Blaise Pascal

— Poet nu om universal.

— Dacă trăsnetul ar cădea prin văi etc., poeţilor şi celor care nu reflectează decât la acest gen de lucruri, le-ar lipsi argumentele.

— Exemplele la care apelăm pentru a demonstra anumite lucruri, dacă vrem ca ele să fie exemplificatoare, vom apela la alte lucruri folosindu-le drept exemple; dar cum avem întotdeauna credinţa că ceea ce vrem să dovedim este mai dificil, trebuie să găsim exemplele cele mai clare care să ne ajute în demonstraţie.

Astfel, când vrem să demonstrăm un lucru general, trebuie să dăm mai întâi regula particulară a unui caz; dar când vrem să demonstrăm un caz particular, trebuie să începem cu regula (generală). Căci întotdeauna acel lucru pe care vrem să-l demonstrăm ni se va părea obscur, şi clar doar cel pe care-l folosim drept argument; când ne propunem să demonstrăm un lucru mai întâi ne imaginăm că este greu de desluşit şi că, dimpotrivă, cel prin care vrem să-l demonstrăm este limpede, şi astfel îl vom putea înţelege mai uşor.

— Epigramele lui Marţial.

— Omului îi place răutatea: dar nu împotriva chiorilor sau a celor nefericiţi, ci împotriva celor fericiţi şi trufaşi. Gândind altfel, ne-am înşela.

Desfrânarea este izvorul tuturor tulburărilor noastre, şi umanitatea etc.

Trebuie să le fim pe plac celor care au sentimente umane şi tandre.

Epigrama cu cei doi chiori nu are nici o valoare, căci ea nu-i consolează şi nu face decât să ofere prilejul unui spor de glorie pentru autor. Tot ceea ce nu este decât pentru autor nu are valoare. Ambitiosa recidet ornamenta.7

— Ne place să-i spunem regelui Prinţe, pentru că astfel îi mai scădem din măreţie.

— Anumiţi autori, vorbind despre operele lor, spun „Cartea mea, comentariul meu, istoria mea etc.” Miros a megieşi proprietarii care rostesc toată ziua bună ziua „casa mea”. Ar fi mai bine să se spună cartea noastră, comentariul nostru, istoria noastră etc., dat fiind că, de obicei, multe din lucrurile pe care acestea le conţin sunt ale altora.

— Vreţi să se vorbească de bine despre voi, nu vă lăudaţi singuri.

— Limbile sunt cifruri în care nu literele se schimbă în alte litere, ci cuvintele în alte cuvinte, în aşa fel că până la urmă o limbă necunoscută devine descifrabilă.

— Cei pricepuţi la glume ascund un caracter urât.

— Sunt unii care vorbesc bine, dar nu ştiu să scrie bine. Aflându-se într-un loc, asistenţa îi încălzeşte, dobândind mai mult spirit decât dacă ar fi lipsiţi de această căldură.

— Când într-un discurs dăm peste cuvinte care se repetă şi pe care le vedem totuşi că sunt atât de potrivite că am strica discursul dacă le-am schimba, trebuie să le lăsăm la locul lor, făcând din ele marca discursului; numai invidia este oarbă şi nu ştie că această repetiţie nu e o greşeală; căci nu există reguli generale.

— A masca natura, a o măslui. Nu rege, papă, episcop. – ci august monarh etc.; nu Paris – ci capitala regatului. Sunt locuri unde Parisului trebuie să i se spună Paris şi alte locuri unde i se poate spune capitala regatului.

— Sensul se schimbă conform cuvintelor care-l exprimă. Sensurile primesc de la cuvinte demnitatea, în loc să le-o ofere. Trebuie să căutăm exemple…

— Pyrrhonian pentru încăpăţânat.

— Nimeni nu spune „curtezan” decât cei care nu sunt; „pedant” cel care nu e pedant; „provincial” cel care nu e provincial, şi pun pariu că editorul a introdus cuvântul în Lettres au Provincial.

— Căruţa vărsată sau răsturnată, după intenţie. A risipi sau a vărsa, după intenţie (Pledoarie a domnului le M (aâtre)8 despre franciscanul de nevoie.)

— Miscell. Fel de a vorbi: „îmi dorisem să mă dedic acestui lucru.”

— Virtutea deschizătoare a cheii, virtutea atârnătoare a unui cârlig.

— Dezvăluire: „împărtăşesc neplăcerea dumneavoastră” domnul cardinal nu voia deloc să fie dezvăluit. „Spiritul meu e plin de nelinişte.” „Sunt plin de nelinişte”, e mai bine.

— Am fost stânjenit de aceste complimente: „V-am făcut multă supărare; mi-e teamă că vă plictisesc; mi-e teamă să nu fie prea lung.” Ori te laşi dus de ele, ori te înfurii.

— Sunteţi într-o proastă dispoziţie: „Scuzaţi-mă, vă rog.” Fără această scuză nu mi-aş fi dat seama că e vorba de o jignire. „Reverenţă vorbită…” Nimic nu e mai de prost-gust decât scuza lor.

— A stinge flacăra răzvrătirii”: e deja mult prea mult. „Neliniştea geniului său”: două cuvinte prea îndrăzneţe.

Secţiunea a II-a.

Ticăloşia omului fără Dumnezeu

— Prima parte: Ticăloşia omului fără Dumnezeu.

Partea a doua: Fericirea omului care-l are pe Dumnezeu.

Altfel:

Prima parte: Natura este pervertită (de chiar natura însăşi).

Partea a doua: Există vindecare (prin Scriptură).

— Ordine.

— Aş fi început acest discurs despre ordine în felul următor: arătând vanitatea oricăror condiţii, vanitatea vieţii obişnuite şi apoi vanitatea vieţilor filosofice, pyrrhoniană, stoică, dar ordinea n-ar putea fi respectată. Mă pricep cât de cât la ea şi ştiu cât de puţini oameni o pot înţelege. Nici o ştiinţă umană n-o poate urma. Nici Sfântul Toma n-a urmat-o. Matematica poate păstra o ordine, dar în adâncul ei aceasta este inutilă.

— Prefaţa primei părţi.

— Să vorbesc despre cei care au tratat despre cunoaşterea în sine: despre diviziunile lui Charron1, care întristează şi plictisesc; despre confuzia lui Montaigne care a simţit bine lipsa [unei drepte] metode, defect pe care l-a evitat, sărind de la un subiect la altul, încercând să păstreze aparenţele.

Ce idee prostească i-a venit să se descrie pe sine! Şi nu întâmplător sau împotriva maximelor sale, cum se întâmplă tuturor; ci chiar prin propriile lui maxime şi făcând din aceasta un scop principal. A spune prostii din întâmplare şi din slăbiciune este un rău obişnuit, dar a-ţi face un scop din a le spune e de negândit, mai ales asemenea prostii, precum cele pe care le spune…

— Montaigne. Defectele lui Montaigne sunt mari. Cuvinte lascive, fără nici o valoare, în ciuda a ceea ce susţine domnişoara de Gournay2. Credul, oameni fără ochi. Ignorant, Cvadratura cercului, Lumea mai mare. Eseurile sale despre uciderea voluntară, despre moarte. Inspiră un fel de uşurinţă a mântuirii, fără teamă, fără căinţă. Cartea lui nefiind alcătuită pentru a îndemna la pietate, nu era obligat să fie pios în ea, dar noi suntem mereu obligaţi să nu ne îndepărtăm de pietate. Am putea ierta sentimentele sale un pic prea libere şi voluptoase, în câteva ocazii ale vieţii; dar nu-i putem ierta gândurile păgâne despre moarte; căci renunţi la orice pietate doar dacă nu vrei să mori creştineşte: dar din toată cartea lui se vede că nu vrea decât să moară în laşitate şi indolenţă.

— Nu în Montaigne, ci în mine găsesc tot ceea ce văd în el.

— Ceea ce are Montaigne bun nu poate fi sesizat decât foarte greu. Ceea ce are rău, în afară de moravuri, putea fi corectat imediat dacă ar fi fost avertizat că povestea prea mult şi că vorbea prea des despre sine.

— Trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine; dacă acest lucru nu ne foloseşte la descoperirea adevărului, măcar ne este de trebuinţă în călăuzirea vieţii noastre, căci nu e o cale mai dreaptă pentru ea.

— Deşertăciunea ştiinţelor.

— Ştiinţa lucrurilor exterioare nu mă poate consola de necunoaşterea moralei în vremuri de amărăciune; dar ştiinţa moravurilor mă va consola întotdeauna de ignorarea ştiinţelor exterioare.

— Oamenii nu pot fi învăţaţi să fie oameni universali, îi poţi însă învăţa tot restul: dar se fălesc întotdeauna că sunt nişte oameni universali, şi niciodată că ar şti din toate câte ceva. Ei se laudă că ştiu singurul lucru pe care nu-l pot învăţa vreodată.

— Două infinituri, calea de mijloc.

— Când citeşti prea repede sau prea încet nu înţelegi nimic.

— Natura ne-a… [Natura ne-a aşezat atât de bine la mijloc că dacă schimbăm o parte a balanţei, o schimbăm şi pe cealaltă: Je faisons, zoa trékei3. Ceea ce mă face să cred că există resorturi în capul nostru dispuse în aşa fel încât atingându-se unul se declanşează şi contrariul.]

— Prea mult vin, prea puţin vin; nu-i mai daţi, nu poate descoperi în el adevărul, daţi-i prea mult şi tot nu-l va găsi.

— Disproporţia omului. – [Iată unde ne duc cunoştinţele despre natură. Dacă acestea nu sunt veritabile, în om nu există adevărul; dacă sunt, omul găseşte în ele un mare subiect de umilinţă, obligându-l să se micşoreze într-un fel sau altul. Dar pentru că el nu poate trăi fără să creadă în ele, îi doresc ca înainte de a începe o cercetare minuţioasă a naturii, s-o observe cu seriozitate, cu zăbavă, să se privească pe sine şi să afle proporţia în care există…] Omul să contemple deci întreaga natură în toată grandoarea şi prestanţa sa: să-şi îndepărteze privirile de la lucrurile care-l înconjoară. Să privească strălucitoarea lumină ca o lampă eternă luminând universul; pământul să i se pară ca un punct faţă de acest uriaş cerc pe care astrul îl descrie şi să se minuneze că acest uriaş cerc nu e decât un punct extrem de neînsemnat faţă de cel pe care astrele rotitoare îl parcurg pe cer.

Dacă vederea se opreşte aici, imaginaţia să treacă dincolo, dar ea va obosi mai repede să conceapă decât natura s-o hrănească. Toată lumea aceasta vizibilă nu este decât o fulgerare imperceptibilă în vastul sân al naturii. Nici o idee n-ar putea-o aproxima. În zadar ne vom spori puterea gândului, dincolo de spaţiile imaginabile, nu vom obţine decât nişte firavi atomi faţă de realitatea lucrurilor. Totul este o sferă infinită al cărei centru se află pretutindeni iar circumferinţa nicăieri. În sfârşit, acest tot reprezintă mărturia cea mai sensibilă a atotputerniciei lui Dumnezeu, încât imaginaţia noastră se rătăceşte în încercarea de a-l gândi.

Omul, întorcându-se spre el însuşi, să observe ce este el faţă cu tot ceea ce există; să se privească pe sine ca pe un rătăcit în acest canton mărginaş al naturii; şi din acest locşor al universului, în care a fost instalat, să înveţe a judeca pământul, regatele, orăşelele şi pe sine însuşi la adevărată lui valoare. Ce este un om în infinit?

Dar pentru a-i prezenta o altă minune, la fel de incredibilă, îl rog să cerceteze, în ceea ce cunoaşte, elementele cele mai fragile. O muşiţă îi dezvăluie, în minusculul ei trup, părţi incomparabil mai mici, picioruşe cu încheieturi, vene în aceste picioruşe, sânge în aceste vene, umori în sânge, picături în umori şi vapori în aceste picături; divizând mai departe aceste ultime lucruri, îşi va epuiza forţele în încercarea de a le gândi. Şi scopul ultim la care el poate ajunge este tot cel al discursului nostru. Va crede poate că ceea ce a descoperit este infimul extrem a naturii. Şi-l voi face din nou să privească în abisuri. Îi voi zugrăvi nu numai universul vizibil, ci chiar toată imensitatea naturii pe care o putem concepe, în incinta acestei imagini reduse care este atomul. Să vadă în el un infinit de universuri, fiecare cu cercul lui, cu planetele şi pământul său, în aceeaşi proporţie cu lumea vizibilă; iar pe acest pământ va zări animale şi chiar o muşiţă, în care va regăsi tot ceea ce i-au arătat şi cele dintâi. Şi descoperind mereu în toate acelaşi lucru infinit, continuă să se piardă printre aceste minuni uluitoare, atât în micime cât şi în vastitate. Cine n-ar admira trupul nostru care adineaori nu era perceptibil în univers, imperceptibil universului însuşi în sânul acestui tot, ca să apară acum un colos, o lume sau mai degrabă un tot faţă de neantul la care nu putem ajunge?

Cine se va măsura în acest fel se va înspăimânta de sine şi simţindu-se susţinut, în masa pe care i-a dat-o natura, între cele două abisuri, al infinitului şi al neantului, se va cutremura de admiraţie şi va fi mai înclinat să le contemple în tăcere decât să le cerceteze cu trufie.

Căci, până la urmă, ce este omul în natură? Un nimic în raport cu infinitul, un tot în raport cu nimicul, aşezat la mijloc, între nimic şi tot. Infinit de departe de înţelegerea extremelor, scopul lucrurilor şi principiul lor sunt pentru el în mod absolut ascunse, într-un secret impenetrabil, egal de neputincios în a vedea nimicul din care a ieşit şi infinitul în care e cufundat.

Ce va face el, în afară de a percepe [puţina] aparenţă pe calea de mijloc a lucrurilor, într-o eternă disperare de a nu le descoperi niciodată principiul şi scopul? Toate lucrurile au ieşit din nimic şi sunt sortite infinitului. Cine să urmeze aceste uluitoare demersuri? Numai Autorul lor le poate cunoaşte. Şi în afară de el, nimeni nu le va cunoaşte.

Pentru că nu au contemplat aceste infinituri, oamenii au cutezat semeţi în cercetarea naturii, ca şi cum ar exista într-o anumită proporţie faţă de ea. Lucru ciudat că au vrut să înţeleagă principiile lucrurilor şi de aici să reuşească să cunoască tot, printr-o prezumţie la fel de mare ca şi obiectul cercetării lor. E în afara oricărei îndoieli că nu poţi concepe un asemenea scop fără o trufie sau fără o capacitate infinită precum aceea a naturii.

Când eşti un învăţat, înţelegi că natura a înscris imaginea ei şi a Autorului ei, în toate lucrurile, acestea ţinând toate de dubla ei infinitate. Astfel, vedem că toate ştiinţele sunt infinite în întinderea propriilor cercetări: cine se mai îndoieşte că geometria are de explorat o infinitate de infinite teoreme despre proporţii. Acestea sunt infinite în multitudinea şi subtilitatea principiilor lor: căci cine nu vede că cele propuse drept ultimele nu se susţin de la sine şi că ele se sprijină pe acelea care, având pe altele drept sprijin, nu se îndură niciodată să fie ultimele? Dar spunem că sunt ultimele care apar raţiunii noastre, tot aşa cum procedăm în lucrurile materiale în care numim punct indivizibil pe cel dincolo de care simţurile noastre nu mai zăresc nimic, cu toate că acesta este prin natura sa divizibil la infinit.

Dintre aceste infinituri ale ştiinţei, cel al mărimilor este cel mai sensibil şi iată de ce sunt puţine persoane care ar putea pretinde că ele cunosc totul: „Vreau să vorbesc despre toate”, spunea Democrit.

Dar infinitul în micime este mult mai puţin vizibil. Filosofii au pretins adeseori că au ajuns la el şi aici toţi s-au împiedicat. De unde s-au născut şi obişnuitele titluri: Despre principiile lucrurilor: Despre principiile filosofiei, şi altele asemenea, la fel de fastuoase, într-adevăr, chiar dacă nu la un mod evident, precum unul care-ţi sare în ochi, De omni scibili.

În mod firesc, omul se crede mai capabil de a atinge centrul lucrurilor decât de a-i cuprinde circumferinţa. Întinderea vizibilă a lumii ne depăşeşte, evident; dar cum noi suntem cei care depăşesc lucrurile mici, ne credem mai capabili să le stăpânim şi totuşi nu-ţi trebuie mai puţină ştiinţă ca să ajungi la nimic decât îţi trebuie pentru a ajunge la tot. Această ştiinţă ar trebui să fie infinită şi pentru unul şi pentru celălalt; mi se pare că cel care ar reuşi să cunoască principiile ultime ale lucrurilor ar putea ajunge să cunoască şi infinitul. Unul depinde de celălalt şi unul conduce la celălalt. Extremităţile se ating şi se unesc în Dumnezeu şi numai în Dumnezeu.

Să ne cunoaştem dimensiunile, suntem ceva, dar nu suntem totul. Pentru acel ceva care suntem, cunoaşterea primelor principii născute din nimic nu ni se dezvăluie, iar puţinul care suntem din tot ne împiedică să vedem infinitul.

Inteligenţa noastră deţine, în ordinea lucrurilor inteligibile, acelaşi loc ca şi trupul nostru în întinderea naturii.

Mărginiţi în toate, această stare de mărginire se află în toate virtuţile noastre. Simţurile noastre nu percep nimic din extreme: prea mult zgomot ne asurzeşte; prea multă lumină ne orbeşte; distanţa prea mare şi proximitatea ne împiedică să vedem; când e prea lung, dar şi când e prea scurt, un discurs îşi pierde din claritate: prea multe adevăruri ne copleşesc (cunosc pe unii care nu pot înţelege cum dacă din zero scazi patru, rămâne tot zero), primele principii sunt prea evidente pentru noi; prea multă plăcere ne stânjeneşte; prea multă armonie displace în muzică şi prea multe binefaceri irită: vrem să avem cu ce ne plăti datoriile: Beneficia eo usque laeta sunt dum videntur exsolvi posse: ubi multum antevenere, pro gratia odium redditur4. Nu simţim nici frigul extrem, nici căldura extremă. Calităţile excesive ne sunt potrivnice nu le putem percepe; de la un punct încolo nu le mai simţim, doar le îndurăm, prea multă tinereţe şi prea multă bătrâneţe împiedică spiritul, ca şi prea multă sau prea puţina instrucţie; în sfârşit, lucrurile extreme sunt pentru noi ca şi cum n-ar fi, iar noi nu existăm în raport cu ele; fie că ne scapă, fie că le scăpăm noi lor.

Aceasta este adevărata noastră stare. Cea care ne face incapabili să ştim cu certitudine totul, dar şi să ignorăm totul. Navigăm într-un mediu vast, nesigur şi plutitor, împinşi dintr-un loc în altul. Orice ţărm pe care credem că l-am putea atinge, pentru a dobândi siguranţă, se clatină, se îndepărtează şi dacă-l urmăm nu-l putem apuca, lunecă, pierind într-o eternă fugă. Pentru noi nimic nu stă pe loc. Aceasta este starea noastră naturală şi totuşi cea mai contrară predispoziţiilor noastre; ardem de dorinţa de a găsi un loc tare sub picioare şi o temelie statornică pentru a înălţa un turn ridicat la infinit. Dar temeliile noastre crapă, iar pământul se deschide până în străfunduri.

Căutăm deci un punct de siguranţă şi statornicie. Raţiunea noastră este deci decepţionată de inconstanţa lucrurilor vizibile: nimic nu poate fixa finitul între două infinituri care-l cuprind, dar îl şi expulzează.

Acestea fiind bine înţelese, eu cred că ar trebui să stăm liniştiţi, fiecare în locul în care natura l-a plasat. Acest mediu care ne-a fost lăsat moştenire, fiind întotdeauna departe de extreme, ce importanţă are dacă omul manifestă ceva mai multă înţelegere pentru lucruri? Nu este el la fel de infinit de departe de capăt, iar durata vieţii noastre nu este ea egal de infinit [depărtată] de eternitate, chiar dacă ar dura zece ani în plus?

În raport cu aceste infinituri, toate finiturile sunt egale: şi nu văd de ce ne-am apleca inteligenţa mai mult asupra unuia decât asupra celuilalt. Chiar numai comparaţia între noi şi infinit e de ajuns să ne facă să suferim.

Dacă omul s-ar studia pe sine mai întâi, el ar vedea cât de incapabil este să treacă dincolo de el însuşi. Cum s-ar putea ca o parte să cunoască totul?

— Dar va aspira să poată cunoaşte cel puţin părţile acelea cu care se poate măsura? Dar părţile lumii posedă toate un asemenea raport şi o asemenea înlănţuire că eu cred că e imposibil să cunoaştem una fără cealaltă şi fără întreg.

Omul, de exemplu, are legătură cu tot ceea ce cunoaşte. El are nevoie de un loc care să-l conţină, de timp pentru a dura, de mişcare pentru a trăi, de elemente pentru a-l alcătui, de căldură, de hrană, de aer pentru a respira; el vede lumina, simte corpurile, în sfârşit totul se află sub semnul alianţei cu el. Ar trebui deci, pentru a-l cunoaşte pe om, să aflăm de ce are nevoie de aer pentru a trăi, iar pentru a cunoaşte aerul, ar trebui să aflăm în ce raport stă el cu viaţa omului etc. Flacăra nu arde fără aer, deci, pentru a cunoaşte flacăra trebuie să cunoaştem şi aerul. Deci toate lucrurile fiind cauzate şi cauzante, ajutătoare şi ajutate, mediate şi imediate, şi totul ţinându-se printr-o legătură naturală şi insesizabilă care leagă ce-i mai îndepărtat şi ce-i mai diferit, cred că este imposibil să cunoaştem părţile fără să cunoaştem întregul şi nici întregul fără să cunoaştem părţile. [Eternitatea lucrurilor în ea însăşi sau în Dumnezeu ar trebui să uimească mica noastră durată. Imobilitatea fixă şi constantă a naturii, în comparaţie cu schimbarea continuă care se petrece în noi, trebuie să aibă acelaşi efect.]

Şi ceea ce încoronează neputinţa noastră de a cunoaşte lucrurile este faptul că ele sunt simple în ele însele, iar noi suntem alcătuiţi din două naturi opuse şi de gen diferit, din suflet şi trup. Este imposibil ca partea care raţionează în noi să fie altceva decât spirit; şi când se pretinde că am fi doar corporali, acest lucru ne exclude şi mai mult de la cunoaşterea lucrurilor, nefiind nimic mai de neconceput decât să se spună că materia se cunoaşte pe sine. Nu ne este în putere să ne dumirim cum s-ar putea cunoaşte.

Şi astfel, dacă suntem doar materie, nu putem cunoaşte nimic, dar dacă suntem spirit şi materie, nu putem ajunge la o cunoaştere perfectă a lucrurilor simple, spirituale sau corporale.

De aici vine faptul că toţi filosofii confundă ideile despre lucruri şi vorbesc de lucruri corporale la un mod spiritual şi despre cele spirituale la un mod corporal. Căci cutează să spună că trupul tinde înspre jos, că aspiră spre centru, că se fereşte de distrugere, că se teme de vid, că are înclinaţii, simpatii, antipatii, toate lucruri care aparţin spiritului. Vorbind despre spirit, îl consideră ca având un loc, ca fiind în mişcare dintr-un loc în altul, lucruri care nu aparţin decât trupului.

În loc de a primi ideile acestor lucruri pure, noi le împodobim cu calităţile noastre şi contaminăm cu fiinţa noastră compusă lucrurile simple pe care le contemplăm.

Cine n-ar crede, văzându-ne compunând toate lucrurile din spirit şi trup, că acest amestec ne-ar fi chiar foarte de înţeles? Şi totuşi este lucrul pe care-l înţelegem cel mai puţin. Omul este pentru el însuşi cel mai minunat scop al naturii, căci nu poate concepe ce este trupul şi mai puţin chiar ce este spiritul şi aproape deloc că un lucru oarecare cum este corpul poate fi unit cu spiritul. Aceasta este culmea dificultăţilor sale de înţelegere şi totuşi aceasta este propria lui fiinţă: Modus quo corporibus adhaerent spiritus comprehendi ab hominibus non potest et hoc tamen homo est.5

În sfârşit, pentru a desăvârşi dovada slăbiciunii noastre, voi încheia cu aceste două consideraţii…

— Dar, poate că acest subiect depăşeşte posibilitatea raţiunii noastre. Să-i examinăm deci invenţiile în lucrurile aflate în puterea ei. Dacă există ceva spre care interesul propriu a făcut-o să se aplece cu multă seriozitate, acesta este cercetarea binelui ei suprem. Să vedem deci în ce cred aceste suflete puternice şi clarvăzătoare că l-ar putea găsi şi dacă sunt în acord.

Unul spune că binele suprem este în virtute, celălalt în voluptate, unul în ştiinţele naturale, celălalt în adevăr; felix qui potuit rerum cognoscere causas6, altul într-o ignoranţă totală, altul în indolenţă, altul în rezistenţa la aparenţe, altul în a nu admira nimic, nihil mirare propre res una quae possit facere et servare beatum7, iar adevăraţii pyrrhonieni în ataraxie, îndoială şi permanentă lepădare; alţii, mai înţelepţi, cred că au găsit ceva mai bun. Iată-ne răsplătiţi!

A se transpune după legile de sub titlul următor.

Dacă frumoasa filosofie n-a dobândit nimic sigur după o trudă atât de îndelungată şi încordată, să vedem poate că măcar sufletul va reuşi să se cunoască pe sine. Să-i ascultăm pe învăţaţii lumii cu privire la acest subiect. Ce au crezut ei despre substanţa sufletului 394. Au fost mai norocoşi în localizarea lui? 395. Ce au aflat despre originea, durata şi dispariţia lui? 399.

Să fie oare sufletul un subiect prea nobil pentru slabele lumini ale raţiunii? Să-l coborâm deci la materie, să vedem dacă el ştie din ce este făcut propriul său corp pe care-l însufleţeşte şi pe celelalte pe care le contemplă şi le mişcă în voie. Ce au aflat aceşti mari dogmatici care ştiu totul? Harum sententiarum 393.

Ar fi de ajuns dacă raţiunea ar fi rezonabilă şi ea este când mărturiseşte că n-a găsit nimic cert; dar că nu şi-a pierdut speranţa [dimpotrivă, e mai înflăcărată ca niciodată în căutarea ei, sigură că are în ea forţele necesare pentru a dobândi această certitudine. Să ne desăvârşim deci raţiunea, să-i cercetăm puterile prin efectele acestora şi să le recunoaştem chiar prin ele; să vedem dacă are puterea necesară şi cele câteva puncte de sprijin capabile să sesizeze adevărul.]

— O scrisoare despre nebunia ştiinţei umane şi a filosofiei. Această scrisoare înainte de divertisment.

Felix qui potuit… Nihil admirari.

Două sute optzeci de feluri de bine suprem în Montaigne.

— Partea întâi, 1, 2, cap. 1, Secţiunea a IV-a.

[Conjectură. Nu va fi greu să mai coborâm o treaptă şi s-o facem acum să pară ridicolă. Căci pentru a începe chiar cu ea însăşi], ce e mai absurd decât să spunem: corpurile neînsufleţite au pasiuni, temeri, orori? Că aceste corpuri insensibile, fără viaţă şi chiar imposibil s-o aibă – ar putea trăi pasiuni, care presupun un suflet cel puţin senzitiv pentru a le resimţi?