund necreştin al multor secte, care însă se îmbracă într-o haină creştină pentru a atrage mai uşor adepţi pe care apoi să-i manipuleze.

12 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, Ed. Universitaria, Craiova, 2006, p. 14.

13 Ibidem, p. 12.

14 Pr. Prof. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar de cunoştinţe religioase, Ed. Andreiana, Sibiu, 2010, p. 399.

15 P.I.David, Călăuză cerştină pentru cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectant, Ed. Episcopiei Aradului, Arad, 1987, p. 35-36. Tot aici se arată că, în general, „adepţii sectelor sunt indivizi deplasaţi, mistici bolnăvicioşi, bolnavi psihic sau posedaţi ereditar, patologic”, motiv pentru care ei „sunt greu de recuperat pentru Biserică şi societate”.

16 Vezi N. Achimescu, op. cit., p. 19.

17 Detalii la Vasile Vlad, Asumarea (post)modernității. Perspectivă teologică asupra istoriei, Editura Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2010. Aici autorul recunoaște, pe de o parte, opoziția dintre cele două concepții antagonice despre lume – cea tradițional-ortodoxă și cea postmodernă. Prima concepție are ca premiză lumea ca și creație a lui Dumnezeu, adică având un sens și o finalitate, învierea. Privită din perspectiva acestei „finalități fericite”, lumea își relevă adevărata dimensiune: de semn al înțelepciunii și slavei dumnezeiești, mijloc de realizare a intercomuniunii dintre Creator și om, cel din urmă fiind microcosmos și mediator al relației Dumnezeu – cosmos (iar caderea în păcat nu a împiedecat definitiv exercitarea slujirii unificatoare a omului de „inel al creației”, căci consecințele tragice ale păcatului au fost înlăturate prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu și opera Sa răscumpărătoare și îndumnezeitoare). Cea de-a doua concepție despre lume și om este cea modernă și postmodernă. Ea a fost inițiată de proiectul iluminist și are ca principale caracteristici individualismul, promovarea lumii ca realitate autonomă, renunțarea la Tradiție, renunțarea și chiar condamnarea formelor cultice și a religiilor „tradiționale”, ceea ce are ca o consecință directă sincretismul și relativizarea deosebirilor între creștinism și alte religii. Având ca opțiuni fundamentale naturalismul și individualismul, iar ca temeiuri raționalismul, știința și progresul, (post)modernitatea cunoaște două fenomene dominante pentru lumea de astăzi: seculariarea și globalizarea. Pe de altă parte însă, Pr. Vasile Vlad oferă și o încercare de dialog între cele două concepții despre om și lume expuse anterior. Astfel, „asumarea modernității și a postmodernității de către Biserică trebuie înțeleasă și pe linia răscumpărării vinei ecleziale față de propriile ei greșeli din istorie. Iar modernitatea și postmodernitatea, la rândul lor, nu mai puțin vinovate de intoleranță și totalitarism față de creștinătate, vor trebui să accepte că problematica existenței nupoate fi redusă la economie, la social și politic și că ea trebuie deopotrivă considerată în dimensiunea ei morală și religioasă. și că Dumnezeu nu e nici dușmanul și nici concurentul omului și al istoriei. În Hristos, lumea ... poate descoperi că Dumnezeu Însuși este uman, iar omul poate deveni, fără nici o diluare de identitate, dumnezeu după har” (p. 293).

18 Vezi excelenta diagnoază făcută de Horia-Roman Patapievici, Omul recent: o critică a modernităţii din perspectiva întrebării „Ce se pierde cînd ceva se câştigă?“, Ed. Humanitas, București, 2001.

19 N. Achimescu, op. cit., p. 20.

20 Ibidem, p. 20-21.

21 Ibidem, p. 21.

22 Les sectes en France, p. 37 ş.u.

23 Jean Vernette, Sectele, trad. Cleopatra Sava, Ed. Meridiane, Bcurești, 1996, p. 31-32.

24 Unii autori vorbesc, în mod corect, despre manipulare și „abilitate sectară”. Anne Fournier, Catherine Picard, Secte, democrație și mondializare, trad. Radu și Rdica Valter, Ed. Gramar, București, 2006, p. 30-38.

25 Les sectes en France, p. 41-45.

26 Vezi Ibidem, p. 46.

27 Gheorghe Petraru, op. cit. , p. 21.

28 Ibidem, p. 23.

29 Prep.drd. Constantin-Iulian Damian, „Contribuţiile lui Stephen A. Kent şi Benjamin D. Zablocki la dezvoltarea teoriei spălării creierului în cadrul noilor mişcări religioase”, în Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, Teologie Ortodoxă, XIII (2008), p. 41-58.

30 Viorel Ioniţă, „Le point de vue de la Conference des Eglises européenes (K.E.K) sur la Mission en Europe aujourd’hui et les relations entre les Eglises européenes”, în Irénikon (1995), nr. 1, p. 35.

31 De adăugat din I. Bria, „Un obstacol în calea ecumenismului: prozelitismul confesional”, în BOR (1970), nr. 9-10, p. 1053.

32 Ion Bria, Liturghia după Liturghie. Misiune apostolică şi mărturie creştină – azi, Ed. Athena, Bucureşti, 1996, p. 217-218.

33 Ibidem, p. 221. Desigur, o mărturie puternică necesită și o comportare adecvată poruncilor evanghelice din partea membrilor comunității și în special din partea preotului. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, în special p. 90 ș.u.

34 Ibidem, p. 222.

35 Ibidem, p. 222.

36 Această poziție echilibrată posedă și o adâncă semnificație ecumenică. De altfel, Păr. Bria însuși declarase prozelitismul ca „obstacol” în calea realizării adevăratei unități ecumenice a creștinilor, întrucât reprezintă „o deformare a mărturiei creștine”. Idem, „Un obstacol în calea ecumenismului: prozelitismul”, în BOR 88 (1970), nr. 9-10, p. 1058.

37 Idem, Liturghia după Liturghie, p. 223.

38 Ibidem, p. 224: „Compuse din re-convertiţi (catolici, ortodocşi şi protestanţi), sectele reprezintă o contra-mărturie creştină, cu ajutorul inovaţiilor cultice, contradicţiilor teologice şi morale. Sectarismul în epoca contemporană se infiltrează în structura societăţii, în cultura şi organizarea civilă. Biserica e datoare să apere societatea de această primejdie”. Interesant este că unii autori ortodocși plasează în rândul lucrării prozelitiste din sec. XX nu doar activitatea anumitor secte, ci și uniatismul promovat de Biserica romano-catolică. Vezi în acest sens considerațiile Părintelui Dumitru Stăniloae, preluate și dezvoltate și de Păr. Ion Bria: în niciun caz uniatismul nu poate constitui un model de unitate creştină. În calitatea sa de „prozelitism camuflat”, uniatismul determină în fapt o cădere din relaţiile de fraternitate ce trebuie să predomine între creştini. Vezi Dumitru Stăniloae, „Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român”, EIBMBOR, Bucureşti, 1973; Idem, „Uniatismul din Transilvania. Opera unei întreite silnicii”, în BOR, nr. 3-4 (1969), 355-390, și Idem, „Problema uniatismului în perspectivă ecumenică”, în O 21(1969), nr. 4, p. 616-625. La rândul său, Bria este de opinie că uniatismul se bazează pe o eroare şi o confuzie eclesiologică: pretinsul drept de jurisdicţia al episcopului Romei, în calitatea sa de succesor al Apostolului Petru, asupra Bisericii Universale. Consecința: „Uniatismul rămâne obstacolul principal contra unirii Bisericilor Răsăritene şi Apusene”; el a fost şi trebuie să fie în continuare denunţat ca „formă de prozelitism, confesional şi politic, în defavoarea Bisericii Ortodoxe”. Vezi I. Bria, Liturghia după Liturghie, p. 286-287.

39 Gheorghe Petraru, op. cit., p. 36. Vezi de asemenea Petre I. David, Invazia sectelor vol. I: De la erezii vechi la secte religioase ale timpului nostru, Ed. Crist –1, Buc. 1997, p. 88 ş.u.

40 Vezi Ibidem, p. 37.

41 Vezi excelentul studiu al Arhiep. Anastasios Yannoulatos, Scopul şi motivul misiunii (dintr-un punct de vedere teologic) (1967), (re)publicat în Mission in Christ’s Way. An Orthodox Understanding of Mission, Holy Cross Orthodox Press, Brookline, Massachusetts/ World Council of Churches Publications, Geneva, 2010, p. 41-64.

42 Gheorghe Petraru, op. cit., p. 38.

43 Un caz sugestiv este cel al arătării diavolului sub chipul luminos al lui Hristos, la care se adaugă şi alte „minuni” care, manifestându-se gratuit, sunt semnul unei false experienţe mistice. Iarăşi ca exemplu, un călugăr care de la un timp, atunci când intra în altar se aprindeau lumânările. Iniţial el a crezut că este un semn de la Dumnezeu, dar după o discuţie avută cu un părinte duhovnicesc mai experimentat, care i-a cerut ca înainte să intre în altar să se roage lui Hristos şi să spună că e doar un păcătos, monahul şi-a dat seama că totul nu fusese decât o altă stratagemă diavolească: de îndată ce se ruga şi rostea cuvinte de smerenie, „minunea” nu mai avea loc. Revelatoare asupra subiectului este cartea lui Mihai Urzică, Minuni şi false minuni, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993.

44 Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei eclesiale. Înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, introd. şi trad. Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 51: „În măsura în care Ortodoxia accentuează eclesialitatea experienţei, aceasta trebuie să fie - altfel decât experienţa subiectivă – comunicabilă şi supusă criteriului eclesialităţii. Pe lângă aceasta, din perspectiva ortodoxă, experienţa personală e un proces continuu de creştere şi maturizare, de sporire în experienţa Bisericii. În pietism (sau poate că lucrul acesta e valabil numai pentru neo-pietism?) predomină, dimpotrivă, elementul spontan, emoţional şi, prin aceasta, elementul trăirii”. Pentru detalii privind caracterul eclesial-comunitar al autenticei experienţe mistice creştine, a se vedea şi Andrew Louth,  Originile traditiei mistice crestine. De la Platon la Dionisie Areopagitul, trad. Elisabeta Voichita Sitea, cuvânt înainte diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisisi, Sibiu, 2002.

45 Gheorghe Petraru, op. cit., p. 40.

46 Vezi Ibidem, p. 40.

47 Ibidem, p. 40-41.

48 Pentru detalii privind această dimensiune fundamentală eshatologică a Ortodoxiei ca realitate deja inaugurată, vezi K. Ch. Felmy, op. cit., p. 309-315.

49 Gheorghe Petraru, op.cit., p. 41.

50 Ibidem, p. 46-47.

51 O privire comparativă între manipularea unui „guru” și adevărata paternitate a duhovnicului crești la Emil Jurcan, Maestrul oriental și duhovnicul creștin, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002. Vezi și Jean-François Mayer, Sectele. Neconformisme creștine și noi religii, ediția a II-a revăzută, trad. Ruxana Pitea, Ed. Enciclopedică, București, 1998, p. 67 ș.u.

52 Vezi Gheorghe Comşa, Călăuza cunoaşterii şi combaterii sectelor, Ed. Nouei Reviste Bisericeşti, Sf. Mănăstire Cernica, 1925, p. 9-10.

53 Dintr-o perspectivă romano-catolică încearcă să ofere un răspuns Pr. Claudiu Dumea, Religii, Biserici, secte, privite din perspectivă catolică, Ed. Sapientia, Iași, 2002. Autorul combate opinia conform căreia sectele ar juca, din punct de vedere social, rolul de „agenți creatori”. Ținând cont de anumiți factori – putere, lider, structura internă, finanțe, viața adepților –, sectele se vădesc a fi, dimpotrivă, periculoase; evident că ele trebui așadar reperate, condamnae și combătute (p. 22-230).

54 Arsenie Vliangoftis, op. cit., p. 84.

55 Ibidem, p. 85.

56 A. Yannoulatos, op. cit., p. 31-32.

57 Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1999, p. 161.

58 Ibidem, p. 161-162.

59 Ibidem, p. 162.

60 Ibidem, p. 162.

61 Jean Vernette, Les sectes, ediţia a V-a revăzută, Presses Universitaires de France, Paris, 1990, p. 35.

62 Vezi Ibidem, p. 35-88.

63 Vezi Les sectes en France, p. 49 ş.u.

64 Vezi Ibidem, p. 58-59.

65 Cf. Gheorghe Petraru, op. cit, p. 66 ş.u.

66 Ibidem, p. 67.

67 Ibidem, p. 68.

68 Endogamia este expulzarea celor ce contractează căsătorii cu alte persoane decât alţi membrii ai unei secte.

69 Ibidem, p. 68-69.

70 Ibidem, p. 69.

71 Ibidem, p. 72.

72 Vezi Ibidem, p. 72-73.

73 Ibidem, p. 73.

74 Vezi Deutscher Bunderstag,

Yüklə 0,74 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin