Blaise Pascal

Tatăl meu era un savant în matematici şi întreţinea legături cu toate personalităţile abilitate în această ştiinţă, care-l vizitau adesea; dar cum el intenţiona să-l instruiască pe fratele meu în limbi şi cum ştia că matematica este un lucru care dă satisfacţii depline spiritului, nu dorea ca fratele meu să dobândească asemenea cunoştinţe, de teamă că ar putea neglija latina şi celelalte limbi în care ar fi vrut să-l perfecţioneze. De aceea ascunsese toate cărţile care se ocupau de această ştiinţă şi se abţinea să vorbească despre ea cu prietenii lui în prezenţa fratelui meu.

Dar această precauţie n-a împiedicat în nici un fel trezirea curiozităţii fratelui meu, care-l ruga adesea pe tata să-l înveţe matematica. Acesta îl refuza promiţându-i, ca pe o recompensă, că-l va învăţa imediat ce va cunoaşte foarte bine greaca şi latina.

Fratele meu, văzând această opoziţie, îl întrebă într-o zi ce era această ştiinţă şi cu ce se ocupa ea. Tata i-a spus că, în general, ea îţi pune la dispoziţie mijloacele de a desena exact anumite figuri şi de a afla proporţiile existente între ele, interzicându-i în acelaşi timp să mai vorbească despre acest lucru şi să se mai gândească vreodată la el. Dar spiritul lui care nu putea fi în nici un fel mărginit, imediat ce i se descoperi acest mic orizont că matematica i-ar oferi mijloacele de a desena figuri infailibil exacte, începu să viseze la ele şi, în orele lui de odihnă, fiind singur într-un salon, unde avea obiceiul să se joace, se apucă să deseneze cu cărbune asemenea figuri pe pardoseală. Încercă să obţină un cerc perfect, un triunghi cu unghiurile şi laturile egale şi alte lucruri asemănătoare; făcând toate acestea, căuta proporţiile figurilor; dar cum grija tatălui meu de a-i ascunde aceste lucruri fusese atât de mare, el nu ştia nici măcar numele figurilor, fiind constrâns să-şi găsească singur definiţii; boteză cercul rotund, linia bară şi aşa mai departe. După aceste definiţii îşi construi nişte axiome şi până la urmă câteva demonstraţii perfecte. Trecând de la una la alta, el împinse căutările atât de departe că ajunse să formuleze a treizeci şi doua teoremă a lui Euclid4.

Până când, într-o zi, tata, care nu bănuia nimic, intră în salon fără ca fratele meu să-l audă, fiind atât de preocupat de jocul lui; văzându-l, se sperie din cauza interdicţiei care i se impuse de a se gândi la aceste lucruri. Dar surpriza tatălui meu fu şi mai mare; văzându-l înconjurat de toate acele figuri, îl întrebă ce face acolo şi fratele meu îi răspunse că studia cutare lucru care nu era decât a treizeci şi doua teoremă a lui Euclid. La întrebarea tatălui meu cum ajunsese la ea, fratele meu îi răspunse că descoperise ceva care-l adusese aici şi-i mai formulă o teoremă, iar la următoarea întrebare răspunsul lui fu tot o teoremă; şi aşa, mergând pe firul apei înapoi şi tot explicând, numindu-le bare şi rotunduri, ajunse la primele definiţii şi axiome de la care plecase5.

Tata se înspăimântă de întinderea şi puterea acestui geniu şi fără să-i spună nimic se duse la domnul Le Pailleur6, prietenul lui foarte apropiat, un mare savant şi el. Când ajunse la el, intră şi rămase nemişcat ca un om care-şi pierduse firea, încât domnul Le Pailleur, văzându-l şi zărind chiar lacrimi în ochii lui, se sperie şi-l rugă să nu-i mai ascundă cauza necazului său. Tata îi zise: „Nu plâng de necaz, ci de bucurie. Ştiţi grija cu care l-am ferit pe fiul meu de cunoaşterea geometriei, de teama de a nu-l îndepărta de la alte studii şi uitaţi ce a făcut.” Şi-i arătă tot ce găsise, putându-se spune într-un fel că era vorba de cineva care reinventase matematica.

Domnul Le Pailleur nu fu mai puţin surprins decât tatăl meu şi-i spuse că nu i se părea drept să împiedice în continuare acest spirit, ascunzându-i asemenea cunoştinţe, că trebuia lăsat să vadă cărţile fără să-l oprească mai mult.

Tatăl meu, gândindu-se că vorbele lui erau potrivite, îi dădu fratelui meu elementele lui Euclid să le citească în orele sale de odihnă. El le citi şi le înţelese singur fără să aibă nevoie de vreo explicaţie şi, în timp ce le studia, inventa altele, progresând şi ajungând atât de departe în studiul său încât putea participa cu regularitate la conferinţele săptămânale în care oamenii abilitaţi din Paris se adunau pentru a-şi prezenta operele şi pentru a le examina pe ale altora7.

Fratele meu era egalul tuturor, atât în examinarea lucrărilor cât şi în elaborarea lor, fiind unul din cei care aduceau mereu lucruri noi. Se studiau adesea în aceste adunări teoreme trimise din Germania sau din alte ţări şi i se cerea părerea asupra tuturor mai mult decât celorlalţi, căci lumina minţii lui era atât de vie că i se întâmpla uneori să descopere greşeli pe care nimeni nu le-ar fi sesizat.

Şi totuşi el nu-şi dedica acestui studiu decât orele sale de repaus, pentru că învăţa latina, după aceleaşi reguli impuse de tatăl meu. Dar cum în această ştiinţă el găsea acel adevăr pe care-l căutase atât de mult şi era atât de deplin satisfăcut, mintea lui nu era decât la studiul ei, în aşa fel încât chiar dacă s-a ocupat puţin de ea, la vârsta de şaisprezece ani va scrie un tratat despre conice care fu socotit un efort atât de mare al minţii lui încât se spunea că de la Arhimede încoace nu s-a mai văzut un spirit de o asemenea forţă.

Toţi aceşti savanţi fură de părere ca studiul să fie imediat tipărit, susţinând că, în afară de faptul că lucrarea este admirabilă, apariţia ei în vremea în care autorul nu avea încă şaisprezece ani i-ar spori mult frumuseţea; dar, cum fratele meu nu era deloc interesat de faima lui, nu se ocupă s-o tipărească, ea rămânând nepublicată.

În tot acest timp continua să înveţe latina şi greaca şi, pe deasupra, în timpul prânzului sau după prânz, tata conversa cu el despre logică, despre fizică sau despre alte părţi ale filosofiei, acestea constituind singura lui învăţătură, el neurmând vreodată vreun colegiu şi neavând niciodată un alt profesor la aceste materii cum n-a avut nici pentru celelalte.

Vă puteţi imagina plăcerea pe care o încerca tata faţă de progresele fratelui meu în toate aceste cunoştinţe, fără să-şi dea seama însă că marile şi permanentele eforturi ale spiritului la o vârstă atât de fragedă i-ar putea şubrezi sănătatea; şi, într-adevăr, ea începu să se altereze de îndată ce împlini vârsta de optsprezece ani. Dar cum durerile pe care le simţea atunci nu-l incomodau foarte tare, ele nu-l împiedicară să-şi continue ocupaţiile sale obişnuite, în aşa fel încât în vremea aceea, la vârsta de nouăsprezece ani, inventa acea maşină aritmetică de calculat cu ajutorul căreia nu numai că se puteau face tot felul de calcule fără condei sau jetoane, dar se puteau face chiar dacă nu ştiai nici o regulă aritmetică, exactitatea calculelor fiind infailibilă8.

Această lucrare a fost considerată o noutate în genul ei, prin faptul că reducea la o maşină o ştiinţă socotită a fi pe de-a-ntregul spirituală, descoperind modalitatea de a face tot felul de operaţii cu mare certitudine, fără să fie nevoie de raţionamente.

Această muncă îl obosi mult, nu prin gândire sau mişcare, pe care le făcea cu mare uşurinţă, ci din pricina efortului depus pentru a-i face pe muncitori să înţeleagă aceste lucruri, trebuindu-i doi ani ca să atingă perfecţiunea la care ea se află astăzi.

Dar oboseala şi fragila lui sănătate i-au provocat dureri care nu-l mai părăsiră de la vârsta de optsprezece ani, după cum ne spunea chiar el, că de la această vârstă practic n-a mai trăit o zi fără dureri. Dar acestea nefiind de o violenţă egală, imediat ce-i dădeau răgaz, spiritul lui era mereu preocupat să găsească ceva nou.

În vremea aceea, pe când avea douăzeci şi trei de ani, văzând experienţa lui Toricelli, inventă şi execută la rândul lui alte experienţe pe care le-a numit experienţele vidului, care dovedeau limpede că toate efectele care fuseseră atribuite ororii de vid erau cauzate de greutatea aerului.

Această ocupaţie a fost ultima în domeniul ştiinţelor umane: şi cu toate că avea să inventeze ruleta mai târziu, faptul nu vine în contradicţie cu ceea ce spun eu acum, căci o va descoperi fără să se gândească la ea şi într-o manieră care dovedeşte că nu fusese în vreun fel preocupat de ea, aşa cum voi arăta la locul cuvenit.

Imediat după aceste experienţe9 şi pe când nu împlinise încă douăzeci şi patru de ani, providenţa dumnezeiască prilejuindu-i o ocazie care-l obligă să citească anumite lucrări religioase, Dumnezeu îl lumină prin aceste lecturi, făcându-l să înţeleagă perfect că religia creştină ne obligă să nu trăim decât pentru Dumnezeu şi să nu avem alt scop decât pe el; şi acest adevăr i se păru atât de evident, atât de necesar şi atât de util încât încheie aici absolut toate cercetările, renunţând la toate celelalte cunoştinţe, pentru a se dedica numai şi numai acelui lucru pe care Iisus Christos îl crede necesar.

Fusese ferit până atunci, printr-o protecţie deosebită a lui Dumnezeu, de toate viciile tinereţii şi, ceea ce este mai ciudat la un spirit de o asemenea calitate şi forţă, nu s-a dedat niciodată libertinajului în privinţa religiei, mărginindu-şi curiozitatea la lucrurile naturale; mi-a mărturisit de multe ori că aceasta era încă una dintre datoriile pe care le avea faţă de tatăl nostru care, având el însuşi un mare respect pentru religie, îi inspirase acest respect din copilărie, oferindu-i drept precept că obiectul credinţei nu poate fi şi obiectul raţiunii şi cu atât mai puţin nu i se supune acesteia.

Spiritul fratelui meu era atât de marcat de aceste maxime, repetate adesea de tatăl meu, pentru care avea o mare stimă şi în care vedea o mare ştiinţă însoţită de o puternică şi limpede raţiune, încât orice discurs al libertinilor ar fi auzit nu-i trezea nici un interes; şi cu toate că era foarte tânăr, îi considera ca pe nişte oameni care trăiau într-un principiu fals, anume că raţiunea umană se află deasupra tuturor lucrurilor, necunoscând natura credinţei: astfel, acest spirit atât de mare, atât de cuprinzător şi plin de curiozitate, care căuta cu atâta grijă raţiunea şi cauza lucrurilor, se supunea în acelaşi timp religiei ca un copil. Această simpatie i-a însoţit toată viaţa, în aşa fel încât din clipa în care a hotărât să nu se mai ocupe de altceva decât de religie, el nu s-a gândit niciodată la acele probleme ciudate ale teologiei, ci şi-a pus toată forţa spiritului în cunoaşterea şi perfecţionarea moralei creştine căreia i-a consacrat tot talentul pe care i-l dăduse Dumnezeu; nemaifăcând altceva toată viaţa decât să mediteze zi şi noapte la legea lui Dumnezeu.

Şi cu toate că n-a făcut studii speciale de scolastică, ştia hotărârile Bisericii împotriva ereziilor inventate de rafinamentele spiritului şi împotriva acestor căutări a luptat el cel mai mult; Dumnezeu i-a oferit încă din vremea aceea prilejul de a-şi arăta zelul pe care-l avea pentru religie.

El locuia pe atunci la Rouen, unde tatăl meu se afla în serviciul regelui şi unde a întâlnit un om care preda un fel de nouă filosofie care-i atrăgea pe curioşi10. Fratele meu, fiind îndemnat de doi prieteni tineri să-i însoţească, se duse cu ei, dar fură foarte surprinşi de conversaţia pe care o întreţinură cu acel om care le debită principiile lui de filosofie, din care trăgea concluzii asupra credinţei contrare hotărârilor Bisericii.

El voia să dovedească prin raţionamentele lui că trupul lui Iisus Christos nu se crease din sângele Sfintei Fecioare, ci dintr-o materie creată într-adins. Şi multe alte lucruri de acest gen. Ei încercară să-l contrazică, dar acesta nu cedă deloc în ideile sale. În aşa fel încât, judecând între ei pericolul de a fi lăsat unui asemenea om libertatea de a-i instrui pe tineri cu astfel de idei eronate, se hotărâră mai întâi să-l avertizeze şi, dacă se împotrivea, să-l denunţe.

Se întâmplă aşa că acest om nu ţinu cont de părerea lor şi atunci ei crezură că e de datoria lor să-l denunţe domnului du Bellay, care îndeplinea pe atunci funcţia episcopală din dioceza Rouen din însărcinarea arhiepiscopului. Domnul du Bellay11 trimise să se facă cercetări cu privire la acest om şi să fie interogat; episcopul se lăsă înşelat de confesiunea echivocă pe care acesta i-o scrisese şi pe care o semnase cu mâna lui, făcând puţin caz de un avertisment de o asemenea gravitate cum era cel dat de cei trei tineri.

Totuşi, imediat ce văzură confesiunea, îşi dădură seama de greşeală; ceea ce-i obligă să-l caute la Gaillon pe arhiepiscopul de Rouen care, examinând toate aceste lucruri, le consideră foarte importante şi scrise o patentă consiliului său prin care ordona domnului du Bellay să-l oblige pe acest domn să retracteze asupra tuturor punctelor de care era acuzat şi să nu primească nimic de la el decât prin intermediul celor care-l denunţaseră. Şi lucrurile se desfăşurară întocmai: acesta apăru în faţa consiliului arhiepiscopului şi se lepădă de toate ideile sale şi am putea spune că a făcut-o sincer, căci nu s-a arătat niciodată supărat pe cei care provocaseră acest scandal, ceea ce ne face să credem că era posibil ca el însuşi să-şi fi dat seama că s-a înşelat în falsele concluzii pe care le trăgea din falsele sale principii. Fireşte, tinerii nu doriseră să-i facă prin aceasta nici un rău şi nici alt scop n-au avut decât să-l aducă să-şi dea singur seama şi să-l împiedice să mai seducă alţi tineri care n-ar fi fost capabili să discearnă adevărul de fals în nişte probleme atât de subtile.

Astfel că acest scandal se încheie cu bine, iar fratele meu continuă să caute din ce în ce mai mult mijloacele de a se face plăcut lui Dumnezeu, iar iubirea pentru perfecţiunea creştină spori atât de tare în el, pe când nu avea decât douăzeci şi patru de ani, încât ea cuprinse întreaga noastră casă: tatăl meu chiar, nefiindu-i ruşine să se supună învăţăturilor fiului său, se dedică unei vieţi mai sobre pe care o va perfecţiona prin practicarea continuă a virtuţilor, până la moartea lui, care s-a petrecut creştineşte. Iar sora mea, ale cărei calităţi spirituale extraordinare îi aduseseră încă din copilărie o reputaţie de care nu se prea bucurau fetele de vârsta ei, fu atât de emoţionată de discursul fratelui ei că se hotărî să renunţe la toate avantajele de care se bucurase până atunci pentru a se consacra în întregime lui Dumnezeu.

Cum era plină de mult spirit, de îndată ce Dumnezeu îi cuceri inima, ea se lumină, înţelegând, la fel de bine ca şi fratele meu, toate lucrurile pe care el i le spunea despre sfinţenia religiei creştine; şi nemaiputând suporta imperfecţiunea în care trăia în mijlocul lumii, se călugări intrând în mănăstirea foarte austeră de la Port-Royal des Champs, unde a murit la vârsta de treizeci şi şase de ani, după ce îndeplinise funcţii foarte grele, stingându-se astfel la puţină vreme, înconjurată de o glorie pe care ceilalţi n-o dobândesc decât după mulţi ani12.

Fratele meu avea pe atunci douăzeci şi patru de ani, durerile sporeau continuu şi ajunsese că nu mai putea înghiţi nici un fel de lichid dacă nu era încălzit, şi pe acesta picătură cu picătură; dar cum avea pe deasupra şi îngrozitoare dureri de cap, o fierbinţeală a măruntaielor şi multe alte dureri, doctorii îl sfătuiră să-şi golească de tot stomacul, o dată la două zile, timp de trei luni, încât fu obligat să ia toate medicamentele, aşa cum putea el, adică să le încălzească şi să le înghită picătură cu picătură. Era un adevărat supliciu, iar cei din preajma lui se îngrozeau numai privindu-l; fratele meu nu se plângea însă, pe toate le privea ca pe un câştig pentru el.

Necunoscând altă ştiinţă decât pe aceea a virtuţii, ştiind că aceasta nu se perfecţionează decât prin suferinţă, aducea cu bucurie toate chinurile sale jertfa căinţei sale; remarcând în toate lucrurile avantajele creştinismului, zicea că altădată durerile îl îndepărtau de studiile sale şi că îi era foarte greu să le îndure; dar un creştin găseşte un rost în toate şi mai ales în suferinţă; pentru că ştia că Patimile lui Iisus Christos trebuie să alcătuiască toată ştiinţa creştinului şi unica glorie a vieţii sale.

Continuând să ia medicamentele prescrise cărora li se adăugară şi altele, durerile îi mai scăzură, fără să se însănătoşească de tot; aşa încât medicii fură de părere că trebuie să renunţe la orice ocupaţie intelectuală care ar fi putut avea urmări asupra sănătăţii lui şi să caute cât mai multe ocazii de a se distra, ocupându-se de ceva care să-i facă plăcere: într-un cuvânt, să-şi petreacă timpul în conversaţiile obişnuite cu lumea: alte distracţii n-ar fi fost pe placul fratelui meu; dar cât de greu îi venea unui om sfânt ca el să se hotărască să facă acest lucru! Într-adevăr făcu eforturi mari la început, dar era atât de constrâns din toate părţile, că se lăsă convins de ideea că avea să-şi recapete astfel sănătatea: îl făcură să înţeleagă că acesta era un capital pe care Dumnezeu ni l-a dat şi trebuie să-l păzim.

A fost partea din viaţa lui cea mai fără rost; dacă e adevărat că prin slava lui Dumnezeu el fu ferit de vicii, la fel de adevărat e că aerul lumii nu se potriveşte cu aerul Evangheliei. Dumnezeu, care cerea de la el perfecţiunea, nu vru să-l lase prea mult timp şi se folosi de sora mea ca să-l aducă înapoi, tot aşa cum se folosise de el pentru a o retrage pe sora mea din angajamentele ei lumeşti.

De când se călugărise, fervoarea ei creştea mereu şi toate sentimentele ei erau pline de o sfinţenie fără rezerve; iată de ce, ea nu putea suporta ca acela căruia ea îi era datoare, după Dumnezeu, harul de care se bucura să nu se afle în posesia aceluiaşi har; şi cum fratele meu o vizita adesea, ea îi vorbi despre acest lucru şi-l convinse să părăsească lumea şi toate legăturile cu lumea, din care chiar cele mai inocente nu sunt decât nişte zădărnicii fără leac, nedemne de sfinţenia creştinismului spre care suntem chemaţi şi căruia îi este exemplu Iisus Christos.

Motivul sănătăţii sale, care-l convinsese mai înainte, i se păru atât de jalnic, că i se făcu lui însuşi ruşine. Lumina adevăratei înţelepciuni îl făcu să descopere că Mântuirea trebuie preferată oricărui lucru şi că însemna să raţionezi fals mulţumindu-te cu un bine trecător al trupului când e vorba de câştigat veşnicia sufletului.

Avea treizeci de ani când se hotărî să părăsească aceste noi legături pe care le făcuse cu lumea; îşi schimbă locul şi, pentru a rupe definitiv cu toate obiceiurile de până atunci, se mută la ţară, de unde, întorcându-se după ce stătuse o vreme mai retras, mărturisi atât de ferm că vrea să părăsească lumea, că până la urmă lumea îl părăsi.

În sfârşit, el acţiona întotdeauna prin principii în toate lucrurile, spiritul şi inima lui fiind făcute aşa cum erau, nu putea să se poarte altfel. Retrăgându-se îşi propuse două maxime, două maxime temeinice ale adevăratei pietăţi; una privea renunţarea la toate plăcerile, iar cealaltă renunţarea la toate deşertăciunile.

A început, pentru a-şi pune în practică prima maximă, renunţând la slugi pe cât îi stătea în putinţă; îşi făcea singur patul şi lua prânzul în bucătărie, îşi ducea vesela şi nu se folosea de cei din jurul său decât în lucrurile pe care în mod absolut nu le putea face singur.

Nu-i era în putinţă să nu se folosească de simţurile sale: dar când era obligat, din necesitate, să-şi satisfacă anumite plăceri, avea o îndemânare miraculoasă de a-şi muta gândul de la ele, pentru a nu se înfrupta. Nu l-am auzit niciodată să laude vreo bucată de carne şi, când aveam grijă să-i oferim bucate mai rafinate, dacă-l întrebam cum îi plăcuseră, răspundea simplu: „Trebuia să-mi atrageţi luarea aminte, căci acum le-am uitat şi vă mărturisesc că nici n-am băgat de seamă.” Şi când cineva, după obiceiul lumesc, lăuda vreo bucată de carne, lui nu-i plăcea deloc; numea acest lucru a fi senzual, cu toate că nu erau decât remarci obişnuite, dar, zicea el, era un semn că mănânci pentru a-ţi împlini pofta, ceea ce era întotdeauna rău, sau că se folosea de un limbaj senzual, ceea ce nu se cuvenea unui creştin, care nu trebuia să rostească niciodată nimic lipsit de sfinţenie. Nu permitea să i se servească nici un fel de sos sau tocană, să i se dea portocală sau aguridă, nimic din ceea ce i-ar fi putut stârni pofta de mâncare, cu toate că-i plăceau, fireşte, aceste lucruri. Pusese la punct la începutul retragerii sale, cantitatea de hrană care-i trebuia pentru nevoile stomacului său şi nu întrecea niciodată această măsură; şi chiar dacă nu-i plăcea deloc, mânca ceea ce i se prescria. Când era întrebat de ce procedează aşa, spunea că el satisfăcea nevoile stomacului şi nu poftele.

Dar mortificarea simţurilor nu se rezuma doar la renunţarea la tot ceea ce i-ar fi fost agreabil, fie în privinţa mâncării, fie a leacurilor. Patru ani la rând a mâncat supe, fără să manifeste nici cel mai mic semn de dezgust.

Era de ajuns să i se impună un leac şi-l lua fără greutate, iar când mă miram că nu-i e greaţă de anumite medicamente cu un gust foarte rău, râdea de mine, zicându-mi că el însuşi nu pricepe cum poţi să te îngreţoşezi de un medicament când îl iei cu bună ştiinţă şi după ce ai fost avertizat că era rău.

Numai constrângerea şi surpriza puteau avea asemenea efecte. Va fi uşor de remarcat mai departe străduinţa pe care avea s-o depună în renunţarea la tot felul de plăceri provocate în parte şi de amorul propriu.

Nu punea mai puţină stăruinţă în practicarea celeilalte maxime pe care şi-o propusese, de a renunţa la deşertăciune şi care e urmarea celei dintâi. Renunţă încetul cu încetul la tapiseriile din camera sa pentru că nu credea că sunt necesare; şi, de altfel, nefiind obligat nici de o cuviinţă, pentru că nu veneau să-l vadă decât oameni cărora el însuşi le propovăduia renunţarea şi care, prin urmare, nu erau surprinşi să vadă că el trăieşte în acelaşi fel după cum îi sfătuieşte pe ceilalţi. Am văzut că evita vizitele zadarnice şi chiar nu voia să mai vadă pe nimeni. Dar cum o comoară e căutată pretutindeni şi cum Dumnezeu nu îngăduie ca o lumină aprinsă întru înţelepciune să fie pusă sub obroc, un mare număr de oameni de foarte bună calitate, persoane de mare spirit pe care le cunoscuse mai înainte, veneau să-l viziteze în odăiţa lui şi să-i ceară sfatul; şi tot la el apelau cei care aveau îndoieli cu privire la credinţă şi care ştiau că el era un mare iluminat în acest domeniu; şi unii şi alţii se despărţeau de el foarte mulţumiţi, mulţi mai sunt încă în viaţă şi pot mărturisi şi astăzi că, în toate ocaziile în care îi ceruseră sfat şi lămuriri, îi datorează binele pe care-l cunosc astăzi şi pe care-l fac.

Cu toate că se angaja în conversaţii numai din motive creştineşti şi veghea mult pentru a nu pierde nimic din ceea ce se străduia să obţină în odăiţa lui, era întotdeauna foarte grijuliu şi temător ca nu cumva amorul propriu să facă din aceste conversaţii o plăcere. Regula era să nu se lase prins de plăcerea unor conversaţii, provocată de amorul propriu. Pe de altă parte, nu credea că ar fi putut refuza acestor persoane ajutorul de care aveau nevoie. Iată deci lupta care se dădea în el. Dar spiritul de mortificare care este însăşi spiritul creştinesc, cel care armonizează toate lucrurile, îi veni în ajutor şi-i inspiră ideea de a-şi pune o centură de fier plină de cuie şi s-o încingă direct pe piele de fiecare dată când era anunţată vizita anumitor domni. Aşa făcea şi, dacă simţea trezindu-se în el o anumită vanitate sau că se lăsase prins de plăcerea conversaţiei, se lovea cu coatele pentru a-şi accentua durerea înţepăturilor şi a-şi aduce aminte de datoria lui. Această practică i se părea atât de folositoare că apela la ea chiar pentru a se feri de inactivitatea la care fusese constrâns în ultimii ani ai vieţii. Cum nu putea în această stare nici să scrie, nici să citească, ci doar să stea degeaba sau să se plimbe, fără să se gândească la nimic care ar fi putut avea urmări asupra sănătăţii lui, se temea, pe bună dreptate, ca nu cumva această lipsă de ocupaţie care era rădăcina răului să-l îndepărteze de principiile sale. De aceea stătea mereu de veghe, de parcă-şi făcuse de bună-voie trupul una cu acest duşman care, înţepându-i trupul, îi ţinea treaz spiritul în fervoarea credinţei, dându-i astfel siguranţa că va ieşi biruitor. Dar totul a fost atât de tainic că n-am ştiut nimic şi n-am aflat decât după moartea sa de la o persoană de mare virtute pe care el o iubea şi căreia fusese obligat să-i spună, din motive care-o privesc numai pe ea.