Blaise Pascal

În sfârşit, toată inima şi mintea lui erau la cei săraci şi îmi spunea uneori: „Cum s-a întâmplat că n-am făcut nimic pentru săraci, cu toate că i-am iubit întotdeauna atât de mult?” Şi cum eu i-am răspuns: „Nu ai avut nici dumneata prea mult” – mi-a zis: „Dar atunci ar fi trebuit să le dau timpul meu şi grija mea; uite ce n-am reuşit să fac. Şi dacă medicii spun adevărul şi dă Dumnezeu să mă vindec de această boală, sunt hotărât să nu mă mai ocup de nimic decât să-i slujesc pe cei săraci.” Cu acest sentiment îl luă Dumnezeu de lângă noi. Răbdarea lui nu era mai mică decât caritatea şi cei care se aflau în jurul lui se minunau zicând că niciodată nu mai văzuseră ceva asemănător. Dacă-i spuneam uneori că ne era milă de el, ne mărturisea că-şi îndura cu uşurinţă starea; că se temea chiar că ar putea să se vindece şi, dacă-l întrebam de ce, spunea: „Pentru că eu ştiu pericolul sănătăţii şi avantajele bolii.” Şi cum nu puteam să nu-l plângem când îl doborau durerile, ne spunea; „Nu mă plângeţi, boala este starea firească a creştinilor pentru că sunt aşa cum trebuie să fie, adică în suferinţă, lipsiţi de toate acele bunuri şi plăceri ale simţurilor, scutiţi de toate patimile, fără ambiţii, fără avariţie, în aşteptarea continuă a morţii. Nu aşa trebuie să-şi trăiască creştinii viaţa? Şi nu e o mare fericire să te afli din nevoie într-o stare în care ar trebui să fii obligat să te afli?” Şi, într-adevăr, se vedea că-şi iubea starea, cum puţine persoane ar fi capabile s-o facă; nu avea altceva de făcut decât să se supună umil şi împăcat. Iată de ce nu ne cerea decât să ne rugăm şi să-i mulţumim lui Dumnezeu că-i făcuse acest dar. E adevărat că, după ce îl ascultam, nu mai puteam spune nimic, simţindu-ne însufleţiţi de aceleaşi sentimente, de dorinţa de a suferi şi de a crede că aceasta este starea în care ar trebui să se afle întotdeauna creştinii.

Îşi dorea cu ardoare împărtăşania, dar doctorii se împotriveau pentru că nu-l credeau chiar atât de bolnav pentru a primi împărtăşania obştescului sfârşit, şi nu credeau nici că ar fi trebuit s-o facă noaptea, pe nemâncate, fără să fie absolută nevoie. Dar colica nu-l părăsea şi ei îi prescriseră să bea ape care-i mai uşurară durerile pentru câteva zile. În a şasea zi însă simţi o mare ameţeală şi cumplite dureri de cap. Şi deşi medicii nu fură tulburaţi nici de această stare, punând-o pe seama vaporilor apelor, el continua să se mărturisească şi să ceară cu o insistenţă incredibilă împărtăşania şi ca în numele lui Dumnezeu să se găsească un mijloc de a înlătura toate acele piedici de care aminteam mereu; şi era atât de insistent că o persoană din preajma lui îl dojeni că nu face bine, că trebuie să se încreadă în părerile prietenilor săi şi că, neavând deloc febră, să se gândească singur dacă era drept să i se aducă sfânta împărtăşanie acasă, când de fapt el se simţea oricum mai bine, şi dacă nu era mai înţelept să aştepte să primească împărtăşania la Biserică, unde avea speranţe că va putea fi curând în stare să ajungă. El îi răspunse: „Ei nu-mi cunosc răul şi cred că se înşeală; durerea mea de cap este un lucru prea neobişnuit.” Şi totuşi văzând că toată lumea se împotrivea dorinţei lui, nu mai îndrăzni să spună nimic. Dar mă rugă următorul lucru: „Pentru că nu vreţi să-mi faceţi această favoare, aş vrea s-o înlocuiesc cu o binefacere şi neputând intra în comuniune cu ceea ce se află sus, aş vrea să intru în comuniune cu ceea ce se află jos; iată de ce m-am gândit să-mi aduceţi lângă mine un bolnav căruia să i se dea aceleaşi îngrijiri ca şi mie, căci îmi este greu şi ruşine să fiu atât de bine îngrijit în timp ce o mulţime de săraci, cărora le e mult mai rău decât mie, sunt lipsiţi de aceste lucruri atât de necesare; să se aducă un infirmier şi să nu se facă nici o diferenţă între noi. Acest lucru îmi va uşura ideea că mie nu-mi lipseşte nimic, idee pe care n-o pot îndura dacă nu mi se aduce şi mângâierea de a şti că se află aici lângă mine un sărac la fel de bine tratat ca şi mine: cereţi vă rog un asemenea bolnav preotului.”

Am trimis imediat pe cineva la preot, dar acesta îmi răspunse că nu avea pe nimeni în stare să fie transportat, dar că-i va oferi imediat ce se va face bine un mijloc de a-şi exercita caritatea, aducându-i un bătrân pe care să-l îngrijească până la sfârşitul vieţii.

Când văzu că nu poate avea un sărac în casă alături de el, mă rugă să-l duc la incurabili18 pentru că avea o mare dorinţă să moară lângă cei săraci. I-am spus că doctorii nu sunt de părere c-ar putea fi transportat în starea în care era. Acest răspuns îl supără nespus şi mă făcu să promit cel puţin că dacă durerile îi vor da un pic de răgaz, îi voi da această satisfacţie.

Dar n-am mai fost nevoită să fac acest gest; durerea de cap se înteţi atât de mult că, prăbuşit de durere, mă rugă să chem un consult pentru ca imediat după aceea, îngrijorat să nu fie prea mare osteneala, să-mi spună: „Mă tem că e prea multă grijă din partea mea în această dorinţă”; dar eu mi-am îndeplinit imediat misiunea: doctorii îi prescriseră să bea lăptişor, asigurându-ne încă o dată că nu era nici un pericol, că nu era decât o migrenă provocată de vaporii apelor. Şi totuşi, orice ar fi spus, el nu-i mai credea. Îmi ceru să aduc un preot care să petreacă noaptea cu el; eu însumi mi-am dat seama că e foarte rău şi, fără să mai spun nimic, am dat poruncă să se pregătească lumânările şi tot ceea ce era necesar pentru împărtăşania de a doua zi.

Aceste pregătiri se dovediră a nu fi inutile, căci pe la miezul nopţii, el fu cuprins de o convulsie atât de violentă că, după ce se calmă, am crezut că murise. Şi ne era foarte neplăcut să-l vedem murind fără împărtăşanie după ce ne ceruse cu atâta insistenţă această favoare. Dar Dumnezeu care voia să răsplătească o dorinţă atât de fierbinte şi atât de dreaptă opri ca prin minune convulsia, redându-i întreaga judecată ca şi cum ar fi fost perfect sănătos; în aşa fel încât, intrând în cameră o dată cu odoarele Domnului Dumnezeului nostru, preotul exclamă: „Iată-l pe cel pe care atât de mult l-ai dorit”; aceste cuvinte îl treziră cu totul, iar preotul se apropie să-i dea împărtăşania; el făcu un efort ridicându-se în capul oaselor pentru a o primi cu mai mult respect: preotul îl întrebă, după obicei, despre principalele taine ale credinţei, iar el îi răspunse cu devoţiune: „Da, părinte, cred în toate acestea şi din toată inima mea.” El primi sfânta împărtăşanie şi ultimul mir cu o asemenea duioşie că vărsă câteva lacrimi. Răspunse la toate întrebările, mulţumi în încheiere preotului şi când primi cuminecătura, zise; „Fie ca Domnul să nu se lepede niciodată de mine!” Acestea au fost ultimele sale cuvinte. Căci după ce-şi încheie actul de graţie, convulsiile îl copleşiră din nou şi nu-l mai părăsiră, nemaiîngăduindu-i nici o clipă de libertate pentru spirit, durând până la moartea sa care se petrecu douăzeci şi patru de ore mai târziu, adică pe 19 august 1662, la ora unu de dimineaţă şi vârsta lui era atunci de treizeci şi nouă de ani şi nouă luni.19

Convorbire cu domnul de Saci despre Epictet şi Montaigne1

. în acele vremuri, venise şi domnul Pascal să locuiască la Port-Royal des Champs. Nu voi conteni să vorbesc despre acest om, pe care nu numai Franţa, ci chiar întreaga Europă l-a admirat. Spiritul său viu, în permanenţă treaz, era de o întindere, de o elevaţie, de o fermitate, de o capacitate de pătrundere şi de o claritate dincolo de orice închipuire… Omul acesta admirabil, fiind atins de harul lui Dumnezeu, şi-a pus spiritul său elevat în slujba lui Iisus Christos, iar marea şi nobila lui inimă a îmbrăţişat cu umilinţă penitenţa. El venise la Paris pentru a se pune la dispoziţia domnului Singlin2, hotărât să împlinească tot ceea ce acesta îi va recomanda. Domnul Singlin crezu, văzându-i geniul, că ar face bine să-l trimită la Port-Royal des Champs, unde domnul Arnauld i-ar putea oferi colanul pentru înaltele ştiinţe, iar domnul de Saci l-ar învăţa să le dispreţuiască. El se instală deci la Port-Royal. Cinstit fiind, domnul de Saci n-a putut refuza să-l primească, mai ales că fusese rugat şi de domnul Singlin; dar lumina sfântă pe care o găsea în Scriptură şi în Părinţii Bisericii îl făcură să spere că strălucirea lui Pascal nu-l va orbi, deşi acesta reuşea să încânte şi să farmece pe toată lumea. I se păru că tot ceea ce spunea era foarte adevărat. Plăcut impresionat, el recunoscu forţa discursurilor sale; dar mărturisi că nu era nici o noutate în aceste discursuri. Toate lucrurile măreţe pe care i le spunea domnul Pascal el le descoperise în Sfântul Augustin şi, dând dreptate tuturor, spunea: „Domnul Pascal este cu atât mai demn de stimă cu cât, necitind scrierile Părinţilor Bisericii, a descoperit singur, prin puterea de pătrundere a spiritului său, adevărurile rostite de aceştia. Pentru el erau adevăruri surprinzătoare pentru că nu le întâlnise niciodată, dar noi suntem obişnuiţi să le găsim pretutindeni în cărţile noastre.” Astfel, acest înţelept ecleziast, fiind deci de părere că cei vechi nu erau mai puţin luminaţi decât contemporanii, îşi păstră această părere şi-l aprecie mult pe domnul Pascal pentru faptul că se întâlnise în toate ideile sale cu Sfântul Augustin.

Stând de vorbă cu oamenii, domnul de Saci avea deosebita grijă de a-şi adapta conversaţiile la preocupările celor cu care vorbea. Dacă se întâlnea, de exemplu, cu domnul Champaigne3, vorbea cu el despre pictură. Dacă se întâlnea cu domnul Hamon4, se întreţineau despre medicină. Cu chirurgul din partea locului vorbea despre chirurgie. Cei care cultivau livezi, vii sau seminţe îi atrăgeau luarea-aminte asupra a ceea ce trebuia să observe. Folosea totul pentru a aduce vorba despre Dumnezeu şi pentru a-i face şi pe ceilalţi să vorbească despre Dumnezeu.

Crezu deci de datoria lui să abordeze domeniul în care domnul Pascal era cel mai priceput, vorbindu-i despre lecturile sale filosofice, de care acesta era foarte preocupat. Deschise acest subiect chiar de la primele lor convorbiri. Domnul Pascal îi spuse că Epictet5 şi Montaigne sunt autorii cărţilor sale preferate, şi-aduse mari elogii celor două spirite. Domnul de Saci, care crezuse întotdeauna că-i citise prea puţin, îl rugă pe domnul Pascal să-i vorbească amănunţit despre cei doi autori.

„Epictet, îi zise acesta, a fost unul dintre oamenii de lume care au cunoscut cel mai bine datoriile omului. El dorea, înainte de toate, ca omul să-l privească pe Dumnezeu ca pe cel mai important ţel; să fie convins că Dumnezeu e drept în toate, să i se supună lui din adâncul inimii, şi să-l urmeze de bunăvoie în toate, crezând că în Dumnezeu este marea înţelepciune; numai aşa va opri el izvorul plângerilor şi al cârtirii şi-şi va pregăti inima să îndure toate întâmplările, chiar pe cele mai dureroase.” Nu spuneţi niciodată, zicea el: Am pierdut aceasta; spuneţi mai degrabă: L-am dat înapoi. Fiul meu a murit, l-am dat înapoi. Soţia mea a murit, am dat-o înapoi. Şi tot aşa despre averi şi despre orice. Dar cel care mi le-a luat e un om rău, veţi spune. De ce să vă supăraţi dacă cel care vi le-a împrumutat a venit să vi le ceară înapoi? Cât timp se află în folosul vostru, îngrijiţi-vă de toate ca şi cum ar fi ale altuia, asemenea unui călător poposit într-un han… N-ar trebui, spunea acesta, să doreşti ca lucrurile să se facă după voinţa ta, ci să se facă aşa cum trebuie să se facă. Aminteşte-ţi că eşti aici un actor, îţi joci personajul pe care a vrut stăpânul să ţi-l dea. Vei fi pe scenă atât cât îi va plăcea lui să fii. Poţi fi sărac sau bogat, după rânduiala lui. Îţi revine sarcina să joci bine personajul pe care ţi l-a atribuit. Dar de ales nu poţi alege. Gândeşte-te zilnic la moarte şi la relele cele mai de neîndurat, şi niciodată nu vei gândi nimic josnic şi nu vei dori nimic peste măsură.

A arătat în fel şi chip cum trebuie să procedeze omul. Voia ca el să fie umil, să-şi ţină ascunse hotărârile lui cele bune, mai ales la început, şi să le săvârşească în taină. Nimic nu-i va dăuna mai mult decât să le trâmbiţeze dinainte. Nu ostenea repetând că toată cercetarea şi dorinţa omului trebuie să fie îndreptate spre recunoaşterea voinţei lui Dumnezeu şi împlinirea ei.

„Iată, domnule, zise domnul Pascal domnului de Saci, luminile acestui mare spirit care a cunoscut atât de bine datoria omului. Îndrăznesc chiar să spun că ar fi meritat să i ne închinăm dacă şi-ar fi cunoscut la fel de bine şi neputinţa, pentru că ar trebui să fii Dumnezeu pentru a-i învăţa pe oameni şi una şi alta. Astfel, pentru că era pământ şi cenuşă, după ce a înţeles ce trebuie să facă, iată-l cum se pierde în prezumţia a ceea ce ar putea să facă. El spune că Dumnezeu a dat fiecărui om mijloacele de a se achita de toate datoriile sale; că aceste mijloace sunt întotdeauna în puterea noastră; nu trebuie să căutăm fericirea decât prin lucrurile care sunt în puterea noastră, pentru că Dumnezeu ni le-a dat în acest scop; să vedem ce este liber în noi; bunurile, viaţa şi gloria nu sunt în puterea noastră, căci ele nu duc la Dumnezeu; dar spiritul nu poate fi obligat să creadă ceea ce ştie că este fals, nici să iubească cea ce ştie că-l face nefericit; aceste două puteri sunt deci pe deplin libere şi prin ele putem deveni perfecţi; omul poate prin puterea lui să-l cunoască deplin pe Dumnezeu, să-l iubească, să-l asculte, să se vindece de toate păcatele, să dobândească toate virtuţile, să devină sfânt şi ucenic al lui Dumnezeu. Aceste principii, de o diabolică trufie, îl conduc la alte erori precum: sufletul este parte din substanţa divină; moartea şi durerea nu sunt rele, te poţi sinucide când eşti atât de torturat încât poţi crede că Dumnezeu te cheamă la el etc.” „În privinţa lui Montaigne, despre care vreţi, domnule, să vă vorbesc, acesta, fiind născut într-un stat creştin, a făcut profesiune de credinţă catolică, şi nu e nimic deosebit în acest lucru. Dar, cum a vrut să-şi întemeieze o morală fondată pe o raţiune fără luminile credinţei, el şi-a făurit principiile în această supoziţie; considerând că omul a pierdut starea de graţie, discursul lui merge în acest sens. Pune toate lucrurile sub semnul îndoielii universale, atât de generalizate că această îndoială se îndoieşte chiar de sine, iar omul ajunge să se îndoiască de faptul că se îndoieşte, în aşa fel încât incertitudinea se învârte în jurul ei însăşi, într-un cerc perpetuu şi fără odihnă; potrivnic atât celor care spun că totul este nesigur, cât şi celor care nu cred că totul este nesigur, el nu vrea să ne dea nici o certitudine despre nimic. În îndoiala de sine şi în ignoranţa care se ignoră se află esenţa doctrinei sale pe care n-a putut s-o exprime prin nici un termen pozitiv. Dacă ar fi afirmat că se îndoieşte, s-ar fi trădat, asigurându-se cel puţin că se îndoieşte: fiind deci categoric împotriva intenţiei sale, nu s-a putut exprima decât printr-o interogaţie: astfel că, nevrând să spună nu ştiu, se întreabă ce ştiu oare? sintagma devenind chiar deviza sa, aşezată pe talerele balanţei care, cântărind contrariile, se vor afla întotdeauna într-un echilibru perfect; el rămâne deci un pyrrhonian pur6. Pe acest principiu se întemeiază discursurile sale şi toate Eseurile; singurul despre care pretinde că e de nezdruncinat, cu toate că nu lasă întotdeauna să se vadă limpede intenţia lui. Distruge fără milă tot ceea ce ar putea trece printre oameni drept absolută certitudine, nu pentru a stabili contrariul cu o certitudine căruia el însuşi îi este duşman, ci pentru a dovedi doar că aparenţele fiind egale şi de o parte şi de alta, omul nu ştie în ce ar trebui să creadă.

În acest spirit, el îşi bate joc de toate certitudinile. De exemplu, el combate pe cei care s-au gândit să introducă în Franţa, drept remediu împotriva proceselor, o mulţime de legi pretins drepte; ca şi cum s-ar putea tăia rădăcina îndoielilor din care se nasc procesele şi ar exista diguri care să oprească torentul incertitudinilor, stăvilind ipotezele! Aici, când spune că e acelaşi lucru dacă ar supune cauza sa primului trecător sau unui judecător înarmat cu nenumărate ordonanţe, el nu pretinde c-ar trebui să se schimbe ordinea de stat; nu e chiar atât de ambiţios, şi nici nu crede că părerea lui ar fi cea bună. O face numai pentru a demonstra vanitatea opiniilor înrădăcinate, arătând că excluderea legilor ar diminua diferendele, mai degrabă decât multitudinea lor care nu face decât să le sporească, pentru că neînţelegerile cresc pe măsură ce sperăm să le înlăturăm; aceste neînţelegeri se înmulţesc prin comentarii şi cel mai sigur mijloc pentru a desluşi sensul unui discurs este să nu-l analizăm şi să-l luăm aşa cum ne apare el prima oară; din clipa în care începem să-l cercetăm, claritatea lui dispare pe loc. Judecă astfel la întâmplare, faptele oamenilor şi evenimentele istoriei, când într-un sens, când într-altul, urmându-şi liber prima percepţie, fără să-şi supună gândirea regulilor raţiunii, ale cărei măsuri sunt false; fericit să dovedească prin propriul lui exemplu contradicţiile aceluiaşi spirit. Dus de libertatea geniului său, nu ia partea nici unei dispute, având întotdeauna, printr-un exemplu sau altul, un mijloc la îndemână pentru a demonstra slăbiciunea tuturor opiniilor; fiind implicat atât de mult în îndoiala universală, el îşi găseşte temeiul atât în victorie cât şi în înfrângere.” „De pe această poziţie, oricât de precară, oricât de lipsită de temei, el a combătut cu o invincibilă fermitate pe ereticii timpului său care pretindeau că ar fi singurii deţinători ai adevărului Scripturii; şi tot de pe această poziţie fulgeră cu vigoare impietatea oribilă a celor care susţineau că Dumnezeu nu există.

El îi atacă în mod deosebit în Apologia lui Raimond de Sebonde şi, văzându-i lepădându-se de bunăvoie de orice har şi lăsându-se în voia gândirii lor comune, fără credinţă, îi întreabă cine le-a îngăduit să judece fiinţa suverană care este infinită chiar prin definiţie, ei care nu cunosc nimic despre natura lucrurilor! Le cere să-şi expună principiile pe care se sprijină şi-i obligă să le declare. Examinează tot ceea ce gândirea lor poate produce şi pătrunde atât de profund în ea încât, prin talentul lui excepţional, demonstrează vanitatea tuturor celor care trec drept cei mai luminaţi şi mai siguri pe ei. El întreabă dacă sufletul ştie ceva, dacă se cunoaşte pe sine, dacă este substanţă sau întâmplare, trup sau spirit; ce este fiecare din aceste lucruri în parte şi dacă există ceva în afara lor; dacă-şi cunoaşte propriul trup, dacă ştie ce este materia şi dacă poate discerne trupurile în nesfârşita lor varietate; cum poate raţiona dacă este materie şi cum se poate uni cu un trup individual, trăindu-şi pasiunile, dacă este spiritual? Când a început să existe? O dată cu trupul sau înaintea lui? Se sfârşeşte o dată cu el sau nu; dacă nu se înşeală niciodată; dacă ştie când rătăceşte, dat fiind că esenţa erorii constă tocmai în faptul că nu ştie acest lucru; şi dacă nu cumva în obscurele lui zbateri, nu crede la fel de ferm că doi şi cu trei fac şase pe cât crede apoi că fac cinci; dacă animalele raţionează, vorbesc, gândesc şi cine poate decide ce este timpul, ce este spaţiul sau întinderea, ce este mişcarea, ce este unitatea, lucruri care ne înconjoară, absolut inexplicabile; ce este sănătatea, moartea, viaţa, boala, binele, răul, dreptatea, păcatul, despre care vorbim tot timpul; dacă se află în noi principiul adevărului; şi dacă ceea ce credem şi numim axiome sau noţiuni comune tuturor oamenilor sunt conforme cu adevărul esenţial. Dar, pentru că nu ştim decât prin credinţă că o fiinţă absolută în bunătatea ei ni le-a dat drept adevărate, creându-ne să aflăm adevărul, cum am putea, fără această lumină, să aflăm dacă, născuţi din întâmplare, aceste noţiuni nu sunt incerte sau dacă, născuţi de o fiinţă falsă şi rea, nu ni le-a oferit false pentru a ne seduce, dovedindu-ne că Dumnezeu şi adevărul sunt inseparabili; şi dacă unul nu este, dacă e cert sau incert, celălalt e obligatoriu la fel? Cine ştie dacă simţul comun pe care îl luăm în mod obişnuit drept judecător al adevărului a fost destinat acestei funcţii de cel care l-a creat? Mai mult, cine ştie ce este adevărul şi cum putem fi siguri că-l deţinem fără să-l cunoaştem? Cine ştie ce este o fiinţă? Pentru că e imposibil s-o definim, pentru că nu e nimic mai general şi că ar trebui mai întâi, pentru a o explica, să ne folosim chiar de fiinţă, zicând: E cutare sau cutare lucrul Şi pentru că nu ştim ce este sufletul, trupul, timpul, spaţiul, mişcarea, adevărul, binele, nici chiar fiinţa, şi nici nu ne putem explica ideea pe care o avem despre acestea, cum să dobândim certitudinea că e aceeaşi pentru toţi oamenii, dat fiind că nu avem alt semn decât uniformitatea consecinţelor care nu este întotdeauna şi semnul uniformităţii principiilor? Căci ele pot fi diferite conducând totuşi la aceleaşi concluzii, fiecare ştiind că adesea adevărul este rezultatul unui fals.

În sfârşit, el examinează profund toate ştiinţele, geometria căreia se străduieşte să-i arate incertitudinile în axiomele şi termenii pe care aceasta nu-i defineşte, cum ar fi întinderea, mişcarea etc., fizica şi medicina pe care le critică în multe feluri; istoria, politica morala, jurisprudenţa şi restul. În aşa fel încât, fără revelaţie, am putea crede, după el, că viaţa este un vis din care nu ne trezim decât în moarte şi în timpul căreia deţinem tot atât de puţin principiile adevărului ca şi în visul natural. Astfel, el atacă atât de puternic şi atât de înverşunat raţiunea lipsită de credinţă încât, făcându-ne să ne îndoim că ea este raţională, să ne întrebăm dacă animalele sunt sau nu sunt raţionale, mai mult sau mai puţin decât omul, el o coboară de pe înaltele ei poziţii pe care şi le-a atribuit şi o pune de bunăvoie în rândul animalelor, fără să-i îngăduie să iasă din acest ordin până când nu va fi instruită chiar de creatorul ei, despre rangul pe care nu şi-l cunoaşte, ameninţând-o, dacă crâcneşte, aşezând-o în urma tuturor, ceea ce i se pare la fel de uşor ca şi contrariul; neacordându-i decât puterea de a acţiona pentru a-şi recunoaşte slăbiciunea cu o umilinţă sinceră, în loc să se înalţe printr-o imbecilă vanitate.”

Domnul de Saci crezu că se află în altă ţară, că ascultă o altă limbă şi rosti în sinea lui cuvintele Sfântului Augustin: „O, Dumnezeu al adevărului! Cei care cunosc asemenea subtilităţi de gândire sunt oare pentru aceasta mai plăcuţi înaintea feţei tale?” Îl plângea pe filosoful care se înţepa şi se rănea în spinii de el singur făuriţi, cum spunea Sfântul Augustin când era în această stare. După ce-l ascultă cu răbdare pe domnul Pascal, îi spuse: „Vă sunt îndatorat, domnule; sunt sigur că, oricât de îndelung aş fi zăbovit asupra lui Montaigne, tot nu l-aş fi cunoscut atât cât l-am cunoscut din convorbirea cu dumneavoastră. Acest om ar trebui să dorească să nu fie cunoscut decât prin relatările pe care le faceţi despre scrierile lui; şi ar putea spune o dată cu Sfântul Augustin: ibi me vides, attende. Cred că acest om avea spirit: dar nu ştiu dacă nu-i atribuiţi chiar mai mult decât avea, prin felul cum alcătuiţi această justă înlănţuire a principiilor sale. Puteţi bănui că, petrecându-mi viaţa aşa cum am petrecut-o, nu prea am fost îndemnat să-l citesc pe acest autor, ale cărui lucrări nu conţin nimic din ceea ce noi trebuie să căutăm, după regula Sfântului Augustin, pentru că ideile lui nu vin din umilinţă şi pietate creştină, pentru că răstoarnă fundamentele oricărei cunoaşteri şi, drept urmare, chiar ale religiei. Acest sfânt învăţat a reproşat filosofilor de altădată, pe care-i numea academicieni, că voiau să pună totul sub semnul întrebării. Dar ce nevoie avea Montaigne să-şi înveselească spiritul reînnoind o doctrină care trece, pe bună dreptate, printre creştini, drept o nebunie? Dar dacă îl poate scuza pe Montaigne că exclude credinţa din tot ceea ce spune, noi, care avem credinţă, trebuie să excludem tot ceea ce spune Montaigne. Nu blamez spiritul acestui autor care este un mare dar de la Dumnezeu, dar ar fi trebuit să-l folosească mai bine şi să-l închine lui Dumnezeu nu diavolului. La ce serveşte un bun când i se dă o întrebuinţare atât de rea?

„Dumneavoastră sunteţi fericit, domnule, aflându-vă deasupra acestor învăţaţi copleşiţi de nebunia ştiinţei, dar cu inima golită de adevăr. Dumnezeu a dăruit inimii voastre alte plăceri şi alte înclinaţii decât cele pe care le descoperiţi în Montaigne. El v-a amintit acea plăcere periculoasă, a jucunditate pestifera, spune Sfântul Augustin, care aducea slavă lui Dumnezeu pentru faptul că-i iertase păcatele comise din prea multa aplecare spre vanităţi de acest fel. Sfântul Augustin este la fel de credibil în aceste lucruri cum era altădată în sentimentele lui. Şi cum spuneţi despre Montaigne că prin această îndoială universală îi combătea pe eretici, din pricina aceleiaşi îndoieli aparţinând academicienilor, Sfântul Augustin a părăsit erezia maniheenilor. De îndată ce şi-a făcut loc lângă Dumnezeu, el a renunţat la această vanitate pe care o numeşte sacrilegiu. El a recunoscut înţelepciunea Apostolului Pavel care ne-a avertizat să nu ne lăsăm seduşi de aceste discursuri. El mărturiseşte că există în toate acestea o plăcere care ne-ar putea sminti. Uneori crezi că lucrurile sunt adevărate numai pentru că sunt spuse elocvent. Sunt mâncăruri otrăvitoare servite în farfurii frumoase, dar acestea, în loc să hrănească inima, o golesc. Semănăm atunci cu acei oameni care dorm şi care cred că mănâncă în vis: aceste bucate îi lasă la fel de flămânzi pe cât erau.”