Blaise Pascal

— Înainte de a aborda mărturiile în sprijinul religiei creştine, consider necesar să vorbesc despre nedreptatea oamenilor care trăiesc nesocotind căutarea adevărului unui lucru care este atât de important pentru ei şi care-i priveşte de atât de aproape.

Dintre toate rătăcirile, aceasta este fără îndoială cea care mărturiseşte cel mai mult despre nebunia şi orbirea lor şi în care este uşor să-i recunoşti numai cu simţul comun şi cu simţămintele fireşti.

Căci este de netăgăduit că timpul vieţii nu durează decât o clipă, că starea morţii este eternă, de orice natură ar fi ea, şi astfel toate faptele şi gândurile noastre trebuie să aleagă căi diferite, după condiţia acestei eternităţi, că este imposibil să facem un demers de bun-simţ şi de judecată altfel decât ţintind acel punct care este scopul nostru ultim.

Nimic nu e mai evident decât acest lucru şi astfel, conform principiilor raţiunii, conduita oamenilor devine nesocotită când nu aleg cealaltă cale. Să ne gândim la cei care trăiesc fără să le pese de acest ultim scop al vieţii; la cei care se lasă dominaţi de înclinaţiile şi plăcerile lor, fără minte şi fără nelinişte, de parcă ar putea nimici eternitatea, negândindu-se la ea, fericiţi să se bucure doar de clipă.

Şi totuşi eternitatea există, iar moartea, care o deschide şi care-i ameninţă în tot momentul, îi va pune într-un timp scurt în faţa oribilei fatalităţi de a fi eterni sau de a fi spulberaţi şi nefericiţi, fără ca ei să ştie care din aceste eternităţi le-a fost pregătită pentru totdeauna.

Iată o îndoială cu teribile consecinţe. Ei se află în primejdia unei nefericiri eterne; şi, între altele, ca şi cum lucrul ar fi lipsit de importanţă, ei nu se ostenesc să examineze dacă aceste opinii sunt dintre cele pe care poporul le primeşte cu o uşurinţă prea naivă sau dintre cele care, obscure fiind în sinea lor, au un temei solid, deşi ascuns. Astfel, ei nu ştiu dacă un lucru e adevărat sau fals, nici dacă există forţă sau slăbiciune în mărturii. Ei le au sub ochii lor, dar refuză să le privească. Şi aflându-se în această stare de ignoranţă, ei fac tot ce pot pentru a cădea în nefericirea de a aştepta să treacă proba morţii, fiind chiar mulţumiţi de această stare şi făcându-şi un titlu de glorie din ea. Ne putem gândi cu seriozitate la importanţa acestei probleme, fără să fim oripilaţi de o conduită atât de extravagantă?

Această statornicie în ignoranţă este un lucru monstruos ale cărui bizarerii şi stupiditate trebuie să le facem evidente celor care-şi petrec viaţa în ea, descriindu-le-o, pentru a-i ruşina la vederea nebuniei lor. Căci iată cum gândesc oamenii când aleg să trăiască în ignoranţă, fără să ştie cine sunt şi fără să caute lumina. „Nu ştiu”, spun ei.

— Oamenii sunt lipsiţi de inimă; nu-ţi poţi face din ei prieteni.

A se da acest nume „omului universal”.

— A fi insensibili, dispreţuind lucrurile interesante, şi a deveni insensibili faţă de ceea ce ne interesează cel mai mult.

— Sensibilitatea omului faţă de lucrurile mărunte şi insensibilitatea faţă de cele importante dovedesc o ciudată răsturnare.

— Să ne imaginăm un număr de oameni în lanţuri, şi toţi condamnaţi la moarte, fiecare fiind sugrumat pe rând în faţa celorlalţi; cei lăsaţi la urmă îşi văd propria lor condiţie în aceea a semenilor lor, privindu-se unii pe alţii, îndureraţi, fără speranţă şi aşteptându-şi rândul. Aceasta este imaginea condiţiei umane.

— Un om aflat într-o închisoare, neştiind dacă fusese arestat pe nedrept, şi neavând la dispoziţie decât o oră pentru a afla, această oră fiindu-i suficientă, dacă ştia că e pe nedrept, pentru a obţine revocarea, este împotriva firii ca el să folosească acea oră jucând pichet şi nu informându-se dacă nu cumva fusese arestat pe nedrept. Tot la fel de nefiresc este ca omul etc. Aici mâna lui Dumnezeu se face grea.

Astfel, nu numai zelul celor care-l caută mărturiseşte despre existenţa lui Dumnezeu, ci şi orbirea celor care nu-l caută.

— Toate cârtelile unora sau ale altora nu se îndreaptă decât împotriva lor înşişi şi nu împotriva religiei. Tot ce spun necredincioşii…

— Pe cei care sunt mâhniţi că nu au credinţă e limpede că Dumnezeu nu-i luminează, dar pentru ceilalţi se vede că este un Dumnezeu care-i orbeşte.]

— Fascinatio nugacitatis6.

— Pentru ca patima să nu ne vatăme, să trăim ca şi cum n-am avea decât opt zile de trăit.

— Dacă omul ar trebui să-şi dea opt zile din viaţa sa ar fi ca şi cum ar trebui să-şi dea o sută de ani.

— Când mă gândesc la scurta durată a vieţii mele, absorbit de eternitatea care m-a precedat şi de cea care mă urmează, cufundat în infinita imensitate a spaţiilor pe care nu le cunosc şi nu mă cunosc, mă îngrozesc şi sunt uimit să văd că sunt aici mai degrabă decât acolo, şi mă întreb de ce acum şi nu atunci. Cine m-a adus? Din porunca şi dorinţa cui mi-a fost destinat acest timp şi acest loc mie? Memoria hospitis unius diei praetereuntis.7

— Tăcerea eternă a acestor spaţii infinite mă înspăimântă.

— Câte regate ne ignoră!

— De ce e mărginită cunoaşterea mea? Înălţimea? Durata stabilită la o sută de ani şi nu la o mie? Ce raţiuni a avut natura de a mi-o da astfel, şi de a alege acest număr mai degrabă decât un altul? Într-o infinitate de numere, nu există nici un motiv să alegi mai mult pe unul decât pe altul, niciunul nefiind mai ispititor decât celălalt.

— Iubit şi flatat de stăpânul tău, eşti mai puţin sclav? Tu ai bunul bunurilor, sclavule. Stăpânul tău te măguleşte, curând te va bate.

— Ultimul act e sângeros; oricât de frumoasă ar fi comedia în rest; ni se aruncă pământ în cap şi cu asta se încheie totul pentru totdeauna.

— Ne place să petrecem în mijlocul semenilor; ticăloşi dacă suntem, neputincioşi, aceştia nu ne vor ajuta: omul moare singur. Ar trebui deci să se poarte ca şi cum ar fi singur, şi totuşi, construieşte case superbe etc. Omul să caute adevărul fără să ezite, căci dacă-l refuză mărturiseşte că iubeşte mai mult stima oamenilor decât căutarea adevărului.

— Trecerea.

— E oribil să simţi strecurându-se printre degete tot ceea ce ai.

— Între noi şi infern sau cer nu e decât viaţa între două hotare, cel mai fragil lucru din lume.

— Nedreptate.

— Să se mai adauge şi trufia ticăloşiei, iată extrema nedreptate.

— Să ne temem de moarte când nu suntem în pericol şi nu când suntem ameninţaţi de ea; căci trebuie să fim oameni.

— Moartea inopinată este singura de temut, iată de ce confesorii locuiesc în casele celor mari.

— Un moştenitor primeşte actele casei sale. Va spune el: „Dacă sunt false?” şi nu se va apuca să le examineze?

— Închisoare.

— Mi se pare just să nu se aprofundeze opinia lui Copernic: dar aceasta…! Pentru orice viaţă este important să ştie dacă sufletul este muritor sau nemuritor.

— Este indubitabil că sufletul este ori muritor ori nemuritor, ceea ce trebuie să producă mari diferenţe de morală. Şi totuşi filosofii şi-au constituit morala independent de acest lucru: ei au stabilit că trebuie să trăiască clipa.

Platon, pentru înclinaţia spre creştinism.

— Falsitatea filosofilor care nu discută despre nemurirea sufletului. Falsitatea dilemei lor în Montaigne.

— Ateii trebuie să vorbească limpede: nu se înţelege prea bine cum ar putea sufletul să fie material.

— Ateii.

— Ce motiv au să spună că nimeni nu poate învia? Ce e mai greu, să te naşti sau să învii, ceea ce n-a fost niciodată să fie, sau ceea ce a fost să mai fie? E mai greu să vii în fiinţă decât să revii în fiinţă? Obişnuinţa ne face s-o simţim pe una cu uşurinţă, iar pe cealaltă imposibilă; vulgar mod de a judeca!

De ce n-ar putea naşte o fecioară? O găină nu face ouă fără cocoş? Cum le distingem unele de altele din exterior? Şi cine spune că găina nu poate să formeze un germene la fel de bine ca un cocoş?

— Ce au de cârtit împotriva naşterii din Fecioară? Ce e mai dificil? Să creezi un om, un animal, sau să-l reproduci? Şi dacă n-ar fi văzut niciodată vreo specie de animale, ar putea ei ghici dacă acestea se pot reproduce fără să se însoţească?

— Cât de mult urăsc aceste prostii, să nu crezi în Euharistie etc.! Dacă Evanghelia este adevărată, dacă Iisus Christos este Dumnezeu, unde văd ei dificultatea?

— Ateismul înseamnă forţă de spirit, dar numai până la un anumit nivel.

— Necredincioşii care-şi fac o profesiune de credinţă din a urma raţiunea trebuie să fie foarte stăpâni pe raţiunea lor. Ce spun ei, de fapt? Nu vedeţi, ne spun ei, oamenii murind ca şi animalele şi pe turci la fel precum creştinii? Ei au ceremoniile lor, profeţii lor, învăţaţii lor, preoţii lor ca şi noi etc. (Este acest lucru potrivnic Evangheliei, nu spune şi ea acelaşi lucru?)

Dacă nu vă preocupaţi deloc să aflaţi adevărul, acest gen de lucruri vă sunt suficiente pentru a trăi împăcaţi. Dar dacă vreţi din toată inima să-l cunoaşteţi, ele nu vă ajung: priviţi în detaliu. Ar fi destule doar pentru o problemă de filosofie, dar aici, unde este vorba de tot… Şi totuşi, gândind cu atâta uşurinţă, lumea continuă să se distreze etc. Să vă informaţi despre această religie, chiar dacă ea nu-şi va dezvălui ascunzişurile, poate până la urmă vă va lumina.

— Ordine prin dialog. – „Ce trebuie să fac? Nu văd pretutindeni decât întuneric. Să cred că sunt nimic? Să cred că sunt Dumnezeu? Toate aceste lucruri se schimbă şi-şi urmează.” Vă înşelaţi, există…

— Obiecţia ateilor: „Dar nu avem nici o lumină”.

— Iată ce văd şi mă tulbură. Privesc în toate părţile şi nu văd peste tot decât întuneric. Natura nu-mi oferă nimic care să nu fie subiect de îndoială şi de nelinişte. Dacă nu văd nimic care să-mi arate Divinitatea, mă voi hotărî s-o neg; dacă aş vedea peste tot semnele unui Creator, m-aş odihni paşnic în credinţă; dar, văzând mai multe care-l neagă în loc să-l confirme, sunt într-o stare de plâns în care mi-am dorit de o sută de ori, dacă există un Dumnezeu care o susţine, ea (natura) să mi-o arate fără echivoc; iar dacă semnele pe care mi le arată sunt înşelătoare, ea să le distrugă imediat; să spună totul sau nimic, pentru ca eu să pot hotărî calea pe care o voi apuca. În starea în care sunt, neştiind ce sunt şi ce trebuie să fac, nu-mi cunosc nici condiţia, nici datoria. Inima mea aspiră cu toată fiinţa mea să cunoască adevăratul bine, pentru a-l urma: nimic n-ar fi prea scump pentru a câştiga eternitatea.

Îi invidiez pe cei pe care-i văd trăind nepăsători în credinţă, folosind un dar pe care eu, dacă l-aş avea, l-aş folosi cu totul altfel.

— Oricât de neînţeles ar fi Dumnezeu, şi oricât de înţeles; sufletul să fie cu trupul sau să nu-l avem: lumea să fie creată sau să nu fie etc., să fie un păcat originar sau să nu fie.

— Credeţi că este imposibil ca Dumnezeu să fie infinit şi neîmpărţit?

— Da.

— Vreau deci să vă fac să vedeţi un lucru infinit şi neîmpărţit. Un punct mişcându-se pretutindeni cu o viteză infinită; căci el se află în acelaşi timp în toate locurile şi întreg în fiecare loc.

Acest efect al naturii, care vi se părea imposibil altădată, trebuie să vă convingă că mai sunt şi altele pe care nu le cunoaşteţi încă. Nu trageţi concluzia din ucenicia voastră că nu v-a mai rămas nimic de învăţat; ci că v-au rămas nesfârşit de multe de aflat.

— Mişcarea infinită, punct care umple totul, clipă de repaus: infinit, fără cantitate, indivizibil şi infinit.

— Infinit. Nimic.

— Sufletul nostru e aruncat în trup unde găseşte numărul, timpul, dimensiunile. El raţionează cu acestea şi le numeşte natură, necesitate, şi nu poate să creadă în altceva.

Unitatea adăugată infinitului nu-l sporeşte cu nimic, nici măcar cu cât s-ar adăuga un picior la o măsură infinită. Finitul dispare în prezenţa infinitului devenind un pur neant. Tot aşa şi spiritul nostru în faţa lui Dumnezeu şi dreptatea noastră în faţa dreptăţii divine. Nu există o disproporţie mai mare între dreptatea noastră şi cea a lui Dumnezeu decât între unitate şi infinit. Trebuie ca dreptatea lui Dumnezeu să fie nesfârşită ca şi milostivirea lui. Or judecata celor respinşi este mai puţin dură şi ar trebui să uimească mai puţin decât milostivirea pentru cei aleşi.

Ştim că există un infinit şi-i ignorăm natura. Cum ştim că este fals ca numerele să fie finite, este deci adevărat că există un infinit în număr. Dar nu ştim ce este: este fals că el ar fi par, e fals că ar fi impar; căci adăugându-i unitatea, el nu-şi schimbă natura; şi totuşi e un număr şi orice număr este par sau impar (e adevărat că acest lucru se referă la orice număr finit). Tot aşa putem spune că există un Dumnezeu fără să ştim ce este.

Să nu existe un adevăr substanţial numai pentru faptul că vedem lucruri adevărate, dar ele nu sunt adevărul însuşi?

Cunoaştem deci existenţa şi natura finitului, pentru că suntem finiţi şi de aceeaşi mărime cu el. Cunoaştem existenţa infinitului, dar nu-i cunoaştem natura pentru că el are mărime ca şi noi, dar nu e mărginit ca noi. Dar nu cunoaştem nici existenţa, nici natura lui Dumnezeu pentru că nu are mărime, nici margini. Numai prin credinţă îi putem cunoaşte existenţa, iar prin har îi vom cunoaşte natura. Or, am arătat de multe ori că poţi cunoaşte un lucru fără să-i cunoşti natura.

Să vorbim acum după luminile cele naturale.

Dacă există Dumnezeu, el este infinit de neînţeles pentru că neavând nici părţi, nici margini, el nu se află în nici un fel de raport cu noi. Suntem deci incapabili să ştim ce este, nici dacă este. Acestea fiind date, cine va îndrăzni să rezolve problema? Nu noi, căci nu suntem în nici un raport cu el.

Cine va juca deci pe creştini că nu pot da un temei credinţei lor, aceia care profesează o religie de care nu pot da seamă? Aceştia din urmă declară, expunând-o lumii, că e o prostie, stultitiam; şi apoi vă plângeţi că nu vă aduc mărturii! Dacă ea ar putea fi dovedită, ei nu şi-ar mai ţine cuvântul: sunt lipsiţi de probe, dar nu de bun simţ. – „Da, dar dacă acest lucru îi scuză pe cei care o oferă ca atare, aceştia scăpând de blamul de a vorbi despre ea fără temei, nu-i scuză pe cei care o primesc.” – Să examinăm deci acest punct şi să spunem: „Dumnezeu este sau nu este”. Dar de ce parte ne vom aşeza? Raţiunea nu poate hotărî nimic; există un haos infinit care ne desparte. Se joacă un joc la marginea unei asemenea distanţe infinite, în care vom câştiga faţa sau reversul. Pe ce veţi miza? Prin raţiune, nu puteţi miza nici pe una, nici pe alta; prin raţiune, nu veţi putea respinge pe niciuna. Nu-i condamnaţi deci de falsitate pe cei care au ales, căci nu ştiţi nimic. – „Nu, îi vom condamna nu pentru că au făcut această alegere, ci pentru că au făcut una; căci şi cel care a ales faţa şi cel care a ales reversul fac aceeaşi greşeală, sunt amândoi în eroare; drept ar fi să nu parieze.” – Da, dar trebuie să pariem. Nu e după voia noastră; suntem în aceeaşi barcă. Deci pentru ce veţi paria? Să vedem. Pentru că trebuie să alegeţi, să vedem ce vă interesează, cel puţin. Aveţi două lucruri de pierdut: adevărul şi binele şi două lucruri pe care să le angajaţi: raţiunea şi voinţa, cunoaşterea şi fericirea; natura voastră are două lucruri de evitat: eroarea şi ticăloşia. Raţiunea nu va fi nici într-un fel atinsă, alegând pe una sau pe cealaltă, pentru că eşti obligat să alegi, iată un punct lămurit. Dar fericirea? Să cântărim acum pierderea şi câştigul, afirmând că Dumnezeu există. Să discutăm aceste două cazuri: dacă e să câştigaţi, câştigaţi totul, dacă pierdeţi, nu pierdeţi nimic.

Pariaţi deci că există fără să ezitaţi. – „E admirabil. Da, trebuie să pariem. Dar dacă miza e prea mare?” – Să vedem. Pentru că este vorba de un asemenea risc de câştig şi de pierdere, chiar dacă n-aţi avea de câştigat decât două vieţi pentru una, şi tot ar trebui să pariaţi; şi dacă vor fi trei de câştigat, ar trebui să jucaţi (pentru că sunteţi obligaţi să jucaţi) şi ar fi o imprudenţă când eşti obligat să joci, să nu mizezi propria-ţi viaţă pentru a câştiga trei la un joc, unde e vorba de un asemenea risc de pierdere şi câştig. Dar e vorba de o eternitate de viaţă şi de fericire şi chiar de-ar fi o infinitate de riscuri, din care n-aţi avea decât o singură şansă, şi tot ar trebui să pariaţi pe una pentru a obţine două; şi ar fi să acţionaţi prosteşte, obligaţi fiind să jucaţi, să refuzaţi să mizaţi o viaţă pentru trei, la un joc unde din infinitatea de riscuri, numai o şansă e pentru voi, dacă e vorba să câştigaţi în schimb o infinitate de vieţi infinit de fericite… Pentru că e vorba de o infinitate de vieţi infinit de fericite de câştigat, de o şansă de câştig faţă de un număr finit de riscuri de a pierde şi oricum ceea ce mizaţi este finit. Ceea ce înlătură orice îndoială; dacă e să câştigăm ceea ce este infinit şi pentru aceasta numărul riscurilor de a pierde este finit faţă de şansa de a câştiga, nu mai staţi la îndoială, oferiţi totul. Şi astfel, obligaţi fiind să jucăm, trebuie să renunţăm la raţiunea care ne îndeamnă să ne păstrăm viaţa; mai degrabă să mizăm pe ea pentru a câştiga infinitul apropiindu-se de noi cu paşi la fel de repezi ca şi neantul.

Căci nu foloseşte la nimic să spui că e nesigur câştigul şi sigur doar riscul şi că infinita distanţă care se află între certitudinea a ceea ce primejduieşti şi incertitudinea cu privire la ceea ce vei câştiga egalează binele finit, pe care-l primejduim fireşte, cu infinitul care este incert… Dar nu-i aşa; orice jucător riscă o certitudine pentru a câştiga cu incertitudine: şi totuşi riscă cert finitul pentru a câştiga un incert infinit, fără a păcătui împotriva raţiunii. Nu există o distanţă infinită între certitudinea a ceea ce rişti şi incertitudinea câştigului: e fals. Există, într-adevăr, o infinită distanţă între certitudinea câştigului şi certitudinea pierderii. Dar incertitudinea câştigului este proporţională cu certitudinea a ceea ce primejduieşti, conform cu proporţia şanselor de câştig şi a riscului de pierdere. Şi de aici vine faptul că, dacă există tot atâta risc de o parte şi de cealaltă, partida se joacă de la egal la egal şi atunci certitudinea a ceea ce primejduieşti este egală cu incertitudinea câştigului. N-are importanţă că ea se află infinit de departe. Şi astfel, miza noastră se bucură de o forţă infinită când riscăm finitul la un joc unde sunt tot atâtea şanse de câştig cât şi riscuri de pierdere, dar şi infinitul de câştigat. Şi totul este cât se poate de evident şi dacă oamenii sunt capabili de vreun adevăr, acesta este unul din ele. „Sunt încredinţat, vă mărturisesc. Dar există oare vreun mijloc de a vedea dedesubtul jocului?” – Da, Scriptura şi tot restul etc. – „Da, dar am mâinile legate şi gura mută; mă obligă să pariez şi nu sunt liber, nu mi se dă răgaz şi sunt aşa făcut că nu pot crede. Ce vreţi să fac?”

— E adevărat. Dar învăţaţi-vă cel puţin neputinţa să creadă pentru că raţiunea vă îndeamnă şi totuşi nu puteţi. Lucraţi deci să vă convingeţi nu prin sporirea mărturiilor despre Dumnezeu, ci prin diminuarea patimilor noastre. Aţi merge spre credinţă şi nu ştiţi drumul; vreţi să vă vindecaţi de necredinţă şi cereţi leacul; întrebaţi-i pe cei care erau legaţi ca şi voi şi care vor să parieze acum tot binele lor; sunt oameni care au găsit drumul şi pe care ar fi bine să-i urmaţi ca să vă tămăduiţi de răul de care vreţi să scăpaţi. Urmaţi felul cum au început şi ei; prefăcându-se, luând apă sfinţită, ascultând liturghia. La un mod firesc, veţi ajunge la credinţă şi vă veţi smeri88- „Dar este exact lucrul de care mă tem.” – De ce? Ce aveţi de pierdut?

Dar pentru a vă arăta că acolo veţi ajunge, vă spun că acest lucru va diminua patimile care vă sunt marile obstacole.

Sfârşitul acestui discurs.

— Or, ce rău aţi îndura dacă aţi apuca pe această cale? Veţi fi cinstiţi, fideli umili, recunoscători, binefăcători, prieteni sinceri, adevăraţi. Într-adevăr, nu vă veţi mai tăvăli în plăceri duhnitoare, în trufie, în desfătări: dar nu mai aveţi plăceri de alt fel? Vă spun că veţi câştiga chiar din această viaţă; şi că prin fiecare pas pe care-l veţi face pe acest drum certitudinea câştigului va creşte şi atât de evidentă va fi nimicnicia a ceea ce riscaţi că veţi recunoaşte până la urmă că aţi pariat pe un lucru sigur, infinit, pentru care n-aţi dat nimic în schimb.

— Oh! Discursul mă încântă, mă farmecă etc.

— Dacă discursul vă place şi vi se pare convingător, să ştiţi că vine de la un om care a îngenuncheat pentru a se ruga acestei Fiinţe infinite şi indivizibile căreia el îşi supunea toată fiinţa, pentru a i se închina; supuneţi-i şi voi fiinţa voastră pentru binele vostru şi pentru slava sa; şi iată forţa care se pune de acord cu nimicnicia.

— Dacă n-ar trebui să lucrăm decât pentru ceea ce este sigur, n-ar trebui să facem nimic pentru religie; căci nu e sigură; dar câte lucruri nesigure facem, călătoriile pe mare, războaiele! Zic deci că n-ar trebui să facem nimic, căci nimic nu e sigur; nu există mai multă certitudine în religie decât în convingerea că vom vedea ziua de mâine; căci nu e sigur că o vom vedea, dar este cu siguranţă posibil să n-o mai vedem. Dar nu se poate spune acelaşi lucru despre religie. Nu e sigur că este: dar cine va îndrăzni să spună că e cu siguranţă posibil ca ea să nu existe? Or, când lucrezi pentru ziua de mâine, acţionezi cu raţiune: căci lucrezi pentru ceva nesigur, prin regula părţilor care s-a demonstrat.

Sfântul Augustin a văzut că omul lucrează întru nesiguranţă pe mare, în bătălii etc; dar n-a văzut regula opţiunilor care demonstrează că suntem datori s-o facem. Montaigne a văzut că un spirit şchiop ne ofensează şi că obiceiul poate totul; dar n-a văzut temeiul acestui efect.

Toate aceste persoane au văzut efectele, dar nu au văzut cauzele; ei sunt în privinţa celor care au descoperit cauzele asemenea celor care nu au decât ochi faţă de cei care au şi spirit; căci efectele sunt sensibile, iar cauzele vizibile doar pentru spirit. Şi cu toate că efectele se văd prin spirit, acest spirit este, faţă de spiritul care vede şi cauzele, asemenea simţurilor corporale faţă de spirit.

— Rem viderunt, causam non viderunt9.

— Prin opţiune, trebuie să începeţi să căutaţi adevărul, căci dacă muriţi fără să aduceţi slava principiului cel adevărat, sunteţi pierduţi. – „Dar, spuneţi-mi, dacă ar fi voit să-i aduc slava nu mi-ar fi lăsat semne ale voinţei sale?” – Chiar aşa a făcut; dar voi nu le băgaţi de seamă. Căutaţi-le deci, merită osteneala.

— Opţiuni – În lume trebuie să trăim altfel, după aceste diverse supoziţii: 1. Că vom exista mereu; 2. Că e sigur că nu vom fi aici pentru mult timp şi nesigur dacă vom mai fi peste o clipă. Această ultimă supoziţie este a noastră.

— Voi ce-mi promiteţi, în sfârşit (căci zece ani, atâta îmi este partea), dacă nu zece ani de amor propriu, încercând să mă fac plăcut fără să reuşesc, în afară de chinurile sigure?

— Obiecţie – Cei care speră în mântuirea lor sunt fericiţi, dar au ca o contrapondere frica de infern.

Răspuns.

— Cine are temei să se teamă mai mult de infern? Cel care nu ştie că există un infern şi este cu certitudine condamnat, dacă infernul există; sau cel care deţine o anumită convingere că există un infern şi trăieşte cu speranţa să fie salvat, dacă acesta există?

— Am părăsi imediat desfătările, spun ei, dac-am avea credinţă”.

— Şi eu vă spun: Veţi avea curând credinţă dacă vă veţi lepăda de plăceri. Voi trebuie să începeţi. Dacă aş putea v-aş da credinţa, dar nu pot s-o fac şi nu pot proba adevărul despre ceea ce spuneţi. Dar părăsiţi desfătările şi veţi avea mărturia că ceea ce spun eu e adevărat.

— Ordine – Mi-ar fi mult mai teamă să mă înşel şi să descopăr că religia creştină e adevărată, decât să mă înşel crezând-o adevărată.

Secţiunea a IV-a.

Mijloacele credinţei

— Prefaţa părţii a doua: Să vorbesc despre cei care au tratat acest subiect.

Mă uimeşte îndrăzneala cu care aceste persoane se apucă să vorbească despre Dumnezeu. Adresându-şi discursurile necredincioşilor, prima lor preocupare este să probeze Divinitatea prin operele naturii. Nu m-aş mira de gestul lor dacă şi-ar adresa discursurile credincioşilor, căci e sigur că cei care au credinţa vie în inima lor văd neîncetat că tot ceea ce există este opera acelui Dumnezeu pe care îl slăvesc. Dar cei în care această lumină s-a stins şi în inima cărora ea trebuie reaprinsă, aceste persoane, lepădate de credinţă şi de har, care, căutând cu toată lumina care este în ei tot ce ar putea descoperi în natură care să-i ajute să dobândească această cunoaştere, nu găsesc decât lucruri obscure, greu de desluşit; a spune necredincioşilor că nu au decât să observe cel mai mărunt dintre lucrurile care-i înconjoară şi-l vor vedea clar pe Dumnezeu şi a le oferi drept exemplu pentru acest mare şi important subiect mersul lunii şi al planetelor şi a pretinde că le-am făcut dovada printr-un asemenea discurs, înseamnă a-i face să creadă că mărturiile religiei noastre sunt foarte slabe: şi ştiu prin raţiune şi experienţă că nimic nu e mai potrivit pentru a-i face să ne dispreţuiască.