Blaise Pascal

Cine ne impune această aviditate şi această neputinţă dacă nu faptul că odinioară omul a fost cu adevărat fericit, iar acum nu i-a mai rămas decât semnul şi urma goală pe care încearcă inutil s-o umple cu tot ce-l înconjoară, căutând în lucruri absente ajutorul pe care nu-l mai găseşte în cele prezente, pentru că abisul infinit şi imuabil nu poate fi umplut decât cu un lucru infinit şi imuabil, adică chiar cu Dumnezeu?

Numai el este adevăratul lui bine; şi de când l-a părăsit, lucru ciudat, nimic în natură nu mai e capabil să-i ţină locul: astrele, cerul, pământul, elementele, plantele, varza, mazărea, animalele, insectele, viţeii, şerpii, febra, ciuma, războiul, foametea, viciile, adulterul, incestul. Şi de când a pierdut adevăratul bine, totul i se poate părea bine, până la distrugerea proprie, chiar dacă e potrivnic lui Dumnezeu, raţiunii şi naturii la un loc.

Unii îl caută în autoritate; alţii în curiozităţi şi ştiinţe, alţii în voluptate. Alţii, care nu erau nici ei mai aproape, e adevărat, au considerat că e necesar ca binele universal, pe care toţi oamenii îl doresc, să nu fie în lucrurile particulare care nu pot fi posedate decât de un singur om şi care, fiind împărţite, îl necăjesc cel mai mult pe proprietar prin lipsa acelei părţi pe care nu o are şi care nu-l lasă să se bucure nici de ceea ce-i aparţine. Aceştia au înţeles că adevăratul bine trebuie să fie în aşa fel orânduit ca toţi să-l stăpânească deodată, fără ca el să fie micşorat sau să stârnească invidie; şi nimeni să nu fie lipsit de el împotriva voinţei lui. În temeiul faptului că această dorinţă, fiind naturală, există obligatoriu în toţi, neaflându-se om care să nu o aibă, ei conchid…

— Adevărata natură fiind pierdută, totul poate să ţină loc de natură: tot aşa cum veritabilul bine fiind pierdut, totul poate deveni un veritabil bine.

— Omul nu ştie la ce nivel să se aşeze. El e vizibil rătăcit şi căzut din locul lui, incapabil să-l mai regăsească. Îl caută pretutindeni neliniştit şi fără rezultat, într-o beznă de nepătruns.

— Dacă e un semn de slăbiciune încercarea de a dovedi existenţa lui Dumnezeu prin natură, apropiaţi-vă de Scriptură; dacă este un semn de forţă cunoaşterea acestor contradicţii, bizuiţi-vă pe Scriptură.

— Omul poate coborî până la a se supune animalelor, până la a se închina lor.

— A. P. R. – (Început, după ce voi fi explicat neînţelesul.) – Măreţia omului şi decăderea lui sunt atât de vizibile încât e necesar ca adevărata religie să ne înveţe că există în om atât un mare principiu de măreţie cât şi un principiu al decăderii.

Ea ar trebui să ne desluşească temeiul unor asemenea contradicţii.

Pentru ca omul să fie fericit, trebuie să i se arate că există un Dumnezeu pe care e obligat să-l iubească; că adevărata noastră fericire este să vieţuim întru el, iar unica nefericire e să fim despărţiţi de el; avem nevoie de o religie care să recunoască beznele din noi care ne împiedică să-l cunoaştem şi să-l iubim pe Dumnezeu, altfel, datoria noastră fiind să-l iubim, iar neînfrânarea îndepărtându-ne de el, suntem plini de nedreptate. Ea trebuie să dea seama de aceste împotriviri ale noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de propriul nostru bine. Ea trebuie să ne înveţe şi leacul împotriva acestor neputinţe şi modul în care putem obţine aceste leacuri. Să se examineze toate religiile lumii şi să se vadă dacă există vreuna în afară de creştinism care ar putea s-o facă.

Filosofii ne propun drept orice bine, binele care se află în noi. Este acesta adevăratul bine? Au găsit ei leacul pentru răul nostru? L-au lecuit pe om de trufie făcându-l egalul lui Dumnezeu? Cei care ne-au pus în rând cu animalele, mahomedanii care ne oferă plăcerile pământului drept orice bine, chiar în eternitate, au adus ei vreun remediu neînfrânării noastre? Care religie ne va învăţa să ne vindecăm de trufie şi neînfrânare? Care religie ne va învăţa binele nostru, datoriile noastre, slăbiciunile care ne îndepărtează de ele; cauza acestor slăbiciuni, leacurile care le pot vindeca şi mijlocul de a obţine aceste leacuri?

Nici o religie n-a putut s-o facă. Să vedem ce va face înţelepciunea lui Dumnezeu: „Nu aşteptaţi, spune ea, nici adevăr, nici consolare de la oameni. Eu sunt cea care v-am creat şi numai eu vă pot învăţa cine sunteţi. Dar acum nu mai sunteţi în starea în care eu v-am făcut. L-am făcut pe om sfânt, inocent, perfect. L-am dăruit cu inteligenţă şi lumină; i-am trimis toată slava şi minunile mele. Ochiul omului vedea pe atunci maiestatea lui Dumnezeu. Nu vieţuia în bezna care-l orbea, nu era muritor şi ticăloşit. Dar n-a putut susţine atâta glorie fără să cadă în trufie. A vrut să devină centrul lui însuşi şi să se lipsească de ajutorul meu. S-a sustras stăpânirii mele; şi, pentru că spera să-mi devină egal prin dorinţa de a-şi găsi fericirea în el însuşi, l-am lăsat în voia lui; şi, răsculând făpturile care îi erau supuse, am făcut din acestea duşmanii lui: în aşa fel încât omul a devenit astăzi asemenea animalelor şi atât de departe de mine că abia i-a mai rămas o picătură de lumină de la cel care l-a creat; într-atât toate cunoştinţele sale s-au stins şi s-au tulburat! Simţurile, eliberate de raţiune, şi adesea stăpânele raţiunii, l-au vânturat în căutarea plăcerilor. Toate făpturile îl supără sau îl ispitesc, stăpânind asupra lui, supunându-l prin forţă sau fermecându-l cu dulceaţa lor, ceea ce înseamnă o stăpânire şi mai teribilă şi mai imperioasă.” „Iată în ce stare au ajuns oameni de astăzi. Le mai rămâne un instinct neputincios al fericirii primei lor naturi, dar sunt cufundaţi în ticăloşiile orbirii şi desfrânării lor care au devenit a două lor natură.” „Din acest principiu pe care vreau să vi-l lămuresc puteţi cunoaşte cauza atâtor contradicţii care i-au uimit pe oameni şi care i-au făcut să împărtăşească o atât de mare diversitate de sentimente. Observaţi acum toate aspiraţiile de măreţie şi glorie pe care încercările atâtor nenorociri nu le pot stinge şi vedeţi dacă nu cumva temeiul acestor aspiraţii nu se află într-o altă natură.”

A. P. R. pentru mâine (Prosopopea). – „În zadar, o, voi, oameni, căutaţi în voi înşivă leacul nenorocirilor voastre. Toată înţelepciunea voastră nu ajunge decât pentru a învăţa că nu în voi înşivă veţi găsi adevărul şi binele. Filosofii vi le-au promis, dar nu au putut face nimic. Ei nu ştiu nici care este adevăratul vostru bine, nici care este adevărata voastră stare. Cum v-ar putea oferi leacuri pentru relele voastre pe care ei înşişi nu le cunosc? Bolile voastre cele mai rele sunt trufia care vă îndepărtează de Dumnezeu şi desfrânarea care vă leagă de pământ; filosofii n-au făcut altceva decât să întreţină una din aceste boli. Dacă vi l-au dat pe Dumnezeu drept scop n-au făcut-o decât pentru a vă învăţa trufia: v-au făcut să credeţi că-i sunteţi asemenea lui prin natura voastră. Şi cei care au văzut deşertăciunea acestei idei v-au aruncat în alt abis, făcându-vă să credeţi că natura voastră este asemenea cu aceea a animalelor şi v-au îndemnat să vă căutaţi binele în desfrânare care este partea animalelor. Nu acesta este remediul pentru a vă vindeca de nedreptăţile voastre pe care aceşti înţelepţi nu le-au cunoscut. Numai eu pot să vă fac să înţelegeţi cine sunteţi, faţă de…”

Adam. Iisus Christos.

Dacă sunteţi uniţi cu Dumnezeu, sunteţi prin har nu prin natură. Dacă sunteţi decăzuţi, sunteţi prin căinţă, nu prin natură.

Astfel, această dublă capacitate…

Nu mai sunteţi în starea creaţiei voastre.

Aceste două stări fiind evidente, nu se poate să nu le recunoaşteţi. Urmăriţi-vă aspiraţiile, observaţi-vă pe voi înşivă şi vedeţi dacă nu veţi descoperi caracterele vii ale celor două naturi. Cum să existe atâtea contradicţii într-un subiect simplu în alcătuirea lui?

— De neînţeles?

— Tot ceea ce este de neînţeles rămâne mereu de neînţeles. Numărul infinit. Spaţiul infinit egal cu cel finit.

— E de necrezut că Dumnezeu se poate uni cu noi?

— Această judecată nu vine decât din viziunea decăderii noastre. Dar dacă o simţiţi la modul sincer, urmaţi-o tot atât de departe ca mine, şi recunoaşteţi, într-adevăr, că sunteţi foarte jos, că sunteţi prin voi înşivă incapabili să aflaţi dacă marea lui milostivire nu vă poate face demni de el. Căci aş vrea să aflu de unde acest animal, care se recunoaşte atât de slab, are dreptul să măsoare milostivirea lui Dumnezeu şi să-i pună limitele pe care fantezia sa i le sugerează. El ştie tot atât de puţin ce este Dumnezeu pe cât nu ştie ce este el însuşi; şi, tulburat de viziunea propriei lui stări, îndrăzneşte să spună că Dumnezeu nu-l poate face demn să comunice cu el.

Dar vreau să-l întreb dacă Dumnezeu cere altceva de la el decât, cunoscându-l, să-l iubească; şi de ce crede că Dumnezeu n-ar putea să se lase cunoscut şi iubit şi de el, fiind în mod firesc capabil de iubire şi cunoaştere, cu siguranţă că el ştie măcar cine este şi iubeşte ceva. Deci, dacă omul vede ceva în bezna în care se află şi dacă găseşte ceva demn de iubire printre lucrurile pământului, de ce, dacă Dumnezeu îi dă o rază din esenţa lui, n-ar fi capabil să-l cunoască şi să-l iubească în aşa fel încât lui Dumnezeu să-i placă să intre în comunicare cu el? Există deci o trufie insuportabilă în acest fel de raţionamente, chiar dacă ele par întemeiate pe o falsă umilinţă, nici sinceră, nici rezonabilă, dacă nu mărturiseşte că, neştiind despre noi cine suntem, nu o putem afla decât de la Dumnezeu.

„Nu încerc să vă supun credinţa fără raţiune şi nu pretind să vă stăpânesc prin tiranie. Nu pretind nici măcar că v-aş oferi raţiunea tuturor lucrurilor. Şi pentru a pune de acord aceste contradicţii, vreau să vă fac să vedeţi clar, prin mărturii temeinice, semnele divine în mine, care vă vor convinge cine sunt, obţinând autoritatea prin minuni şi mărturii pe care nu le veţi putea refuza; şi apoi să credeţi fără şovăială în învăţătura mea dacă nu veţi găsi alt temei s-o refuzaţi, cum ar fi faptul că nu puteţi şti prin voi înşivă dacă aceste lucruri sunt sau nu.” „Dumnezeu a vrut să-i răscumpere pe oameni şi să ofere mântuirea celor care o căutau. Dar oamenii s-au arătat atât de nedemni că e drept ca Dumnezeu să refuze, unora, din pricina înăspririi lor, ceea ce acordă altora printr-o milostivire care acelora nu li se cuvine. Dacă ar fi vrut să înfrângă încăpăţânarea celor mai îndârjiţi, el ar fi putut s-o facă, descoperindu-se atât de evident lor că ei nu s-ar mai fi îndoit de adevărurile esenţei lui, aşa cum va apărea în ziua din urmă, cu o asemenea izbucnire de fulgere şi cu o asemenea tulburare a naturii că morţii vor învia şi orbii îl vor vedea.” „Nu în acest fel a voit el să se arate pe tronul lui de mângâiere; pentru că atâţia oameni s-au dovedit nedemni de îngăduinţa lui, el a vrut să-i lepede lipsindu-i de binele pe care nu-l vor. Nu era deci drept ca el să se arate într-o manieră vizibil divină şi absolut capabil să-i convingă pe toţi oamenii; dar n-ar fi fost drept nici să vină atât de ascuns încât să nu poată fi recunoscut de cei care-l caută cu sinceritate. El a dorit să fie perfect recunoscut de aceştia; şi astfel, vrând să se arate direct celor care-l caută din toată inima şi să rămână ascuns celor care îl alungau cu toată inima, el şi-a acomodat maniera de a se arăta, în sensul că a dat semne vizibile celor care-l căutau, dar nu şi celor care nu-l căutau.” „Există destulă lumină pentru cei care vor să vadă şi destul întuneric pentru cei care au o aplecare potrivnică.”

— Nimeni altcineva n-a ştiut că omul este creatura prin excelenţă. Unii care cunoşteau bine realitatea acestei excelenţe au luat drept laşitate şi ingratitudine sentimentele umile pe care oamenii le au în mod natural despre ei înşişi. Ceilalţi, care ştiau bine cât de eficientă este ticăloşia lor, au tratat drept ridicole aceste sentimente de măreţie care sunt la fel de naturale omului.

Ridicaţi ochii spre Dumnezeu, spun unii; vedeţi pe cel căruia îi semănaţi şi care v-a creat ca să vă închinaţi lui. Puteţi deveni asemenea lui; înţelepciunea vă va face egalul lui dacă veţi vrea să-l urmaţi. „Ridicaţi capul, oameni liberi”, spune Epictet. Iar alţii spun: întoarce ochii spre pământ, vierme slăbănog, şi priveşte animalele al căror tovarăş eşti.

Ce va deveni deci omul? Va fi el egalul lui Dumnezeu sau al animalelor? Ce îngrozitoare distanţă! Cine suntem deci? Nu vedem prin toate acestea că omul este rătăcit, căzut din locul lui, pe care-l caută neliniştit şi nu-l poate regăsi? Şi cine îl va călăuzi? Cei mai mari oameni nu au putut.

— Pyrrhonismul este adevărat. Căci, la urma urmei, oamenii, înainte de Iisus Christos, nu ştiau unde sunt, nici dacă erau mari sau mici. Şi cei care au spus una sau alta nu ştiau nici ei nimic despre acestea, bâjbâind, la întâmplare, fără să gândească; şi mai ales se rătăceau excluzând-o pe una sau pe alta.

Quod ergo ignorantes quaeritis, religio annuntiat vobis1.

— După ce am înţeles întreaga natură a omului – Pentru ca o religie să fie adevărată, ea trebuie să ne cunoască natura. Ea trebuie să cunoasă măreţia şi decăderea, precum şi temeiul uneia şi al celeilalte. Cine le-a cunoscut, decât religia creştină?

— Cele mai importante argumente ale pyrrhonienilor (las deoparte pe cele neînsemnate) sunt: nu avem nici o certitudine cu privire la adevărul acestor principii, în afara credinţei şi a revelaţiei, dacă nu le simţim natural în noi. Or, acest sentiment natural nu este o probă convingătoare a adevărului lor pentru că nu există certitudine, în afara credinţei, dacă omul a fost creat de un Dumnezeu bun, de un demon rău sau la întâmplare; ne îndoim că aceste principii ne-au fost date ca adevărate, false sau incerte, după originile noastre. Tot aşa cum nimeni nu are siguranţa, în afara credinţei, dacă veghează sau doarme, dat fiind că în timpul somnului credem că suntem în stare de veghe la fel de ferm ca şi cum am fi; credem că vedem spaţii, chipuri, mişcări; simţim timpul curgând, îl măsurăm; şi acţionăm ca în stare de veghe; în aşa fel încât. – jumătate din viaţă petrecând-o în somn, după propria noastră mărturisire, în care, orice ne apare, nu avem idee dacă e adevărat, toate sentimentele noastre fiind nişte iluzii. – cine ştie dacă această jumătate de viaţă pe care o petrecem în stare de veghe nu este un alt somn, un pic diferit de primul, din care ne trezim când credem că dormim?

[Şi cine se îndoieşte că, dacă am visa mai mult şi dacă din întâmplare, visurile s-ar pune de acord, ceea ce se întâmplă destul de des, chiar când veghem în singurătate, lucrurile nu ni s-ar părea răsturnate? În sfârşit, pentru că visăm adesea că visăm, adăugăm vise după vise, viaţa nu este ea însăşi decât un vis pe care se altoiesc altele, din care ne trezim prin moarte şi în timpul căreia avem tot atât de puţine cunoştinţe despre principiul adevărului şi al binelui ca şi în timpul somnului natural. Aceste diverse gânduri care ne tulbură nefiind decât iluzii poate, asemenea curgerii timpului şi deşartelor fantezii ale visurilor.]

Iată principiile puternice de o parte şi de cealaltă.

Le las la o parte pe cele mai neînsemnate, precum discursul pe care-l ţin pyrrhonienii împotriva influenţei cutumei, educaţiei, moravurilor, ţărilor şi a altor lucruri asemănătoare care, deşi îi antrenează pe cei mai mulţi dintre oamenii comuni, pe cei care nu se întemeiază decât pe aceste şubrede fundamente, pot fi răsturnate la cel mai mic suflu al pyrrhonienilor. Putem să le cercetăm cărţile dacă nu suntem destul de convinşi; vom desluşi foarte repede, poate chiar prea repede.

Mă opresc la unicul argument puternic al dogmaticilor care constă în faptul că, vorbind de bună-credinţă şi cu sinceritate, nu ne putem îndoi de principiile naturale. Împotriva cărora pyrrhonienii opun incertitudinea originilor noastre care o închid pe aceea a naturii noastre; la care dogmaticii sunt gata să răspundă de când durează lumea.

Iată războiul deschis între oameni: fiecare trebuie să-şi aleagă tabăra, situându-se fie de partea pyrrhonienilor fie de partea dogmaticilor. Căci cel care vrea să fie neutru va fi pyrrhonian prin excelenţă; această neutralitate este esenţa cabalei (pyrrhoniene): cine nu e împotrivă e obligatoriu cu ei (de unde transpare avantajul lor). Ei nu sunt nici măcar de partea lor înşişi; ei sunt neutri, indiferenţi, nehotărâţi în toate, fără excepţie.

Ce va face omul în această situaţie? Se va îndoi de toate? Se va îndoi că veghează; dacă e pişcat, dacă e ars? Se va îndoi că se îndoieşte? Se va îndoi că există? Nu poate ajunge până aici; şi pun rămăşag că nu a existat niciodată un pyrrhonian perfect. Natura sprijină raţiunea neputincioasă şi o împiedică să bată câmpii până într-atât.

Se va spune oare, dimpotrivă, că omul stăpâneşte adevărul cu certitudine, el, cel pe care oricât l-ai îndemna, nu-ţi poate arăta nici o mărturie şi e obligat să dea înapoi?

Ce este deci această himeră numită om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce subiect de contradicţie, ce minune! Judecător al tuturor lucrurilor, vierme imbecil al pământului, trezorierul adevărului, cloaca de incertitudine şi eroare: slava şi scârna universului.

Cine va desluşi această complexitate? Natura încurcă iţele pyrrhonienilor, raţiunea pe cele ale dogmaticilor. Ce se va întâmpla, oameni buni, care vă căutaţi veritabila condiţie prin raţiunea voastră naturală? Nu puteţi ocoli niciuna din aceste secte, nici să rămâneţi numai în una din ele.

Află, deci, trufaşule, ce paradox eşti chiar pentru tine însuţi! Umileşte-ţi raţiunea neputincioasă; taci, natură imbecilă; află că omul îl depăşeşte infinit pe om şi înţelege de la stăpânul vostru adevărata voastră condiţie pe care o ignoraţi. Ascultă-l pe Dumnezeu.

Căci în sfârşit, dacă omul n-ar fi fost pervertit, el s-ar fi bucurat cu siguranţă în inocenţa lui şi de adevăr şi de fericire; şi dacă omul ar fi fost dintotdeauna pervertit, el n-ar fi avut nici o idee, nici despre adevăr, nici despre fericire. Dar, nefericiţi cum suntem, chiar dacă nu este nici un gram de măreţie în condiţia noastră, ideea de fericire o avem, dar nu o putem atinge; simţim imaginea adevărului şi nu posedăm decât minciuna: incapabili să nu ştim absolut nimic şi să ştim ceva cu certitudine; e atât de evident că am fost cândva la un anumit nivel de perfecţiune din care am căzut, din nefericire!

Lucru de mirare, totuşi, că misterul cel mai departe de cunoaşterea noastră, cel al transmisiei păcatului, este un lucru fără de care noi nu putem dobândi nici o cunoaştere despre noi înşine! Căci, fără îndoială, nu există nimic care să ne tulbure mai tare raţiunea decât să ni se spună că păcatul primului om i-a făcut vinovaţi pe toţi cei care, fiind atât de departe de această întâmplare, par incapabili să participe la el. Această transmisie ni se pare nu numai imposibilă, ci chiar foarte nedreaptă; căci ce este mai potrivnic regulilor jalnicei noastre justiţii decât să condamnăm în veşnicie un copil fără vină pentru un păcat, la care pare să fi participat atât de puţin, comis cu şase mii de ani înainte de naşterea sa? Fireşte, nimic nu ne tulbură mai profund decât această învăţătură; şi totuşi, fără acest mister, noi suntem de neînţeles chiar pentru noi înşine. Nodul condiţiei noastre îşi are răsucirile şi ascunzişurile în acest abis, în aşa fel încât omul este mai de neînţeles fără acest mister decât este acest mister de neînţeles pentru om. [De unde se pare că Dumnezeu, dorind să ne evidenţieze dificultatea fiinţei noastre inteligibile faţă de noi înşine, a ascuns nodul atât de sus, mai bine spus, atât de jos, că suntem incapabili să ajungem la el; în aşa fel încât nu prin trufaşele agitaţii ale raţiunii noastre, ci prin simpla supunere a raţiunii, ne-am putea cu adevărat cunoaşte.] [Aceste temeiuri, solid clădite pe autoritatea inviolabilă a religiei ne fac să aflăm că există două adevăruri la fel de ferme: primul, că omul în starea creaţiei sau în cea de graţie este deasupra naturii, asemenea lui Dumnezeu şi participând la divinitate; celălalt, că, pervertit şi păcătos, el a decăzut din prima lui stare şi a devenit asemenea animalelor.] [Aceste două propoziţii sunt la fel de ferme şi de sigure. Scriptura ne-o spune deschis când citim în câteva locuri: Deliciae meae esse cum filiis hominum. Effundam spiritum meum super omnem carnem. Dii estis etc., iar în alte locuri citim: Omnis caro foenum. Homo assimilatus est jumentis insipientibus, et similis factus est illis. Dixi în corde meo de filiis hominum.

— Ecles., 3]2 [De unde apare clar că omul, prin har, devine asemenea lui Dumnezeu, participând la divinitatea sa, şi că, fără har, el este asemenea animalelor.]

— Fără aceste divine cunoştinţe, ce ar fi putut face omul decât fie să se înalţe în sentimentul interior care i-a rămas din măreţia lui trecută, fie să se prăbuşească la vederea slăbiciunii lui de acum? Căci, neputând vedea adevărul întreg, nu poate ajunge la o virtute perfectă. Unii consideră natura nepervertită, şi s-au refugiat în orgoliu sau lene, cele două izvoare ale viciilor; pentru că ei nu pot decât ori să i se abandoneze ori să scape prin orgoliu. Chiar dacă excelenţa omului le este cunoscută, ei nu-i cunosc pervertirea; sau evită lenea, dar devin orgolioşi; şi dacă recunosc infirmitatea naturii, nu-i cunosc demnitatea: în aşa fel încât, chiar dacă pot evita vanitatea, se îmbolnăvesc de disperare. De aici s-au născut diversele secte: stoicii şi epicurienii; dogmaticii şi academicienii etc.

Numai religia creştină a putut vindeca aceste două vicii, nu alungându-l pe unul prin celălalt, prin înţelepciunea pământului, ci alungându-le pe toate prin simplitatea Evangheliei. Căci ea îi învaţă pe cei drepţi pe care-i ridică până la împărtăşirea cu divinitatea că în această sublimă stare chiar, ei mai poartă încă în ei acele forţe ale pervertirii care-i pot face toată viaţa supuşi greşelii, ticăloşiei, morţii, păcatului; şi tot ea strigă celor mai necredincioşi că sunt demni să primească harul Mântuitorului. Astfel, făcându-i să tremure pe cei pe care-i justifică, îi consolează pe cei pe care-i condamnă, temperând cu atâta dreptate teama prin speranţă, prin această dublă capacitate comună tuturor, a harului şi a păcatului, că ea coboară infinit mai mult decât ar putea-o face raţiunea, dar fără să ducă la disperare, şi înalţă infinit mai mult decât orgoliul naturii, fără să depăşească măsura, evidenţiind prin aceasta că numai religia, singura scutită de greşeală şi de viciu, îi poate învăţa pe oameni şi îi poate îndrepta.

Cine ar putea refuza acestor celeste lumini credinţa şi închinarea? Nu e mai clar decât lumina zilei că simţim în noi trăsăturile de neşters ale întâietăţii noastre? Şi nu e adevărat că simţim în fiecare clipă efectele deplorabilei noastre condiţii? Ce ne scoate deci din acest haos şi din această confuzie monstruoasă dacă nu adevărul acestor două stări, cu o voce atât de puternică încât e imposibil să-i rezistăm.

— Slăbiciune.

— Toate preocupările oamenilor sunt îndreptate spre dobândirea binelui: dar nu vor avea nici un mijloc prin care să dovedească că-l deţin pe drept pentru că nu au la îndemână decât fantezia omului, dar nu şi forţa de a-l stăpâni în deplină siguranţă. Acelaşi lucru se întâmplă şi ştiinţei pe care boala o poate învinge. Suntem incapabili să găsim adevărul şi binele.

— Dorim adevărul şi nu găsim decât incertitudinea.

Căutăm fericirea şi nu găsim decât ticăloşia şi moartea.

Suntem incapabili să nu dorim adevărul şi binele, dar nu suntem capabili nici de certitudine, nici de fericire. Această dorinţă ne-a fost lăsată atât pentru a ne pedepsi cât şi pentru a ne face să simţim de unde am căzut.

— Dacă omul nu e făcut pentru Dumnezeu, de ce nu e fericit decât întru Dumnezeu? Dacă omul e făcut pentru Dumnezeu de ce îi este el atât de potrivnic lui Dumnezeu?

— Natura e pervertită.

— Omul nu acţionează prin raţiunea care-i alcătuieşte fiinţa.

— Pervertirea raţiunii prin atâtea diverse şi extravagante moravuri. A trebuit să vină adevărul pentru ca omul să nu mai trăiască numai în sine.

— În ceea ce mă priveşte, mărturisesc că, imediat ce religia creştină ne descoperă acest principiu că natura oamenilor este pervertită şi căzută din faţa lui Dumnezeu, ea ne deschide ochii să vedem pretutindeni semnul acestui adevăr; căci natura a lăsat pretutindeni semnele unui Dumnezeu pierdut, şi în om şi în afara omului, şi ale unei naturi pervertite.