Blaise Pascal

— Adevărata natură a omului, adevăratul bine, adevărata virtute şi adevărata religie sunt lucruri de care cunoaşterea este inseparabilă.

— Măreţie, decădere.

— Pe măsură ce avem mai multă lumină se descoperă mai multă măreţie şi mai multă ticăloşie în om. Simţul comun al oamenilor – la cei care sunt mai învăţaţi, filosofii – tulbură simţul comun al oamenilor; creştinii îi tulbură pe filosofi.

Cine se miră deci că religia are o cunoaştere adâncă despre ceea ce omul poate descoperi cu atât mai mult cu cât are mai multă înţelepciune?

— Ceea ce oamenii prin marea lor înţelepciune nu reuşesc să cunoască, religia îi învaţă pe copii.

— Păcatul originar este o nebunie pentru oameni, şi ne e prezentat ca atare. Nu-mi veţi reproşa deci lipsa de raţiune a acestei învăţături tocmai pentru că eu v-am spus că e fără raţiune. Dar nebunia ei e mai înţeleaptă decât toată înţelepciunea lumii sapientius est hominibus. Căci fără aceasta, ce se va spune că este omul? Toată starea lui depinde de acest punct imperceptibil. Şi cum să-şi dea el seama prin raţiune, când e un lucru potrivnic raţiunii şi când, raţiunea departe de a-l inventa prin mijloacele sale, se depărtează din preajma lui?

— Despre păcatul originar. Ampla tradiţie a păcatului originar după evrei3.

După cuvântul Facerii, 8, 21. Plăsmuirile inimii omului sunt rele din tinereţea lui.

R. Moise Haddarschan: Această dospeală rea se află în om încă din clipa procreării sale.

Massechet Succa: Această dospeală rea are şapte nume în Scriptură; rău, prepuţ, neruşinat, duşman, scandal, inimă de piatră, acvilon; toate semnifică răutatea ascunsă şi impregnată în inima omului.

Misdrach Tillim spune acelaşi lucru că Dumnezeu va elibera natura bună a omului de natura lui cea rea.

Această răutate se reînnoieşte în fiecare zi împotriva omului, cum scrie Psalmul 37: „Nelegiuitul urzeşte planuri împotriva celui drept şi scrâşneşte din dinţi. Dar Domnul îşi bate joc de el, căci vede cum vine şi ziua lui.” Răutatea ispiteşte inima omului în această viaţă şi-l pedepseşte într-o alta. Toate se găsesc în Talmud.

Misdrach Tillim despre Psalmul 4: „Cutremuraţi-vă şi nu păcătuiţi.” Cutremuraţi-vă şi îngroziţi neînfrânarea, căci ea nu vă va duce în păcat. Şi despre Psalmul 36: „Nelegiuitul a zis în inima sa: Teama de Dumnezeu să nu fie înaintea ochilor mei”; adică răutatea firească a omului a zis aceasta nelegiuitului.

Misdrach el Kohelet. – „Mai bun e copilul sărac şi înţelept decât regele bătrân şi nebun care nu ştie să prevadă viitorul.” Copilul este virtutea, regele este răutatea omului. Şi ea se numeşte rege pentru că toate membrele o ascultă şi e bătrână pentru că se află în inima omului din copilărie până la bătrâneţe. Şi nebună pentru că ea îl conduce pe om pe calea pierzaniei pe care el nu o poate presimţi.

Aceleşi lucru şi în Misdrach Tillim.

Bereschit Rabba despre Psalmul 35: „Doamne, toate oasele mele te vor binecuvânta, tu care izbăveşti pe unul mai nenorocit de unul mai tare decât el, şi pe cel care-l jefuieşte”; există un tiran mai mare decât dospeala cea rea?

— Şi Proverbe, 25: „De flămânzeşte vrăjmaşul tău dă-i să mănânce pâine”; adică dacă dospeala cea rea este flămândă dă-i din pâinea înţelepciunii despre care s-a vorbit în Proverbe 9; dacă îi e sete dă-i apa despre care a vorbit Isaia, 45.

Misdrach Tillim zice acelaşi lucru; Scriptura în acest loc, vorbind despre duşmanul nostru, înţelege dospeala cea rea; dându-i această pâine şi această apă, adunând cărbuni încinşi pe capul lui.

Misdrach el Kohelet despre Eclesiast 9: „Un mare rege a asediat un oraş mic.” Acest mare rege este dospeala cea rea, marile întărituri cu care el îl înconjoară sunt ispitele, dar s-a găsit un om sărac şi înţelept care l-a eliberat, adică virtutea.

Psalmul 41: „Fericit cel ce ia aminte la cel sărac.”

Şi Psalmul 83: „Duh ce trece şi nu se mai întoarce”; de unde unii au prins prilejul de a cârti împotriva nemuririi sufletului, dar sensul e că acest spirit e dospeala cea mai rea, care-l însoţeşte pe om toată viaţa, până la moarte, dar nu va mai învia cu el o dată.

Şi despre Psalmul 103, acelaşi lucru.

Şi despre Psalmul 16.

Principiile Rabinilor: doi Mesia.

— Se va spune că oamenii au cunoscut păcatul originar, numai pentru că li s-a zis că dreptatea este partea pământului?

— Nemo ante obitum beatus est; cu alte cuvinte, ei ar fi ştiut că, după moarte, începe beatitudinea eternă şi esenţială?

— Miton] vede bine că natura e pervertită şi că oamenii sunt potrivnici cinstei; dar el nu ştie de ce ei nu se pot înălţa.

— Ordine.

— După „pervertire”, să spunem: e drept ca toţi cei care sunt în această stare s-o ştie; şi cei cărora le place şi cei cărora nu le place; dar nu e drept ca toţi să vadă mântuirea.

— Dacă nu ne cunoaştem trufia, ambiţia, desfrânarea, slăbiciunea, ticăloşia şi nedreptatea, suntem cu adevărat orbi. Şi dacă ştim, să nu dorim să ne eliberăm, atunci ce să spunem despre om?

Cum să nu avem deci respect pentru o religie care cunoaşte atât de bine defectele omului şi dorinţa pentru adevărul unei religii care promite atât de doritele leacuri?

— Toţi oamenii se urăsc firesc între ei. S-au folosit cât au putut de desfrânare pentru a o pune în slujba binelui public: dar asta nu e decât înşelătorie şi o falsă imagine a carităţii, pentru că de fapt nu e decât ură.

— A-i plânge pe nefericiţi înseamnă a fi împotriva desfrânării. E uşor să facem uz de o asemenea mărturie de prietenie, făurindu-ne reputaţia de milostivi, fără să dăm nimic în schimb.

— S-au întemeiat pe desfrânare admirabile reguli de constrângere, de morală şi de dreptate; dar în adâncuri, în adâncurile viclene ale omului, acest figmentum malum nu este decât ascuns: nu e învins.

— Nedreptate.

— N-au avut un alt mijloc de a-şi satisface desfrânarea fără să facă rău altora.

— Să ne urâm eul; dumneata, Miton, îl ascunzi, nu renunţi la el numai pentru atâta pricină. Deci ar trebui să te urâm.

— Deloc, căci acţionând cum acţionăm, îndatoritori faţă de toată lumea, nu avem motiv să ne urâm.

— E adevărat, dacă nu urâm în acest eu decât neplăcerea care ne vine de acolo. Dar dacă-l urăsc pentru că este nedrept, pentru că vrea să fie în centrul tuturor lucrurilor, îl voi urî mereu.

Într-un cuvânt, eul are două calităţi: este nedrept în sine, pentru că vrea să fie centrul a toate; incomod pentru ceilalţi pe care vrea să-i aservească; pentru că fiecare eu îi este duşman şi ar vrea să fie tiranul tuturor celorlalţi. L-aţi făcut să se lepede de caracterul incomod, dar nu şi de nedreptate; şi astfel nu-l veţi putea face plăcut celor care urăsc nedreptatea; nu-l veţi face plăcut decât celor nedrepţi care nu-l vor simţi ca pe un duşman; astfel, rămâneţi nedrepţi şi nu veţi plăcea decât celor nedrepţi.

— Ce dereglare de judecată să se susţină că nimeni nu vrea să fie deasupra tuturor şi că nu-şi iubeşte mai mult propriul lui bine, durata fericirii şi a vieţii lui decât pe cele ale lumii întregi!

— Fiecare este totul pentru el, căci, mort, totul moare pentru el. De aici vine faptul că fiecare crede că e totul pentru toţi. Nu trebuie să judecăm natura după noi, ci după ea.

— Tot ceea ce se află în lume este desfrânare a cărnii sau desfrânare a ochilor sau orgoliu al vieţii: libido sentiendi, libido sciendi, libido dominandi”4. Nefericit pământ al blestemului pe care cele trei fluvii de foc mai degrabă-l aprind decât îl răcoresc! Fericiţi cei care, fiind pe aceste fluvii, nu s-au scufundat, nu s-au lăsat târâţi şi au rămas drepţi, neclătinaţi pe apele lui; nu în picioare, ci aşezaţi într-un scăunel scund şi sigur, de unde nu se vor ridica înainte de a se lumina şi, după ce se vor fi odihnit în pace, vor întinde mâna celui care vrea să-i ridice pentru a-i ţine în picioare, bine statorniciţi sub porticurile sfântului Ierusalim, unde orgoliul nu-i va putea înfrunta şi abate; şi, totuşi, unii plâng nu pentru că văd trecându-se toate lucrurile pieritoare pe care torentele le duc la vale, ci în amintirea scumpei lor patrii, Ierusalimul celest, despre care-şi amintesc mereu în interminabilul lor exil!

— Fluviile Babilonului curg, se rostogolesc şi duc cu ele la vale. O, sfinte Sioane, unde totul este statornic şi nimic nu cade!

Trebuie să stăm pe fluvii, nu dedesubt sau în mijlocul lor; ci deasupra; şi nu în picioare, ci aşezaţi; pentru a fi umili; fiind aşezaţi şi în siguranţă, deasupra apelor. Dar stăm în picioare sub porticurile Ierusalimului.

Să vedem dacă această plăcere este statornică sau schimbătoare: dacă trece, este un fluviu al Babilonului.

— Desfrânarea cărnii, desfrânarea ochilor, orgoliul etc.

— Există trei ordine ale lucrurilor: trupul, spiritul, voinţa. Carnalii sunt cei bogaţi, regii: obiectul lor este trupul. Curioşii şi savanţii: obiectul lor este spiritul. Înţelepţii: obiectul lor este dreptatea.

Dumnezeu domneşte peste toate şi totul se raportează la el. În lucrurile trupului domneşte propriu-zis desfrânarea: în cele spirituale, curiozitatea; în înţelepciune, orgoliul. Nu pentru că nu poţi fi glorios prin bunuri sau cunoştinţe, dar aici orgoliul nu-şi are rostul, căci spunând unui om că este savant, nu trebuie să încetezi a-i spune că nu are dreptul să fie orgolios. Orgoliul îşi are locul în înţelepciune: nu poţi să spui unui om că a devenit înţelept şi că nu are dreptul să fie glorios: căci aşa e drept. Astfel, numai Dumnezeu dă înţelepciunea; şi iată de ce: Qui gloriatur, în Domino glorietur5.

— Cele trei feluri de desfrânări au dat naştere celor trei secte, iar filosofii n-au făcut decât să urmeze una din aceste desfrânări.

— Căutarea adevăratului bine.

— Majoritatea oamenilor caută binele în avere şi în bunurile exterioare sau măcar în petreceri. Filosofii au arătat deşertăciunea acestora şi le-au aşezat unde au putut.

— Împotriva filosofilor care îl au pe Dumnezeu fără Iisus Christos.]

Filosofii.

— Ei cred că numai Dumnezeu e demn să fie iubit şi slăvit, dar au dorit să fie iubiţi şi admiraţi de oameni. Nu-şi cunosc pervertirea. Dacă se simt plini de sentimente pentru a-l iubi şi slăvi pe Dumnezeu şi-şi află aici bucuria cea mai mare să se socotească buni, ferice de ei! Dar dacă nu au asemenea sentimente, dacă nu au alt scop decât să-şi asigure stima oamenilor şi, când drept orice perfecţiune încearcă să-i facă pe oameni să-şi găsească fericirea iubindu-i pe ei, zic că această perfecţiune este oribilă. Cum! Ei l-au cunoscut pe Dumnezeu şi nu şi-au dorit decât să-i iubească oamenii, ca oamenii să se oprească la ei! Ei şi-au dorit să fie obiectul fericirii deliberate a oamenilor!

— Filosofii.

— Suntem plini de lucruri care ne scot în afara noastră.

Instinctul ne îndeamnă să ne căutăm fericirea în afara noastră. Patimile noastre ne scot în afară chiar dacă nu există obiecte care să le aţâţe. Obiectele din afară ne ispitesc prin ele însele şi ne cheamă chiar dacă nu ne gândim la ele. Şi atunci degeaba au spus filosofii: „Întoarceţi-vă la voi înşivă, în voi veţi găsi odihna”; lumea nu-i crede, iar cei care-i cred sunt cei mai deşerţi şi mai proşti.

— Stoicii spun: „Retrageţi-vă în voi înşivă; acolo vă veţi găsi odihna.” Şi nu e adevărat.

Alţii spun: „Ieşiţi în afară; căutaţi-vă fericirea în distracţii.” Şi nu e adevărat. De acolo vin bolile.

Fericirea nu este în noi, nici în afara noastră, fericirea e în Dumnezeu, şi în afară şi înlăuntrul nostru.

— Dacă Epictet ar fi văzut bine drumul adevărului, el ar fi spus oamenilor: „Urmaţi o cale falsă”; el arată că există o cale, dar ea tot nu duce la Dumnezeu. Aceea de a vrea ceea ce Dumnezeu vrea. Numai Iisus Christos duce la el: Via, veritas6.

Viciile lui Zenon7 chiar.

— Temeiul efectelor.

— Epictet. Cei care spun: „Vă doare capul”, nu o fac din acelaşi temei. Putem fi siguri de sănătate, dar nu de dreptate; şi temeiul lui era o nerozie.

Şi totuşi credea că-l poate demonstra zicând: „este în puterea noastră sau nu.” Dar nu băga de seamă că problemele inimii nu sunt în puterea noastră şi nu avea dreptul să argumenteze cu faptul că existau creştinii.

— Nici o altă religie nu propune omului să se urască pe sine însuşi. Nici o altă religie nu poate deci să placă celor care se urăsc pe ei înşişi, căutând o fiinţă cu adevărat demnă de iubit. Şi aceştia, chiar dacă n-ar fi auzit niciodată până atunci vorbindu-se despre religia unui Dumnezeu umilit, tot ar fi îmbrăţişat-o pe loc.

— Simt că s-ar fi putut întâmpla să nu fiu deloc, căci eul meu constă în gândirea mea; deci eu care gândesc s-ar fi putut să nu fiu dacă mama mea ar fi murit înainte de a-mi da viaţa: deci nu sunt o fiinţă necesară. Nu sunt etern şi nici infinit; dar văd bine că există în natură o fiinţă necesară, veşnică şi infinită.

— Dacă aş fi văzut o minune m-aş fi convertit” zic unii. Cum sunt atât de siguri că ar fi făcut ceea ce nu cunosc? Ei îşi imaginează că această convertire constă într-un fel de închinare faţă de Dumnezeu, ca un comerţ, ca o conversaţie închipuită de ei. Convertirea veritabilă constă în a se face pulbere în faţa Fiinţei universale pe care au supărat-o de atâtea ori şi care-i poate pierde în orice clipă; în a recunoaşte că nu se poate nimic fără ea şi că nu merită nimic de la ea decât dizgraţia; convertirea constă în a descoperi că există o opoziţie invincibilă între Dumnezeu şi noi şi că, fără un mediator, nu putem intra în legătură cu el.

— Este nedrept să ne ataşăm de cineva, cu toate că o facem cu plăcere şi de bunăvoie. I-aş înşela pe cei în care aş face să se nască această dorinţă, căci eu nu pot fi scopul nimănui şi nu pot să mulţumesc pe nimeni. Nu sunt eu gata să mor? Deci obiectul ataşamentului lor va muri. Pe cât de vinovat aş fi dacă aş acredita un fals, chiar manipulat cu blândeţe, crezând că poate face plăcere, făcându-mi şi mie astfel plăcere, la fel de vinovat aş fi dacă m-aş lăsa iubit şi i-aş atrage pe oameni spre mine să mă iubească. Trebuie să-i avertizez pe cei ce sunt gata să consimtă la o minciună, să nu creadă, orice avantaj ar avea din ea; şi să nu se ataşeze de mine: căci trebuie să-şi petreacă viaţa preocupaţi să-i placă lui Dumnezeu şi să-l caute numai pe el.

— Voinţa proprie nu ne mulţumeşte niciodată, chiar dacă ar avea în puterea ei tot ceea ce şi-ar dori. Fără ea, omul poate fi mulţumit, prin ea nu e mulţumit niciodată.

— Să ne imaginăm un corp plin de membre gânditoare.

— Membre. Să începem cu ele – Pentru a măsura iubirea care trebuie s-o avem pentru noi înşine, să ne imaginăm un trup plin de membre gânditoare, căci noi suntem membrele întregului, şi să vedem atunci cum ar trebui fiecare membru să se iubească pe sine etc.

— Dacă picioarele şi mâinile ar avea o voinţă a lor specială, ele nu şi-ar avea niciodată un rost decât supunând această voinţă specială dintâi care guvernează întregul corp. În afara lui, ele sunt dezorganizate şi nefericite; dar, nedorind decât binele trupului, ele îşi fac lor înseşi bine.

— Numai pe Dumnezeu să-l iubim, să nu ne urâm decât pe noi.

Dacă piciorul n-ar fi ştiut niciodată că aparţine trupului şi că există un trup de care depinde, dacă nu s-ar cunoaşte şi nu s-ar iubi decât pe sine, când ar descoperi că aparţine unui trup de care depinde, ce regret, ce ruşine pentru viaţa lui trecută, de a fi fost inutil trupului care îi dă viaţa, care l-ar fi nimicit dacă l-ar fi retezat şi l-ar fi separat, ca şi cum s-ar fi lepădat de el! Ce rugăminţi pe el să fie păstrat! Cu ce supunere s-ar lăsa guvernat de voinţa care călăuzeşte corpul, până la a consimţi să fie îndepărtat dacă ar fi trebuit! Sau să-şi piardă calitatea lui de membru; căci trebuie ca orice membru să accepte să moară pentru trup, singurul pentru care totul există.

— Este fals că suntem demni să fim iubiţi de ceilalţi şi este nedrept s-o dorim. Dacă ne-am fi născut rezonabili şi indiferenţi, cunoscându-ne pe noi şi pe ceilalţi, n-am da deloc frâu liber acestei voinţe a noastre. Şi totuşi ne naştem cu ea; ne naştem deci nedrepţi, căci totul tinde către sine. Faptul acesta e potrivnic oricărei ordini; trebuie să tindem spre general; înclinaţia spre sine este începutul oricărei dezordini, în organizarea administrativă, în economie, în corpul individual al omului. Voinţa este deci pervertită.

Dacă membrii comunităţilor naturale şi civile tind spre binele trupului, comunităţile în sine trebuie să tindă spre un alt trup mai general, ai cărui membri sunt. Trebuie deci să tindă spre general. Ne naştem deci nedrepţi şi pervertiţi.

— Când vrem să ne gândim la Dumnezeu, nu există oare întotdeauna ceva care ne distrage, ispitindu-ne să gândim la altceva? Acesta este un rău care s-a născut o dată cu noi.

— Dacă există un Dumnezeu, să-l iubim numai pe el şi nu fiinţele trecătoare. Raţionamentul necredincioşilor, în înţelepciune, nu se întemeiază decât pe faptul că nu există Dumnezeu. „Veniţi deci, spune nelegiuitul, să ne desfătăm cu făptuirile.” E lucrul cel mai rău dintre toate. Dacă ar exista pentru ei un Dumnezeu de iubit, nu ar fi ajuns la această concluzie, ci la una cu totul contrară la cea care aparţine înţelepţilor: „Există un Dumnezeu, să nu ne bucurăm deci de făpturi.”

Deci, tot ceea ce ne îndeamnă să ne ataşăm de făptuiri este rău pentru că ne împiedică fie să-l slujim pe Dumnezeu, dacă-l cunoaştem, fie să-l căutăm, dacă nu-l cunoaştem. Dar noi suntem plini de desfrânare, plini deci de rău; de aceea trebuie să ne urâm pe noi înşine şi tot cea ce ne îndeamnă spre altă legătură decât cu Dumnezeu.

— Pentru ca membrele să fie fericite, ele trebuie să aibă o voinţă şi aceasta să se conformeze trupului.

— Morţile exemplare ale lacedemonienilor nu ne emoţionează deloc. Ce ne pot aduce ele? Numai moartea martirilor ne emoţionează; căci ei sunt „membrele noastre”. Avem o legătură comună cu ei: hotărârea lor o poate determina pe a noastră, nu numai prin exemplu, ci pentru că o poate valida pe a noastră. În exemplul păgânilor nu găsim nimic din toate acestea; nu avem nici o legătură cu ei; nu devii bogat văzând un străin bogat, dar te îmbogăţeşti când tatăl sau soţul tău este bogat.

— Morala.

— Dumnezeu făcând cerul şi pământul, care nu simt deloc bucuria existenţei lor, a vrut să creeze fiinţe care să cunoască această bucurie şi care să alcătuiască un trup cu membre gânditoare. Căci membrele noastre nu simt deloc fericirea unirii lor, a admirabilei lor inteligenţe, a grijii pe care o are natura de a le da viaţă, de a le face să crească, să dureze. Cât de fericite ar fi dacă ar simţi, dacă ar vedea! Dar ar trebui pentru aceasta să aibă inteligenţă ca să cunoască şi bunăvoinţă ca să consimtă la voinţa sufletului universal. Dotate cu inteligenţă, dacă s-ar folosi de ea numai pentru a-şi reţine hrana numai pentru ele însele, fără s-o lase să treacă spre alte membre, ar fi nu numai nedrepte, ci chiar ticăloase, urându-se între ele, în loc să se iubească; fericirea ca şi datoria lor constând în a consimţi la conduita întregului suflet căruia aparţin, care le iubeşte mai mult decât se iubesc ele pe sine.

— A fi membru şi a nu avea viaţă, fiinţă şi simţire decât prin spiritul trupului şi pentru trup.

Membrul separat, nevăzând trupul căruia aparţine, nu este decât o fiinţă pieritoare şi muribundă. Şi totuşi crede că este un întreg; nevăzând deloc trupul de care depinde, crede că nu depinde decât de sine şi vrea să devină centru şi trup el însuşi. Dar neavând în sine principiu de viaţă, nu face decât să se rătăcească şi să se mire în incertitudinea fiinţei lui, simţind bine că el nu e trup şi totuşi nevăzând deloc că e membrul unui trup. În sfârşit, când descoperă acest lucru, se simte parcă ar fi revenit la sine şi nu se mai iubeşte decât pentru trup. Şi-şi plânge rătăcirile lui trecute.

El n-ar putea prin natură să iubească un alt lucru decât pentru sine, aservindu-l, pentru că fiecare lucru se iubeşte pe sine mai mult decât pe orice… Dar iubind trupul, el se iubeşte pe sine pentru că el nu are fiinţă decât în interiorul trupului, prin el şi pentru el: qui adhaeret Deo unus spiritus est8.

Corpul iubeşte mâna, iar mâna, dacă ar avea voinţă, ar trebui să se iubească la fel cum o iubeşte sufletul. Orice iubire care depăşeşte acestea este nedreaptă.

Adhaerens Deo unus spiritus est. Ne iubim pe noi pentru că suntem membru al lui Iisus Christos, el este corpul căruia noi îi suntem membru. Totul este unul, unul este în celălalt, ca cele trei Persoane.

— Adevărata şi unica virtute este deci să ne urâm (pentru că suntem demni de ura prin desfrânare) şi să căutăm o fiinţă cu adevărat demnă de iubire pentru a iubi. Dar, cum nu putem iubi ceea ce este în afara noastră, ar trebui să iubim o fiinţă care este în noi şi care nu suntem noi şi acest lucru este adevărat pentru fiecare om în parte. Or, aceasta nu poate fi decât Fiinţa universală! Regatul lui Dumnezeu este în noi; binele universal este în noi, este noi înşine şi nu este noi înşine.

— Demnitatea omului constă, în starea lui de inocenţă, să folosească şi să stăpânească făptuirile, dar astăzi şi-a pierdut demnitatea şi s-a supus lor.

— Orice religie e falsă dacă, în credinţa sa, nu adoră pe Dumnezeu ca principiu al tuturor lucrurilor şi dacă, în morala ei, nu iubeşte un singur Dumnezeu ca scop al tuturor lucrurilor.

— Dar este imposibil ca Dumnezeu să fie scop dacă n-ar fi principiu. Ne-am înălţa privirile în sus, dar ne-am sprijini pe nisip: pământul s-ar crăpa, ne-am scufunda privind la cer.

— Dacă există un singur principiu al întregului, un singur sfârşit pentru tot, atunci totul se face prin el, totul e pentru el. Adevărata religie trebuie deci să ne înveţe să nu-l slujim decât pe el. Dar cum suntem neputincioşi să ne închinăm cuiva pe care nu-l cunoaştem şi să iubim altceva decât pe noi înşine, religia care ne învaţă datoriile să ne înveţe şi neputinţele noastre, oferindu-ne de asemenea remediile. Religia ne învaţă că printr-un om totul a fost pierdut, iar legătura noastră cu Dumnezeu s-a rupt, dar că tot printr-un om legătura s-a refăcut.

Ne naştem atât de potrivnici acestei iubiri a lui Dumnezeu şi totuşi avem atâta nevoie de ea încât e de crezut că ne naştem vinovaţi, altfel Dumnezeu ar fi nedrept.

— Oamenii nefiind obişnuiţi să creeze valoarea nu fac decât s-o răsplătească acolo unde o găsesc gata constituită, judecându-l pe Dumnezeu după ei înşişi.

— Adevărata religie trebuie să aibă drept semn obligaţia de a-l iubi pe Dumnezeu. Aşa ar fi drept şi totuşi nici o altă religie, în afară de a noastră, n-a făcut acest lucru. Religia trebuie să ştie ce este desfrânarea şi neputinţa; a noastră le ştie. Ea trebuie să ofere şi remediile: rugăciunea e primul remediu. Nici o religie nu a cerut lui Dumnezeu să se lase iubit şi urmat.

— Cine nu urăşte în sine amorul lui propriu şi acel instinct care-l face să se creadă egalul lui Dumnezeu, este orb de-a binelea. Cine nu vede că nimic nu e mai potrivnic adevărului şi dreptăţii? Căci este fals că am avea această capacitate; este nedrept şi imposibil s-o dobândim, pentru că toţi vor acelaşi lucru. Ne-am născut deci într-o evidentă nedreptate, de care nu ne putem elibera, deşi ar trebui să ne eliberăm.

Totuşi nici o altă religie n-a remarcat că e vorba aici de un păcat, nici că ne-am născut cu el, nici că suntem obligaţi să-i rezistăm; după cum nu s-a gândit să ne ofere remedii.

— Adevărata religie ne învaţă datoriile, neputinţele (orgoliu şi desfrânarea); dar şi remediile (umilinţa, mortificarea).

— Ar trebui ca adevărata religie să ne înveţe despre măreţie, despre ticăloşie, să ne inducă respectul şi ura de sine, iubirea şi ura.

— Dacă este o orbire supranaturală să trăieşti fără să-l cauţi pe Dumnezeu, să trăieşti în răutate crezând în Dumnezeu, este o orbire înspăimântătoare.

— Experienţa ne învaţă să vedem diferenţa enormă între devoţiune şi bunătate.

— Împotriva celor care, încrezători în mila lui Dumnezeu, trăiesc nepăsători, fără să facă fapte bune.

— Cum cele două izvoare ale păcatelor noastre sunt trufia şi lenea, Dumnezeu ne-a descoperit două calităţi în el pentru a ne vindeca: mila şi dreptatea sa. Sarcina dreptăţii este să nimicească orgoliul, oricât de sfinte ar fi faptele noastre, et non intres în judicium etc.9 iar sarcina milei este să combată lenea, îndemnând la fapte bune, după cum se spune în pasajul următor: „Mila lui Dumnezeu cheamă la căinţă”; şi unul aparţinând niniviţilor: „Să ne căim, să vedem dacă nu cumva i se va face milă de noi.”